Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload






























ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND CRIMINALISTICA

administratie


ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND CRIMINALISTICA

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII PRELIMINARE PRIVIND



FALSUL ÎN ACTE

Notiunea de fals în acte si formele acestuia ..................... 4

Examinarea prealabila a actelor suspecte de fals

Actul scris ca obiect de materializare a falsului


CAPITOLUL II

METODE DE CERCETARE TEHNICĂ CRIMINALISTICĂ A ÎNSCRISURILOR SAU DOCUMENTELOR

2.1. Consideratii preliminare

2.2. Manipularea înscrisurilor. Refacerea si reconstituirea

înscrisurilor deteriorate sau distruse

2.3. Stabilirea autenticitatii si vechimii înscrisurilor

2.4. Stabilirea materialului suport al actelor si a substantei cu

care au fost scrise si cercetarea acestora




INTRODUCERE





Activitatea justitiei de prevenire si combatere a criminalitatii, necesita descoperirea urgenta si completa a infractiunilor, identificarea infractorilor, determinarea fara nici un dubiu a vinovatiei lor si în raport cu aceasta, aplicarea pedepselor prevazute de legea penala. În acest scop organele de urmarire penala si instantele de judecata au dreptul si în acelasi timp obligatia de a recurge la toate mijloacele permise prin care se poate stabili adevarul, situatie valabila si în cazul judecarii pricinilor civile.

Una dintre stiintele care s-a impus în vederea prevenirii si combaterii criminalitatii este stiinta criminalisticii. Aparitia acesteia ca stiinta de sine statatoare, s-a datorat cresterii fenomenului infractional si imposibilitatii contracararii faptelor de natura penala doar prin simpla aplicare a normelor de drept.

Criminalistica a fost definita la început atât ca o "stiinta a starilor de fapt din procesul penal" de catre întemeietorul ei, reputatul profesor si judecator de instructie Hans Gross, cât si ca o politie tehnica "sau politie stiintifica" ca urmare a faptului ca mijloacele si procedeele criminalistice erau folosite îndeosebi de catre organele de politie.

Pe parcurs, aceste denumiri au fost abandonate, fiind consacrat termenul de "criminalistica" potrivit caruia în desfasurarea procesului penal, în afara organelor de politie, participa si alte organe judiciare.

Abordata în sens larg, criminalistica cuprinde un ansamblu de metode si procedee folosite atât în examinarea urmelor si mijloacelor materiale de proba, cât si în conducerea unei anchete, inclusiv în administrarea probatoriilor în cauza.



În ultimele decenii, criminalistica mondiala a înregistrat procese deosebite, lucru care i-a determinat pe unii teoreticieni ai dreptului penal sa afirme ca în domeniul realizarii justitiei, atât secolul al XX-lea cât si secolul XXI s-ar caracteriza prin ponderea fara precedent a probatiunii stiintifice.

Criminalistica fiind o stiinta care contribuie la lupta împotriva criminalitatii, a intervenit si în cazul infractiunilor de fals în înscrisuri, care s-au înregistrat odata cu aparitia actelor scrise.

Dezvoltarea extrem de rapida a vietii societatilor umane a determinat o crestere foarte mare a numarului de înscrisuri si corelativ o înmultire a cazurilor de falsificare. Astfel, aparitia pe scara larga a falsurilor a determinat luarea unor masuri de contracarare, care constau pe de o parte, în adoptarea unor legi care sa incrimineze si sa pedepseasca infractiunea de fals, iar pe de alta parte, în sporirea eforturilor de creare a unor metode de depistare a falsurilor si de identificare a persoanelor care le savârsesc.

Odata cu dezvoltarea criminaliticii, cercetarea falsurilor a început sa se faca pe baze exclusiv stiitifice si cu ajutorul unor metodologii bine puse la punct.

În cadrul activitatii de descoperire a infractiunilor de fals si a autorilor acestora, un loc deosebit îl ocupa cercetarea criminalistica a înscrisurilor care are drept obiective principale:

Cercetarea tehnica actelor scrise, destinata în special descoperirii falsului ori contrafacerii de documente, inclusiv a înscrisurilor dactilografiate;

Cercetarea criminalistica a scrisului de mâna, care are drept scop stabilirea autenticitatii scrisului unei persoane ori identificarea persoanei


scriptorului, inclusiv a unor falsuri de genul imitarii sau deghizarii;

Cercetarea falsului de bancnote, monede, timbre, cecuri, opere de

arta, îndeosebi picturi.3

Cercetarea actelor scrise în criminalistica are o sfera mai restrânsa în comparatie cu cea judiciara care presupune examinarea lor contabila, financiara si de alta natura, însa acest domeniu de investigatie reuseste sa puna în evidenta rolul criminalisticii atât în solutionarea cauzelor penale cât si a celor civile.





CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII PRELIMINARE PRIVIND

FALSUL ÎN ACTE


Notiunea de fals în acte si formele acestuia

Scrierea fiind un mijloc de fixare si de transmitere a gândurilor prin intermediul semnelor grafice, de-a lungul vremii a fost utilizata tot mai intens la întocmirea unui spectru vast de acte oficiale sau particulare. Astfel, devenind probe frecvente despre anumite întelegeri între oameni, ale existentei unor evenimente, actele scrise nu au întârziat sa fie si obiectul celor mai felurite procedee de falsificare. Drept consecinta, incriminarea falsului în acte este întâlnita înca în Legea lui Lucius Cornelius Sulla, care prevedea pedepse aspre pentru asemenea fapte ilicite.[3]

În vederea stabilirii raspunderii pentru astfel de fapte, era necesar sa se descopere atât falsul ca existenta obiectiva, cât si persoana care l-a realizat în mod nemijlocit, conturându-se astfel tot mai multe categorii de persoane specializate în constatarea existentei falsului în acte si în depistarea celor vinovati.

În prezent, în majoritatea legislatiilor se face o enumerare a diferitelor feluri de fals în acte, însa fara a fi data o definitie generala si completa, care sa delimiteze caracteristicile acestei infractiuni.

Elementele esentiale ale infractiunii de fals în acte sunt relevate de literatura juridica si jurisprudenta, prin faptul ca aceasta prezinta trei caracteristici principale, si anume: alterarea adevarului, producerea sau posibilitatea producerii unor consecinte juridice, savârsirea faptei cu intentie.[4]

În acest sens, O. Stoica consemneaza ca "prin infractiunea de fals în acte urmeaza a se întelege orice alterare a adevarului privitor la forma sau continutul unui act scris oficial sau neoficial, savârsita cu intentie si susceptibila a produce consecinte socialmente periculoase."

Acceptiunea data falsului în acte este în general comuna pentru toate formele de manifestare a acestuia. De asemenea, nici elementele infractiunii nu difera cu mult între ele, de la o forma la alta a falsului, unele nuante mai însemnate apar doar în privinta subiectului infractiunii si a laturii ei obiective.

Aceste aspecte sunt întâlnite în materia dreptului penal, unde cercetarea presupune atât dovedirea falsului, cât si a vinovatiei persoanei implicate, în timp ce în materia dreptului civil cercetarea face abstractie de autorul faptei, ea fiind îndreptata doar împotriva înscrisului contestat. Pe de alta parte, în materia civila cercetarea este incidenta cercetarii penale, chiar în situatia când aceasta din urma a fost declansata în cursul unui poroces civil. De altfel, asa cum este cunoscut, actiunea penala suspenda cursul actiunii civile, conform regulii consacrate "penalul tine în loc civilul".

Indiferent daca falsul este abordat din perspectiva dreptului civil ori din cea a dreptului penal, notiunea de fals în înscrisuri nu trebuie confundata cu notiunea de fals tehnic. Falsul tehnic, are o arie de cuprindere mult mai diversificata, cuprinzând, pe lânga manoperele frauduloase executate pentru alterarea înscrisului si actiunile efectuate asupra actelor, fara ca prin aceasta sa se urmareasca producerea unor consecinte juridice.[5]

Referitor la formele infractiunii de fals în înscrisuri, în cadrul cercetarii criminalistice, se are în vedere pe lânga clasificarea facuta sub raport tehnic criminalistic si clasificarea facuta si din prisma legii penale.

Date fiind rolul si pozitia investigatiilor tehnice criminalistice în procesul judiciar, clasificarea acestor categorii de fapte trebuie sa se faca în primul rând pe baza prevederilor legii penale. Astfel, potrivit dispozitiilor articolului 288 - 290

Cod penal, falsul în înscrisuri poate fi de natura materiala sau intelectuala.

Falsul material, atât cel în încrisuri oficiale, cât si cel în înscrisuri sub semnatura privata, este consecinta contrafacerii sau a alterarii lor, în orice mod, de natura sa produca efecte juridice.[6] El poate fi savârsit printr-o modificare fizica a înscrisului preexistent, sau prin alcatuirea în totalitate sau în parte a unui înscris oficial.

Falsul intelectual consta în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de catre un functionar ori alt salariat aflat în exercitiul atributiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurari neadevarate în înscrisul astfel întocmit.

Sub raport tehnic criminalistic, activitatea organelor judiciare evidentiaza o mare varietate de falsuri în înscrisuri, faptuitorii recurgând la diverse metode de comitere, de la cele mai simple pâna la cele mai perfectionate. Astfel, pornind de la întinderea actiunii faptuitorului, falsul poate fi clasificat în fals partial si fals total.[7]

Falsul partial consta în aceea ca, în activitatea sa, faptuitorul nu are în vedere alterarea întregului continut al înscrisului, ci numai a unei parti a acestuia.

Pentru realizarea falsului partial sunt folosite diverse metode, precum:

înlaturarea textului pe cale mecanica;

înlaturarea textului pe cale chimica;

adaugirea de text;

decuparea si reconstituirea textului;

aplicarea unor stampile sau sigilii false, etc.[8]

În falsificarea unui înscris poate fi folosita numai una dintre aceste modalitati, dar pot fi întrebuintate concomitent mai multe procedee, cum ar fi, de exemplu înlaturarea unui text, urmata de adaugarea altuia, în care s-a imitat scrisul initial.[9] Investigatiile de natura tehnica în vederea elucidarii aspectelor falsului material, referitoare la alterarea unui act preexistent sau la alcatuirea unui act fictiv, sunt grupate si în jurul examinarii scrisului, a textelor dactilografiate, a impresiunilor de stampile si sigilii. Totodata, examinari aparte se întreprind si în cazul datarii false a actelor, a stabilirii vechimii acestora, precum si în cazul reconstituirii actelor deteriorate cu ocazia falsificarii sau în alte conditii .


Examinarea prealabila a actelor suspecte de fals

Înainte de a interveni expertul criminalist, cercetarea actelor poate cunoaste si o faza preliminara, în care acestea se analizeaza de catre organele judiciare ori de catre alte organe. În aceasta faza se disting doua stadii de examinare, si anume: examinarea generala si examinarea speciala.

În cadrul examinarii generale, se cerceteaza aspectul de ansamblu al actului, continutul sau, hârtia, formularul pe care este executat, materialul de scriere, antetul, numarul de înregistrare, data, semnaturile, impresiunea de stampila, eventualele rezolutii ori notari facute pe recto sau verso actului, starea timbrului, a fotografiei, verificându-se îndeosebi daca acestea din urma nu contin indicii de transplantare de pe un alt act sau de substituire.[11]

Cu prilejul unei astfel de examinari, se pot constata aspecte ce constituie indicii de neautenticitate, care pot fi: urmele evidente de stergere, suprapunerea sau acoperirea scrisului, modificarea cifrelor, pozitia anormala a semnaturii fata de text, nesiguranta de executie a acestuia, deformarile, etc.

În ceea ce priveste examinarea speciala, aceasta necesita un minimum de mijloace tehnice, îndeosebi ustensile si aparatura optica. Astfel, marea majoritate a organelor de urmarire penala dispunând de astfel de mijloace, au posibilitatea sa întreprinda unele verificari prealabile, în cadrul carora pot constata daca actul prezinta sau nu elemente de autenticitate. Actul se examineaza sub diferite unghiuri de incidenta a luminii naturale sau artificiale, se analizeaza elementele sale componenete cu lupa, la microscop, cu ajutorul filtrelor de lumina.

În procesul examinarii speciale se pot constata elemente care sa releve interventii de stergere, de adaugire, de contopire a semnaturii sau impresiunii de stampila, etc. În acest sens, sunt semnificative: disparitia luciului hârtiei, deteriorarea liniaturii sau a stratului de protectie, prezenta unor pete mate, întinderea cernelei, gradul de presiune diferit al scrisului, observat îndeosebi pe verso actului, constatarea unor trasaturi duble sau subiacente, în special la semnaturi.

La textele dactilografiate se examineaza forma generala a caracterelor, dimensiunea lor, marimea spatiului între ele si defectele mai evidente, iar în cazul manuscriselor se observa gradul de evolutie a grafismului, daca exista indicii vizibile de deghizare ori de contrafacere.[12]

În privinta impresiunilor de stampila, trebuie analizate semnele grafice componente, continutul scrisului, desenul stemei, simetria detaliilor ce alcatuiesc stampila, putându-se constata ca elemente evidente de fals imaginea inversa a scrisului, omisiuni de litere, erori gramaticale, dezalinieri pronuntate si asimetrii.

Examinarea prealabila este utila atât pentru descoperirea eventualelor elemente de fals, cât si pentru formularea corecta a întrebarilor si administrarea materialelor în vederea efectuarii expertizei criminalistice.

În aceasta faza de cercetare a actului pe baza criteriilor de apartenenta generica, se poate limita cercul persoanelor banuite. De pilda, daca scrisul în litigiu este de evolutie superioara, se vor exclude persoanele cu deprinderi grafice net inferioare. Are loc restrângerea numarului de banuiti si atunci când se constata ca se înlatura ipoteza dactilografierii actului la masinile la care semnele grafice difera ca forma, dimensiune sau "pas". O situatie asemanatoare este si în cazul stampilelor, atunci când se remarca faptul ca cele suspecte au un alt continut sau alt desen decât acelea al impresiunii de stampila de pe actul incriminat.



Atasarea actului la dosar impune individualizarea sa, fixarea aspectului exterior, aratarea indicilor de fals constatate în urma examinarii prealabile, fara a trage concluzii, care sunt de competenta expertului.

Organele de urmarire penala si de judecata nu se pot substitui expertului, întrucât acesta are o situatie procesuala diferita. Lor le revine ca sarcina principala administrarea si aprecierea probelor si mijloacelor de proba, neavând calitatea de a le produce. Indiciile de contrafacere constatate de aceste organe constituie doar o potentiala dovada a falsului, care urmeaza sa fie verificata în cadrul expertizei, dupa care se va decide asupra realitatii aspectelor materiale retinute.


Actul scris ca obiect de materializare a falsului

Actualul Cod penal utilizeaza termenul de "înscris" în locul celui de "act" folosit anterior, care este întrebuintat adesea pentru a desemna un act juridic în

sensul de "negotium" si nu numai în întelesul de act scris, adica de "instrumentum", piesa în care se fixeaza acea manifestare de vointa . Alaturi de cei doi termeni mai exista si acela de "document", care poate desemna atât un înscris, cât si orice obiect destinat sa ateste fapte de natura judiciara sau istorica.

Actul scris reprezinta mai înainte de toate o scriere, ca modalitate de exprimare a gândirii, fixata pe un anumit suport, care în mod obisnuit este hârtia,

dar care poate fi si pergamentul, pânza, lemnul, sticla, materialele plastice, etc.

Nefiind o exprimare a gândirii în scris, emblemele, marcile de fabrica, notele muzicale, reproducerile fotografice, înregistrarile fonografice, filmele, nu sunt cuprinse în notiunea de act scris, dupa cum nu intra în aceasta notiune nici matritele, sigiliile, s.a. Sub raport criminalistic, denumirea corecta a acestei notiuni este aceea de "înscris" si nu de "act scris". În acest domeniu, notiunea de înscris are o sfera foarte larga, deoarece nu cuprinde numai actele scrise, în acceptiunea comuna a termenului, ci tot ceea ce se poate consemna pe un suport care pastreaza urmele instrumentului scriptural. Astfel, sunt cuprinse în aceeasi notiune înscrisurile tiparite, dactilografiate, manuscrisele, schitele, desenele prin care se atesta starea civila, pregatirea scolara, încheierea unei tranzactii, timbrele, biletele de calatorie etc.[16]

În privinta textului scris, ca expresie grafica a unei manifestari sau declaratii de vointa ori a atestarii unui fapt, acesta reda continutul actului si poate cuprinde fapte, împrejurari, evenimente, stari, actiuni de care legea penala leaga anumite consecinte juridice, iar lipsa acestuia înseamna inexistenta actului.

Un alt element important al actului, care da acestuia valoare si semnificatie juridica, îl constituie semnatura sau subscrierea, prin care se identifica în general autorul acestuia. Semnatura trebuie sa fie manuscrisa si proprie, deoarece semnarea într-un alt mod, spre exemplu prin aplicarea unei parafe, reprezinta un simplu element de identificare, cu caracter prezumtiv si nu o semnatura propriu-zisa, cu valoare juridica. Trebuie avut în vedere faptul ca, semnatura nu constituie singurul mijloc pentru a certifica paternitatea înscrisurilor, legea prevazând numeroase acte valabile fara semnatura.

Dreptul în general si dreptul penal în special nu are în vedere orice fel de act scris, ci doar pe acelea care pot produce consecinte juridice. În sensul legii, actul trebuie sa prezinte o valoare probatorie, indiferent daca a fost preconstituit, adica destinat sa faca dovada unui drept, sau a devenit ulterior apt de a proba o anumita situatie juridica.

În procesul judiciar actele scrise pot interesa nu numai ca mijloace de proba, dar si pentru reconstituirea împrejurarilor în care au fost întocmite. În astfel de situatii, ele sunt considerate probe materiale, având acest regim si în cadrul expertizei criminalistice.[17]

Actul scris este considerat mijloc de proba atât timp cât veridicitatea sa nu este contestata. Din momentul contestarii autenticitatii scrisului, semnaturii, a impresiunii de stampila ori a altor elemente ale actului, acesta devine însa proba materiala. Astfel, actul nu va mai avea rolul de atestare a anumitor raporturi juridice, ci va servi la dovedirea falsului si stabilirea autorului acestuia. Ca mijloc de proba, actului îi este proprie concordanta între ceea ce comunica si faptul respectiv, în timp ce actul care serveste drept proba materiala este lipsit de o asemenea concordanta.

Un alt criteriu de distinctie între aceste doua aspecte ale actului scris este si acela ca, în timp ce actul ca mijloc de proba poate fi prezentat si sub forma unei copii legalizate sau a unui duplicat, cel considerat proba materiala trebuie prezentat numai în original.

Totodata, trebuie subliniata importanta actelor scrise în toate domeniile de activitate, deoarece servesc la fixarea aparitiei, modoficarii sau stingerii raporturilor juridice de tot felul. Din acest considerent este necesar ca orice act sa fie veridic, adica sa fie conform realitatii si nu alterat în forma si continutul sau prin actiuni dolosive.


CAPITOLUL II

METODE DE CERCETARE TEHNICĂ CRIMINALISTICĂ A ÎNSCRISURILOR

SAU DOCUMENTELOR


2.1. Consideratii preliminare


Expertiza documentelor dateaza înca din antichitate, reprezentând probabil unul dintre cele mai vechi mijloace de probatiune cu caracter tehnic la care s-a apelat în procedurile judiciare, ceea ce dovedeste ca odata cu circulatia mai intensa a actelor scrise au aparut si primele falsuri.

Ca urmare a progreselor stiintelor exacte, mai ales ale fizicii si chimiei, s-a largit mult si aria de investigare a documentelor în vederea depistarii falsurilor. Astfel, aplicarea procedeelor elaborate în cadrul altor domenii a avut repercursiuni însemnate în ce priveste cercetarea actelor sub aspect tehnic.

Cu privire la însemnatatea cercetarii tehnice a actelor scrise, se impune faptul ca, alaturi de cercetarea grafica a înscrisurilor si cercetarea falsului de bancnote, monede, timbre si alte valori, aceasta are menirea sa puna în evidenta rolul criminalisticii nu numai în solutionarea cauzelor penale, ci si a celor civile.[18]

În activitatea de cercetare a actelor scrise, o serie de atributii îndeplinesc organele judiciare. Astfel, organele de urmarire penala sunt primele care iau cunostinta de existenta unor acte ce pot contine date necorespunzatoare realitatii. Instanta se confrunta mai rar cu asemenea fapte, fie în procesul civil, fie în procesul penal.

Ori de câte ori în cursul dezbaterilor judiciare într-un proces civil se pune la îndoiala realitatea datelor cuprinse într-un act scris, instanta este obligata sa suspende judecarea cauzei si sa trimita actul organelor de urmarire penala pentru

cercetari.

Pâna la dispunerea efectuarii unei cercetari tehnico-stintifice sau a unei expertize criminalistice, organele de urmarire penala trebuie sa ia masuri de ridicare si conservare a actelor, sa faca primele investigatii, pentru a clarifica natura falsului, apoi sa pregateasca actele pentru a fi trimise expertului spre examinare.

În acest domeniu, sarcini de mare raspundere revin si expertilor criminalisti, care au calificarea impusa de specificul acestei activitati si mijloacele tehnico-stintifice necesare elaborarii unor concluzii stintifice fundamentale, atât cu privire la natura modificarilor suferite de actul incriminat, cât si în ceea ce priveste continutul scrisului sau compozitia chimica a cernelurilor folosite pentru redactarea înscrisului.[19]







2.2. Manipularea înscrisurilor.

Refacerea si reconstituirea înscrisurilor deteriorate sau distruse.


v        Manipularea înscrisurilor

Pentru a proceda la ridicarea si conservarea înscrisurilor trebuie sa existe un minimum de informatii cu privire la existenta unui fals, informatii rezultate în urma activitatii de investigare si de identificare a înscrisurilor suspecte de fals.

Manipularea înscrisurilor care ar putea contine sau purta o urma a unei infractiuni, face parte dintre operatiile care impun organului judiciar, înca de la primul sau contact cu aceste mijloace materiale de proba, respectarea unor cerinte


minime de precautie necesare pastrarii si conservarii înscrisului în starea în care a fost gasit ori ridicat.

Astfel, în cadrul acestei activitati trebuie avute în vedere urmatoarele reguli:

Înscrisurile presupuse purtatoare de urme de mâini, ale persoanei care le-a redactat sau folosit, daca prezinta interes pentru identificarea acesteia, sunt prinse

de colturi cu o penseta, o clama sau cu mâna înmanusata.

Înscrisurile trebuiesc protejate de actiunea factorilor care le-ar putea altera, de exemplu, umezeala, caldura, lumina puternica, în special cea solara.

Pe înscrisuri nu se fac nici un fel de sublinieri, de mentiuni si precizari referitoare la continutul, la aspectele si locurile asupra carora trebuie sa-si concentreze atentia expertul.

Înscrisurile nu se capseaza, nu se cos la dosar si nu se pliaza, decât în situatia în care este absolut necesar, iar, în acest caz, numai în limita urmelor de îndoire deja existente.

Metodele de cercetare cu caracter distructiv, care sunt de natura sa altereze forma sau continutul înscrisului, nu se aplica decât de expertul criminalist, în urma unei examinari prealabile, cu aprobarea organului care a dispus expertiza si numai dupa fixarea fotografica, de regula în culori, a imaginii initiale a actului scris.[20]


v    Refacerea si reconstituirea inscrisurilor deteriorate sau distruse

Nu întotdeauna documentele puse la dispozitia specialistului pentru examinare se prezinta în forma si starea lor initiala. Deteriorarea lor se poate datora diversilor factori, fie de natura obiectiva, fie de natura subiectiva: actiunea unor agenti fizici sau chimici, neglijenta în pastrare ori actiuni intentionate.



Actiunea de refacere a documentelor deteriorate este prevazuta de dispozitiile legii penale, ale legii procesuale penale, precum si ale legii procesuale civile.[22] Este vorba de normele penale care incrimineaza infractiunile de distrugere în înscrisuri, precum si cele procesual penale si procesual civile în cere reglementeaza procedura speciala în cazul disparitiei înscrisurilor judiciare.

Problema refacerii înscrisurilor se pune si în cauze extrajudiciare, întâlnite, de exemplu, în ipoteza degradarii documentelor de catre inundatii, incendiu sau a conservarii improprii a acestora.

Prin urmare, se poate constata, ca sfera conceptului de reconstituire a actelor deteriorate este relativ larga. Problemele de ordin tehnic care se impun a fi rezolvate pot fi grupate dupa cum se refera la întregirea înscrisurilor rupte sau taiate, refacerea celor arse ori a celor supuse la actiunea apei sau la relevarea scrisului si a altor elemente ale înscrisurilor.


Refacerea înscrisurilor rupte sau taiate

Înscrisurile rupte sau taiate se încadreaza de regula, în categoria distrugerilor provocate de actiunea intentionata a unei persoane. Resturile de documente rupte ori taiate pot fi descoperite cu prilejul efectuarii diverselor activitati de urmarire penala si de tactica criminalistica cum ar fi: cercetarea la fata locului, efectuarea perchezitiilor, constatarea infractiunii flagrante, efectuarea retinerii si arestarii preventive s.a.[24]

Refacerea înscrisurilor rupte sau taiate este o operatie care se efectueaza în mai multe etape.

În primul rând, fragmentele de hârtie, mai ales când se presupune ca ele ar proveni de la mai multe acte, se sorteaza în functie de caracteristicile lor generale, cum ar fi natura sau calitatea cernelii, caracteristicile grafice generale ale scrisului, precum si dupa alte semne ori stampile imprimate pe hârtie. Aceasta sortare este urmata de împartirea fiecarei grupe în bucati de hârtie lipsite de margine si bucati de hârtie cu margine.

În situatiile în care actul s-a rupt în mai multe bucati, refacerea propriu-zisa începe de la colturile si marginile actului, dupa care se continua cu celelalte fragmente, pe baza formei marginilor acestora, a directiei rândurilor, a urmelor de pliere, a continutului ori a altor elemente grafice care permit stabilirea locului, a succesiunii fragmentelor de hârtie. Fiecare din aceste fragmente se întinde usor si se tine un timp sub presa, dupa care se îmbina si se aseaza între doua placi de sticla sau doua coperti de plastic transparent care se lipesc pe margini cu o banda adeziva transparenta. În nici unul din cazurile de reconstituire a înscrisurilor rupte sau taiate nu este permisa lipirea directa a bucatilor de hârtie sau folosirea benzilor adezive.

Imediat dupa încheierea operatiunii de refacere, documentul trebuie fotografiat pe ambele parti, dupa regulile cunoscute.


Refacerea documentelor arse

Principalul scop al refacerii actelor sau hârtiilor de valoare arse este acela de a pune în evidenta continutul lor. Reproducerea textului ori a desenului are loc în conditii de laborator, fiind necesar ca în prealabil piesa arsa sa fie ridicata de la locul incendiului si transportata la sediul institutiei de specialitate.

Toate etapele manipularii înscrisului ars impun o atentie deosebita, atât din partea organului judiciar cât si din partea expertului criminalist.

Ridicarea de la fata locului se face în functie de starea înscrisului ars. Astfel, o prima masura care trebuie luata de catre organul judiciar în situatiile în care se constata ca înscrisul înca mai arde, este întreruperea focului, prin împiedicarea alimentarii cu oxigen, într-un mod care sa nu accentueze starea de degradare a acestuia.

În situatia în care înscrisul arde pe podea, el se acopera imediat cu un vas mai mare, si în nici un caz nu este indicata aruncarea cu apa peste înscris sau acoperirea lui cu o patura. Concomitent, se iau masuri de închidere a tuturor surselor de curenti de aer, respectiv ferestre, usi etc.[25]

Daca starea hârtiei o permite, dupa stingere, înscrisul se ridica prin apucarea cu un cleste cu buzele late.

Mai indicat este sa se procedeze în prealabil la crearea unui curent de aer cu o bucata de carton actionata ca evantai. Datorita curentului format, hârtia arsa se

înalta, iar în acel moment sub ea trebuie introdus un suport din carton sau sticla.

Ridicarea se poate face si cu ajutorul unei placi de celuloid electrizate prin frecare, operatie ce da rezultate mai ales în cazul hârtiilor arse de dimensiuni reduse.

Înscrisul ars poate fi si absorbit cu ajutorul unui tub de sticla prevazut la unul din capete cu o para de cauciuc.



În cazul înscrisurilor aflate în faza avansata de carbonizare, ridicarea se face numai dupa o prealabila întarire prin pulverizare atenta, cu o solutie se serlac, sau, la nevoie, prin folosirea unui lac fixativ pentru par.[26]

Înscrisul ars, ridicat prin unul din aceste procedee, se aseaza într-o cutie în care se afla vata, si se transporta de îndata si cu toata atentia la organul de expertiza.

În cadrul laboratorului de specialitate se procedeaza la refacerea înscrisului, în vederea examinarii ce are ca scop relevarea continutului sau,iar în final se iau masuri de conservare durabila.

Refacerea prealabila vizeaza consolidarea hârtiei si obtinerea unei elasticitati care sa permita întinderea acesteia. Atunci când este necesar si exista mijloace corespunzatoare, operatia se efectueaza înainte de transportarea actului la expertiza.

Elasticitatea hârtiei arse poate fi obtinuta în primul rând prin mentinerea ei într-un mediu umed sau prin pulverizare cu vapori de apa si ulei de ricin. De asemenea, hârtia se poate umecta cu solutie de acid boric si hidroxid de sodiu, tratându-se dupa uscare cu o solutie de formol. Hârtia înmuiata si usor consolidata se întinde si se aseaza între doua bucati de geam sau între doua coperti de plastic transparent. Unele hârtii semiarse se pot îndrepta si pune între placi de sticla fara a mai fi tratate cu vreo solutie.

O alta modalitate de conservare a înscrisului în bune conditii, consta în formarea la suprafata hârtiei a unei pelicule transparente. Aceasta se formeaza prin pulverizarea suprafetei hârtiei arse cu solutii speciale, mai eficiente fiind cele pe baza de polimeri. Sunt întrebuintate de asemenea, solutiile de gelatina alba, de celuloid în acetona, de acetat de celuloza în acetona, precum si solutia alcoolica de serlac.

În ceea ce priveste relevarea scrisului, aceasta se face, în primul rând, în functie de gradul de ardere a hârtiei si de rezistenta la temperaturi înalte a materialelor ori de imprimare.

Dintre metodele de relevare a grafismului, se remarca acelea care iau în considerare contrastul de culoare ce poate exista între fondul hârtiei si trasaturile de pe înscris, diferenta de reflexie a luminii dintre hârtie si scris, precum si eventualele urme de presiune lasate în masa hârtiei de instrumentul scriptural. În aceste situatii se folosesc fascicule de lumina orientate asupra înscrisului sub diferite unghiuri pentru crearea contrastului de umbra.

Rezultate bune sunt obtinute în acelasi timp cu ajutorul fotografiei de reflexie, procedeu care si-a dovedit eficienta în practica.

Capacitatea diferita de reflexie si de absorbtie a fondului de hârtie si a materialelor cu care este scris sau imprimat înscrisul, se evidentiaza si cu ajutorul radiatiilor infrarosii. Aceasta metoda este eficienta îndeosebi atunci când grafismul s-a imprimat cu cerneala tipografica ori la masina de scris, sau când este executat fie cu tus negru, fie cu creion de grafit, deoarece razele infrarosii nu penetreaza astfel de materiale.

O alta metoda folosita este cea a indicatorilor fluorescenti. Aceasta consta în prelucrarea hârtiei arse cu diferite pulberi, printre care carbonatul de plumb, sau cu solutii de uleiuri minerale. Dupa tratarea cu aceste substante, hârtia se expune sub actiunea radiatiilor ultraviolete, scrisul evidentiindu-se datorita fluorescentei care se formeaza.[27]

Scrisul de pe actele complet carbonizate mai poate fi relevat si printr-un procedeu care consta în întinderea hârtiei între doua placi de sticla speciala si arderea ei pâna la stadiul de scrumizare. În urma acestui procedeu portiunile scrise apar mai închise la culoare, pe un fond gri - cenusiu al hârtiei arse.

Prin urmare, nici una dintre aceste metode nu este considerata universal valabila. Unele dintre ele se pot completa reciproc, însa în orice situatie trebuie respectata regula potrivit careia mai întâi se aplica procedeele care nu afecteaza integritatea sau aspectul înscrisului examinat si apoi cele care prezinta un probabil risc în aceasta privinta.




Refacerea înscrisurilor supuse la actiunea apei

Aceasta operatie este posibila în functie de mai multi factori, cum ar fi, de exemplu, calitatea hârtiei si cernelii cu care s-a scris, timpul cât înscrisul a stat în apa si vechimea generala a actului. Pe lânga acesti factori se va tine seama si de compozitia apei, gradul sau de poluare, aciditatea etc.

Rezistenta hârtiei si cernelii la actiunea apei este în functie de gradul de solubilitate al acestora, de compozitia apei si de viteza de curgere a acesteia.

Pasta de hârtie încleiata, rezista mai bine decât cerneala, iar dintre cerneluri, mai rezistenta este cea fotografica, folosita în trecut, spre deosebire de cernelurile actuale pe baza de coloranti organici care se dizolva usor. Un scris proaspat, insuficient uscat, este usor de îndepartat de apa.

Pentru refacerea înscrisurilor supuse la actiunea apei este necesar, mai întâi sa se dezlipeasca foile de hârtie si sa se usuce separat, la o temperatura constanta, ferite de lumina soarelui. Apoi, scrisul este îndepartat prin presare si fixat între doua placi de sticla.

Evidentierea scrisului este posibila numai în conditiile în care, în masa hârtiei, au ramas urme de cerneala sau din substanta folosita la scriere. În astfel de conditii relevarea scrisului se face prin fotografia de contrast, ori separatoare de culori, prin amplificare electronica, prin teleexaminare si fotografiere, în radiatii invizibile. Folosirea reactivilor chimici se recomanda dupa epuizarea celorlalte metode de relevare.


2.3. Stabilirea autenticitatii si vechimii înscrisurilor


v    Stabilirea autenticitati a unui înscris sau a unui document

Operatia de determinare a autenticitatii unui înscris este efectuata în mod curent de catre organele de urmarire penala, de catre instantele de judecata, de alte autoritati sau reprezentanti ai unor institutii publice sau private.

Frecvent se solicita stabilirea autenticitatiui documentelor sau buletinelor de identitate, a legitimatiilor de serviciu, a permiselor de acces în diverse locuri, sau de exercitare a anumitor profesiuni, a actelor de stare civila, a adeverintelor, certificatelor, documentelor contabile. La acestea se adauga documente cu caracter fiduciar, cum ar fi de exemplu, moneda de hârtie, diferite titluri, cecuri diverse, titluri de credit.

Sub aspectul stabilirii autenticitatii unui înscris sau document se verifica forma si continutul actului, daca actul se mai afla în termenul d valabilitate înscris chiar în cuprinsul sau, daca fotografia din actul de identitate, corespunde cu persoana ce prezinta actul pentru verificare si daca se observa urme de interventiue asupra elementelor de protectie sau de securitate destinate sa împiedice falsificarea ori contrafacerea actului.[28]

Pâna la verificarea acestor elemente de catre expert, organul de urmarire poate sa constate daca acestea au suferit interventii ale unor factori fizici sau chimici, ori chiar încercari de înlocuire.

Astfel, în vederea prevenirii falsificarii sau contrafacerii înscrisurilor, sunt utilizate unele masuri de securitate.

O prima masura consta în securitatea hârtiei, care se realizeaza prin modificari ale compozitiei pastei hârtiei si prin filigranare, denumita securitate pasiva, sau prin încorporarea în masa hârtiei a unor fibre colorate, pastile

fluorescente, tipice cecurilor de calatorie, ori a unor fire de securitate, inclusiv asigurarea unui fond de protectie, operatie denumita securitate activa, care înlocuieste filigranarea.

Imprimarea de securitate este o masura conceputa în functie de natura imprimarii, dar si prin grafica elementelor imprimate, ce sunt realizate într-o forma deosebit de variata.

O alta masura de protectie o reprezinta perfectionarea elementelor succesorii de identificare. Aceasta, în privinta documentelor de identitate, are în vedere îmbunatatirea modului de capsare a fotografiilor si de aplicare a stampilelor sau a timbrelor seci. În prezent se recurge la sistemul de laminare într-o folie de plastic, sub vid, procedeu aplicat de exemplu la pasapoarte.

La efectele bancare se generalizeaza protectia magnetica, folosindu-se benzi si cerneala magnetica, precum si imprimarea fotografiei posesorului pe documente fiduciare sau de identitate, inclusiv pasapoarte.

Toate aceste masuri de securitate aplicate în ultimii ani sunt destinate sa descurajeze încercarile de contrafacere si sa permita o mai sigura stabilitate a autenticitatii lor.


v    Stabilirea vechimii unui înscris

Necesitatea stabilirii vechimii actelor apare când nu se cunoaste data întocmirii lor sau când asupra datei mentionate exista dubii.

De realitatea datei unui act depind, în totalitate sau în parte, consecintele juridice preconizate în momentul întocmirii sale. Nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic consemnat în forma scrisa este adesea direct legata de data pe care o poarta actul, stabilirea acesteia fiind, prin urmare, de o însemnatate deosebita.

Problema stabilirii datei întocmirii unui act se pune foarte rar în cazul actelor originale, însa apare frecvent în cazul actelor contrafacute.

Atât stabilirea datei întocmirii înscrisului cât si cea a vechimii acestuia au în vedere în fapt acelasi aspect, cu mentiunea ca, stabilirea datei presupune determinarea timpului precis, exprimat în termeni calendaristici. Sunt însa situatii când nu intereseaza data, întrucât este suficient sa se stabilieasca neconcordanta perioadelor pentru a atrage nulitatea unui înscris. Astfel, organul de urmarire penala examinând continutul înscrisului poate constata daca s-au folosit termeni, date, nume de locuri, strazi, persoane, denumiri de localitati ce nu corespund cu perioada la care se pretinde ca s-a întocmit înscrisul neconcordantele dintre data pe care se pretinde ca o are documentul si vechimea reala a înscrisului sunt întâlnite în literatura de specialitate sub denumirea de anacronisme. Acestea pot fi relevate de numeroase elemente cum ar fi: proprietatile hârtiei si a materialelor de scriere, instrumentul scriptural folosit, ortografia, evolutia si aspectul scrisului, continutul actului, caracterele dactilografice, impresiunea de stampila, timbrul aflat pe act s.a.

Analiza chimica a hârtiei evidentiaza uneori faptul ca fibra respectiva sau alti constituienti nu se foloseau la data la care este înscrisa pe act. De asemenea, se poate constata aplicarea unor tehnici de fabricatie sau procedee de finisare necunoscute la data indicata în înscris.

Astfel, o îmbunatatire a aspectului hârtiei, datând din perioada postbelica, a constat în introducerea unei mici cantitati de material fluorescent incolor, care mareste gradul de albire al acesteia. Prezenta unui astfel de material într-o hârtie pe care este scris un act datat înainte de 1945 va constitui un anacronism.

Formatul hârtiei de scris difera si el de la o perioada la alta, si astfel s-ar putea observa ca hârtia cu dimensiunile celei pe care s-a întocmit actul suspect de fals nu exista la data inserata în el.

Filigranele din hârtie constituie indicii pretioase pentru demonstrarea faptului ca actul nu putea fi întocmit la data pe care o poarta. În acest scop se iau în calcul forma si continutul filigranului, precum si procedeul tehnic de formare a acestuia în stratul de hârtie. Un element similar, ce poate fi luat în considerare, îl constituie timbrul sec, a carui forma, continut si mod de formare, se confrunta cu data actului si se constata daca în perioada respectiva se aflau în circulatie hârtii cu asemenea timbre.

Imprimarile tipografice de pe acte, straturile si alte elemente protectoare aplicate pe acestea, ofera uneori indicii de apreciere asupra vechimii actului, prin constatarea existentei sau inexistentei lor la data trecuta în act.

În ce priveste materialul de scriere sau instrumentul scriptural folosit la întocmirea înscrisului supus examinarii, este posibil ca acesta sa nu fi fost fabricat la data pe care acesta o poarta. Spre exemplu, un act scris cu stilou cu bila si datat înainte de anul 1943 este un act contrafacut, întrucât instrumentul respectiv a fost produs pentru prima oara, în strainatate, în acest an, iar la noi în tara a aparut mai târziu.

Frecvente sunt anacronismele dintre data înscrisului si continutul sau, în sensul ca faptele si împrejurarile cuprinse în înscris nu avusesera loc sau ele nu puteau fi cunoscute la pretinsa data a acestuia. Un caz de anacronism între data si continutul înscrisului este spre exemplu, o chitanta - contract care are înscrisa data de 15 octombrie 1942 si contine mentiunile "raionul", "regiunea", "Sovrom"despre care nu se putea face precizare într-un act sub semnatura privata în anul 1942, întrucât în acea perioada nu existau sovromuri, iar România nu era împartita în raioane si regiuni.

Un alt criteriu de apreciere asupra vechimii întocmirii unui act este scrisul, gradul sau de evolutie, modul de executare, stilul scrierii, folosirea unei anumite ortografii etc. Totodata, în cazul înscrisului care cuprinde multe pagini, se pot lua în considerare, pe lânga elementele mentionate si procedeul de legare, tipul capselor, sistemul de perforare, fiecare dintre acestea însemnând dovezi de contrafacere în cazul în care se constata ca nu erau înca utilizate la data trecuta în acel înscris.

Stabilirea vechimii înscrisurilor se face si în raport de modificarile în timp ale hârtiei si ale materialelor de scriere.

Vechimea hârtiei, ca material suport este data de aspectul exterior al decolorarii, gradul de elasticitate, diferite urme create prin pastrarea si folosirea ei.

Schimbarea nuantei de culoare a hârtiei se produce pe masura trecerii timpului. Acest proces este influentat de compozitia chimica a hârtiei si de conditiile de pastrare. Hârtia a carei substanta de baza este din masa lemnoasa se îngalbeneste mai repede decât cea cu baza de in sau cânepa, iar hârtia pastrata în loc ferit de lumina si alti agenti va suferi un proces de îngalbenire mai lent fata de acelasi sortiment pastrat la lumina.[29]

În ce priveste materialele aplicate prin scriere pe hârtie, îndeosebi cernelurile, ofera o serie de indicii de constatare a vechimii înscrisurilor. Ele sunt susceptibile de transformari odata cu trecerea timpului, însa aceste transformari depind si de alti factori.

Printre elementele de natura sa ofere informatii asupra timpului de când cerneala este aplicata pe hârtie, se pot lua în considerare:

- gradul de oxidare;

- migrarea culorilor sau sulfatilor în stratul de hârtie;

- solubilitatea;

- viteza de reactie, etc.

Referitor la procesul de oxidare, acesta determina modificari ale nuantei de culoare a cernelei, în functie de conditiile de pastrare, adica de lumina, caldura, umiditate, cât si ca urmare a trecerii timpului. Aceste modificari sunt si în functie de tipul de cerneala folosit, în general culoarea stabilizându-se dupa un interval de 1 pâna la 2 ani. Tot astfel, se are în vedere si faptul ca nerespectarea întocmai a procesului tehnologic de fabricare a cernelii duce la oxidarea prematura a acesteia.[30]

Gradul de migrare, de patrundere în masa hârtiei a componentelor de clor si sulf din cerneala este un indiciu important al vechimii înscrisurilor. Migrarea clorurilor dureaza aproximativ 2 ani, în timp ce a sulfatilor se întinde pe o perioada ce depaseste 10 ani.

Solubilitatea cernelii din actul scris, de asemenea, difera în functie de timp, dar si de conditiile de pastrare a actului în cauza si compozitia chimica a cernelii utilizate. Cu cât actul este mai vechi, cu atât cerneala din scrisul sau se

dizolva mai greu.

Vechimea aproximativa a scrisului se poate aprecia si dupa viteza de reactie a cernelii tratate cu diversi reactivi chimici. Cerneala mai veche va avea o reactie mai întârziata decât una proaspata, aplicata recent, prin scriere pe hârtie. Observarea reactiei are loc sub lupa sau microscop, rapiditatea cu care se desfasoara putându-se cronometra.


2.4. Stabilirea materialului suport al înscrisurilor

si a substantei cu care au fost scrise si cercetarea acestora


v    Materialul suport pentru întocmirea înscrisului

Din categoria materialelor care servesc ca suport pentru textele sau desenele înscrisurilor, hârtia este materialul cel mai des folosit.

În forma ei obisnuita, hârtia este o pasta de celuloza cu un anumit grad de încleiere si cu câteve substante auxiliare, care-i asigura elasticitatea, netezimea suprafatei si rezistenta la ruptura.[31]

În comert hârtia se gaseste sub forma de diferite sortimente, dupa procedeul folosit în fabricare si dupa materialele compozitiei ei. Astfel sunt: hârtia de împachetat lucioasa pe o singura parte, hârtia de maculatura, semivelina, satinata, de calc, de filtru, hârtie parafinata, hârtie de slefuit, hârtie fotografica, etc.

Din punct de vedere criminalistic, hârtia intereseaza în masura în care ea însasi formeaza o proba materiala, fie sub forma unui înscris, fie sub o alta forma, ca urma a infractiunii.   

Pentru a stabilii caracteristicile hârtiei, se determina greutatea hârtiei, grosimea, raportul dintre grosime si greutatea hârtiei, culoarea, elasticitatea, transparenta, filigranarea, compozitia chimica.

a)     Greutatea hârtiei se stabileste pentru diferentierea sorturilor de hârtie si se face prin cântarirea unor esantioane egale si cu acelasi grad de umiditate.[32] Cu cât esantioanele de hârtie sunt mai mari, cu atât stabilirea greutatii lor se face mai usor. Pentru bucatile mai mici de 1 dm2, cântarirea trebuie facuta la balanta analitica. Greutatea hârtiei nu depinde atât de grosimea ei pe unitatea de suprafata cât, mai ales, de substantele auxiliare folosite ca umplutura.

Pentru compararea greutatii, este necesar ca hârtia în litigiu sa fie tinuta un timp în aceleasi conditii ca hârtia de referinta.

b)    Grosimea hârtiei ajuta la stabilirea sortimentului din care face parte. Diferentele izolate de grosime contribuie la descoperirea portiunilor acoperite cu diferite substante straine, a regiunilor subtiate prin stergerea mecanica a scrisului. Grosimea generala a hârtiei se stabileste cu ajutorul sferometrului.[33]



c)     Raportul dintre grosimea si greutatea hârtiei este denumit de specialisti si "mâna" hârtiei. De pilda, o hârtie care are "mâna" este aceea care, la pipait pare foarte densa, fiind subtire în raport cu greutatea sa.[34]

d)    Culoarea hârtiei este un element prin care se pot stabili sortimentul, vechimea si uneori compozitia chimica a hârtiei.

Nuantele de culoare ale hârtiei variaza în functie de natura colorantilor si a celorlalte substante care intra în compozitia sa, dar si în functie de actiunea luminii si conditiile de depozitare.

Cele mai multe sorturi de hârtie au o nuanta usor galbuie, determinata de culoarea celulozei si a gomajului. Aceasta nuanta a unei culori de baza este corectata la sorturile superioare de hârtie prin adaugarea unor substante înca în procesul de fabricatie. O prima culoare a hârtiei se face cu scopul de a obtine asa-numita hârtie alba. Pentru obtinerea nuantei de alb se folosesc o serie de coloranti albastrii, ori substantele incolore, care au proprietatea de a absorbi radiatiile ultraviolete si a le reda într-o fluorescenta albastruie, care cu galbenul celulozei dau senzatia de alb.

Pentru colorarea hârtiilor formate din pasta de cârpe sau din fire de in, bumbac, materiale plastice se folosesc pigmenti organici care dau nuante saturate

de culoare foarte stralucitoare, dar care nu rezista la lumina.

Majoritatea colorantilor sunt introdusi chiar în pasta de celuloza, altii însa acopera numai suprafata hârtiei, fiind aplicati prin imersie sau imprimare.

Culoarea initiala a hârtiei se pierde nu numai sub actiunea factorilor de mediu, ca umiditate, temperatura, lumina sau sub actiunea anumitor substante chimice, ci si în urma reactiei cu substantele introduse în pasta de celuloza ca umplutura.

e)     Elasticitatea este o proprietate ce se imprima hârtiei înca din momentul fabricarii, în functie de destinatie. Compozitia chimica este hotarâtoare pentru gradul de elasticitate.

Sunt anumite sorturi de hârtie, fabricate în scopuri industriale, cu un grad înalt de elasticitate si rezistenta, îndeosebi hârtiile prelucrate cu materiale plastice sau numai acoperite cu acestea. De asemenea, elasticitatea si rezistenta hârtiei, este mai mare la bancnote si la alte genuri de hârtie folosita la înscrisurile de valoare, fata de sorturile obtinute de hârtie, pentru a rezista manipularii si pentru a fi mai usor recunoscuta prin pipaire. Pentru masurarea elasticitatii si rezistentei hârtiei se folosesc aparate speciale.

f)      Transparenta hârtiei este data de compozitia chimica, culoarea si grosimea hârtiei. Ea se stabileste prin masurare fotometrica, prin fotografiere în transparenta si sub aspect comparativ cu ajutorul hârtiei fotografice.

g)     Filigranarea se face în procesul fabricarii si consta în rarirea fibrelor din pasta de celuloza înainte de finisare cu ajutorul unor cilindri filigranori. Prin filigranare hârtia nu-si pierde din grosime, rezistenta, culoare si elasticitate.

Filigranarea se face la sortimentele de hârtie cu destinatie speciala, pentru biletele de banca, actele de identitate, de stare civila, diplomele scolare sau pentru tiparirea unor editii speciale de carti.

Scopul filigranarii este prevenirea falsificarii documentelor si împiedicarea multiplicarii.

h)     Compozitia chimica a hârtiei depinde de natura materialului din care se obtine celuloza si de substantele complementare, care au rolul de a-i da o anumita elasticitate, consistenta, grad de încleiere, nuanta de culoare, netezime.

Hârtia este formata dintr-o masa de celuloza, careia i se adauga o anumita cantitate de clei si materii de umplutura. Pentru fabricarea pastei de celuloza se folosesc: lemnul (brad, molid, plop, mesteacan, salcie), plante industriale (cânepa, in, bumbac, urzica, stuf), resturi de cereale (paie, grâu, orz, ovaz).

Pentru decolorarea celulozei se foloseste în proportii diferite, în functie de destinatie, hipocloritul de calciu.

Compozitia chimica a hârtiei se stabileste prin examenul microscopic, analiza chimica, cercetarea sub raze ultraviolete si cu izotopi radioactivi.


v    Cercetarea cernelurilor si a altor materiale de scriere

Expertiza criminalistica a cernelurilor se impune ori de câte ori este necesar sa se stabileasca diferentele dintre tipurile de cerneala întâlnite în falsul material prin adaugare de text, vechimea unui înscris, compozitia cernelurilor sau tusurilor folosite în contrafacerea de bancnote, cecuri si alte hârtii de valoare.

Cernelurile se deosebesc între ele dupa compozitia chimica si nuanta de culoare. În compozitia cernelurilor intra si diversi coloranti, mai frecvent utilizati fiind colorantii organici, precum si alte substante care asigura fluiditatea si fixarea cernelii în masa hârtiei. Colorantii organici pot fi acizi sau bazici, cei acizi asigura o fixare mai buna prin migrarea în masa hârtiei.

Examinarea criminalistica de laborator a trasaturilor de cerneala este efectuata prin metode fizice si chimice analitice.

În primul rând, se recurge la examinarea fotometrica microscopica a trasaturilor de cereneala si la diferentierea culorii prin metode fotometrice. Examinarea fotometrica se face atât în lumina vizibila, cât si în radiatii ultraviolete sau infrarosii.

Iluminarea trasaturilor de cerneala examinata constituie o problema tehnica importanta, care trebuie rezolvata în functie de natura cercetarilor. Lumina poate fi folosita sub un anumit unghi de incidenta, sau sa fie transmisa prin materialul cercetat. Iluminarea se poate face cu întreaga componenta a unui fascicul de lumina sau numai cu anumite lungimi de unda ale fasciculului, folosind filtre de culoare sau un monocromator.

Examinarea trasaturilor de cerneala în lumina transmisa se face pentru studierea pigmentatiei cernelii si pentru identificarea corpurilor straine cum sunt urmele de praf de diferite proveniente. În unele cazuri, praful patruns în cerneala sau depus în trasatura în timpul scrierii ajuta la stabilirea locului unde cerneala a fost pastrata sau unde s-a scris textul.

Analiza chimica a componentelor unei cerneli se realizeaza dupa separarea lor cromatografica, iar identificarea acestora se efectueaza îndeosebi prin analize spectrale, teoretic putându-se recurge la bombardarea cu neutroni. Aceasta examinare se aplica numai în cazurile când alte metode de examinare nu sunt la îndemâna, sau când alterarea în parte a înscrisului nu pericliteaza rolul de proba materiala a acestuia.

În ce priveste materialele de scriere se au în vedere si pastele pentru stilourile cu bila sau cu fibre, care sunt fabricate, ca si cernelurile dupa retete deosebit de variate, cu toate ca au aparut acum câteva decenii.

Distingerea dintre scrisul cu pasta si cel cu cerneala se poate face si cu ochiul liber. Pasta nu patrunde în hârtie si adesea se pot observa usoare întreruperi, iar linia scrisului nu este uniform colorata si prezinta o usoara urma de adâncime în masa hârtiei.

Fiind supuse unor analize de laborator asemanatoare cernelurilor, si la paste se diferentiaza nuantele de culoare si continutul lor chimic.

Examinarea trasaturilor de creion, prin specificul sau, poate fi înclusa tot în categoria cercetarii substantelor de scriere, alaturi de cernelurile propriu-zise si de tusuri.

Elementele caracteristice ale urmei de creion sunt determinate de: compozitia minei creionului, felul suportului pe care se scrie si gradul de apasare.

Trasatura de creion se cerceteaza pornindu-se de la compozitia minei acestuia, în functie de care creioanele se împart în:

creioane de grafit care sunt împartite în mai multe sorturi dupa duritatea minei;

creioane chimice, împartite în copiative si necopiative;

creioane grase sau dermatografice.

Deplasarea creionului pe suprafata hârtiei cu o anumita apasare determina detasarea din mina creionului a unor particule ce se depun pe hârtie formând traseul sau linia trasa. În cazul creioanelor chimice copiative, daca hârtia este umeda, o parte din colorant se fixeaza de hârtie prin patrunderea în tesutul aceteia, trasatura nemaiputând fi înlaturata prin frecare. Trasatura de creion continând grafit dureaza nelimitat pe suprafata hârtiei, fara a determina reactii chimice cu hârtia ca trasatura de cerneala, dar poate fi înlaturata prin frecare.

Examinarea de laborator a trasaturilor de creion ca si în cazul cernelurilor se face prin observarea la microscop si pe baza unor reactivi chimici.




V. Berchesan, Valorificarea stiintifica a urmelor infractiunii. Curs de tehnica criminalistica., vol I, Editura Little Star, Bucuresti, 2002, p. 9.

A. Fratila, R. Constantin, Expertiza grafica si rationamentul prin analogie, Editura Tehnica, Bucuresti., 2001, p. 7.

I. Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucuresti,2001, p. 181.

D. Sandu, Falsul în acte., Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1994, p. 9.

V. Berchesan, Valorificarea stiintifica a urmelor infractiunii, vol III, Ed. Little Star, Bucuresti, 2003, p. 103.

A. Fratila, Cum sa ne ferim de hoti, escroci si falsificatori, Editura stiinta si Tehnica, Bucuresti, 1997, p. 118.

V. Berchesan, Valorificarea stiintifica a urmelor infractiunii, vol III, Editura Little Star, Buc., 2003, p. 107.

A. Ciopraga, I. Iacobuta, Criminalistica, Editura Junimea, Iasi, 2001, p. 170.

Em. Stancu, Tratat de criminalistica, Editura Actamii, Buc, 2001,p. 277.

D. Sandu, op. cit, p. 17 - 18.

A. Ciopraga, I. Iacobuta, op. cit., p. 168.

D. Sandu, op. cit., p. 19.

D. Sandu, op. cit., p. 20.

V. Berchesan, Valorificarea stiintifica a urmelor infractiunii, vol III, Editura Little Star, Buc., 2003, p. 64.

D. Sandu, op. cit., 1994, p. 7.

A. Ciopraga, I. Iacobuta, Criminalistica, op. cit., p. 165.

V. Berchesan, Cercetarea penala., Criminalistica - teorie si practica, Editia a II-a, Ed. Icar, Buc., 2002, p. 164.

E. Stancu, Tratat de criminalistica, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2002, p. 259.

A. Ciopraga, I. Iacobuta, op. cit., Iasi, 2001, p. 166.

E. Stancu, Tratat de criminalistica, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002, p. 261.

D. Sandu, op. cit., p. 190.

V. Berchesan, Valorificarea stiintifica a urmelor infractiunii, vol. III, Editura Little Star, Bucuresti, 2003, p. 67.

Codul Penal al României, art. 242 si art. 272; Codul de procedura penala al României, art. 508-512; Codul de procedura civila al României, art. 583-584.

V. Berchesan, Valorificarea stiintifica a urmelor infractiunii, vol. III, Editura Little Star, Bucuresti, 2003, p. 66.

D. Sandu, op. cit., p. 201.

Em. Stancu, Tratat de criminalistica, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002, p. 262.

D. Sandu, op. cit. p. 203.

A. Ciopraga, I. Iacobuta, op. cit., p. 168.

I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1999, p. 187.

D. Sandu, op. cit. p. 180 - 181.

C. Suciu, op. cit, p. 462.

I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1999, p. 185.

C. Suciu, op. cit., p. 463.

E. Stancu, Tratat de criminalistica, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002, p. 266.





Document Info


Accesari: 6357
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )