Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza






Administratie publica - MASTER MANAGEMENTUL SECTORULUI PUBLIC - LUCRARE DE DIZERTATIE

administratie











ALTE DOCUMENTE

Regulamentul comitetului pentru evaluarea si asigurarea calitatii
Europass cv
Adeverinta de serviciu
PROCES - VERBAL
Acte necesare la angajare :
ADEVERINTA CA ESTI ANGAJAT
Acte necesare credit ipotecar - societate


SCOALA NATIONALA DE STUDII POLITICE SI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRATIE PUBLICA

MASTER MANAGEMENTUL SECTORULUI PUBLIC

    LUCRARE DE DIZERTATIE

                                                                                   

                                     BUCURESTI  2008

                     Tema:

CENTRUL DE ZI, VERIGA IN PREVENIREA sI COMBATEREA              EXPLOATĂRII PRIN MUNCĂ A COPIILOR

Studiu de caz : Centrul de zi pentru Copiii Strazii

CUPRINS

I.              Exploatarea prin munca a copilului. ..........................................................3

    I.1.Definire,forme,cadru juridic general, factori de risc. ...........................3

   I.2.Legislatia privind exploatarea prin munca a copilului.......................................................................................................................6

  I.3. Factori de risc si factori protectivi la nivel individual, familial, comunitar si institutional.....................................................................................8

    I.4. Legatura dintre factorii de risc si vulnerabilitatea la exploatare...................................................................................................................8

   I.5. Factorii de risc externi ...................................................................................................................................9

II.                       Centru de zi veriga  in prevenirea si combaterea exploatarii prin munca a copiiior..................................................................22

III.                      Exploatarea rin munca acopilului........................................................32

IV.              Monitorizarea muncii copiilor .............................................................................66

V.                 Concluzii..................................................................................................76

I Servicii Publice

Capitolul 1

NOŢIUNI DE BAZĂ sI CONCEPTE PRINCIPALE UTILIZATE

ÎN MANAGEMENTUL SERVICIILOR PUBLICE

1.1 Caracteristici, orientari si concepte generale cu care opereaza managementul serviciilor publice

Studierea metodica a unei discipline universitare complexe cum este Managementul Serviciilor Publice, presupune precizarea prealabila a unor notiuni si concepte cum ar fi: management, stat, institutie publica, întreprindere publica, organizatie, administratie publica etc. Desi pe parcursul acestui curs se vor relua detaliat explicatiile teoretice cu privire la managementul serviciilor publice, apreciem ca este necesara prezentarea sintetica a acestora pentru întelegerea corecta a unei activitati complexe si sensibile cum este managementul serviciilor publice.

Problematica managementului serviciilor publice dobândeste semnificatie deosebita într-un mediu social si politic extrem de dinamic în care aspectele finantarii, continutului, calitatii si eficientei acestui sector de activitate sunt puse permanent în discutie.

În consecinta, problema cu privire la cadrul managerial al serviciilor publice devine extrem de importanta si pentru a fi solutionata necesita luarea în considerare a unor premise generale între care amintim:

- managementul general, indiferent de modul în care este conceput, definit sau practicat se regaseste si în administratia publica, cu toate elementele, dimensiunile si functiile pe care le

îndeplineste în oricare alta sfera sau domeniu de activitate;

- el se exercita si în Administratia Publica ca si în celelalte sisteme ale vietii sociale, întrun mediu social-politic aflat în continua miscare precum si în schimbare si transformare din ce în ce mai accelerata;

- se exercita în conditiile cresterii complexitatii si incertitudinii vietii economico-sociale si a contradictiilor si dilemelor pe care acestea le genereaza în permanenta;

- se exercita în conditiile impactului profund al progresului tehnic si al revolutiei informatice, atât asupra echilibrului societatii cât si a manierei în care noi percepem lumea care ne înconjoara;

- se exercita în conditiile unor confuzii în întelegerea si utilizarea termenilor creati pentru descrierea diferitelor aspecte ale cadrului managerial. Astfel, în sectorul public, pe lânga termenul de management sunt permanent asociati termeni cum ar fi: lideritate, administratie, guvernare institutionala, fara ca natura si continutul lor sa fie riguros determinate.

De obicei, managementul serviciilor publice este corelat cu activitatile consacrate stapânirii (metrizarii) complexitatii acestora, lideritatea cu cele privind schimbarea, în timp ce guvernarea este

conceputa ca un raspuns la întrebarea: "Cine este seful aici?"

Din modul de definire a termenilor, deriva si functiile specifice ale acestora:

. managementul echivaleaza, în principal cu a coordona si a controla pentru a face efective si eficiente serviciile publice în raport cu obiectivele lor. El participa la schimbare, dar nu aceasta este principala sa vocatie;

. lideritatea este chemata sa stapâneasca schimbarea, sa clarifice directiile, sa asigure mijloacele necesare si sa motiveze membrii organizatiei în favoarea schimbarii.

Administrarea are menirea de a transpune în practica politicile adoptate si stabilite în cadrul

sistemului.

Din cele de mai sus rezulta ca: managementul controleaza, liderii orienteaza si "entuziasmeaza", iar administratia - serveste.

Tocmai de aceea, alegerea metodelor adecvate de conducere, a practicilor manageriale pe care liderii trebuie sa le promoveze pentru realizarea obiectivelor administratiei (serviciilor) publice sunt de stringenta actualitate.

Cuvântul management deriva de la latinescul "manus" (mâna) si reprezinta ca expresie

literara "manevrare" sau "pilotare". Managerul este cel care se ocupa cu pilotarea, cu conducerea.

De la latinescul "manus" s-a format în franceza "mančge" de unde a fost împrumutat în

engleza, aparând cuvintele derivate manager si management, ceea ce înseamna conducator si conducere. Deci, din punct de vedere etimologic, management înseamna a conduce în mod eficient.

Management este un termen (expresie) englezesc (~asca) cu semantica deosebit de complexa. Complexitatea semantica a termenului este determinata de sensurile sale multiple, între acestea amintim :

1. managementul se constituie ca o stiinta, adica un ansamblu organizat si coerent de concepte, principii, metode si tehnici prin care se explica fenomenele si procesele în conducerea organizatiilor.

2. managementul reprezinta de asemenea, o arta, care reflecta latura sa pragmatica si consta în maiestria managerului de a aplica la realitatile practice concrete, în conditii de eficienta, cunostintele stiintifice pe care le detine.

3. managementul reprezinta o stare de spirit specifica, reflectata de un anumit fel de a vedea, a dori, a cauta si accepta progresul.

Termenul de management s-a impus în ultima jumatate a secolului XX gratie lucrarii lui James Burnham The Managerial Revolution publicata în 1941. El impune în mod categoric notiunea de manager ca vector al inovatiei si progresului. Ideea noua, de mare valoare si actualitate pusa în circulatie cu aceasta ocazie, este aceea ca "orice societate, indiferent de regimul ideologic", politic sau juridic are nevoie de manageri daca vrea ca economia ei sa prospere în ritm novator si creator.

Daca facem apel la definitiile date de specialisti constatam ca managementului i se dau multiple sensuri, dupa cum urmeaza :

William Newman, defineste managementul ca directionare, conducere si control ale eforturilor unei grupe de indivizi în vederea realizarii unui scop comun. Un bun conducator este acela care face ca grupa sa atinga scopurile sale cu un minim de cheltuieli de resurse. A. Macknesie apreciaza ca managementul este procesul în care managerul opereaza cu trei elemente principale: idei, resurse materiale si umane realizând obiectivul prin altii. Dupa Jean Gerbier, managementul înseamna organizare, arta de a conduce, de a administra. H. Johannsen defineste managementul ca fiind arta sau stiinta de a directiona, dirija si administra munca altora pentru a atinge obiectivele stabilite, procesul de luare a deciziilor si de conducere.

Pentru economist, managementul este un factor de productie care priveste organizarea si coordonarea celorlalti factori (pamânt, munca, capital), pentru obtinerea maximului de eficienta, procesul social care implica responsabilitatea pentru planificarea si reglementarea eficienta  activitatii unei organizatii.

Desigur, au fost date si se vor mai da multe definitii managementului. Consideram ca managementul, ca actiune practica, desemneaza un sistem de principii, cerinte, reguli si metode de

conducere precum si talentul de a le aplica.

Ţinând cont de cele prezentate mai sus putem afirma ca managementul reprezinta un complex de actiuni desfasurate cu scopul de a asigura functionarea normala, eficienta a colectivitatilor umane organizate (întreprinderi, institutii publice, organizatii politice, unitati de învatamânt) în ansamblul lor cât si a fiecarei verigi structurale componente. El are ca scop atingerea obiectivului organizatiei în conditiile utilizarii judicioase a resurselor materiale, umane, financiare proprii si atrase.

Conducerea dateaza, asa cum s-a aratat, înca de la începutul societatii omenesti. La început, si mult mai târziu dupa aceea, conducerea se realiza nemijlocit, între conducator si activitatea condusa neexistând, ca în zilele noastre, o retea de structuri organizatorice ierarhice sau calculatoarele electronice.

Managementul este foarte sensibil la schimbarile care au loc în societate. Ele reflecta dinamismul înregistrat de societatea contemporana si în acelasi timp se adapteaza tot mai mult unor particularitati determinate de sistem, traditie, cultura nationala etc. Astfel, desi managementul ca principii, concept, obiectiv etc. este unic, ca mod de realizare în practica se diferentiaza, de la tara la tara sau chiar de la organizatie la organizatie în cadrul aceleasi tari (subsistem).

Azi, într-o institutie publica sau întreprindere, între conducatori si activitatile conduse se interpun o seama de norme, metode si tehnici elaborate stiintific. În functie de conditiile concrete, conducerea se realizeaza în echipa, se bazeaza pe o participare motivata a oamenilor la realizarea obiectivelor propuse si are caracter prospectiv.

În drumul sau spre cucerirea statutului stiintific, managementul serviciilor publice (conducerea) si-a definit un numar de concepte generale cu care opereaza.1

Obiectivul (scopul, finalitatea, misiunea) reprezinta principiul organizator al oricarei structuri si raspunde la întrebarea "Ce vrem?"

Resursele, care raspund la întrebarile "Cu ce?", "Cu cine?", se stabilesc ulterior precizarii obiectivului pe care-l pot modifica, dupa cum procesul poate aduce schimbari atât în obiectiv cât si în resurse, iar optimizarea le poate schimba pe toate trei.

Procesul raspunde la întrebarea "Cum?" si arata modalitatea de transformare a resurselor în vederea atingerii obiectivului stabilit.

Optimizarea decurge din imperativul "Cât mai bine".

SUBSISTEM AL SECTORULUI PUBLIC

(minister, universitate, spital etc.)

Grupa 1

1. Obiectiv

2. Resurse

3. Proces

4. Optimizare

Grupa 2

5. Autonomie

6. Adaptabilitate

7. Organizare

8. Planificare

9. Incluziune

Grupa 3

10. Informatie

11. Model

12. Verificare

13. Decizie

14. Control

Regulile tehnice ale optimizarii sunt cuprinse în cercetarile operationale care constituie azi o ramura a matematicii de sine statatoare.

A doua grupa de concepte corespunde unor proprietati generale ale sistemelor, ne arata cum functioneaza un sistem.

Autonomia de functionare se deduce din proprietatea sistemelor (structurilor) si subsistemelor biologice si sociale de a se autoregla. Daca un sistem nu ar avea un anumit grad de autonomie, nu ar putea fi condus, pentru ca ar reclama un numar foarte mare de instructiuni detaliate.

Adaptabilitatea este capacitatea unui sistem de a-si pastra stabilitatea (de a nu se strica) atunci când asupra sa actioneaza perturbatii exterioare.

Organizarea tine de structura interna a sistemului, de coeziunea elementelor acestuia. Se considera ca organizarea este buna când corespunde functiunii si mecanismului cu care lucreaza structurile (elementele) sistemelor (serviciilor publice).

Planul reprezinta instrumentul prin care se materializeaza mijloacele necesare pentru

realizarea obiectivului propus.

Planificarea, completata cu prognoza, previzioneaza termenele pentru realizarea obiectivelor.

Incluziunea înseamna integrarea într-o structura mai larga (vezi integrarea României în Uniunea Europeana). Toate structurile sociale exista si functioneaza ca sisteme deschise.

A treia grupa de concepte este legata de conducerea sistemului.

Informatia (culegerea si prelucrarea datelor) se poate asigura cu ajutorul unor metode

clasice (statistica, sondajul, ancheta) sau cu ajutorul unor instrumente moderne cum sunt calculatoarele electronice (baze de date).

Datele strânse si organizate sunt constituite într-un model care reprezinta o macheta a

realitatii, pe care se lucreaza. Un model bun concorda cu realitatea, proprietate ce este cunoscuta sub denumirea de izomorfism.

În procesul de analiza modelul este supus unor puternice influente economice, sociale,

politice etc., pentru a vedea ce se poate întâmpla în anumite situatii, identificându-se în acest fel mai multe variante.

Verificarea (legatura cu viata, practica) este operatia prin care se constata daca modelul este corect, daca el corespunde scopului propus.

Decizia consta în alegerea uneia din variantele descrise. Prin matematizarea teoriei deciziei s-a realizat un pas imens în modernizarea stiintelor economice si sociale.

Controlul priveste urmarirea îndeplinirii obiectivelor decizionale, implementarea acestora potrivit succesiunii fazelor din planul stabilit.

În literatura de specialitate s-au conturat si alte puncte în ceea ce priveste structura procesului de conducere.

Dupa unii autori, în procesul de conducere nu ne confruntam cu probleme, ci cu un numar nelimitat de situatii problematice. În componenta situatiilor problematice intra "tipuri de probleme" care pot fi solutionate cu ajutorul unor metode standard de analiza.

Solutionarea problemelor de conducere comporta analiza situatiei problematice, identificarea problemelor ce o compun si încadrarea lor în unul din cele trei tipuri posibile :

- probleme de tip "abatere"

- probleme de "optimizare"

- probleme "potentiale"

Prin analiza problemelor tip abatere se urmareste sa se descopere cauza (cauzele) necunoscuta  care produce abaterea de la mersul firesc preconizat (obiectivele propuse).

Prin analiza problemelor de optimizare se urmareste sa se identifice factorii care pot determina optimizarea unei activitati anterior proiectate si care se desfasoara normal, dar care este susceptibila de ameliorare. În acest scop se formuleaza alternative de decizii, urmarind sa fie aleasa si pusa în aplicare cea care prezinta cele mai multe avantaje. Evident, oricât de bine ar fi formulata sau aleasa o decizie, ea pastreaza amprenta subiectivitatii decidentului.

Problemele potentiale apar de regula în urma aplicarii deciziilor, când, în afara efectelor scontate, pot apare si efecte nescontate - avantajoase sau neavantajoase. Acestea din urma trebuie

ANALIZA SITUAŢIEI PROBLEMATICE anticipate si, daca este posibil, luate masuri de prevenire sau cel putin de atenuare a efectelor negative.

Scopul analizei problemelor potentiale este de a stabili moduri de actiune adecvate pentru evitarea si atenuarea efectelor nedorite.

Cel care analizeaza problemele de conducere (managerul) are doua obligatii majore:

- sa nu ignore importanta analizei situatiei, în special în ceea ce priveste identificarea precisa a tipului problemelor care o compun;

- sa nu confunde problemele tip abatere cu cele de optimizare. 343u207d Aceasta din urma obligatie solicita maximum de atentie, întrucât, daca se abordeaza o abatere ca si când ar fi vorba de o optimizare, atunci analistul (managerul) este pus în situatia de decident (subiectiv) care nu i-ar permite sa afle cauza obiectiva a abaterii.

Un rol central în procesul de conducere îl are decizia, adica acea actiune prin care se alege o cale optima pentru realizarea obiectivelor propuse.

În timpul executarii conducerii (în procesul muncii) un manager se afla permanent într-una din urmatoarele situatii :

·  analizeaza anumite neajunsuri sau abateri care apar în domeniul sau de competenta, prin abatere

·        întelegându-se diferenta dintre rezultatul obtinut si cel preconizat (planificat);

·        elaboreaza decizii pentru obtinerea rezultatelor scontate;

·   analizeaza problemele potentiale neavantajoase ce ar putea apare în urma aplicarii unei decizii si

·       care i-ar putea periclita planul de actiune stabilit pentru obtinerea rezultatului dorit;

·         controleaza realizarea planului de actiune.

Scopul analizei este acela de a stabili cauzele care produc efecte nedorite si pericliteaza

obtinerea rezultatului dorit (planificat).

În momentul în care apare o situatie problematica în sistemul condus, se impune luarea unei decizii, adica identificarea variantei optime de actiune pentru atingerea obiectivelor urmarite.

Munca managerului este mult usurata de existenta unor banci de date si informatii în

sistemele proprii sau în sisteme specializate, precum si de utilizarea calculatorului electronic care, desi nu-i poate înlocui gândirea, îl ajuta enorm în cresterea productivitatii acestei gândiri si eficientei actelor de conducere.

Un rol important în eficientizarea muncii managerului îl are dezvoltarea aptitudinilor manageriale.

În plan managerial, o importanta deosebita prezinta:

. aptitudinea de a elabora, de a selecta informatiile utile, de a stabili si sublinia prioritatile, de a comunica cu salariatii;

. rationamentul logic si analiza judicioasa a fenomenelor manageriale;

. capacitatea de a gândi economic si social;

. aptitudinea de obiectivare, de cunoastere si recunoastere a propriei valori, apelând dupa caz la echipa, prevenind astfel situatiile vulnerabile;

. aptitudinea de a stabili si comunica obiective, de a finaliza realizarea lor.

Aptitudinile manageriale nu se pot forma în afara unui sistem de cunostinte, priceperi si

deprinderi si nici în afara unei motivatii (interes, atitudine pozitiva).

·       caracteristica importanta a muncii managerului se refera la obiectul muncii: managerul lucreaza cu oameni. De aceea este necesara o prioritate a muncii cu omul, prin asigurarea în interiorul organizatiei a unor relatii interpersonale normale, evitându-se, prevenindu-se sau neutralizându-se situatiile conflictuale. În conditiile particulare ale tarii noastre, când se constata o anumita liberalizare a formelor de exprimare a personalului (cetatenilor) si un anumit mod de întelegere (interpretare ademocratiei), un manager din administratia publica este eficient daca:

·        depisteaza la timp cauzele unui conflict potential;

·       defineste precis obiectivele fiecarui salariat din structurile sistemului pe care îl conduce,

·        le aduce la cunostinta si le explica la nivelul lui de întelegere;

·  foloseste drept criterii de promovare competenta profesionala, capacitatea de raspundere

·  la solicitari diverse, dorinta de perfectionare, gradul de integrare în structura formala si

·        informala a institutiei, atitudinea fata de munca si colectiv etc.;

·       elaboreaza un sistem deschis bazat pe creativitatea individuala sau de grup, utilizând cu pricepere

·        stimularea morala si materiala;

·         nu este distant în relatiile cu subalternii;

·         se concentreaza asupra problemelor cu adevarat importante.

·  Prin îndeplinirea acestor conditii, managerul capata o anumita autoritate care îl situeaza

·        într-o pozitie de respect fata de ceilalti membri ai institutiei.

·  Autoritatea este determinata de o serie de factori: pregatirea profesionala de specialitate; exigenta

·       fata de sine si fata de altii; rapiditatea si flexibilitatea în gândire; fermitatea în actiune, umanismul, tactul, curajul de a-si asuma un risc etc.

În acest fel, managerul contribuie decisiv la crearea unui climat de munca, de moralitate si coeziune în cadrul institutiei pe care o conduce.

1.2 Consideratii generale cu privire la stat

De-a lungul timpului, notiunea de stat s-a conturat ca fiind o colectivitate umana relativ

omogena datorita :

♦ unei istorii comune;

♦ unui teritoriu delimitat de frontiere recunoscute;

♦ unei puteri politice proprii, în baza careia acesta realizeaza anumite functii: elaborarea legilor, constituirea unui sistem de guvernare propriu; constituirea unui sistem de recunoastere si corectare a abaterilor de la prevederile legilor; apararea frontierelor; dezvoltarea relatiilor internationale; alegerea reprezentantilor.

Formarea statului a însemnat, practic, desprinderea unei forte publice din cadrul colectivitatii, organizata în institutii (armata, politie, justitie) care avea drept scop sustinerea clasei dominante si a ordinii sociale corespunzatoare intereselor acesteia.

În sens restrâns, statul cuprinde ansamblul organizatiilor care sustin exercitarea puterii lui. Aceasta definire presupune identificarea unor categorii cum sunt: persoana fizica, organizatie, persoana juridica, organ al statului. Persoana fizica reprezinta un individ, un membru al colectivitatii (populatiei). Organizatia se poate defini drept o colectivitate umana care utilizeaza resurse în vederea realizarii unor activitati specifice si atingerii unor obiective proprii. Persoana juridica semnifica o organizatie recunoscuta legal. Organul statului este institutia specializata în vederea realizarii activitatiilor specifice statului.

Pentru întelegerea completa a semnificatiei notiunii de "stat" este necesara si clarificarea unor termeni ca "administratie publica" si "autoritate administrativa".

Astfel, administratia publica cuprinde ansamblul institutiilor care organizeaza elaborarea, executarea si prin care se realizeaza aplicarea legilor.

Autoritatea administrativa este organul care emite acte administrative valabile.

Statul, alaturi de partidele politice si alte grupuri sociale formeaza un ansamblu complex, care are ca obiectiv realizarea intereselor generale ale societatii.

Statul reprezinta unul din principalele instrumente pentru exercitare puterii politice. În cadrul acestuia se identifica trei componente:

a) puterea legislativa (generatoare de legi);

b) puterea executiva (care aplica legile);

c) puterea judecatoreasca (care identifica si rezolva abaterile de la legi).

Într-un stat de drept, cele trei puteri (legislativa, executiva si judecatoreasca) sunt exercitate de persoane diferite, în cadrul unor organe diferite, asigurându-se astfel principiul separatiei puterilor.

Totodata, atributiile, competentele si responsabilitatile acestor trei categorii de organe sunt disjuncte si complementare, iar legile, scrise si publicate, respecta principiile si reglementarile internationale în vigoare.

Raportat la pozitia fata de societate, statul îndeplineste urmatoarele functii interne si externe:

. reglementeaza actiunile membrilor societatii;

. asigura aplicarea si respectarea reglementarilor adoptate;

. furnizeaza servicii în favoarea membrilor societatii;

. reprezinta natiunea în raport cu alte state, inclusiv în elaborarea si aplicarea legislatiei

internationale;

. faciliteaza schimburile internationale reciproc avantajoase;

. apara suveranitatea si integritatea teritoriului national.

Exista o multitudine de aspecte din care deriva necesitatea statului de drept, dintre care:

a) conflictul de interese dintre entitatile sistemului (în special în legatura cu repartizarea si alocarea resurselor între acestea). Ca urmare, se impune existenta unor reglementari bine formulate, precum si a unei autoritati de arbitrare si rezolvare a conflictelor;

b) conflictul de interese locale pe termen scurt si cele generale pe termen mediu si lung;

c) asocieri de agenti având ca obiectiv realizarea unui monopol asupra unui bun/unor bunuri de larg interes, ceea ce ar duce la crearea unei dependente a populatiei sau a altor agenti economici;

d) necesitatea asigurarii unor activitati de natura unor interese generale cum sunt cele de aparare, educatie, sanatate.

Totodata, este necesara explicarea notiunii de stat de drept economic. Astfel, statul de drept democratic reprezinta statul în care politica organelor puterii de stat are misiunea de a asigura continuitatea si dezvoltarea subsistemului sociomicroeconomic si a statului în ansamblu, având drept punct de plecare interesele pe termen mediu si lung ale populatiei, confirmate în mod valabil si periodic de catre majoritatea cu drept de vot a acesteia.

Sunt, asadar, realizate o multitudine de activitati ce îmbraca forma serviciilor furnizate subsistemului sociomicroeconomic, cum ar fi:

·         asigurarea protectiei mediului înconjurator;

·         asigurarea educarii populatiei;

·         asigurarea protectiei sociale a populatiei;

·   asigurarea reglementarilor necesare definirii si respectarii relatiilor corecte dintre

·        persoane, dintre agenti/institutii/populatie;

·        asigurarea unor servicii de baza, ca de exemplu: transportul public, telecomunicatiile,

·        gospodaria comunala;

·   asigurarea protectiei împotriva eventualelor actiuni nereglementare ale functionarilor

·        publici;

·       asigurarea unor servicii tehnice necesare activitatii microeconomice standardizate,

·        promovarea si atestarea asigurarii calitatii bunurilor;

·         asigurarea stabilitatii si dezvoltarii activitatii economico-sociale prin acorduri

·        internationale;

·         asigurarea protectiei statului în cazul unor agresiuni externe;

·   asigurarea consultarii periodice a populatiei cu privire la politica în domeniile prezentate.

Din punct de vedere al modului de organizare a statului, precum si al gradului de

centralizare, statele lumii se împart în doua categorii:

. state unitare, în care toate activitatile sunt reglementate de o autoritate unica;

. state federale, compuse dintr-un ansamblu de teritorii în care numai activitatile esentiale (relatiile externe, apararea, legislatia generala, moneda) sunt reglementate de autoritati unice, numai o parte a puterilor fiind centralizate, restul fiind descentralizate pâna la

nivelul teritoriilor componente.

Aceste diviziuni teritoriale îmbraca diferite forme: unitati teritorial-administrative (formate din judete, comune - Danemarca, sau din departamente, arondismente, cantoane, comune - Franta), unitati teritoriale, provincii.

Dupa cum se remarca, statul este un sistem foarte complex.

În primul rând, în cadrul sau activeaza o multitudine de organizatii: organe ale puterii de stat (OPS), agenti economici, institutii.

Activitatea organelor puterii de stat (OPS) este finantata de buget (central sau local) si priveste exercitarea puterii de stat. OPS pot fi considerate într-o dubla ipostaza:

a) functionala, respectiv ca element de exercitare a puterii de stat, prin informatie si mijloace financiare;

b) organizationala, ca orice alta organizatie.

Finalitatea OPS consta în furnizarea de servicii catre populatie si celelalte organizatii, luând în considerare interesele generale pe termen mediu si lung.

Agentii economici sunt acele organizatii al caror scop este economic, obtinerea de profit, activitatea acestora fiind autofinantata. Proprietatea asupra acestora poate fi: de stat, particulara si mixta.

Institutiile au ca rezultat final în exclusivitate furnizarea de servicii, ele putând fi:

·        ale puterii de stat;

·        ale unor colectivitati (de obicei profesionale);

·        particulare (private).

·        În al doilea rând, statul este structurat în entitati stratificate (niveluri):

·        natura (nivelul de baza, suportul tuturor activitatilor);

·        omul;

·        colectivitati elementare (familia, gospodaria, comunitatea locala);

·        localitatea (nivelul cel mai redus la care exista organe);

·       regiunea nationala (partea relativ importanta a teritoriului national, careia îi corespunde o

·        putere de stat teritoriala;

·         provincia (nivelul definit din consideratii istorice);

·         tara (careia îi corespund institutii de importanta nationala);

·         regiunea internationala (careia îi corespund organizatii interstatale regionale);

·   mapamondul (careia îi corespund organizatii interstatale si institutii internationale la nivel

·        mondial si agenti economici organizati pentru activitate la nivel mondial, prin acordul statelor).

La nivel de tara, puterea de stat este organizata în mod ierarhic, pentru nivelurile superioare autoritatile fiind delegate de catre state.

Analizând aceste ierarhii, se pot defini doua subsisteme ale statului: subsistemul macrosocioeconomic si cel microsocioeconomic, primul cuprinzând organele de stat, iar al doilea agentii economici, institutii, populatia.

Aceste doua subsisteme sunt interdependente, ele activând într-un domeniu bine definit.

Evolutia lor este subordonata satisfacerii intereselor de ordin general ale populatiei, organizatiilor componente, atât pe termen mediu cât si pe termen lung, într-un cadru de restrictii interne si externe.

Subsistemul macrosocioeconomic, denumit si subsistemul puterii de stat, este alcatuit din urmatoarele componente specializate:

a) subsistemul puterii legislative, cu caracter politic, care are rolul formularii politicii

statului prin mecanismul electoral concretizat în legi si acte normative;

b) subsistemul puterii executive, care aplica legile si asigura functionarea corespunzatoare a subsistemului macrosocioeconomic.

c) subsistemul puterii judecatoresti, care asigura respectarea legilor si actelor normative, cu caracter prin excelenta apolitic;

d) persoana simbolica ce reprezinta statul (seful statului).

Într-un cadru international regional sau mondial, între aceste subsisteme au loc schimburi de fluxuri informationale (sesizari, informari, propuneri), organizatorice si decizionale (legi, hotarâri si alte reglementari, proiecte de legi, alegeri prin vot).

Functionarea subsistemului puterii de stat nu este realizata la întâmplare, ci în anumite conditii de eficacitate si eficienta. Natura acestor conditii este foarte diferita. Între acestea retinem :

Conditii organizatorice:

1.       exercitarea atributiilor legale de catre OPS;

2.       controlul corectitudinii executarii atributiilor OPS;

3.       existenta unui statut legal al persoanelor publice si functionarilor publici;

4.       încurajarea multipartitismului;

5.       asigurarea separarii puterilor în stat si cresterea rolului administratiei publice locale.

Conditii de natura economico-financiara:

♦ asigurarea veniturilor bugetare prevazute de lege;

♦ asigurarea utilizarii legale a cheltuielilor bugetare;

♦ minimizarea cheltuielilor de functionare a OPS;

♦ pedepsirea infractiunilor si crimelor cu caracter economico-financiar referitoare la bugetul statului, al OPS, al proprietatii publice si private, precum si la activitatile ilicite din cadrul subsistemului microsocioeconomic.

Conditii de natura informationala:

a) asigurarea informatiei complete si unitare pentru subsistemul statului;

b) asistarea informatica a actiunilor de control;

c) asigurarea modelelor necesare analizei si simularii efectelor probabile ale deciziilor

posibile.

Conditii de natura juridica:

. aplicarea automata a sanctiunilor;

. asigurarea conditiilor de realizare a prevederilor legale;

. asigurarea accesului rapid la actele normative a OPS, agentilor economici, institutiilor si persoanelor interesate.

La aceste conditii se adauga si integrarea sistemului în mediul international.

În vederea asigurarii functionarii subsistemului de stat, trebuie asigurate resursele financiare.

În ansamblul resurselor financiare furnizate de catre subsistemul microsocioeconomic regasim:

1. impozite directe;

2. impozite pe valoare adaugata creata în activitatea comerciala;

3. taxe vamale;

4. taxe pentru servicii prestate;

5. profituri/dividende de la agentii economici cu capital majoritar de stat;

6. rambursari;

7. alte încasari interne.

Resursele financiare provenite din mediul extern sunt reprezentate de:

1. împrumuturi externe;

2. asistenta economica internationala;

3. rambursari;

4. alte încasari externe.

Bugetul statului este supus totodata si unei diminuari corespunzatoare a cheltuielilor

efectuate atât pentru sistemul microsocioeconomic cât si pentru mediul extern. Din prima categorie de cheltuieli fac parte:

1. proiecte sociale;

2. salariile persoanelor cu functii de demnitate publica si functionarilor publici;

3. obiective de stat inclusiv pentru investitii;

4. subventii si credite;

5. plata bunurilor achizitionate;

6. alte plati interne.

În categoria cheltuielilor pentru mediul extern includem:

1. cheltuieli cu creditele acordate;

2. rambursari;

3. asistenta economica internationala acordata;

4. alte plati externe.

În formarea bugetului central al statului pot avea loc importante pierderi de resurse financiare a caror eliminare echivaleaza cu realizarea unor venituri. Principalele pierderi financiare provin din doua surse:

1. evaziuni fiscale prin:

♦ reducerea impozitelor si taxelor datorate statului prin nedeclarare, declarare incompleta sau incorecta;

♦ contrabanda.

2. distorsionarea functionarii subsistemului puterii statului prin:

♦ coruptie:

- achizitionarea de bunuri în schimbul unor servicii acordate decidentilor sau executantilor autorizati;

- furnizarea de informatii confidentiale în schimbul unor servicii în avantaj personal;

- pretinderea (solicitarea) de servicii pentru realizarea unor activitati gratuite în cadrul

atributiilor OPS;

- încalcarea reglementarilor valabile de catre persoanele din OPAS în schimbul unor

servicii în avantaj personal.

♦ falimentarea agentilor economici cu capital majoritar de stat, prin:

- conduceri incompetente;

- utilizarea resurselor pe baza de contracte ineficiente cu agentii economici cu capital

particular de catre personalul din cadrul agentilor economici cu capital majoritar de stat;

- utilizarea fondurilor sau altor resurse publice pentru sustinerea unor agenti economici

particulari în afara prevederilor legale.

♦ realizarea unei economii paralele prin dezorganizare:

- cresterea preturilor prin circulatia bunurilor succesiv prin mai multi agenti, crescânduse nejustificat ponderea profitului;

- crearea de lipsuri artificiale de bunuri prin importuri de produse si stocarea acestora, în conditiile restrângerii productiei interne;

- crearea unei retele de relatii inegale formând monopoluri.

♦ centre multiple de decizie în cazul puterii executive, prin lipsa de unitate de conceptie si de actiune

♦ corelatie slaba retribuire-rezultate, prin lipsa stimularii materiale a performantei.

În prezentarea modelului statului de drept democratic, trebuie precizate componentele de baza fara de care nu se poate asigura functionarea acestora:

1. Persoana simbolica suprema (seful statului) reprezinta statul în relatia cu cetatenii si cu alte state. Aceasta poate fi reprezentata de:

a) monarh, care detine pozitia sa prin succesiune ereditara. Dupa gradul de concentrare al puterii detinute si numarul atributiilor ce-i revin, monarhul poate fi:

- constitutional;

- absolut.

b) presedinte, care ocupa aceasta functie pe baza calitatilor si activitatii personale. Similar, dupa amploarea atributiilor sale, acesta poate fi:

- democratic;

- tiranic.

2. Parlamentul este organul ales de cetatenii cu drepturi politice care initiaza, dezbate si

adopta prin proceduri democratice legile statului, tinând cont de optiunile strategice luate de

majoritatea cetatenilor, exprimate prin votul acordat la alegerile generale. Parlamentul poate fi

unicameral sau bicameral.

3. Guvernul este organul care:

a) determina si conduce politica natiunii;

b) conduce administratia publica;

c) asigura puterea executiva.

4. Administratia Publica Centrala reprezinta ansamblul ministerelor si celorlalte organe

subordonate nemijlocit guvernului.

5. Administratia Publica Locala este formata din:

a) organele teritoriale ale administratiei publice centrale;

b) borganele alese la nivelul unitatilor teritorial-administrative.

6. Autoritatile judecatoresti reprezinta ansamblul organelor puterii judecatoresti:

a) organele de justitie supreme;

b) ministerul public;

c) curtile de apel;

d) tribunalele;

e) judecatoriile;

f) notariatele.

7. Curtea de Conturi, organul de control al statului, este constituita din ansamblul:

a) agentilor economici;

b) institutiilor componente ale administratiei publice;

c) institutiilor publice bugetare din subordinea administratiei publice;

d) sindicatelor;

e) organizatiilor patronale;

f) altor institutii si organizatii fara scop lucrativ.

8. Populatia este formata din:

a) cetateni (cu sau fara drept de vot);

b) alte persoane aflate pe teritoriul national (temporar, cu drept de rezidenta sau ilegal).

9. Medii de informare:

a) presa;

b) radioul;

c) televiziunea;

d) publicatiile (periodice sau neperiodice);

e) alte suporturi neconventionale.

În analiza organizarii si functionarii statului, un capitol important este legat de situatia si relatiile cetateanului în cadrul statului. Drepturile omului au fost tratate în declaratii si constitutii, dintre care cele mai cunoscute sunt "Declaratia drepturilor omului si cetateanului", votata de Adunarea Constituanta a Frantei la 26.08.1789 si "Declaratia universala a drepturilor omului", votata de Adunarea Generala a ONU la 10.12.1948, care exprima o serie de drepturi privind libertatea individului, egalitatea în fata legilor, dreptul de proprietate, separarea puterilor în stat, suveranitatea natiunilor precum si o serie de drepturi socio-economice si moral-spirituale. Constitutia României înscrie atât drepturi ale cetatenilor cât si îndatoriri fundamentale ale acestora, conturând notiuni ca: libertate publica, rol al cetateanului în stat, stat democratic.

Libertatea publica implica, în linii generale, posibilitatea de actiune libera în limitele

normalului si, implicit, fara ca interesul individual sa contravina celui general.

Rolul cetateanului în stat exprima posibilitatile reale de participare la pregatirea si luarea deciziilor la nivelul colectivitatii sociale, locale si de ansamblu.

Dintre conditiile necesare pentru realizarea unor alegeri democratice fac parte:

1. pluripartitismul, exprimat prin:

a) dreptul de existenta al mai multor partide;

b) dreptul de acces al partidelor la mediile de informare si la campania electorala.

2. informarea cetateanului care trebuie sa fie libera, completa si directa;

3. votul universal si secret;

4. opozitia ce are dreptul la organizare si accesul la mediile de informare.

Consultarea electorala este un mecanism de baza al democratiei, putându-se vorbi despre doua forme prin care acestea se realizeaza:

a) alegeri ce reprezinta o selectie între candidati si se pot realiza direct sau indirect;

b) referendum ce consta în raspunsuri la întrebari binare, care admit deci doar doua optiuni.

De regula, referendumul are loc pentru consultarea directa a electoratului în probleme strategice majore.

1.3 Functiile statului vis - a - vis de serviciile publice oferite

1.3.1 Functia de furnizor de servicii colective necomerciale

Una din cele mai importante functii ale statului este aceea de a oferi servicii publice în general si servicii colective necomerciale, în special.

Aceasta functie consta în:

a) furnizarea catre colectivitate a unor servicii la un pret inferior costului lor de productie

(servicii necomerciale), fie producându-le el însusi, prin intermediul serviciilor publice,

fie încredintând productia lor sectorului privat subventionat;

b) finantarea acestei productii prin intermediul prelevarilor obligatorii asupra utilitatilor si asupra întreprinderilor.

Serviciile colective furnizate de stat raspund unui triplu obiectiv:

1) satisfacerea (înlaturarea) lacunelor pietei;

2) facilitarea accesului la factorii externi pozitivi care influenteaza serviciile (infrastructurile, cercetarea fundamentala, protectia mediului înconjurator, etc.);

3) accesibilitatea tuturor cetatenilor la servicii, chiar si celor mai saraci: ele sunt oferite în mod gratuit sau la un pret inferior costului lor de productie (educatia, sanatatea etc.).

Oferta de servicii colective necomerciale poate fi grupata în doua mari categorii:

Statul reprezinta functia de aparare a teritoriului national si de garantare a securitatii bunurilor si persoanelor pe care statul o are înca de la constituirea sa. Aceasta functie consta în:

- asigurarea securitatii persoanelor si bunurilor în interiorul tarii, cu ajutorul politiei si

justitiei;

- apararea teritoriului national împotriva oricarei agresiuni externe, cu ajutorul diplomatiei (Afaceri Externe) si Apararii Nationale (armata).

Celelalte servicii colective necomerciale sunt oferite de stat, inclusiv de autoritatile sau colectivitatile locale în doua moduri:

a) Statul asigura el însusi productia de servicii.

Este cazul ansamblului serviciilor publice de învatamânt, medicale (spitale publice), culturale (muzee, biblioteci, case de cultura, etc.), de cercetare, de echipare si de întretinere a retelei rutiere, de iluminat public, etc.

b) Statul nu asigura decât finantarea si deleaga productia de bunuri si servicii sectorului privat.

Învatamântul si sanatatea sunt doua domenii unde coexista institutiile publice si cele private; pentru acestea din urma (scoli private, clinici, etc.), statul îsi poate asuma o parte din finantare (în special cheltuielile de functionare). Statul îsi pastreaza prerogativa de a acredita aceste institutii si un drept de control asupra gestiunii lor, deoarece este vorba despre activitati subventionate.

1.3.2 Functia de redistribuire

Functia de redistribuire a aparut din necesitatea de a asigura fiecaruia o cât mai buna protectie sociala posibila. În acest caz, statul a pus în functiune în mod treptat, un sistem de redistribuire.

Initial, s-a constituit un sistem de asigurari mutuale împotriva principalelor riscuri ale vietii: boala, accidente de munca, etc. Solidaritatea s-a extins apoi la numeroase alte categorii: pensionari, someri, alte persoane inactive fara resurse, familii care au mai multi copii în grija etc.

Functia de redistribuire presupune doua momente principale:

a) prelevarea de cotizatii sociale asupra veniturilor: cotizatiile sunt platite de catre cei care se asigura;

b) redistribuirea acestor cotizatii sub forma de prestatii sociale: pensii, cheltuieli medicale, alocatii familiale etc. percepute de catre cei care se asigura.

1.3.3 Functia de reglare economica

Functia de reglare economica consta în actiunea statului asupra evolutiei economice, astfel încât sa se amelioreze principalii indicatori ai acesteia (cresterea produsului intern brut, locuri de munca, echilibru exterior si stabilitatea preturilor etc.). Reglarea poate fi:

- pe termen lung, prin orientarea economiei prin intermediul politicii structurale: politica industriala, politica mediului ambiant, politica energetica, alegerea infrastructurilor etc.;

- pe termen scurt si mediu, prin reglarea conjuncturala sau politica conjuncturala.

Politica structurala cuprinde ansamblul interventiilor statului, susceptibile de a modifica evolutia pe termen lung a economiei.

Politica conjuncturala consta în interventia statului în vederea atingerii unui ritm de crestere si a unui nivel de ocupare maxime, compatibile cu mentinerea principalelor echilibre: stabilitatea preturilor si echilibrul comertului exterior. Politica conjuncturala poate fi o politica de relansare sau o politica de stabilizare.

O a doua politica de reglare, de inspiratie liberala, este politica ofertei, care combina aspectele conjuncturale cu cele structurale.

1.4 Mijloacele interventiei statului în economie

Mijloacele interventiei statului în economie sunt: bugetul de stat, politica monetara, protectia sociala, planificarea si reglementarea economico-sociala.

1.4.1 Bugetul de stat

În economia de piata, bugetul de stat este un instrument managerial cu statut de act juridic în care se înscriu veniturile si cheltuielile probabile ale statului pe timp de un an. Dat fiind faptul ca este aprobat de puterea legislativa a fiecarei tari (parlament), el are caracter obligatoriu.

Principalele cheltuieli efectuate de la bugetul de stat se refera la: datoria publica, functionarea administratiei, interventii economice de interes public (subventii) si sociale (salariu minim), investitii civile (cumparare de echipamente), cheltuieli militare etc.

Veniturile bugetului de stat provin din:

- impozite directe, care sunt platite trezoreriei publice direct de catre contribuabili

(impozitul pe veniturile persoanelor fizice, impozitul pe profitul societatilor comerciale);

- impozite indirecte, care sunt percepute cu ocazia efectuarii unor cheltuieli (principalul

exemplu este taxa pe valoare adaugata, taxele vamale incluse în produsele din import).

Bugetele de stat se fundamenteaza si elaboreaza cu respectarea urmatoarelor principii: periodicitate, universalitate, unitate, echilibru, specializarea bugetara si publicarea bugetului.

1. Periodicitatea

Bugetul este votat pentru un an sub forma Legii Finantelor Publice. Aceasta lege permite statului sa colecteze diverse impozite si taxe si sa angajeze cheltuieli. Elaborarea bugetului în fiecare an. are drept consecinte faptul ca, atunci când creditele nu sunt consumate pâna la 31 decembrie într-un an, acestea nu sunt automat reportate pe aceeasi destinatie în bugetul urmator, ci din contra, sunt varsate la bugetul general. În aceeasi maniera, anualitatea face imposibila angajarea unor cheltuieli pe o perioada de doi sau mai multi ani.

În pofida acestor inconveniente, cerinta elaborarii anuale are o justificare iar Parlamentul trebuie în fiecare an sa aprobe bugetul. Suprimarea anualitatii si înlocuirea ei cu o durata mai mare va lipsi de substanta dreptul Parlamentului de a controla si decide asupra veniturilor si cheltuielilor publice.

Anul bugetar poate sa coincida sau nu cu anul calendaristic. În tari cum sunt Austria, Franta, Brazilia, România etc., anul bugetar coincide cu anul calendaristic, pe când în alte tari ca, de exemplu, Marea Britanie, Canada, Japonia, anul bugetar începe la 31 aprilie si se sfârseste la 31 martie anul urmator, iar în SUA exercitiul bugetar este stabilit pentru perioada 1 octombrie - 30 septembrie.

2. Universalitatea

Acest principiu se opune destinarii premeditate a unui venit catre o anume cheltuiala.

Fiecare forma de venit (impozit, taxa, etc.) alimenteaza bugetul general. Acest lucru pare normal în cazul impozitelor - nu vedem motive pentru care resursele provenind din impozitul pe profit sa fie destinate bugetului apararii si nu celui al educatiei nationale. Chiar si atunci când resursele provin din vânzarea unui teren apartinând unui anume minister, rezultatul vânzarii nu va fi alocat ministerului respectiv, ci va fi varsat la bugetul public (non-compensarea). De aici rezulta, în mod evident, o reticenta de a vinde ceea ce pare a apartine ministerului.

Principiul universalitatii a fost proclamat în Franta în timpul revolutiei de la 1789 si a reprezentat un mare progres în comparatie cu situatia anterioara, când numeroase sume erau predestinate. Ori aceasta practica declanseaza abuzuri inadmisibile. Astfel, multe din împrumuturile lansate de stat erau garantate cu veniturile provenite de la un impozit sau altul, ajungându-se la situatii în care, daca impozitul în cauza nu se colecta, creditul în cauza nu era rambursat. Gruparea tuturor veniturilor publice într-un singur document asigura egalitatea tuturor creditorilor statului.

Totusi, în ceea ce priveste principiile periodicitatii si universalitatii, se admit în numar limitat si exceptii pentru a remedia unele inconveniente, dupa cum urmeaza:

Exceptii de la principiul anualitatii.

Acestea sunt destul de numeroase. Vom retine aici doar doua care intereseaza mai mult gestionarul unui serviciu public: reporturile si autorizatiile de programe.

a) Reporturile

Reportul este competenta unui furnizor de servicii de a utiliza în anul urmator sumele ramase din creditele neutilizate în cursul anului normal, aceasta exceptie fiind o conditie necesara unei bune gestiuni. În lipsa ei, serviciile publice ar fi interesate sa consume cu rapiditate toate creditele restante

la sfârsitul anului bugetar. Reporturile se pot dovedi uneori abuzive. De asemenea, libertatea reporturilor nu este totala, existând modalitati diferite de reportare în functie de tipul cheltuielilor.

Când este vorba de cheltuieli ordinare, creditele nu pot fi reportate decât daca cheltuielile sunt angajate.

Daca este vorba de investitii de capital, reportul este mult mai usor, putând fi efectuate fara restrictii de la Ministerul Finantelor.

b) Autorizatiile de programe

O autorizatie de program poate fi continuta în Legea Finantelor sau într-o lege program.

- Autorizatiile de program incluse în Legea Finantelor.

Aceasta autorizatie de program stabileste sumele maxime ale creditelor care pot fi angajate de un minister în cursul mai multor ani, cunoscute sub numele de operatii de investitii: trebuie ca ansamblul realizat sa constituie un întreg care sa poate fi utilizat fara obligatia de a încorpora alte cheltuieli de investitii suplimentare.

- Autorizatiile de program incluse într-o lege program.

Aceste autorizatii nu constituie decât un angajament moral, la fel ca însasi legea program.

Exceptiile de la principiile universalitatii

Principiul universalitatii se poate descompune în non-compensare si non-predestinare a sumelor. Non-compensarea nu încurajeaza serviciul public sa-si mentina propriului capital si chiar mai putin sa-l fructifice. Mai prozaic, serviciile publice nu au interesul sa-si valorifice "rebuturile".

Derogarile de la principiul universalitatii sunt mai putin numeroase: se pot cita conturile speciale de trezorerie în care compensarea cheltuieli-sume totale este admisa.

Non-predestinarea veniturilor este admisa mai mult decât non-compensarea, fara îndoiala pentru ca predestinarea permite o votare mai usoara în Parlament si în cadrul oricarui Consiliu local.

În cadrul bugetului de stat se pot evidentia conturile cu destinatie speciala, care sunt privite mai mult ca venituri decât ca resurse predestinate (de exemplu, fondul special pentru repararea si modernizarea drumurilor este finantat de proprietarii de autoturisme, iar Fondul forestier national este finantat de fabricantii de hârtie).

3. Unitatea bugetara

Acest principiu presupune ca toate veniturile si cheltuielilor publice sa fie înscrise într-un singur document care se numeste bugetul statului. Acest lucru da posibilitatea cunoasterii în orice moment a valorii resurselor statului si a destinatiei acestora, a surselor de provenienta a veniturilor si directiilor de utilizare a cheltuielilor publice.

În practica financiara acest principiu nu este respectat întocmai. Pe lânga bugetul ordinar al statului se elaboreaza si alte bugete cum sunt:

-Bugete autonome, întocmite de unitatile administrative locale si de întreprinderile locale cu personalitate juridica si autonomie gestionara.

 -Bugete extraordinare, în care se înscriu cheltuielile exceptionale datorate unor situatii

deosebite cum sunt: calamitati naturale, înarmari, razboaie sau crize economice.

- Bugete anexe, care se întocmesc distinct fata de bugetul ordinar, dar se anexeaza la acesta si se voteaza distinct de catre Parlament. Cuprind veniturile si cheltuielile unor institutii

 publice sau institutii publice care nu au personalitate juridica.

 -Conturile speciale de trezorerie cuprind încasari ce nu reprezinta un venit propriu-zis

pentru bugetul de stat si plati care nu au caracter nerambursabil, definitiv.

4. Echilibrul, specializarea bugetara si publicarea bugetului

Prin echilibrul bugetar se întelege acoperirea integrala a cheltuielilor din veniturile ordinare (curente) ale bugetului de stat. În tarile dezvoltate, din punct de vedere economic bugetele se întocmesc si se încheie frecvent cu deficit, întrucât în aceste tari cheltuielile publice cresc rapid de la o perioada la alta.

Deficitul bugetar este caracteristic nu numai tarilor dezvoltate, ci si tarilor în curs de dezvoltare.

În aceste tari, deficitul bugetar este acoperit din: sporirea cotelor de impozite existente sau prin introducerea unor noi impozite, emisiune monetara, împrumuturi interne si externe.

Specializarea bugetara consta în aceea ca veniturile bugetare trebuie sa fie înscrise în buget si aprobate de catre Parlament pe surse de provenienta, iar creditele bugetare pe categorii de cheltuieli.

Publicitatea bugetului se refera la publicarea legii privind adoptarea bugetului de stat în Monitorul Oficial sau în culegeri de stat. Cifrele bugetului referitoare atât la venituri cât si la cheltuieli sunt date publicitatii în presa scrisa, la radio si la televiziune.

Bugetul de stat este format din: bugetul administratiei centrale, bugetele locale, bugetele asigurarilor sociale de stat.

Bugetul administratiei centrale de stat se elaboreaza de Ministerul Finantelor si se aproba de catre Parlament. Acesta cuprinde proiectele de buget ale institutiilor publice centrale (ministerele), propunerile de transferuri de fonduri bugetare pentru echilibrarea bugetelor locale si a bugetului asigurarilor sociale de stat.

Bugetele Camerei Deputatilor, Senatului, Presedentiei României, guvernului si ale altor institutii care nu au organe ierarhice superioare se prevad în bugetul administratiei centrale de stat si se aproba de catre Parlament odata cu acesta.

La stabilirea cheltuielilor bugetului administratiei de stat se au în vedere urmatoarele:

a. În domeniul social: utilizarea resurselor financiare ale statului pentru învatamânt, sanatate,ocrotiri si asigurari sociale, cultura, arta, sport, protectie ecologica.

b. În domeniul economic: acordarea de subventii, realizarea unor investitii si a altor actiuni economice de interes public, în limita alocatiilor bugetare stabilite prin bugetele anuale.

c. Sustinerea unor programe prioritare de cercetare stiintifica fundamentala.

d. Asigurarea cerintelor de aparare ale tarii si ale ordinii publice.

e. Finantarea administratiei centrale de stat si a altor cheltuieli prevazute de lege.

Sumele aprobate prin bugetele administratiei centrale de stat în limitele carora se pot efectua cheltuieli cu caracter public reprezinta credite bugetare care nu pot fi depasite.

Bugetele administratiei locale sunt compuse din bugetele judetelor, municipiului Bucuresti, oraselor si comunelor.

Fiecare unitate administrativ-teritoriala îsi elaboreaza proiectul de buget propriu prin organele financiare din structura administratiei publice locale în conditii de autonomie financiara.

Proiectele bugetelor locale sunt supuse dezbaterii consiliilor locale ale unitatilor administrative respective si se aproba de aceste consilii cu doua luni înainte de începerea executiei anului financiar curent.

Bugetul asigurarilor sociale de stat se elaboreaza distinct de bugetul administratiei centrale de stat de catre Ministerul Muncii si Protectiei Sociale si se aproba de Parlament odata cu acesta.

Izvoarele de formare a fondurilor asigurarilor sociale sunt contributiile ce se platesc, în general, de catre agentii economici, ca procente aplicate asupra fondului de salarii brut al acestora, însa si pe baza unor contributii individuale platite de asigurati.

1.4.2 Politica monetara

Politica monetara a statului se concretizeaza prin intermediul ratei dobânzii. Autoritatile monetare pot interveni în mod indirect asupra activitatii economice prin modificarea ratei dobânzii, actiune ce se repercuteaza asupra nivelului creditelor acordate utilitatilor si întreprinderilor si deci asupra nivelului de activitate economica.

Principalele obiective ale politicii monetare sunt:

1.       lupta contra inflatiei;

2.       echilibrul extern;

3.       mentinerea paritatii monedei nationale;

4.       cresterea economica;

5.       ocuparea locurilor de munca.

1.4.3 Politica sociala

Sistemul de protectie sociala s-a instituit în mod progresiv în toate tarile occidentale dezvoltate, începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Prestatiile sociale sunt furnizate de catre organismele specializate, de Securitatea Sociala, de catre stat, de colectivitatile locale, de diverse organisme de asistenta (mutuale), etc.

Principalele prestatii sociale sunt:

- asigurarile medicale;

- asigurarile de maternitate;

- asigurarile de invaliditate;

- asigurarile contra accidentelor de munca;

- asigurarile de batrânete;

- prestatiile familiale;

- asigurarile de somaj;

- venitul minim de insertii;

- ajutorul social.

Finantarea protectiei sociale se realizeaza din doua surse:

a) partea salariala care este platita de catre salariat, fiind prelevata asupra salariului. Salariatul primeste deci un salariu net:

Salariul net = salariul brut - cotizatii sociale

b) partea patronala care este platita de catre patron si reprezinta obligatiile (sarcinile) sociale ale întreprinderii.

Efectul de redistribuire se concretizeaza în venitul disponibil al agentului economic, care se determina conform relatiei:

Venit disponibil = venit primar + protectie sociala - impozite - cotizatii sociale

Transformarea venitului primar în venit disponibil presupune, deci, atât interventia statului (prin impozite) cât si a sistemului de protectie sociala (prin cotizatiile sociale si prestatiile sociale).

În teoria si practica economico-sociala se disting doua tipuri de redistribuire:

- redistribuirea verticala, care are ca obiectiv reducerea diferentei dintre venituri, prin prelevari asupra veniturilor obtinute si prin redistribuiri în beneficiul veniturilor reduse;

- redistribuirea orizontala, care are ca obiect acoperirea cheltuielilor legate de aparitia maladiilor, producerea accidentelor, aparitia somajului, batrânetii sau a cheltuielilor familiale. Fiecare cetatean are dreptul la aceasta redistribuire, oricare ar fi venitul sau.

1.4.4 Planificarea indicativa si reglementarea economico-sociala

Statul dispune de întreprinderi publice prin intermediul carora îsi realizeaza functia de producator de bunuri si servicii. Pentru a-si atinge obiectivele proprii, statul dispune de organisme specializate care iau masurile necesare pentru realizarea lor.

Decizia de utilizare a mijloacelor necesare realizarii obiectivului propriu se concretizeaza într-un plan. Aceasta decizie constituie elementul principal de diferentiere a unui plan de un simplu proiect.

Planul trebuie, de asemenea, diferentiat de prognoza. Planul orienteaza viitorul în sensul dorit de planificator, în timp ce prognoza este o cercetare atenta a evolutiei probabile.

Statul trebuie sa formuleze orientarile generale, fara ca acestea sa aiba un caracter obligatoriu, sa incite indirect actorii vietii economice la realizarea obiectivului propus, actiune cunoscuta sub denumirea de planificare indicativa.

Reglementarea activitatilor economice deriva din faptul ca statul este si un "producator de reguli", care urmareste, prin crearea cadrului de desfasurare a vietii economice si sociale, evolutia economiei de piata (de exemplu: prin stabilirea salariului minim, a duratei legale de lucru etc.)

1.5 Limitele rolului statului în economie si criza statului-providenta

În ultimele doua decenii, problema limitarii rolului statului în economie sta în centrul dezbaterilor în tarile occidentale dezvoltate. Critica liberala are în vedere în principal cresterea cheltuielilor publice, a numarului de functionari civili, ponderea excesiva a prelevarilor obligatorii si cresterea intensa a datoriei publice. Se vorbeste de aceea despre criza statului-providenta.

Notiunea de stat-providenta desemneaza, în sens strict, functia de redistribuire exercitata de stat prin intermediul sistemului securitatii sociale, care garanteaza oricarei persoane beneficierea de prestatii sociale în schimbul contributiei obligatorii la cotizatii sociale. În sens larg, statul-providenta desemneaza ansamblul functiilor statului în domenii variate: protectie sociala, dar si productie de servicii colective (educatie, etc.), interventii economice si reglarea conjuncturii.

Dupa o perioada de dezvoltare a statului-providenta (pâna în anii '80), se vorbeste astazi despre criza lui, care îmbraca trei aspecte: financiar, de eficienta, si de legitimitate.

a) Criza financiara a statului-providenta se refera la:

- cresterea puternica a cheltuielilor pentru protectia sociala, ceea ce a necesitat o crestere repetata a nivelului prelevarilor obligatorii;

- cresterea mai redusa a încasarilor.

Prestatiile varsate (în special cheltuielile medicale, alocatiile de somaj si pensiile) au progresat mai rapid decât prelevarile, ceea ce a dus la un deficit al Sistemului Securitatii Sociale.

b) Criza de eficienta a statului-providenta se refera la costul ridicat al bunurilor si serviciilor noncomerciale pe care statul le produce el însusi.

c) Criza de legitimitate a statului-providenta generata de dificultatile tot mai mari în respectarea principiilor de baza ale functionarii lui:

- principiul asigurarii mutuale contra riscurilor: riscul nu devine o realitate decât pentru

câtiva dintre cei care se asigura;

- principiul solidaritatii fata de cei mai slabi: se considera ca saracii, bolnavii, persoanele în vârsta si somerii au dreptul la asistenta.

Liberalismul modern accepta acest rol protector al statului, dar critica amploarea sa actuala si dezvoltarea sa fara limite, pronuntându-se pentru un stat minimal.

Motivatia criticii liberale se refera la:

a) efectele perverse ale asistentei: protectia poate genera o mentalitate de asistati; cei care beneficiaza de ea ar putea astepta în mod pasiv bunastarea, fericirea si protectia fata de orice risc, fara sa mai încerce sa se descurce prin ei însisi;

b) îngreunarea sarcinilor (obligatiilor) sociale penalizeaza oferta de locuri de munca: cresterea cotizatiilor sociale si în special a sarcinilor patronale apasa pe costurile salariale, deci actioneaza ca o frâna pentru angajare (patronii sunt incitati sa substituie munca prin capital, adica sa înlocuiasca muncitorii cu utilaje);

c) reducerea inegalitatilor si teoria "inegalitatii echitabile" (John Rawls): redistribuirea verticala (de la bogati catre saraci) este legitima atâta timp cât aceste ecarturi sunt mari. În preze , în tarile occidentale dezvoltate, o mare parte din populatie are sentimentul ca apartine

clasei medii ("patura de mijloc"), ca urmare necesitatea reducerii inegalitatilor este mai putin pregnanta.

Remediile liberale cu privire la serviciile publice vizeaza o gama larga de propuneri care au ca obiect comun tendinta de a se transfera asupra asigurarilor voluntare si a economisirii individuale o parte dintre cheltuielile statului-providenta, astfel încât sa se obtina o mai mare responsabilizare a beneficiarilor de servicii publice. De exemplu, în domeniul sanatatii se poate:

- reduce partea cheltuielilor de sanatate acoperite de catre Securitatea Sociala si creste

partea asumata de catre pacienti, precum si recurgerea la asigurari private complementare;

- privatiza oferta de îngrijiri medicale (odata cu dezvoltarea clinicilor si a spitalelor private), astfel încât sa se obtina o reducere a costurilor sub efectul cautarii profitului si sub efectul concurentei.

În domeniul pensiilor, capitalizarea ar veni sa completeze sistemul de repartizare: persoanele active ar fi incitate sa îsi ia un capital de batrânete înca din timpul activitatii.

În Statele Unite ale Americii nu exista un sistem generalizat de protectie sociala. Sistemul actual este mixt si combina:

1) un sistem de asigurari privat, pentru categoriile de venituri medii si ridicate; asigurarile sunt contractate pe lânga companiile de asigurari, fie de catre indivizii însisi, daca sunt muncitori independenti sau liber profesionisti, fie prin intermediul întreprinderilor lor.

Majoritatea întreprinderilor mici si mijlocii refuza sa subscrie însa, în situatia în care

companiile de asigurari le impun prime mai ridicate decât întreprinderilor mari.

Pe lânga aceste cotizatii destinate asigurarilor, întreprinderile mai colecteaza si cotizatiile de pensie de la salariatii lor, pe care le încredinteaza spre gestiune unor organisme specializate în acest sens.

2) un sistem public de protectie care garanteaza un minimum de acoperire a cheltuielilor de sanatate pentru persoanele în vârsta de peste 65 ani si pentru cei mai saraci.

De asemenea, oferta americana de îngrijiri medicale este mixta: alaturi de spitalele publice, care primesc clientela cu venituri reduse, functioneaza clinici si lanturi de spitale private, care practica plata actului medical.

O parte din oferta de servicii medicale este realizata de catre HMO (Health Maintenance Organizations), pe lânga care clientii subscriu contracte de sanatate: este vorba de o protectie sociala "ŕ la carte" deoarece sfera prestatiilor acordate depinde de suma forfetara varsata de client. Tariful depinde, la rândul lui, de vârsta si de antecedentele familiale ale clientului.

Limitele si pericolele propunerilor liberale

Limitele sunt, în primul rând, de ordin sociologic: nu este sigur ca clientii statului-providenta, chiar daca îl considera ca având o eficienta redusa si ca fiind prea costisitor, ar fi dispusi sa renunte la avantajele sale.

În al doilea rând, nu este sigur ca modelul liberal ar fi, pe plan economic, mai eficace:

sistemul american este cel mai costisitor din lume (consuma 14% din Produsul National Brut, fata de 9,4% în Franta si 6,6% în Marea Britanie) si lasa totusi un american din sapte fara nici o protectie sociala. Spitalele publice sunt debordate, iar costurile îngrijirii medicale în clinicile private sunt foarte mari.

Pericolul principal consta în agravarea inegalitatilor, mergând pâna la crearea unei societati duale: de o parte se afla cei mai bogati, care au mijloacele sa se asigure si sa îsi pregateasca o pensie convenabila, iar de cealalta parte, saracii, somerii si invalizii care nu ar putea niciodata sa cotizeze suficient pentru a realiza acest lucru. Critica liberala porneste de la doua premise:

 Statul nu trebuie sa produca bunuri si servicii comerciale, deoarece economia de piata si întreprinderile private îndeplinesc mai bine acest rol. Întreprinderea publica nu este stimulata sa îsi reduca costurile si sa vânda la cel mai bun pret, deoarece ea nu este supusa stimulentelor care actioneaza asupra întreprinderii concurentiale (profitul si respectiv falimentul).

 Gestiunea publica a serviciilor colective (servicii necomerciale) este costisitoare.

Pozitia liberalilor este mai nuantata în ceea ce priveste productia acestor servicii. Adam Smith considera ca statul trebuie sa creeze si sa mentina institutiile publice, edificiile si lucrarile publice care, desi foarte utile, nu permit obtinerea unui profit suficient pentru a acoperi cheltuielile unui individ sau ale unui grup de cetateni, care, deci, nu ar putea sa le întreprinda. Adam Smith arata astfel limitele pietei si justifica necesitatea ca statul sa produca bunuri si servicii socialmente "utile", dar care sunt nerentabile pentru o întreprindere privata. Liberalii nu contesta, deci, ca statul ar avea un rol de jucat în oferta de bunuri publice: ansamblul agentilor economici beneficiaza de efectele lor externe, fie ca este vorba despre educatie, cultura, cercetare sau protectia mediului. Ei denunta însa monopolul de gestiune si functionarea birocratica a acestor servicii, care le cresc costurile; ei cauta

un mod ca aceste servicii sa fie produse de catre piata si sa fie supuse concurentei, ceea ce ar

contribui la scaderea costului lor pentru colectivitate.

Remediile liberale vizeaza privatizarile si gestiunea comerciala de piata a serviciilor colective.

Privatizarea unei întreprinderi publice înseamna vânzarea majoritatii sau totalitatii capitalului ei catre actionarii privati.

Guvernul Margaret Thatcher a privatizat, începând din anul 1981, circa jumatate din sectorul public englez: British Aerospace, British Gas, British Airways, British Telecom, British Steel, etc.

Guvernul Jaques Chirac a initiat si el, din 1986, un program de privatizari: Compania Generala de Electricitate, Agence Hawas (presa), TF 1, diverse banci si companii de asigurari.

Obiectivele privatizarii întreprinderilor publice sunt:

1. cresterea productivitatii: supuse concurentei, întreprinderile îsi vor ameliora rentabilitatea, pentru a putea supravietui;

2. ameliorarea finantelor publice: sumele din privatizare pot fi utilizate de catre stat pentru rambursarea datoriei publice;

3. dezvoltarea actionariatului popular.

Gestiunea de piata a serviciilor colective presupune încredintarea gestiunii acestora unor întreprinderi private, pe baza unor contracte cu statul. Ca si pentru pietele de lucrari publice, statul ar supune o cerere de oferta concurentei si ar alege dintre întreprinderi pe cea care ofera conditiile cele mai avantajoase. Statul ramâne însa suveran în decizia de a produce serviciile colective si de asemenea el asigura finantarea acestora.

De exemplu, comunele pot sa încredinteze gestiunea cantinelor scolare unor întreprinderi  private. Statul subventioneaza, însa, pretul meselor si le controleaza calitatea. De asemenea, statul poate concesiona unor întreprinderi private construirea si gestionarea autostrazilor: sistemul de taxare face posibila rentabilizarea acestei activitati.

Obiectivul actual pentru tarile occidentale dezvoltate nu este, însa, reîntoarcerea la statul minimal din secolul al XVIII-lea. Exemplul Statelor Unite ale Americii care, dupa doisprezece ani de administratie Reagan, îsi amelioreaza sistemul de protectie sociala conform modelului european, este semnificativ. Ceea ce se asteapta de la stat este ca el sa fie în acelasi timp mai apropiat de nevoile reale ale societatii, dar si mai econom si mai eficace în gestiunea sa. Mai degraba decât "reducerea rolului statului" se cauta "îmbunatatirea interventiilor statului".

Capitolul 2

SISTEMUL SERVICIILOR PUBLICE

DIN ECONOMIA NAŢIONALĂ

2.1 Conceptul de sistem de servicii publice si caracteristicile generale ale acestuia

Conceptul de sistem este de data relativ recenta si poate fi definit ca un ansamblu de elemente corelate între ele prin diverse forme de interactiune si interdependenta. O universitate, un spital, fiinta, o carte etc. constituie exemple de sisteme, adica multimi de persoane, obiecte, procese etc asamblate (organizate) dupa anumite principii. Desi asupra conceptului de sistem se poarta înca discutii, acesta poate fi definit (caracterizat) daca sunt îndeplinite urmatoarele conditii: este un ansamblu de elemente (entitati) interdependente; este delimitat de un domeniu care-l diferentiaza de mediul exterior; este în general interdependent cu mediul prin dependinte de tipul intrarilor dinspre mediu si iesirilor catre mediu; functioneaza conform unei (unor) finalitati cunoscute sub denumirea de obiective sau misiuni; satisface niste restrictii sau valori limita.

Notiunea de sistem este foarte generala. Atât bunurile materiale cât si fiintele pot fi abordate prin prisma conceptiei sistemice, înregistrându-se urmatoarele doua mari grupe de sisteme: neînsufletite (tehnice); vii.

De exemplu, televizorul este un sistem tehnic întrucât: este format din componente mecanice, electrice, electro-mecanice, electronice; este delimitat de o cutie; este interdependent cu mediul prin semnalul video captat de o antena, alimentare de la o retea, actiunea utilizatorului asupra butoanelor (intrari); furnizeaza imagini; furnizeaza sunet.

Acea parte a unui sistem care, considerata ca atare, întruneste conditiile definitiei sistemului, poarta denumirea de subsistem.

Asadar, din punct de vedere logic, notiunile de sistem si subsistem sunt echivalente.

Notiunea de subsistem este utila pentru a putea descrie compunerea unui sistem complex în mai multe trepte de detaliere, punând în evidenta functiuni si caracteristici specifice mai usor de înteles (cuprins).

De exemplu, omul este un sistem viu complex format din subsistemele respirator, digestiv, circular, nervos etc. care sunt interdependente. Exista o delimitare de mediu prin tegument (piele), are relatii cu mediul prin intrari materiale (alimente, aer, apa etc.) si informationale precum si iesiri materiale (miscari, dejectii etc.), iar finalitatea se concretizeaza în conservarea speciei (generala) sau functionarea în conditii cât mai prielnice, respectiv cât mai placute (individuala).

De asemenea exista restrictii de functionare a acestui sistem (viata): temperatura externa, presiune, grad de poluare a atmosferei etc. În vederea satisfacerii acestora actioneaza niste subsisteme automate de aparare (homeostaza) care se adauga apararii prin actiuni constiente.

Economia nationala este, de asemenea, un sistem extrem de complex care este format dintr-o multitudine de subsisteme a caror finalitate este reprezentata prin eficienta, eficacitate, etica etc., industrie, agricultura, comertul, serviciile, gospodarie comunala si locativa, ocrotirea sanatatii si protectia sociala, învatamânt, stiinta, cultura, sport etc.

Unele sisteme sunt formate atât din subsisteme tehnice cât si din subsisteme vii: fabrici, uzine, scoli, spitale, universitati etc. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de sisteme quasi-vii.

Întrucât obiectivul (misiunea) acestor sisteme este de natura economica sau sociala, ele pot fi grupate din acest punct de vedere în doua categorii:

- sisteme economice;

- sisteme sociale.

Caracteristica se defineste ca fiind o însusire comuna a tuturor elementelor (subsistemelor) sistemului ale carei valori difera de la o unitate la alta sau de la un grup la altul.

Caracteristicile generale ale sistemului serviciilor publice

Sistemele, indiferent de natura lor, prezinta anumite caracteristici, între care amintim:

1. Structura sistemului care reflecta modul de organizare a acestuia, respectiv descrierea subsistemelor si a relatiilor ce se stabilesc între ele.

În cazul sistemelor tehnice structura este definita odata cu proiectarea sistemului, ea putând suferi modificari ulterioare, odata cu dezvoltarea, modernizarea acestuia.

În cazul sistemelor vii structura este definita de informatia genetica, ea putând fi eventual modificata prin accident. În baza informatiei genetice, dupa conceptie, sistemele vii evolueaza o durata prenatala într-un mediu suport, se nasc, se dezvolta, se reproduc, îmbatrânesc si mor.

Structura sistemelor quasi-vii este initial proiectata si se modifica ulterior, ori de câte ori realizarea obiectivelor finale sau satisfacerea restrictiilor impun acest lucru.

2. Eficacitatea arata gradul de satisfacere a finalitatii sistemului.

De exemplu, daca obiectivul unui sistem tehnic este reglarea automata a presiunii sau temperaturii, atunci eficacitatea este definita ca fiind precizia cu care se realizeaza reglarea acestora, cu alte cuvinte abaterea de la valoarea prescrisa.

În cazul sistemelor quasi-vii, obiectivul fiind de natura economica sau sociala, eficacitatea este definita de abaterea relativa sau absoluta de la valoarea dorita a unui indicator economic sau social.

3. Eficienta este raportul matematic dintre rezultatele (realizarile) sistemului si consumul de resurse ocazionat de functionarea sistemului (exemplu: randamentul unui motor este raportul fluxului de energie produs si fluxului de energie consumat).

În cazul în care rezultatele (efecte) si resursele (cheltuielile) pot fi exprimate ca valori financiare, se vorbeste de eficienta economica (exemplu: rentabilitatea).

4. Robustetea este proprietatea sistemului de a functiona normal în conditiile prezentei unor perturbatii generate de mediul exterior, în limita unor restrictii.

5. Ultrafiabilitatea este definita ca fiind acea capacitate a sistemului de a-si mentine eficacitatea în conditiile în care o parte din structura acestuia îsi pierde functionalitatea (se defecteaza).

Ultrafiabilitatea se realizeaza de obicei prin cresterea complexitatii sistemului, respectiv, prin introducerea de elemente (subsisteme) si relatii suplimentare (de rezerva) care sa intre în functiune atunci când celelalte se defecteaza. (exemplu: navetele spatiale; reactoarele nucleare - CANDU de la Cernavoda etc.). 6. Adaptabilitatea este proprietatea de a modifica automat functionalitatea si/sau structura în vederea mentinerii (maximizarii) eficacitatii (eficientei) în conditiile unui mediu variabil (turbulent). De regula, sistemele vii si sistemele quasi-vii sunt sisteme adaptabile (exemplu: transportul aerian).

7. Autoadaptarea este proprietatea sistemului de a acumula experienta si de a o folosi pentru cresterea eficientei si/sau eficacitatii cu care functioneaza. Sistemele vii sunt autoinstruibile.

8. Interdependenta se defineste prin faptul ca cel putin o iesire a unui sistem poate fi utilizata ca intrare a altui sistem, cel putin la nivelul unor fluxuri de informatii. Interdependenta presupune, în primul rând, anumite legaturi între sisteme. Legatura dintre sistem si mediu este cunoscuta sub denumirea de interfata.

În cazul sistemelor vii interdependenta presupune adoptarea unor reguli generale prin instruire si educare: reguli lingvistice, alfabet, conventii de notatii, definitii logice si matematice etc.

În al doilea rând, interdependenta presupune existenta unor canale de comunicatie dintre interfetele sistemelor interconectate. Prin definitie, subsistemele unui sistem se bucura de proprietatea de conectivitate.

Interoperativitatea este definita ca fiind acea proprietate ca mai multe sisteme interconectate sa functioneze ca un sistem unic. Prin definitie, subsistemele unui sistem sunt interoperabile.

Sinergia este acea capacitate a elementelor si/sau subsistemelor unui ansamblu interconectat si interoperabil, de a produce mai mult împreuna decât separat. Cu alte cuvinte putem spune ca sinergia este acea stare în care se poate afirma ca sistemul este mai mare, mai eficace si mai eficient decât suma subsistemelor componente.

Sinergia poate fi realizata în conditiile în care exista:

- compatibilitate între obiectivele sistemelor;

- posibilitatea utilizarii în comun a unor resurse.

2.2 Notiunea de serviciu si principalele cerinte pe care trebuie sa le îndeplineasca un

serviciu

În ultimul deceniu, în economia tarilor dezvoltate, serviciile au devenit principalul element dinamizator al competitiei economice. S-a observat, de altfel, ca si produsele sunt cumparate pentru serviciile pe care le ofera.

Importanta crescânda a serviciilor în economie si ascensiunea lor spectaculoasa din ultimul timp au intensificat preocuparile pentru cunoasterea acestui sector de activitate.

Serviciile au constituit obiect de studiu de "sine statator" relativ recent, în a doua jumatate a acestui secol, odata cu dezvoltarea exploziva a sectorului tertiar care constituie un fenomen major al zilelor noastre. Exista o cerere puternica de servicii corelata cu evolutia societatii în general si cu ridicarea nivelului de trai în special. Serviciul reprezinta un procent important în activitatea economica: 70% în SUA, 65% în Franta, 56% în Germania, 57% în Japonia. În SUA, aproximativ 75% din populatia activa lucreaza în servicii.

Institutul McKinsey arata ca în SUA serviciile reprezinta 40% din economia de piata si 20% din economia de monopol. Ele au o pondere de aproximativ 26% în export.

Preocuparile specialistilor de a depasi relativa ramânere în urma a teoriei fata de practica, s-au concentrat, cum era si firesc, asupra definirii notiunii de serviciu, actiune extrem de delicata, având în vedere eterogenitatea activitatilor de acest gen, ca si numeroasele acceptiuni ale expresiei în viata cotidiana.

Din multitudinea de acceptiuni ale notiunii de serviciu retinem: slujba, post, munca prestata în folosul cuiva, subdiviziune fara personalitate juridica al unui ansamblu economic sau administrativ, ajutor dat cuiva într-o anumita împrejurare etc.

În sens strict economic, notiunea de serviciu acopera un domeniu mult mai restrâns, delimitat de notiunea de utilitate (valoare de întrebuintare).

În acest sens serviciile pot fi definite ca "activitati utile destinate satisfacerii unei nevoi sociale".

Chiar si asa, sfera de cuprindere ramâne destul de larga. Vazute ca "utilitati", serviciile pot fi rezultatul muncii vii, al muncii materializate (automobil, televizor etc.), sau al actiunii unor factori naturali (izvoarele termale, razele soarelui).

Evident serviciile, privite ca efecte ale unor bunuri materiale sau ale unor factori materiali, sunt indispensabile omului, dar, de cele mai multe ori, pentru a putea devenii "efective" este nevoiede interventia omului. Ca atare abordarea serviciilor ca o categorie economica presupune restrângerea la acele activitati care presupun anumite relatii sociale de productie.

si în acest cadru, oarecum mai limitat, exista o paleta larga de interpretari ale notiunii, în functie de profunzimea cercetarilor si scopul în care au fost elaborate.

Indiferent de criteriile cu care se opereaza, definirea serviciilor trebuie cautata în sfera activitatilor care le-au generat, ceea ce presupune gasirea acelor elemente de identificare a lor si respectiv de delimitare de celelalte activitati economice.

Punctul de pornire în definirea categoriei economice de serviciu îl constituie delimitarea (separarea) acestuia de bunurile materiale.

Majoritatea definitiilor întâlnite în literatura de specialitate pun accent pe faptul ca serviciile sunt "activitati al caror rezultat este nematerial si nestocabil", nu se concretizeaza în produse cu existenta de sine statatoare.

În ultimul timp, se vehiculeaza tot mai mult ideea ca separarea între productia de bunuri si cea de servicii este depasita, deoarece serviciile pot aduce o valoare adaugata mare si pot folosi tehnica de înalt nivel (informatica). De altfel, în practica este foarte dificil sa se faca distinctia între bunuri si servicii, întrucât achizitionarea unui bun include si un element de serviciu, dupa cum achizitionarea unui serviciu, presupune, nu de putine ori, prezenta unor bunuri tangibile.

De exemplu, autoturismul este considerat un bun, desi el este cumparat pentru serviciul pe care-l ofera (transport); totodata acesta este însotit la cumparare de servicii cum ar fi garantia sau facilitatile financiare.

De asemenea, în ultimul timp un numar tot mai mare de servicii îmbraca o forma palpabila, (serviciile editoriale, informatice, înmagazinate pe benzi magnetice, discuri, pelicule etc.) punând sub semnul întrebarii forma de exteriorizare a rezultatului activitatii în calitate de criteriu de delimitare între bunuri si servicii.

Pornind de la aceste elemente distinctive dintre bunuri si servicii, majoritatea specialistilor privesc serviciile ca un sistem de utilitati, în care beneficiarul cumpara sau foloseste nu un produs, ci o anumita utilitate, care-i ofera anumite avantaje (neconcretizate în majoritatea cazurilor într-un bun material) destinate satisfacerii unor nevoi personale sau sociale.

Definitia data de Asociatia Americana de Marketing: "serviciile reprezinta activitati, beneficii sau utilitati care sunt oferite pe piata sau prestate în asociere cu vânzarea unui bun material."

Christian Gronros defineste serviciul ca fiind o activitate sau grup de activitati, mai mult sau mai putin tangibile, care, de obicei, au loc în momentul interactiunii dintre cumparator si prestator. I. Marculescu si N. Nichita definesc serviciile ca fiind "activitati din sfera productiei materiale sau nemateriale care, fie ca preced procesul de creare a produsului finit contribuind la pregatire lui, fie ca sunt legate de produsele care au iesit din sfera productiei sociale, fie ca se concretizeaza în anumite efecte utile care se rasfrâng direct asupra omului, societatii sau naturii, trasatura generala a majoritatii lor constituind-o faptul ca prestarea lor coincide în timp si spatiu cu întrebuintarea, consumarea lor."

Definitiile prezentate delimiteaza serviciile în ansamblul lor de celelalte activitati prin luarea în considerare a elementelor care le deosebesc de bunurile economice.

În strânsa relatie cu aceste definitii, în literatura de specialitate a câstigat tot mai mult teren ideea constituirii serviciilor într-un sector distinct al economiei cunoscut sub denumirea de sector tertiar.

Ţinând cont de cele prezentate, putem considera ca serviciile reprezinta o activitate umana, cu un continut specializat, având ca rezultat efecte utile imateriale si intangibile, destinate satisfacerii unei nevoi sociale.

Ele sunt activitati de sine statatoare, autonome si sunt organizate distinct într-un sector economic cunoscut sub numele de sector tertiar.

Exprimarea unitara a tuturor serviciilor, caracterizate, dupa cum se stie, printr-o mare eterogenitate si complexitate, si-a gasit reflectarea în acceptarea teoriei clasificarii sectoriale a ramurilor, având drept punct de pornire stabilirea sferei de cuprindere a serviciilor.

Conform acestei teorii economia se împarte în trei sectoare cu comportament economic diferit.

Sectorul primar grupeaza în principal activitatile legate direct de transformarea mediului natural (agricultura, pescuitul, activitatile forestiere si dupa unele acceptiuni, industria extractiva).

Acest sector este definit ca un sector cu progres mediu.

Sectorul secundar cuprinde activitatile industriale prelucratoare; unii autori includ în cadrul acestuia industriile extractive si constructiile. Pentru Jean Fourastie, acesta este un sector cu progres tehnic rapid.

Sectorul tertiar include tot ceea ce nu apare în sectoarele primar si secundar: transporturile si telecomunicatiile, comertul, turismul, finantele, învatamântul, administratia de stat, cultura, ocrotirea sanatatii, gospodaria comunala, bancile, asigurarile etc.

Tertiarul este considerat (pe nedrept) sectorul cu progres tehnic lent, în care trebuie sa se actioneze cu multa precautie, fiind foarte eterogen. Este format, în principal, din servicii, administratie, banci, comert, asigurari etc.

Clasificarea sectoriala a ramurilor are deosebite semnificatii teoretice si practice, mai ales în privinta cuprinderii si analizarii ca un tot unitar a activitatilor sociale utile, a modului în care se grupeaza activitatile din sfera productiei materiale si din afara acestora.

Aceasta clasificare prezinta însa si unele limite care nu pot fi trecute cu vederea, dintre care, retinem :

Sectorul tertiar se dovedeste a fi prea restrâns pentru a cuprinde toate serviciile.

Desi în plan teoretic se accepta identificarea dintre sfera serviciilor si sectorul tertiar, totusi în practica, exista activitati de natura serviciilor care servesc productiei materiale si sunt integrate acesteia (au loc în cadrul întreprinderilor producatoare de bunuri).

De cele mai multe ori ele nu pot fi disociate si evidentiate separat de productia propriu-zisa sau de produsul obtinut fiind incluse în sectoarele respective, primar sau secundar. Deci, este evident faptul ca sfera serviciilor este mai larga decât sfera sectorului tertiar, cuprinzând si acele activitati generatoare de efecte utile care au loc în celelalte sectoare de activitate (cercetare, consulting etc.)

 O alta limita a clasificarii sectoriale se refera la receptivitatea si ritmul de penetrare a progresului tehnic în sectorul tertiar. Pe de o parte, dezvoltarea si diversificarea accentuata a serviciilor sunt consecinta directa a progresului tehnic din acest sector, iar, pe de alta parte, este de neconceput progresul tehnic în sectoarele primar si secundar fara dezvoltari corespunzatoare în cercetare, telecomunicatii, învatamânt, informatica, sistem bancar etc. tocmai ca efect al receptivitatii fata de progresul tehnic.

Expansiunea, diversificarea si ritmurile diferentiate de evolutie a serviciilor au facut ca, în ultima vreme, sa se utilizeze tot mai frecvent notiunea de cuaternar pentru a desemna zona moderna a activitatilor economice din sectorul tertiar: cercetare, învatamânt, informatica, sanatate, cultura, educatie, ocuparea timpului liber etc.

Cuaternarul este denumit în literatura de specialitate ca fiind sectorul grijii fata de om, fiind un simbol al erei post-industriale.

Thomas Peter considera ca, dupa ce atentia managerilor a fost atrasa de productivitatea muncii, costuri, calitate, deceniul acesta va fi al serviciilor.

Analizând serviciile, el a elaborat 20 de teze referitoare la acest subiect:

1. Serviciul este în asteptarea clientului (cetateanului). Prestarea lui cere deseori solutii complexe, dar important este sa nu se uite ca mai presus de orice este simplitatea.

2. Neplacerile produse de un serviciu trebuie remediate cu promptitudine.

3. Tehnologiile utilizate în unele servicii sunt, în general, de un nivel si o complexitate scazute, bazându-se pe simturi (auz, percepere, pipait etc).

4. Clientul trebuie facut fericit, delectat, nu doar satisfacut.

5. Serviciul trebuie sa raspunda asteptarilor clientului.

6. Caracteristicile intangibile sunt, de regula, mai importante decât cele tangibile.

7. Serviciul depinde de persoana care îl presteaza.

8. Efectuarea serviciului si calitatea acestuia depind mai mult de respectul pe care furnizorul si-l acorda decât de gradul lui de instruire.

9. Serviciul depinde de o multitudine de aspecte minore (aparente) care trebuie abordate într-o maniera de îmbunatatire continua.

10 Serviciul este un fapt concret, masurat prin suma platita.

11 Serviciul are nevoie uneori de tehnologie înalta, precum cea informatica.

12 Serviciul se presteaza într-o competitie cu timpul.

13 Astazi, serviciile au nevoie de o reorganizare globala care sa puna accentul pe rapiditate, sensibilitate, flexibilitate, responsabilitate, inovare si descentralizare.

14 Din adversari, clientii trebuie sa devina aliati.

15 Serviciul conduce la transformarea totala a produselor, în sensul ca ele trebuie sa satisfaca clientii.

16 Serviciul implica un risc si multe firme (institutii) platesc despagubiri importante în cazul esecului serviciului.

17 Serviciul este o baza de sustinere a competitivitatii, chiar pentru întreprinderile industriale.

18 Serviciul se învata.

19. Serviciul este uneori scump (bani pentru energie, instruire).

20. Serviciul se rasplateste. Agentii economici care ofera servicii mai bune practica tarife cu 10-15% mai mari, si totusi ele sunt cautate.

2.3 Serviciile publice, componenta a sistemului tertiar

2.3.1 Definirea notiunii de serviciu public

În limbaj curent, notiunea de serviciu public este utilizata pentru a desemna o activitate de interes general, prestata de un organism, adica de o persoana juridica, autorizata de o autoritate a administratiei publice.

Exista doua acceptiuni în legatura cu definirea notiunii de serviciu public:

1. Definire în sens material sau, altfel spus, ca tip de activitate de interes general pe care administratia întelege sa si-o asume.

2. Definire în sensul organic sau, altfel spus, organismul prin intermediul caruia se realizeaza o activitate de interes general.

Notiune complexa si esentiala a dreptului administrativ, acest concept a suportat modificari importante de-a lungul timpului, care l-au facut sa îsi piarda claritatea initiala. În doctrina occidentala s-au conturat pâna în prezent trei definitii care coexista si care au fost preluate în legislatia comunitara.

. Definitia clasica, conturata la începutul secolului XX, considera ca serviciul public este acea activitate de interes general prestata numai de o persoana publica. În aceasta acceptiune subzista definitia lui Duguit, potrivit caruia serviciul public este "activitatea pe care guvernantii sunt obligati sa o presteze în interesul celor guvernati". Este evident ca definirea serviciului public se face dupa natura juridica a organului care îl presteaza si care trebuie neaparat sa fie persoana publica, adica statul, colectivitate locala sau alta institutie publica. La aceasta semnificatie M. Haurion adauga sintagma serviciu public prin "natura" (si nu dupa persoana care-l presteaza) pentru a se opune largirii semnificatiei serviciului public la orice tip de activitate pe care-l desfasoara autoritatile statului.

. Definitia interbelica a aparut ca o necesitate impusa de dezvoltarea economica

spectaculoasa a societatii care solicita servicii publice variate, flexibile si operative. Pâna în anul 1939, aceste servicii erau apanajul statului si institutiilor sale care nu mai puteau face fata cerintelor sociale, astfel încât s-a vazut nevoit sa încredinteze unele servicii publice catre alte persoane private. Astfel a aparut ideea prestarii unui serviciu public prin intermediul unei firme private. Aceasta definitie ramânea deficitara pentru ca nu preciza în ce conditii activitatea unei persoane private poate fi considerata serviciu public. Aceasta dilema este lamurita în 1964 când Laubodere arata ca: Serviciul public este activitatea de interes general, prestata de o persoana privata având prerogativele puterii publice sub controlul administratiei". Asadar, prima conditie este " interesul general". Atunci când analizam însa activitatea unei persoane private este foarte greu sa delimitam pâna unde merge interesul general si de unde începe interesul particular. Cea mai buna distinctie este aceea dintre activitatile necesare si activitatile profitabile:

serviciile publice au ca prim obiectiv interesul public si nu obtinerea de profit. (R. Chapus, DAG tom I, p. 634).

A doua conditie, mijloacele puterii publice, sunt privilegii acordate persoanei private care serveste interesul general si ca atare se bucura de autoritate în raport cu tertii (si nu de egalitate). Acest raport de autoritate permite fie monopolul asupra unei activitati, fie emiterea de acte cu caracter unilateral sau chiar stabilirea de taxe.

A treia conditie se refera la "controlul administratiei" asupra activitatii de prestari servicii publice.

Aceasta conditie deriva din faptul ca o persoana privata poate presta un serviciu public numai printr-o delegare data de o persoana publica. Aceasta delegare se poate face fie printr-un contract fie printrun act administrativ unilateral explicit sau implicit. Delegarea este necesara pentru a circumscrie limitele în interiorul carora poate actiona cel împuternicit.

. Definitia actuala s-a conturat la sfârsitul anilor '80 ca urmare a evolutiei democratiei,

recunoscându-se faptul ca unele servicii publice desfasurate de persoane private nu trebuie sa se bucure neaparat de prerogativele puterii publice. Precizarea este necesara întrucât o serie de servicii publice de interes social cum ar fi cele de sanatate, cultura, învatamânt etc. se realizeaza de catre persoane private, dar fara prerogativele puterii publice. Ideea democratismului si descentralizarii a impus în practica sistemul preluarii gestiunii serviciilor publice din mâna statului si predarii lor catre persoane private, în conditiile mai sus amintite. În jurisprudenta s-a raspândit astfel sintagma "servicii private de interes general" care nu corespunde însa pe deplin celor trei conditii stabilite în practica administratiei publice, nici chiar în tarile dezvoltate. Cel putin sub aspectul controlului, serviciile publice sunt subordonate administratiei mai mult ca oricând.

În concluzie, astazi, identificarea unui serviciu public presupune luarea în considerare a trei elemente.

a) Elementul material: serviciul public este, în primul rând, o activitate de interes general. Aceasta întâietate a elementului material a aparut odata cu punerea sub semnul întrebarii a criteriului organic. Serviciul public nu mai este privit ca un organism public, ci, în special, ca o activitate care raspunde unui obiectiv de interes general. Aceasta activitate poate fi asigurata eventual de catre o persoana privata. Trebuie, de asemenea, mentionat ca orice activitate de interes general reprezinta si un serviciu public.

b) Elementul voluntarist, adica intentia puterilor publice. Nu va exista un serviciu public decât daca puterile publice (autoritati nationale sau locale) si-au manifestat intentia de a-si asuma (direct sau indirect) o activitate de interes general. Nu exista, deci, servicii publice "prin natura lor".

Notiunea de serviciu public apare, de aceea, ca o notiune subiectiva si evolutiva. Evolutia are loc în sensul largirii sferei de cuprindere. Astfel, odata cu dezvoltarea nevoilor în domeniul petrecerii timpului liber, activitati cum ar fi exploatarea unui teatru, a unui teleski într-o statiune montana sau organizarea de competitii de catre federatiile sportive au capatat eticheta de servicii publice.

Exista anumite dificultati în identificarea intentiei exacte a guvernantilor, mai ales atunci când ei încredinteaza anumite activitati de interes general unor persoane private, în mod expres ca fiind servicii publice. Este necesara, atunci, prezenta a trei indicii pentru a putea identifica serviciul public:

- activitatea trebuie sa raspunda unei misiuni de interes general;

- organizatia privata respectiva trebuie sa dispuna de veritabile prerogative de putere publica;

- organizatia privata respectiva trebuie sa fie supusa unui control din partea puterilor publice.

În majoritatea cazurilor, vointa puterilor publice este usor de identificat: persoana publica respectiva îsi asuma în mod direct activitatea de interes general în cauza. Daca activitatea de interes general este asigurata de catre o persoana privata, trebuie sa se tina seama în mod special de controlul administratiei (de catre puterea publica). Orice serviciu public depinde, deci, în mod direct sau indirect, de vointa unei persoane publice care decide crearea sa, modul de gestiune, regulile fundamentale de organizare.

c) Elementul formal. Regulile aplicabile în mod normal activitatilor de servicii publice provin din acel regim juridic caruia îi este supusa activitatea de interes general în cauza.

Existenta unui regim juridic specific, regimul de drept administrativ, apare în mod clar atunci când serviciul public este asigurat în mod direct de catre o persoana publica. Realizarea acestei misiuni este însotita întotdeauna de prerogative sau de constrângeri caracteristice (proprii) dreptului public.

Daca serviciul este asigurat de catre o persoana privata, referirea la regimul de drept administrativ are doar o valoare de criteriu de identificare a serviciului public. Asa cum s-a aratat mai sus, pentru existenta serviciului public, trebuie sa existe un control din partea puterilor publice si o concesionare a prerogativelor puterii publice catre persoana privata.

2.3.2 Criza notiunii de serviciu public

La începutul secolului XX, dreptul administrativ era prezentat ca fiind dreptul serviciilor publice, iar notiunea de serviciu public este definita pe baza a trei elemente; serviciul public este orice activitate de interes general (elementul material), asumata de o persoana publica (elementul organic) si supusa dreptului administrativ (elementul formal).

Aceasta constructie nu va rezista însa, sub presiunea diferitilor factori care determina disocierea celor trei elemente si, în primul rând, a elementelor organic si material: daca activitatile persoanelor publice sunt prezumate ca fiind activitati de servicii publice, se admite ca pot asigura (si) activitati private, cum ar fi gestiunea domeniului privat. În acest fel, de la începutul secolului XX, servicii publice importante (distribuirea apei, caile ferate, transporturile urbane) fac obiectul unei concesionari în favoarea unor persoane private, care asigura gestiunea acestora. Într-un anumit sens, elementul organic subzista, dar într-o maniera atenuata datorita controlului exercitat de catre persoana publica care concesioneaza, care ramâne prezenta si actioneaza prin intermediul persoanei private interpuse (persoana privata este legata prin contractul de concesiune de persoana publica).

Disocierea reala între elementele material si organic intervine odata cu dezvoltarea gestionarii serviciilor publice de catre persoane private, în afara oricarei concesionari. Acest fenomen a fost admis odata cu aparitia primelor case de asigurari sociale private si arata ca serviciul public nu mai implica neaparat interventia unei persoane publice care sa-si asume realizarea sau macar responsabilitatea realizarii serviciului public - ipostaza tot mai frecventa astazi.

În ceea ce priveste disocierea între elementul material si elementul formal (regimul de drept public), ea a aparut înca de la începutul secolului XX si cunoaste o continua amplificare. Ne referim în primul rând la ideea "gestiunii private" în cadrul serviciilor publice, adica la posibilitatea de a supune anumite acte dreptului privat (altfel spus, administratia poate încheia contracte în conditiile dreptului privat, chiar daca ea actioneaza în interesul serviciului public).

Fenomenul de disociere ia o amploare deosebita odata cu consacrarea serviciilor publice subordonate dreptului privat, asa numitele servicii publice industriale si comerciale (servicii publice cu gestiune privata). O persoana publica poate exploata un serviciu public în aceleasi conditii ca si o persoana privata. Ca urmare, o întreaga serie de servicii publice, din ce în ce mai larga, ca urmare a accentuarii interventionismului economic statal dupa primul razboi mondial (altfel spus, ca urmare a intensificarii asumarii de catre persoane publice a serviciilor cu obiect economic, ca de exemplu activitatilor de transport), este supusa dreptului privat. Dreptul privat nu mai priveste doar anumite aspecte ale gestiunii, ci serviciul public considerat în ansamblul sau.

2.3.3 Tipologia serviciilor publice

În literatura de specialitate se utilizeaza mai multe criterii de clasificare a serviciilor publice.

1. Dupa natura serviciilor publice se disting: servicii publice administrative (SPA) si servicii publice industriale si comerciale (SPIC)

Pâna în primii ani ai secolului XX erau recunoscute de catre stat asa-numitele servicii publice administrative, deoarece ele erau ca obiect o activitate de natura administrativa si nu comerciala. Ca atare, activitatile umane se împarteau în doua mari categorii: activitati administrative, pe care le putea desfasura numai statul / institutiile sale, si activitatile industriale sau comerciale, pe care le îndeplineau persoanele private. În realitate, înca din secolul trecut autoritatile administratiei publice au preluat activitati industriale si comerciale (transportul feroviar, exploatarea liniilor de tramvai, distributia de gaze si electricitate etc.)

Între nivelul de dezvoltare economico-sociala si controlul administrativ al unor sectoare de activitate s-a creat o contradictie care, în cele din urma, a dus la solutia concesionarii serviciilor comerciale si industriale de stat catre persoane private.

Pe de alta parte, disparitia totala a statului "jandarm" si instaurarea statului "providentei" a permis din ce în ce mai mult interventia colectivitatilor locale în activitatile comerciale si industriale si preluarea în gestiune proprie a acestor activitati.

În doctrina s-a considerat necesara distinctia dintre SPA si SPIC pentru a putea sti carui regim juridic corespund: serviciilor administrative trebuie sa li se aplice regimul juridic administrativ, iar serviciilor cu caracter industrial si comercial regimul juridic civil. Pentru a face însa distinctia între SPA si SPIC s-a recurs la o serie de criterii (Roblot, AJDA, 1986, p.267):

- primul criteriu este acela al "obiectului", adica al substantei însesi a activitatii; daca activitatea este comparabila cu aceea a întreprinderii private, se poate considera ca suntem în prezenta unui SPIC (exemplu: activitatea de transport), iar în caz contrar suntem în prezenta unui SPA (exemplu: un serviciu de asistenta sociala);

- al doilea criteriu se refera la modul de finantare a serviciului respectiv: astfel, daca serviciul îsi acopera cheltuielile din taxele platite de beneficiari, suntem în prezenta unui SPIC; dimpotriva, daca sursele de finantare vin de la buget central/local, suntem în prezenta unui SPA. Asadar, un serviciu public este SPA daca are ca sursa de finantare o taxa de natura fiscala sau este  un SPIC daca încaseaza taxele de la usageri-beneficiari (Hofmiller, AJDA, 1992, p.688);

-  al treilea criteriu se refera la modul de organizare si functionare: daca regulile sunt derogatorii de la dreptul civil, atunci este vorba de un SPA, în caz contrar fiind vorba de un SPIC. Sunt, evident, servicii publice administrative cele care functioneaza pe baza regulilor de contabilitate/finante publice (Ponce, AJDA, 1989, p.274).

În doctrina s-a pus problema daca pot exista si alte servicii publice în afara de SPA si SPIC; de pilda, acele institutii cu caracter stiintific, cultural sau educativ organizate de societati private, dar având ca obiect un interes general (stiinta, cultura, educatia).

În tratatul sau, A. de Laubadere considera ca serviciile publice corporative si/sau generate de organisme de interventie economica sau ordine profesionale, constituie o a treia categorie de servicii publice. Caracterul specific al acestui tip de servicii publice rezida în faptul ca "personalul de conducere este recrutat dintre aceia care desfasoara acelasi tip de activitate ca si cel pe care-l genereaza" (op. cit. ed.13-a 1994 p. 1196).

Foarte important de retinut ca regimul juridic aplicabil acestor servicii publice "corporative" este un regim mixt: pe de o parte, predomina regulile dreptului public (specifice numai SPA) pe de alta parte, functionarea lor este libera, supusa regulilor de drept civil, specifice numai SPIC).

În practica însa, instantele considera ca acest tip de servicii publice este fie SPA (atunci când, premisele spetei conduc la aceasta concluzie), fie SPIC.

În literatura de specialitate se întâlneste si denumirea "servicii publice sociale". Aceasta denumire a fost initial utilizata pentru a distinge serviciile publice care aveau ca obiect social unic domeniul educatiei: crese, gradinite, tabere scolare etc. Desi este evident ca obiectul unor asemenea servicii are caracter social, totusi trebuie luate în considerare si celelalte doua criterii si anume,modul de finantare si modul de functionare.

Din punctul de vedere al administratiei publice locale trebuie precizat ca exista servicii cu caracter exclusiv administrativ pe care autoritatile publice nu le pot încredinta altor persoane (protectia civila, autoritatea tutelara, starea civila, autorizarea constructiilor sau licentierea transportului), precum si servicii care pot fi delegate altor persoane (salubritatea, iluminatul stradal, deratizarea, ecarisajul etc.).

În sfârsit, se mai pot clasifica aceste servicii publice si dupa importanta sociala în servicii publice vitale (alimentare cu apa, canalizare, distributie de energie electrica, termoficare) sau servicii publice facultative (amenajarea de parcuri de distractii, centre de informare etc.).

2. Dupa modul în care se realizeaza interesul general, deosebim :

a) servicii publice al caror scop este satisfacerea directa si individuala a cetatenilor;

b) servicii publice care ofera avantaje particularilor în mod indirect;

c) servicii publice destinate colectivitatii în ansamblu.

3. Dupa raporturile cu serviciile private, putem remarca:

a) servicii monopolizate;

b) servicii pe care administratia publica le exercita în paralel cu persoane autorizate;

c) servicii publice exercitate de persoane private, autorizate sub controlul unei autoritati a administratiei publice.

4. Din punct de vedere al delegarii lor:

a) servicii publice cu caracter exclusiv administrativ pe care autoritatile publice nu le pot încredinta altor persoane (protectia civila, autoritatea tutelara, starea civila);

b) servicii publice care pot fi delegate altor persoane (salubritate, ecarisaj, iluminatul stradal, deratizare).

5. Din punct de vedere al importantei sociale:

a) servicii publice vitale (alimentare cu apa, canalizare, termoficare);

b) servicii publice facultative (amenajare parcuri si locuri de distractii, centre de informare) etc.

6. În raport cu colectivitatile publice de care depind, distingem:

a) Servicii publice interne si extrateritoriale. Într-o maniera generala, toate serviciile sunt în cadrul geografic al statului, dar sunt unele care se prelungesc în exterior (de exemplu: afacerile externe au o administratie centrala si organe si agenti în exterior, serviciul marina-aviatie, care se executa în afara granitelor). Cu toate acestea, distinctia prezinta putin interes din punct de vedere al structurii generale si al regulilor de functionare a serviciilor;

b) Serviciile civile si cele militare. Cele din urma sunt supuse unei discipline foarte stricte, organizate si conduse dupa reguli care, partial, le sunt proprii. În multe tari ele dispun, chiar în timp de pace, de puterea de rechizitie a oamenilor obligati sa petreaca un anumit timp sub drapel si de anumite puteri de rechizitie a bunurilor.

7. Dupa gradul de cuprindere, distingem:

a) servicii de importanta nationala, organizate la scara întregului teritoriu;

b) servicii locale, organizate la scara colectivitatilor teritoriale judetene, municipale, orasenesti sau comunale.

În Europa sub influenta Frantei, coordonarea generala a serviciilor locale si de stat apartine executivului într-o unitate administrativa mai vasta si anume: prefectul este ajutat de agenti, birouri, servicii. În Spania, acesta se numeste guvernator civil, în Belgia, guvernator de provincie, în Germania, presedinte de district.

8. În practica internationala se utilizeaza clasificarea bunurilor si serviciilor dupa natura acestora, modul de folosire, procesul tehnologic, organizare si finantare, actiune cunoscuta sub denumirea de Clasificarea Activitatilor din Economia Nationala (CAEN). Din acest punct de vedere, serviciile publice sunt încadrate pe sectiuni, subsectiuni, diviziuni, grupe si clase, dupa cum urmeaza :

75 Administratie publica si aparare; asistenta sociala obligatorie

751 Administratie generala

7511 Activitati de administratie generala

7512 Administrarea activitatii organismelor care actioneaza în domeniul îngrijirii sanatatii, învatamântului, culturii si al altor activitati sociale, cu exceptia asistentei sociale

obligatorii.

7513 Administrarea si sustinerea activitatilor economice

7514 Activitati auxiliare pentru guvern

7515 Administrarea activitatilor pentru protectia mediului înconjurator

752 Servicii pentru societate

7521 Activitati de afaceri externe

7522 Activitati de aparare nationala

7523 Activitati de justitie

7524 Activitati de ordine publica

7525 Activitati de protectie civila

753 Activitati de protectie sociala obligatorie

7531 Activitati de protectie sociala obligatorie (exclusiv ajutoarele pentru somaj)

7532 Gestionarea fondului de somaj

ÎNVĂŢĂMÂNT

80 Învatamânt

801 Învatamânt prescolar si primar

8021 Învatamânt gimnazial

8022 Învatamânt liceal

8023 Învatamânt profesional

8024 Învatamânt postliceal

803 Învatamânt superior

8031 Învatamânt superior

8032 Învatamânt postuniversitar si de doctorat

SĂNĂTATE sI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

85 Sanatate si asistenta sociala

851 Activitati referitoare la activitatea umana

8511 Activitati de asistenta spitaliceasca si sanatoriala

8512 Activitati de asistenta medicala ambulatorie

8513 Activitati de asistenta stomatologica

8514 Alte activitati de asistenta medicala

852 Activitati veterinare

8520 Activitati veterinare

853 Asistenta sociala

8531 Activitati de asistenta sociala cu cazare

8532 Activitati de asistenta sociala fara cazare

ALTE ACTIVITĂŢI DE SERVICII COLECTIVE, SOCIALE sI PERSONALE

90 Asanarea si îndepartarea gunoaielor; salubritatea si activitati similare

900 Asanarea si îndepartarea gunoaielor; salubritate si activitati similare

9000 Asanarea si îndepartarea gunoaielor; salubritate si activitati similare

91 Activitati sociative diverse

911 Activitati ale organizatiilor economice si patronale

9111 Activitati ale organizatiilor economice si patronale

9112 Activitati ale organizatiilor profesionale

912 Activitati ale sindicatelor salariatilor

9120 Activitati ale sindicatelor salariatilor

913 Alte activitati asociative

9131 Activitati ale organizatiilor religioase

9132 Activitati ale organizatiilor politice

9133 Alte activitati asociative

92 Activitati recreative, culturale si sportive

921 Activitati cinematografice si video

9211 Productie de filme cinematografice si video

9212 Distributie de filme cinematografice si video

9213 Proiecte de filme cinematografice

922 Activitati de radio si televiziune

9220 Activitati de radio si televiziune

923 Activitati de spectacole

9231 Activitati de arta si spectacole

9232 Activitati de gestionare a salilor de spectacol

9233 Alte activitati de spectacole

924 Activitati ale agentilor de presa

9240 Activitati ale agentilor de presa

925 Activitati ale bibliotecilor, arhivelor, muzeelor si alte activitati culturale

9251 Activitati ale bibliotecilor si arhivelor

9252 Activitati ale muzeelor, conservarea monumentelor si cladirilor istorice

9253 Activitati ale gradinilor botanice si zoologice si ale rezervatiilor naturale

926 Activitati sportive

9261 Activitati ale bazelor sportive

9262 Alte activitati sportive

927 Alte activitati recreative

9271 Jocuri de noroc

9272 Parcuri de recreatii si plaje

9273 Alte activitati recreative

93 Alte activitati de servicii pentru persoane fizice

930 Alte activitati de servicii pentru persoane fizice

9301 Spalarea, curatarea si vopsirea textilelor si blanurilor

9302 Coafura si alte activitati de înfrumusetare

9303 Activitati de pompe funebre si similare

9304 Activitati de întretinere corporala

9305 Alte activitati de servicii pentru persoane fizice

ACTIVITĂŢI ALE PERSONALULUI ANGAJAT ÎN GOSPODĂRII PERSONALE

94 Activitati ale personalului angajat în gospodarii personale

950 Activitati ale personalului angajat în gospodari personale

9500 Activitati ale personalului angajat în gospodarii personale

ACTIVITĂŢI ALE ORGANIZAŢIILOR sI ORGANISMELOR EXTRATERITORIALE

99 Activitati ale organizatiilor si organismelor extrateritoriale

990 Activitati ale organizatiilor si organismelor extrateritoriale

9900 Activitati ale organizatiilor si organismelor extrateritoriale

România a adoptat Clasificarea Activitatilor din Economia Nationala (CAEN) înca din anul 1990, ceea ce a permis identificarea tuturor activitatilor si unificarea denumirilor, sistematizarea si codificarea lor si pe aceasta baza posibilitatea utilizarii sistemelor informatice de prelucrare si analiza a datelor, conectarea la structurile internationale de tipul tabelelor input-output si la

Sistemul Conturilor Nationale.

2.3.4 Nevoia sociala - factor principal de aparitie si diversificare a serviciilor

Sfera serviciilor capata dimensiuni tot mai mari în viata social-economica a unei tari civilizate ca urmare a actiunii unor factori obiectivi. Stimulentul esential al aparitiei si amplificarii serviciilor îl constituie nevoia sociala (dorinta, cerinta).

Nevoia sociala poate fi definita ca fiind ansamblul dorintelor a caror satisfacere este considerata de membrii unei colectivitati ca fiind indispensabila pentru asigurarea unui nivel si stil de viata în conformitate cu nivelul de dezvoltare si statutul grupului.

Nevoile sociale sunt o creatie a istoriei si a structurilor sociale. Ele variaza în functie de nivelul de dezvoltare a societatii, de sfera si structura trebuintelor, de impulsul stiintei si tehnicii etc.

De exemplu, atunci când distanta de la si pâna la locul de munca este mare, când se anuleaza garnituri de tren sau se suspenda linii ale mijloacelor de transport în comun, este adesea necesar un vehicul individual; autoturismul este, în acest caz, o nevoie sociala obiectiva.

Nevoia sociala nu trebuie confundata cu cererea de produse si servicii. Aceasta din urma, fiind o categorie a pietei, are o sfera mai restrânsa cuprinzând numai o parte a nevoii sociale care este satisfacuta prin procesul de vânzare-cumparare.

Pentru a întelege modul în care nevoia sociala determina aparitia de servicii se impune o clasificare a acestora dupa anumite criterii, între care retinem:

Din punct de vedere al ariei de cuprindere:

1. Nevoi individuale care se manifesta ca cerinte directe ale fiecarui membru al colectivitatii;

2. Nevoi generale care reprezinta un ansamblu de cerinte individuale, manifestate nu direct de fiecare membru al societatii (colectivitatii) ci, indirect, ca cerinte ale întregii societati (colectivitati).

Nevoile individuale, la rândul lor, se împart în trei categorii:

- nevoi primare (fiziologice) care sunt indispensabile vietii, cum ar fi: hrana, îmbracamintea, încaltamintea etc.;

- nevoi secundare (spirituale) care sunt necesare pentru instruirea si educarea speciei umane, dar nu indispensabile pentru a supravietui (cultura, arta, învatamânt);

- nevoi sociale care sunt determinate de interesul fiecarui individ si al societatii de a conserva sanatatea si de a da longevitatii si vietii un sens pozitiv (odihna, recreare, ocrotirea sanatatii etc.).

Termenul de nevoie este folosit cel mai adesea în legatura cu fiinta umana, dar uzanta face ca acelasi termen sa fie utilizat, nu de putine ori, pentru a caracteriza ansamblul mijloacelor necesare pentru atingerea unui anumit obiectiv (misiuni).

În acest sens se va vorbi de nevoi ale aparatului de productie. Nu se pot produce bunuri si nu pot fi prestate servicii decât punând în functiune masini, prelucrând resurse materiale si angajând mâna de lucru în proportie si calitati care sunt definite prin consideratii tehnice.

Structura si nivelul calitativ al bunurilor si serviciilor trebuie sa raspunda nevoilor sociale, în caz contrar, ele ramânând simple aspiratii. Aflându-se permanent înaintea productiei, a posibilitatilor societatii de a le satisface, nevoile sociale constituie un impuls al productiei materiale si spirituale. Odata aparuta si devenita constienta, nevoia sociala poate fi satisfacuta pe mai multe cai: consum de produse din gospodarie proprie, cumparare de marfuri, cumparare de servicii, servicii oferite de societate.

Progresele înregistrate în stiinta si tehnica antreneaza aparitia, dezvoltarea si diversificarea nevoilor spirituale si sociale care sunt satisfacute pe seama serviciilor. Astfel, noile exigente în raport cu forta de munca impun cresterea preocuparilor pentru educarea, instruirea, formarea si perfectionarea acesteia, de unde decurge atentia deosebita ce trebuie acordata învatamântului.

De asemenea, mutatiile structurale ce intervin în economie, procesul de urbanizare si alti factori care însotesc R.T.S. contemporana genereaza noi cerinte sociale: protejarea mediului înconjurator, ocrotirea sanatatii oamenilor fata de eventuale nocivitati, întretinerea si revitalizarea drumurilor etc., toate acestea realizându-se pe seama serviciilor: cultura, arta, turism, odihna, sport etc.

Chiar si în structura unora dintre nevoile sociologice apar modificari.

Astfel, în conditiile vastului proces de urbanizare, nevoia de locuinta capata noi dimensiuni.

Satisfacerea acestei nevoi presupune nu numai existenta locuintei ca spatiu de desfasurare a activitatii casnice, ci si existenta unui anumit confort: instalatii si dotari de încalzire, instalatii de iluminat, spatiu special pentru odihna activa si recreare, situarea locuintei la o anumita distanta fata de locul de munca etc.

Realizarea acestui confort este posibila numai în conditiile existentei unor servicii corespunzatoare ca volum si structura: mijloace moderne de transport urban, tehnica moderna de dirijare a circulatiei, servicii de administrare locativa, servicii de distribuire a apei, energiei si gazelor, servicii de telecomunicatii etc.

Nevoia sociala de servicii se manifesta nu numai sub forma nevoilor individuale ci si sub forma nevoilor generale. Nevoile generale de consum sunt satisfacute prin intermediul unor servicii publice (învatamânt, sanatate, protectia mediului etc.) care sunt subventionate de la bugetul de stat sau de la bugetele colectivitatilor locale precum si prin intermediul unor servicii private a caror contravaloare este achitata de beneficiarii acestora.

Nevoile generale ale aparatului de productie genereaza, de asemenea, aparitia unor servicii de cercetare, analize economice, de informatica, de leasing etc. menite sa contribuie la cresterea eficientei activitatii diferitilor agenti economici si, pe aceasta baza, la satisfacerea nevoilor individuale ale membrilor societatii. Aprecierea nivelului de trai al unei natiuni nu este posibila fara luarea în considerare a unor indicatori care exprima direct sau indirect consumul de servicii: asistenta medicala, reteaua unitatilor de cultura, arta si sport, stocul de învatamânt, volumul serviciilor pe locuitor, potentialul de cercetare, volumul si producerea cheltuielilor pentru cercetare si învatamânt în P.I.B., elevi si studenti/1000 loc. etc. În concluzie, cresterea si diversificarea nevoilor sociale se manifesta ca o cerere de servicii.

2.3.5 Caracteristicile principale ale serviciilor publice industriale, comerciale

si administrative

Serviciile reprezinta o activitate umana, cu un continut specializat, având ca rezultat efecte utile imateriale si intangibile, destinate satisfacerii unei nevoi sociale. Ele sunt autonomizate în procesul adâncirii diviziunii sociale a muncii si sunt organizate distinct într-un sector denumit sector tertiar.

Beneficiarul serviciilor îsi apropie o utilitate care-i confera anumite avantaje ori satisfactii destinate împlinirii unor nevoi personale (individuale) sau sociale.

Serviciile prezinta o serie de trasaturi caracteristice care permit, pe de o parte, identificarea lor, iar, pe de alta parte, se pot constitui în criterii de delimitare fata de celelalte domenii ale activitatii economicosociale.

Este de remarcat faptul ca sfera serviciilor este larga si eterogena, fapt pentru care aceste trasaturi pot sa nu se regaseasca în totalitatea lor în fiecare tip de serviciu.

În teoria economica, s-au conturat urmatoarele trasaturi caracteristice ale serviciilor:

1. Forma nemateriala a serviciilor.

Cele mai multe dintre servicii nu se concretizeaza în bunuri materiale, ci îmbraca forma unor activitati sau faze ale unor procese economico-sociale.

Aceasta trasatura, însa, nu trebuie absolutizata. Unele servicii au o expresie materiala, dar de o anumita forma speciala (suport material) si corespunzator, o existenta de sine statatoare (benzi magnetice, discuri, soft-uri etc.), însa valoarea intrinseca a formei materiale a serviciilor de acest fel este net inferioara valorii informatiilor pe care le vehiculeaza. Imaterialitatea serviciilor face ca, în literatura de specialitate, acestea sa fie cunoscute sub denumirea de invizibile, iar comertul cu servicii de acest gen este cunoscut sub denumirea de comert invizibil. De aceea, în comertul international cu servicii cele mai multe dintre acestea nu pot fi identificate la trecerea frontierelor si, ca atare, de cele mai multe ori, ele ocolesc barierele vamale traditionale.

2. Intangibilitatea serviciilor.

Exprima faptul ca ele nu pot fi percepute sau evaluate cu ajutorul simturilor omenesti (auz, miros, vaz, gust etc.) înainte de a fi cumparate sau chiar consumate. De exemplu, spectatorul unui film artistic nu stie în momentul în care cumpara biletul în ce masura prestatia actorilor îl satisface, sau o persoana solicita si achita reparatia unui televizor fara sa poata aprecia eficienta functionarii acestuia dupa executia lucrarii etc.

Ca urmare apare neîncrederea clientului si corespunzator o anumita retinere în luarea deciziei de cumparare. În aceste conditii, vânzarea serviciilor necesita eforturi sporite de cunoastere a cererii si de stimulare a ei prin evidentierea partilor vizibile ale lor exprimate prin calitatea personalului, caracteristicile echipamentelor, nivelul preturilor, mediul ambiant, etc. În literatura de specialitate, s-au conturat o serie de modalitati concrete de evidentiere a aspectelor unui serviciu, între care retinem1:

Ambianta în care este prestat un serviciu constituie un prim element care ne permite sa ne formam o imagine cu privire la serviciul respectiv. De exemplu, în învatamântul universitar, temperatura neadecvata în salile de curs/seminarii, zgomotul, ventilatia, designul mobilierului, culorile încaperilor, etc. pot influenta sensibil atitudinea si comportamentul studentilor. Nu trebuie neglijata nici componenta umana a mediului, profesorul, asistentul care joaca un rol extrem de important în ridicarea nivelului calitativ al serviciului de instruire a studentilor.

Comunicatiile cu privire la serviciu, concretizate în publicitate, reclame, minifilme publicitare, relatii publice, pliante etc., au menirea sa evidentieze ceea ce este vizibil si, în special, cele mai recente îmbunatatiri aduse acestuia.

Pretul este folosit de consumator ca un indicator de baza al calitatii serviciilor. În acest context stabilirea unui pret real este foarte importanta, mai ales în cazurile în care prestarea unui serviciu difera sensibil de la o firma la alta si unde riscul de a cumpara un serviciu de slaba calitate este ridicat.5

3. Inseparabilitatea în timp si spatiu a serviciilor, concretizata în faptul ca producerea (prestarea) lor are loc odata cu consumul. Serviciul nu poate exista separat de prestatorul sau si, implicit, calitatea serviciului este inseparabila de calitatea prestatorului. Aceasta legatura este mai puternica la unele servicii, cum sunt cele medicale, culturale, de învatamânt, financiare, etc.

Simultaneitatea productiei si consumului de servicii presupune totodata participarea consumatorului la prestarea serviciului. De pilda, studentul prin participare la cursuri, seminarii, elaborare de referate, proiecte etc., sau pacientul prin informatiile pe care le comunica medicului pentru stabilirea diagnosticului sau, sau clientul unei banci prin simpla completare a unui formular etc., participa efectiv la derularea serviciului.

Simultaneitatea în timp si spatiu este cea mai reprezentativa caracteristica a serviciilor, ea regasindu-se aproape în toate serviciile, indiferent ca sunt prestate de om sau masina, ca satisfac nevoi materiale sau spirituale, ca sunt destinate persoanelor individuale sau colectivitatilor. Ea este considerata trasatura fundamentala a serviciilor si principalul criteriu de delimitare a acestora de celelalte activitati din economie.

4. Variabilitatea serviciilor consta în imposibilitatea repetarii acestora în mod identic de la o prestatie la alta deoarece ele depind de persoana care le face, de dispozitia acesteia, de loc, de moment, etc. De pilda studentii se asteapta ca profesorul sau asistentul sa aiba prestatii excelente în fiecare zi, consumatorul se asteapta ca mâncarea sa aiba acelasi gust ori de câte ori frecventeaza un restaurant, etc. În realitate, astfel de situatii, în forma lor cea mai pura, sunt greu de realizat. Similar, efectuarea unei interventii chirurgicale de catre un medic variaza din punct de vedere calitativ, în functie de bioenergia sa, de starea lui de sanatate, de capacitatea de concentrare la un moment dat, de modul în care pacientul colaboreaza cu el, etc.

Consumatorii percep aceasta variabilitate si încearca sa obtina cât mai multe informatii în legatura cu prestatorul înainte de a lua decizia finala. Din cele prezentate, rezulta ca variabilitatea influenteaza sensibil asupra calitatii serviciilor si îngreuneaza actiunea de standardizare a lor. În vederea atenuarii acestui efect se apeleaza la notiunea de "personalizare a serviciilor" care presupune o tratare individualizata a clientilor. Abordarea nediferentiata a acestora conduce la situatii neplacute atât pentru institutia prestatoare cât si pentru clienti (consumatori).

Aceste caracteristici constituie elemente de definire a sferei serviciilor si implicit de delimitare a acesteia de celelalte activitati economice.

Totusi, trebuie remarcat faptul ca datorita procesului obiectiv de dezvoltare a serviciilor, de aparitie a unor noi activitati si de crestere a complexitatii economiei, sfera serviciilor se îmbogateste cu noi trasaturi, iar demarcatia dintre bunuri si servicii se realizeaza tot mai greu, multe bunuri necesitând complementar servicii pentru a putea fi folosite si invers.

Uneori, în literatura de specialitate se prezinta, în loc de caracteristici, dimensiunile serviciilor.

Acestea pot fi:

1. Aspecte tangibile: structura fizica, utilajele folosite, personalul, instrumentele de comunicare

2. Fiabilitatea: capacitatea de a face serviciul promis

3. Raspunsul: vointa de a ajuta clientul si de a face serviciul promis

4. Competenta: abilitatea si cunostintele necesare prestarii serviciului

5. Curtoazia: gentilete, respect, consideratie, cordialitate

6. Credibilitate: încredere, atentie, onestitate

7. Siguranta: pericole, riscuri, dubii

8. Accesul: usurinta contactului

9. Comunicarea: informarea clientului, folosirea unui limbaj accesibiI

10. Inteligenta clientului: perceperea dorintelor lui

2.4 Regimul juridic al serviciilor publice

2.4.1 Crearea si desfiintarea serviciilor publice

Pâna nu demult, crearea serviciilor publice a constituit monopol de stat în toate tarile, indiferent de orânduirea sociala. Însa, pe masura extinderii democratiei sociale, inclusiv prin descentralizare, s-a înregistrat si se înregistreaza un transfer al acestui monopol de la nivel central la nivel local.

În prezent, statul pastreaza monopolul asupra unor servicii publice considerate de interes national pe care le înfiinteaza si le coordoneaza centralizat, cum sunt: politia, starea civila, prevenirea si stingerea incendiilor, etc. Este vorba, în special, de crearea acelor servicii care afecteaza libertatile fundamentale ale cetatenilor sau care presupun aparitia unor categorii de institutii publice.

Mutatiile din sfera social-economica au determinat schimbari semnificative în doctrina administrativa, ajungându-se astfel la o solutie viabila: "Administratia publica poate impune persoanelor private care presteaza activitati de interes general sa îndeplineasca si obligatii de natura serviciului public." (G. Lebreton în DAG, pag. 12).

Colectivitatile locale pot înfiinta servicii publice prin intermediul organismului deliberativ al acestora, cu respectarea stricta a conditiilor stabilite de legislativ:

. obligatia de a înfiinta servicii publice de interes local numai în limitele legii, adica, o competenta limitata la acele servicii publice care nu sunt statale. În România, prin Legea administratiei publice locale, se precizeaza ca la nivel local, autoritatile publice "organizeaza servicii publice de gospodarire comunala, transport local, retele edilitare etc.";

. autoritatile administratiei locale au dreptul de a desfasura la nivel teritorial servicii publice cu caracter statal cu precizarea ca raspunderea revine primarului în calitatea sa de reprezentant al statului;

. înfiintarea de servicii publice trebuie sa urmeze procedura prevazuta de lege cu cele trei restrictii: stabilirea obiectivului de activitate, organizarea si functionarea în baza unui regulament emis de administratie, controlul modului în care îsi realizeaza prerogativele.

În prezent, pentru evitarea îngradirii liberei concurente, s-a generalizat o exceptie sustinuta de jurisprudenta cu privire la dreptul autoritatilor locale de a crea servicii publice industriale si comerciale numai în trei cazuri:

. atunci când serviciul public urmeaza sa-si desfasoare activitatea pe domeniul public;

. atunci când raspunde unei obligatii legale pe care trebuie sa o îndeplineasca o persoana publica;

. daca este complementara altui serviciu public.

Suprimarea serviciilor publice se face cu respectarea principiului "actului contrar" potrivit caruia desfiintarea este de competenta aceleasi autoritati care a aprobat înfiintarea. Daca serviciul public a fost înfiintat prin hotarâre a Consiliului local atunci, acelasi consiliu poate dispune prin hotarâre contrara desfiintarea; daca serviciul public este de interes national, atunci aceeasi autoritate publica Parlament/Guvern poate dispune prin lege/hotarâre desfiintarea serviciului respectiv.

Este de retinut faptul ca acest drept nu este nelimitat: autoritatile administratiei locale nu pot desfiinta un serviciu public daca acesta este stipulat prin lege.

Pe de alta parte, administratia locala poate desfiinta un serviciu comercial, atunci când servicii similare s-au înfiintat pe plan local si asigura nevoile colectivitatii respective.

2.4.2 Principii si reguli de organizare si functionare a serviciilor publice

Înfiintarea serviciilor publice, indiferent de natura si modul lor de gestiune, se face cu conditia respectarii unor principii de organizare si functionare fundamentale: principiul eficientei, principiul echitatii si principiul descentralizarii.

Principiul eficientei serviciului public este impus de faptul ca toate cheltuielile necesare se suporta de la buget, adica din taxele si impozitele platite de contribuabili.

În aceste conditii, administratia este obligata sa gaseasca cel mai bun raport între eforturile (costurile) facute si efectele obtinute, respectiv cantitatea si calitatea serviciilor prestate cetatenilor.

Acest principiu trebuie avut în vedere în toate fazele si etapele de elaborare a capitolelor de cheltuieli bugetare necesare functionarii serviciilor publice.

Pe de alta parte, eficienta presupune satisfacerea tot mai completa a nevoilor cetateanului, ceea ce face ca, de cele mai multe ori, cheltuielile prevazute în buget sa fie depasite. Este însa preferabil sa fie satisfacut interesul public, chiar daca administratia va face datorii, întrucât scopul de a fi al acesteia este tocmai satisfacerea tuturor conditiilor pentru desfasurarea normala a vietii publice. Cu cât serviciul public este mai bine structurat, organizat si condus, cu atât banul public este mai bine folosit, cu alte cuvinte, functioneaza mai eficient.

Principiul echitatii (egalitatii) prestarilor de servicii, este un corolar al principiului egalitatii tuturor cetatenilor în fata legii si, ca atare, toti cetatenii trebuie sa beneficieze în aceeasi masura de serviciile publice.

El se aplica deopotriva agentilor serviciilor publice si utilizatorilor serviciilor publice. Agentii serviciilor publice sunt supusi acelorasi reguli în ceea ce priveste derularea carierei lor sau accesul la posturi. Acest principiu explica, astfel, regula fundamentala a functiei publice, aceea a accesului legal la posturile publice. Ea interzice orice discriminare bazata pe motive de ordin religios, rasial, filozofic sau politic.

Utilizatorii serviciilor sunt, de asemenea, supusi, în general, acelorasi reguli. Este de neconceput o administratie publica prin care unele categorii de cetateni sa primeasca mai multa apa, mai multa caldura sau apa, în detrimentul altora. Desigur ca în practica apar asemenea discrepante, dar acestea provin din retelele tehnice si organizatorice, nu din principiile administratiei. Jurisprudenta admite, cu toate acestea, unele inegalitati de tratament în anumite situatii, atunci când utilizatorii se gasesc în situatii de fapt sau de drept care permit ca ei sa fie grupati pe categorii, pentru motive care tin de interesul general, în temeiul legii. De exemplu, este logic si se practica tarife diferentiate pentru transportul fluvial al localnicilor din Delta Dunarii si respectiv turisti din aceasta zona.

Pentru aplicarea deplina a principiului echitatii, administratia trebuie sa recurga sistematic la concurenta si sa asigure transparenta pentru furnizorii de servicii publice.

Principiul descentralizarii serviciilor publice este prevazut atât de Constitutia României cât si de Legea Administratiei Publice Locale (art. 1) si se concretizeaza prin deplasarea centrului de greutate al serviciilor publice de la "centru" catre comunitatile teritoriale. Dupa cum se stie, scopul organizarii serviciilor publice îl constituie satisfacerea unor interese generale ale comunitatii. De aici rezulta ca descentralizarea va trebui sa tina cont, în primul rând, de acest scop si, în ultimul rând, de organizarea (împartirea) administrativ-teritoriala. Ideea contrara este falimentara, pentru ca sacrifica interesele cetatenilor de dragul autonomiei locale.

Descentralizarea serviciilor publice este o actiune extrem de delicata. Ea trebuie sa tina cont de gradul de specializare al acestora si de necesitatea continuitatii lor. Astfel, oricât de mult s-ar dori descentralizarea unui serviciu public, administratia locala nu va putea realiza acest deziderat în lipsa specialistilor necesari acestui serviciu. Este de neconceput ca o comuna sa-si înfiinteze un post de radio fara electronisti sau redactori, o scoala fara profesori sau un spital fara medici.

Pentru ca serviciile publice sa fie prestate în conditii de eficienta, este necesar ca administratia publica sa aplice anumite reguli, între care amintim: regula continuitatii; regula adaptarii sau flexibilitatii; regula cuantificarii.

- Regula continuitatii este impusa de faptul ca, prin natura interesului public asigurat, multe servicii publice nu pot fi întrerupte fara riscul dereglarii sau periclitarii vietii publice. Aceste servicii vitale pentru orice comunitate trebuie sa fie asigurate în mod continuu si uneori în mod permanent. De exemplu, spitalele si serviciile de paza contra incendiilor trebuie sa functioneze non stop, în timp ce serviciul starii civile este continuu, fara a fi însa permanent. Continuitatea este esenta serviciului public, ea determinând responsabilitatea administratiei fata de modul în care este respectata. De aceea, administratia are obligatia de a prevedea mijloacele si modalitatile de interventie, de a face stocuri de materii prime si combustibili, de a pregati forme alternative de satisfacere a nevoilor cetatenilor în cazuri exceptionale etc.

Continuitatea serviciului genereaza si alte consecinte pentru administratia publica, mai ales cu privire la regimul contractelor administrative si al concesionarii.

Cei care preiau astfel de situatii pe baza de contracte sau concesionare trebuie sa asigure functionarea regulata a serviciului încredintat, sub amenintarea unor sanctiuni în caz contrar sau, nu de putine ori, pot primi un ajutor financiar din partea persoanei publice care face concesiunea, pentru a putea asigura continuitatea serviciului respectiv. De asemenea, acest principiu a stat mult timp la baza interzicerii absolute a grevei pentru agentii din cadrul serviciilor publice. Ulterior, dreptul la greva a fost recunoscut, dar în situatii cu totul speciale si numai dupa ce au fost epuizate toate solutiile de reconciliere.

- Regula adaptarii (flexibilitatii) la nevoia sociala este determinata de faptul ca nevoile sociale sunt în continua diversificare si modificare cantitativa si calitativa, iar serviciul trebuie sa raspunda prompt si eficient la evolutia nevoilor colective si exigentele interesului general.

Adaptarea serviciului public la nevoia sociala se realizeaza prin "Statutul de organizare si functionare" a prestatorului de servicii: regie autonoma, societate comerciala, institutie publica etc.

Este de retinut faptul ca statutul oricarui serviciu public este definit de o autoritate a administratiei publice si ca dezvoltarea, restrângerea, transferul sau încetarea acestuia se hotaraste de catre administratie.

Ca atare, serviciile publice create de administratie ramân sub autoritatea acesteia, indiferent de modul de organizare si functionare a lor.

În cazul persoanelor juridice care au în obiectul lor de activitate prestari de servicii, dar nu se afla sub autoritatea administratiei publice, indiferent de forma în care se presteaza serviciul public (locatie, închiriere, concesiune), administratia trebuie sa prevada conditii contractuale obligatorii pentru prestator si posibilitatea adaptabilitatii serviciului la cererea sociala. În cazul acestor contracte administrative, ne gasim în situatia speciala regulilor de drept public întrucât administratia raspunde la comanda sociala, indiferent cui a delegat gestiunea serviciului public. Clauzele obligatorii în sarcina prestatorilor de servicii nu încalca principiul libertatii de vointa a partilor contractante, ci exprima, în termenii dreptului public, atributul administratiei ca reprezentanta a cetatenilor, calitatea de autoritate publica.

- Regula cuantificarii rezultatelor serviciului public este determinata de cel putin doua motivatii concrete:

a) necesitatea aprecierii corecte a modului în care serviciul public satisface cerintele sociale ale cetatenilor si, implicit, evaluarea rapida a activitatii serviciului;

b) necesitatea asigurarii transparentei fata de cetateni, acestia putând, gratie cuantificarii, sa controleze modul în care se desfasoara activitatea serviciilor publice, asigurându-se în acest fel principiul echitatii acestora.

Calitatea, notiune concreta complexa, dinamica.

Notiunea de calitate a produselor sau serviciilor si problemele legate de realizarea acestora i-au preocupat pe oameni cu mult timp in urma. Dupa unii autori, cuvantul "calitate" sau "qualitas" isi are originea in latinescul "qualis" care are intelesul de fel de a fi.

Literatura de specialitate furnizeaza un numar considerabil de definitii date conceptului de calitate. Dupa unii specialisti, calitatea serviciilor este considerata satisfacerea unei necesitati; gradul de satisfacere a consumatorului; conformitatea cu caietele de sarcini; ansamblul mijloacelor pentru realizarea unui produs viabil; un cost mai mic pentru o utilizare data.

Calitatea produselor si serviciilor s-a impus ca un factor determinant al copetitivitatii institutiilor. Realizarea unei cotituri radicale în domeniul îmbunatatirii calitatii produselor si seviciilor trebuie sa costitue o preocupare prioritara pentru întreaga ecanomie. În prezent, se profileaza tot mai mult ca o solutie profitabila pentru dezvoltarea institutiilor "managementul calitatii". Rolul de coordonare revine conducerii de varf, dar implementarea managementului calitatii se realizeaza cu participarea tuturor membrilor.

In activitatea practica, pentru definirea calitatii se utilizeaza o serie de termeni ca, de exemplu calitatea proiectata.

Calitatea proiectata (calitatea conceptiei) reprezinta masura in care serviciul proiectat asigura satisfacerea cerintelor beneficiarilor si posibilitatea de folosire, la crearea serviciului social respectiv, a unor procedee tehnologice rationale si optime din punct de vedere economic;

Pe masura dezvoltarii serviciului, notiunea de calitate a serviciului social a evoluat si s-a diversificat, vorbindu-se despre:

-"calitatea potentiala" , reprezentand calitatea serviciuluii dupa infiitare, inainte de asimilarea lui in cadrul unei institutii;

-"calitatea partiala" , reprezentand raportul dintre calitatea obtinuta si cea ceruta;

-"calitatea realizata", acea calitate rezultata in urma infiintarii serviciului;

-"calitatea asigurata" , calitatea care rezulta pe baza unui program unitar cuprinzand toate activitatile de control ale calitatii (prevenire, masurare si actiune corectiva)

-"calitatea totala" , in care se integreaza gradul de utilitate, economicitate, estetica, etc.

Calitatea reprezinta ansamblul de proprietati si caracteristici ale unui produs sau serviciu care ii confera acestuia proprietatea de a satisface nevoile exprimate sau implicite.

Pentru succesul deplin a unei institutii, aceasta trebuie sa ofere produse sau servicii care:

1). Sa satisfaca o necesitate, o utilitate sau un scop bine definit;

2). Sa satisfaca asteptarile beneficiarilor;

3). Sa se conformeze standardelor minime obligatorii si specificatiilor;

4). Sa se conformeze masurilor legale si altor cerinte ale institutiei;

5). Sa fie disponibile pentru fiecare beneficiar;

6). Sa fie furnizate fiecarui beneficiar in parte.

Intregul profit al factorilor care afecteaza calitatea serviciilor si produselor ( factori tehnici, administrativi si umani ) trebuie orientat spre reducerea, eliminarea si cel mai important, prevenirea deficientelor de calitate.

Pentru a obtine maximul de eficacitate si pentru a satisface asteptarile cumparatorului, este esential ca sistemul de conducere a calitatii sa fie adecvat tipului activitatii si produsului sau serviciului oferit.

Un sistem de conducere a calitatii are doua aspecte interdependente si anume:

1). Nevoile si interesele institutiei respectiv atingerea si mentinerea calitatii dorite la un cost optim

2). Nevoile si asteptarile beneficiarului sau contribuabilului ; pentru ei exista o nevoie de incredere in posibilitatea serviciului de a furniza calitatea dorita.

Obtinerea unei calitati satisfacatoare implica parcurgerea ansamblului de activitati din "spirala calitatii".

 Spirala calitatii reprezinta un model conceptual al activitatilor interdependente care isi exercita influenta lor asupra calitatii unui produs sau servicii in intreaga desfasurare a fazelor incepand cu identificarea nevoilor pana la evaluarea satisfacerii lor.

Politica in domeniul calitatii reprezinta orientarile si obiectivele generale ale serviciului in ceea ce priveste calitatea.

Conducerea calitatii reprezinta un aspect al functiei generale de conducere care determina si implementeaza politica in domeniul calitatii.

Sistemul calitatii este constituit din ansamblul de structuri organizatorice, responsabilitati, procedee si resurse orientat pentru implementarea conducerii calitatii.

Controlul calitatii cuprinde tehnicile si activitatile cu caracter operational utilizate pentru indeplinirea cerintelor privind calitatea.

Activitatile menite sa dea incredere conducerii unei institutii, in care este atinsa calitatea propusa sunt numite frecvent "asigurarea interna a calitatii".

Activitatile urmarind sa dea incredere beneficiarului ca sistemul calitatii furnizorului va conduce la un produs sau serviciu care va satisface cerintele de calitate exprimate de cumparator sunt denumite "asigurarea externa a calitatii".

1.2.Caracteristici de calitate:

Aprecierea cantitativa a calitatii presupune, in primul rand, identificarea tuturor caracteristicilor unui serviciu si apoi formarea de grupe tipologice in functie de diferite criterii.

In raport cu natura si efectul pe care il au in procesul de utilizare, caracteristicile de calitate se grupeaza in urmatoarele tipologii:

a).Caracteristici psiho-senzoriale

Aceste caracteristici vizeaza efecte de ordin estetic, organoleptic, ergonomic pe care serviciile le au asupra beneficiarilor.

Furnizorii de servicii trebuie sa aiba in vedere permanent faptul ca aceste caracteristici prezinta o mare variabilitate in timp si spatiu, ca aprecierea lor se afla sub incidenta unor factori de natura subiectiva.

b).Caracteristici de disponibilitate

Aceste caracteristici reflecta aptitudinea serviciilor de a-si realiza functiile utile de-a lungul duratei de functionare, aptitudine definita prin doua concepte fundamentale : fiabilitatea si mentenabilitatea.

Fiabilitatea  reflecta capacitatea unui serviciu de a-si indeplini functiile fara intrerupere pe o perioada de timp specificata si intr-un sistem de conditii de utilizare dat.

Mentenabilitatea are caracter probabilistic ca si fiabilitatea si masoara sansa ca un serviciu sa fie repus in functiune intr-un interval specificat de timp.

c).Caracteristici de ordin social general

Aceste caracteristici vizeaza efectele seviciului, precum si utilizarea acestora pe care le au asupra beneficiarilor.

 Dupa importanta lor in asigurarea utilitatii si functionalitatii serviciului, caracteristicile se grupeaza astfel:

·        Caracteristici de baza (absolut necesare);

·       Caracteristici secundare, care pot sa lipseasca sau pot fi realizate la nivele inferioare;

Indiferent de gruparea utilizata, se poate spune ca aceste caracteristici confera produsului calitatea.     Implementarea managementului calitatii in administratia si serviciile publice este o obtiune strategica de o importanta deosebita.Managementul calitatii joaca un rol deosebit de important prin implicatiile pe care le are asupra cetatenilor, resurselor, reafirmarea democratiei, incidenta in economie.

Cuvinte cheie  Management, calitate, performanta, resurse.

Aplicarea Managementului Total al Calitatii în administratie si serviciile publice poate juca un rol foarte important.

Administratiile publice (centrale si locale) au un rol important în economia mondiala, ele reprezentând aproape 1/2 din P.I.B. în cea mai mare parte a tarilor din Europa.

Administratiile publice care actioneaza dupa criteriile "Calitatii Totale" vor constitui un model, accentuând valori culturale care sa stimuleze cautarea eficientei si calitatii în alte medii decât cele strict publice.

Resursele limitate, criza fiscala si încercarea de a reduce deficitul public impun o gestionare corecta a acestora. Pe de alta parte, cetateanul este din ce în ce mai exigent, atât în privinta calitatii serviciilor publice, cât si în privinta gestionarii impozitelor, pe care într-o forma sau alta le plateste. Se cere calitate sporita, dar mijloacele disponibile nu cresc în aceeasi masura.

Odata stabilita egalitatea drepturilor si datoriilor în fata legii, accentuarea valorilor democratice va presupune corelarea activitatii statului si administratiilor publice cu cererile si necesitatile sociale. Responsabilitatea organizatiilor publice trebuie sa aiba în plus obiectivul unor planuri publice adecvate, însusindu-si ideea îmbunatatirii serviciilor la un cost mai mic.

INCIDENTA

ÎN ECONOMIE

REAFIRMAREA

DEMOCRATICA

PRESIUNEA

CETATENILOR

LEGITIMAREA

DOMENIULUI

PUBLIC

RESURSE

LIMITATEBLICA

În planul cercetarillor practice si teoretice în managementul urban, va trebui sa se tina seama de factorii relativi, adica de diferitele categorii ale cetatenilor (populatiei).

În mod traditional, planificarea standardelor serviciului a fost definita de catre profesionisti, revenind apoi factorilor politici evaluarea randamentului organizatiilor publice.

În actualul concept de calitate, cetateanul care foloseste serviciile publice este protagonistul (cel care evalueaza) si fiecare actiune trebuie sa ia în calcul asteptarile, cerintele si nevoile sale.

De asemenea, calitatea diferitelor servicii publice trebuie sa fie evaluata de acesta (cetatean), care în ultima instanta trebuie sa devina autenticul judecator al calitatii serviciilor.

De asemenea, societatea, cetatenii, sunt cei care impun cu adevarat standardele serviciilor publice, evalueaza prestarea lor si astfel se reafirma valorile democratice.

Apare implicit conditia ca diferitele masuri sa sporeasca responsabilitatea democratica a conducatorilor politici, pentru ca ei trebuie sa recunoasca paleta larga de actori care trebuie sa fie activ implicati în evaluarea programelor publice.

4. Legitimarea domeniului public

În prezent, se tinde sa se creada ca domeniul public este în mod intrinsec ineficient, pierzând în consecinta acceptarea din partea societatii.

Dintre cauzele acestei perceptii a randamentului organizatiilor publice putem cita:

·              contrastul între asteptarile privind randamentul existent în organizatiile private si cele publice. În primul caz, acestea tind sa fie specifice si stabile din punct de vedere al fixarii propriilor obiective, în timp ce în al doilea, schimbarile politice pot genera rupturi în planurile trasate pentru atingerea obiectivelor si chiar în cadrul obiectivelor în sine.

·                    foarte adesea, întâlnim o exagerare privind greselile comise într-un serviciu prestat în cadrul administratiei publice. De exemplu, daca un client este tratat necorespunzator sau este nemultumit de un produs al unei întreprinderi, nu se tinde spre generalizarea proastei functionari si asupra celorlalte întreprinderi din ramura si, bineînteles, nici asupra totalitatii întreprinderilor private, lucru care se întâmpla în schimb când relatia respectiva se stabileste cu vreo administratie (publica, locala etc).

De asemenea, o proasta activitate administrativa sau o umbra de îndoiala reflectata într-un mediu de comunicare are o importanta repercusiune, deranjând opinia publica cu privire la domeniul administrativ sau politic (domeniul "public" în definitiv) în mai mare masura decât reactia pe care o situatie echivalenta ar provoca - o la o întreprindere privata.

Lucrul acesta este, în mare parte, logic, tinând cont de faptul ca administratiile sunt sustinute de impozitele cetatenilor si, de aceea, exigenta fata de ele este mai mare si de natura diferita.

Aceasta problema trebuie sa atraga atentia asupra faptului ca fiecare organism al administratiei publice trebuie sa iradieze si sa difuzeze o imagine cât mai buna posibil, nu doar pentru propriul prestigiu, ci si pentru recunoasterea meritelor celorlalte administratii.

Pentru schimbarea opiniei publice critice si negative ce exista în societate cu privire la organizatiile din administratia publica, este necesara o crestere a productivitatii si calitatii în serviciile publice care sa le faca competitive în cazurile în care concureaza cu întreprinderile private (sanatate, educatie etc).

5. Presiunea cetatenilor

În ultimul timp, o data cu cresterea numarului populatiei a evoluat si relatia pe care cetateanul o avea cu statul si cu administratiile publice, acesta trecând de la statutul de beneficiar la acela de instanta ce are drepturi si care pretinde sa primeasca unele servicii sau prestari.

Putem sa afirmam ca, în general, cetateanul este din ce în ce mai informat, se bucura de un nivel cultural mai ridicat si este mai constient de faptul ca el sustine statul si administratiile cu impozitele sale (indirecte sau directe) si de aceea asteapta un raspuns la cerintele sale. Societatea face presiuni pentru ca administratiile  sa-si gestioneze resursele mai rational si sa-si conduca activitatea spre satisfacerea cerintelor acesteia. Uneori aceste cerinte nu sunt explicite, dar aceasta s-ar putea datora deficitului de mecanisme care faciliteaza participarea si comunicarea cetatean-administratie.

Este esential pentru administratie sa determine necesitatile si expectativele cetatenilor pentru a stabili politicile care sa permita satisfacerea lor, astfel putând sa înfrunte provocarea unei societati din ce în ce mai exigente, constienta de drepturile sale si care are capacitatea de a alege.

Metodologiile pe care le implica managementul calitatii se ocupa din plin de aceasta problema, permitând o corelare cu cerintele, precum si o îmbunatatire a gestionarii ca filosofie si metoda.

În privinta organismelor locale, putem spune ca ele poseda anumite caracteristici care le fac deosebit de permeabile la implementarea noilor moduri de gestiune. În acest sens, ar putea fi enumerate o serie de motive care fac posibila si, mai mult decât atât, uneori chiar necesara implementarea schimbarilor privind maniera de gestionare:

Primariile fac parte dintr-un mediu de piata, mai mult decât oricare administratie. Serviciile publice si calitatea vietii pe care le ofera sunt elemente care îi determina pe cetateni sa faca diferenta între municipii.

Exista o mare concurenta între municipii. Municipiile rivalizeaza în obtinerea resurselor si atragerea investitiilor. Fiecare organizatie publica locala trebuie sa efectueze o analiza strategica pentru a stabili bazele ce îi vor permite sa se situeze în viitor pe o pozitie care sa-i faciliteze obtinerea de avantaje, pentru a le oferi cetatenilor, actuali sau potentiali, o viata de calitate si bunastare economica.

Au o relatie mai directa cu cetateanul. Acesta poate participa si influenta în mod mai direct decât asupra altor administratii.

Activitatea si serviciile pe care le presteaza sunt în contact direct si nemijlocit cu cetateanul. Traficul, transportul public, curatenia strazilor, zgomotul, iluminatul, spatiile verzi etc, în definitiv tot ceea ce are legatura cu viata cotidiana a cetatenilor, împreuna cu alte elemente ca serviciile sociale, educatie etc., toate acestea fac din municipalitate un furnizor de servicii catre cetatean.

În plus, prezenta unei mai mari flexibilitati organizatorice în organizatiile locale permite sa fie mai simpla schimbarea în gestionarea si implementarea noilor modele.

Domeniul de cercetare al politicilor publice reprezinta un domeniu de granita între mai multe discipline "clasice" precum stiinta politica, sociologia, psihologia sociala, stiinta juridica sau economia. Studiul politicilor publice ar reprezenta bransa cea mai recenta a stiintei politice. În ceea ce priveste tehnicile si metodele de cercetare, acestea sunt împrumutate din diverse discipline sociale si adaptate nevoilor de instrumentar pentru fiecare studiu în parte.

Pâna prin anii 60 stiinta politica nu era interesata în mod special de studiul a ceea ce se întâmpla în interiorul guvernului si de studiul mecanismelor guvernarii. Studiile de specialitate prezentau extensiv procesul electoral,  organizatiile politice, analiza conceptelor cadru în stiinta politica etc. Dupa anii 60 creste interesul pentru a afla ce se petrece în interiorul guvernului, se intensifica preocuparea pentru cresterea eficientei deciziilor în materie de alocare a fondurilor publice si de aici interesul pentru studierea manierei în care se iau deciziile politico-administrative. Din anii 80 începe sa se discute tot mai mult în termeni de reforma a guvernarii, accentul cazând pe cresterea performantei în gestionarea banului public, pe îmbunatatirea relatiei între Stat si Cetatean, între Guvern si Societatea Civila.

Domeniul politicilor publice (cercetarea si analiza în domeniu) poate fi definit foarte bine ca ocupându-se de studiul deciziilor politico-administrative de alocare a diverselor forme de resurse (materiale, financiare, de know how, simbolice). Politicile publice, obiectul de studiu al disciplinei în cauza, reprezinta actiuni realizate de catre guvern (central sau local) ca raspuns la problemele care vin dinspre societate. Vorbim despre politici publice atunci când o autoritate publica, centrala sau locala, încearca cu ajutorul unui program de actiune coordonat sa modifice mediul economic, social, cultural al actorilor sociali.

Decantând definitia de mai sus rezulta o serie de elemente care dau consistenta unei politici publice.

În primul rând o politica publica este formata dintr-un ansamblu de masuri concrete, care dau substanta politicii publice. Traseul constitutiv al unei politici publice este punctat de diverse decizii. Deci, un al doilea element este dat de faptul ca o politica publica se defineste prin aceste decizii, forme de alocare a resurselor, a caror natura este mai mult sau mai putin autoritara si în care coercitia este mereu prezenta. În al treilea rând, o politica publica se înscrie "într-un cadru general de actiune", ceea ce ne permite sa distingem între o politica publica si simple masuri izolate. În acest cadru de actiune, o politica publica are obiective si scopuri precizate, stabilite în functie de valori, norme si interese. Acesta ar fi al patrulea element. Iar ultimul, al cincilea, este dat de faptul ca o politica publica are un public, adica indivizi si grupuri a caror situatie este afectata de deciziile luate în politica publica în cauza.

Politicile publice sunt actiunile realizate de catre guvern (central sau local) ca raspuns la problemele care apar dinspre societate. Vorbim despre politici publice atunci când o autoritate publica, centrala sau locala, încearca cu ajutorul unui program de actiune coordonat sa modifice mediul economic, social, cultural al actorilor sociali.

La nivel national, politicile publice pot sa apara dinspre oricare dintre institutiile majore ale Statului (Parlament, Presedinte, Guvern - central sau local).

Cele cinci elemente care dau consistenta unei politici publice sunt:[1]

1. O politica publica este formata dintr-un ansamblu de masuri concrete, care dau « substanta » unei politici publice;

2. O politica publica cuprinde decizii sau forme de alocare a resurselor, a caror natura este mai mult sau mai putin autoritara si în care coercitia este mereu prezenta;

3. O politica publica se înscrie într-un « cadru general de actiune », ceea ce ne permite sa distingem între o politica publica si  simple masuri izolate;

4. O politica publica are un public, adica indivizi si grupuri a caror situatie este afectata de catre politica publica în cauza;

5. O politica publica are obiective si scopuri, stabilite în functie de norme si valori.

Procesul de realizare a unei politici publice cuprinde sase etape:

1. Identificarea problemei - are loc atunci când un eveniment, o persoana, un grup reusesc sa atraga atentia asupra unei probleme, spre solutionare, prin interventia puterii publice.

2. Punerea pe agenda politica - este faza în care problema identificata este luata serios în consideratie de catre oficiali (putere publica si politica). Nu toate problemele identificate ajung si pe agenda politica.

3. Formularea cadrului de politica publica - atunci când o anume problema ajunge sa fie considerata de catre oficiali, nu înseamna automat ca o politica publica va fi creata. Cineva (o anume autoritate) trebuie sa dezvolte un program care sa se refere la rezolvarea problemei.

4. Adoptarea unei politici publice - aici ne referim la toate eforturile pentru ca un anume program sa fie adoptat ca si program guvernamental. În aceasta faza sunt concentrate elementele de negociere, dictate de interese, care pot schimba viziunea initiala asupra unei politici publice.

5. Implementarea unei politici publice - este un stadiu critic de realizare a unei politici publice. Aici rolul administratiei este decisiv.

6. Evaluarea de politici publice - care are ca scop determinarea eficientei unei politici publice. Se analizeaza modul în care diversele activitati au condus la îndeplinirea scopurilor initiale. 

Obiectul acestei discipline cunoaste definitii variate, care însa cad de acord asupra unui aspect esential: politicile publice sunt efectul deciziilor luate de guvernanti.

a.                  O definitie, mai completa si mai conceptualizata, ne este oferita de William Jenkins. Acesta spune ca politicile publice sunt "un set de decizii interrelationate, luate de un actor politic sau de un grup de actori, privind o serie de scopuri si mijloacele necesare pentru a le atinge într-o situatie data."

b.                 Ultima definitie pe care o vom lua în considerare îi apartine lui James Anderson. Anderson spune ca politicile publice sunt "un curs al actiunii urmat de un actor sau mai multi actori politici, cu un scop, în încercarea de a rezolva o problema".

c.                  "Relatia Guvernului cu mediul". ( Eyestone, 1971)

d.                 O serie lunga de activitati, mai mult sau mai putin relationate, si consecintele acestora. ( Rose, 1969)

Aceste definitii subliniaza elementele cheie ale analizei politicilor publice: decizia politica, luata de actorii politici, de a utiliza anumite mijloace pentru a rezolva o problema. În continuare vom discuta fiecare dintre aceste aspecte: cine ia decizia, cum se decide care problema trebuie rezolvata, cum este formulata solutia si care sunt mijloacele ce pot fi folosite.

Interesul pentru a afla ce se petrece în interiorul guvernului creste preocuparea pentru marirea eficientei deciziilor în materie de alocare a fondurilor publice si de aici interesul pentru studierea manierei în care se iau deciziile politico-administrative. Începe sa se caute cu asiduitate "reteta bunei guvernari".

Studii mai vechi privind formularea politicii publice acorda putina atentie naturii si definirii problemelor în politica publica. Problemele sunt considerate date si analiza începea din acest punct. De ce unele probleme sunt solutionate, în timp ce altele sunt neglijate? De ce unele probleme sunt definite într-un mod, iar altele în altul? Definirea problemei ajuta la localizarea punctelor de putere din cadrul sistemului politic. Daca o problema este de natura interna sau externa, daca reprezinta o noua situatie sau este o consecinta a unei politici publice actuale, daca este limitata sau larga ca scop, toate acestea contribuie la modelarea tipului de politica publica emergenta. În evaluarea politicii publice sunt necesare informatii despre substanta si dimensiunea problemei tinta pentru a determina cu exactitate eficacitatea acesteia.

Pentru scopul nostru, o problema de politica publica poate fi definita ca acea conditie sau situatie care genereaza nevoi ori insatisfactii, pentru a caror corectie actiunea guvernamentala este necesara. Conditii precum aerul poluat, mâncare  alterata, aglomeratia din închisori, aglomerarea urbana sunt situatii care ar putea constitui potentiale probleme în conditiile în care insatisfactia si disconfortul cresc. Gradul de disconfort sau insatisfactie (care impune si interventia guvernamentala) este masurat de persoane în functie de un standard sau un criteriu; daca acestea considera o anumita situatie ca normala, inevitabila sau propria responsabilitate, nici o actiune guvernamentala  nu va fi initiata deoarece situatia respectiva nu este problematica.

Nu orice situatie devine  o problema de politica publica:

-                    situatiile nu se transforma în probleme decât în masura în care sunt percepute ca atare, articulate si aduse în atentia autoritatilor; acest tip de actiune este utilizat frecvent de oficialitati, parlamentari aflati în "cautarea" unor probleme;  

-                    o situatie devine problematica daca se identifica cu un domeniu de interventie a statului, pentru care o solutie guvernamentala este posibila. Profesorul Aron Wildavsky[2] afirma ca autoritatile mai degraba vor ignora o problema daca aceasta nu este dublata de solutia aferenta. Uraganele si cutremurele de pamânt nu pot constitui probleme datorita caracterului imprevizibil al acestora, însa distrugerile provocate constituie o problema de politica publica si numeroase programe pentru atenuarea distrugerilor provocate de aceste fenomene naturale au fost initiate.   

Solutionarea situatiilor problematice poate fi urmarita de alte persoane decât beneficiarii directi. În anii 60, saracia a constituit o problema publica, iar administratia Johnson a declansat un "razboi împotriva saraciei" mai degraba ca reactie la actiunile ziaristilor si ale altor oficialitati, decât ca rezultat al actiunilor saracilor.

Desi multe probleme continua sa persiste, modul de definire al acestora se modifica odata cu schimbarea valorilor si a conditiilor care le-au generat. Alcoolismul este edificator în acest sens. În secolul XIX, alcoolismul reprezenta o problema personala. În prima jumatate a secolului XX, alcoolismul constituia raspunsul indivizilor la diferite presiuni sociale, familiale etc., devenind o problema sociala pentru a carei ameliorare se recomanda cu precadere consilierea si accesul la alte servicii sociale. Recent, alcoolismul este considerat  o boala care necesita tratament medical acoperit din asigurarea de sanatate. Aceasta definitie medicala reduce responsabilitatea individuala si stigmatul aferent.

Situatii considerate normale într-un moment, se pot transforma în probleme ca urmarea a schimbarii mentalitatilor. Abuzurile în familie, care au constituit de secole o problema personala,  astazi sunt considerate infractiuni.

Definirea problemei este rezultatul unui proces politic care determina în acelasi timp si solutiile adecvate. Accesul la mijloacele de transport de catre persoanele cu handicap reprezinta o problema de transport ori o problema legata de drepturile omului? Mijloacele de transport special destinate persoanelor cu handicap constituie solutia la o problema de transport. Perspectiva drepturilor omului implica accesul egal al persoanelor cu handicap la mijloacele de transport, respectiv dotarea mijloacelor de transport cu dispozitive care sa permita si persoanelor cu handicap sa utilizeze în mod egal transportul în comun.

Cauzalitatea reprezinta o a doua fateta a problemei de politica publica. O situatie se poate transforma într-o problema, dar care sunt cauzele care au generat situatia respectiva? Multe probleme - criminalitatea, saracia, inflatia si poluarea aerului - au cauze multiple. Inflatia, caracterizata de cresterea generalizata a preturilor, masurata de indicele preturilor de consum, constituie o problema de politica publica cu multiple cauze: subproductia de bunuri si servicii, cererea excesiva de bunuri si servicii, prea multi bani în circulatie, rezultatul inflatiei psihologice (oamenii se asteapta ca preturile sa creasca) etc. Pentru solutionarea unei probleme, cauzele sunt cele care trebuie vizate, nu doar manifestarile (simptomele) acestora, însa în multe situatii, cauzele principale nu sunt usor de identificat ori de diagnosticat.             Identificarea cauzelor unei probleme si negocierea unui compromis asupra lor constituie o sarcina nu tocmai usoara pentru cei ce elaboreaza politica publica (policy-makers), definirea problemei transformându-se astfel într-o problema de sine statatoare.

Natura si scopul multor probleme de politica publica sunt dificil de formulat datorita caracterului lor difuz ori "invizibil". Pentru ca masurarea este adeseori inadecvata, cei însarcinati cu elaborarea politicilor publice nu dispun de o evaluare corecta a situatiei de fapt si se afla în imposibilitatea de a propune solutii adecvate sau chiar de a întreprinde orice actiune guvernamentala pentru solutionarea problemei. Acestor inexactitati în masurare li se adauga si slaba întelegere a cauzelor fenomenului. Alte probleme dificil de cuantificat sunt: violentele împotriva copiilor, imigratia ilegala, evaziunea fiscala etc.

Un alt aspect al problemelor de politica publica se refera la capacitatea acestora de a fi usor de controlat/influentat, unele probleme implicând mult mai multe schimbari comportamentale decât altele.

Controlul asupra problemelor este conditionat si de caracterul tangibil sau intangibil al acestora. Probleme precum penuria de locuri de munca, managementul defectuos al proiectelor pot fi solutionate mult mai usor prin cresterea resurselor si a stimulentelor de care oamenii sau agentiile dispun. Alte probleme, cum ar fi rasismul, abilitati profesionale inadecvate sunt intangibile, implicând valori.

Obiectul studiului nostru îl constituie problemele publice. Care sunt acele caracteristici care disting o problema publica de una privata? În general, sunt considerate publice acele probleme care afecteaza un numar substantial de mare de persoane, ale caror consecinte sunt resimtite inclusiv de persoane care nu sunt implicate în mod direct. Problemele care sunt limitate ca efect, numar de persoane afectate în mod direct, nu sunt de natura publica.

Sa presupunem ca un cetatean este nemultumit de valoarea sumelor impozitate imputate sub legislatia fiscala în vigoare. Atâta timp cât cetateanul respectiv va actiona individual cautând sa obtina de la organele fiscale o derogare de la lege în favoarea sa, discutam despre o problema personala. Declansarea unei actiuni de modificare a legislatiei de catre respectivul cetatean împreuna cu alte persoane afectate de aceeasi problema în mod direct sau indirect, transforma problema personala într-una publica.

Masura în care o situatie sau o conditie este perceputa ca o problema depinde nu numai de dimensiunea obiectiva a acesteia, ci, într-o mare masura si de cum se raporteaza oamenii la situatia respectiva. O persoana bogata pentru care gasirea unui loc de munca nu a constituit o problema serioasa nu este amenintata de o crestere a ratei somajului, ba chiar o considera necesara în vederea reducerii ratei inflatiei. Un muncitor pentru care somajul este o amenintare va reactiona negativ la o asemenea crestere.   

 Perceptia unei persoane este influentata de propriile experiente, valori si situatii în care se afla. Nu exista un unic mijloc de definire a problemei, desi multe persoane au pareri si preferinte fata de o situatie.

De multe ori, formularile diferite ale unei probleme concureaza pentru acceptarea publica. Daca ceva anume reprezinta sau nu o problema publica depinde de termenii în care a fost definita problema si de acceptarea definitiei propuse. În plus, termenii în care a fost definita si cauzele care au generat-o au determinat promovarea acelor solutii considerate adecvate. 

 În functie de diversele teorii care explica politicile publice, încercând sa explice felul cum functioneaza o societate umana, exista mai multe împartiri ale acestor "actori".

Astfel acestia pot sa fie indivizii, luati separat fiecare, sau grupuri: clase sociale, diverse grupuri sociale. Fiecare dintre acestia au propriile lor interese, iar felul cum interactioneaza, rezultatele eforturilor lor pentru realizarea acestor interese, sunt reglate de factori institutionali, de regulile care guverneaza procesul politic.

Nu întreaga societate este în egala masura implicata în procesul de decizie. Politicile publice sunt realizate de catre subsistemele politicilor, care sunt alcatuite din toti actorii care au legatura cu o anumita problema publica.

Termenul de actor include atât actorii din cadrul statului (ministere, comisii, agentii descentralizate, etc.), cât si pe cei din cadrul societatii (sindicate, ONG - uri, grupuri de presiune, etc.), implicati direct sau marginal în procesul politicilor publice. O abordare sustine ca cei care participa direct în procesul politicilor publice pot fi considerati ca membrii ai unei retele a politicii respective, în timp ce actorii implicati doar marginal pot fi considerati ca facând parte dintr-o mai larga comunitate a politicii publice respective. Subsistemele sunt forumuri în care acesti actori discuta problemele publice, negociaza si încearca sa ajunga la solutii cât mai bune pentru interesele lor.

Institutiile sunt regulile care ghideaza comportamentul actorilor aflati în urmarirea interesului propriu. În sens restrâns, pot fi definite ca structurile si organizarea statului, a societatii si a sistemului international. Putem sa dam câteva caracteristici formale de organizare: tipul de apartenenta al membrilor la institutia respectiva, regulile si procedurile de operare, dar si principiile, normele si valorile care definesc institutiile, ultimele fiind considerate caracteristici informale.

Dupa cum s-a putut vedea, actorii pot sa fie indivizi sau grupuri. În mare, datorita varietatii imense a acestora, îi putem grupa în cinci mari categorii de actori: oficialii alesi, oficialii numiti (functionarii publici), grupurile de interese, organizatiile de cercetare si mass media. Primele doua categorii se regasesc în structurile statului, în timp ce ultimele trei în cele ale societatii, împreuna formând elementele principale din care apar membrii unui subsistem specific de politica publica. Nu trebuie însa pierdut din vedere faptul ca aceste grupuri sunt doar aproximari: ele nu sunt omogene, indivizii care le compun sunt diferiti si pot avea interese diferite. Desi aceasta simplificare prin care privim un ansamblu de indivizi drept un actor unic poate usura efortul nostru de a întelege modul de desfasurare a procesului politic, ea ramâne o simplificare. Modelarea mai apropiata de realitate a acestui proces ne cere sa luam în considerare în analiza noastra interesele individuale.

Oficialii alesi (politicienii) care participa la procesul politicilor publice pot sa fie împartiti în doua categorii mari: executivul si legislativul.

Executivul, cabinetul sau guvernul la nivel national, este unul din jucatorii cheie din subsistemele politicilor publice. Rolul sau central deriva din autoritatea sa, conferita de constitutie, de a administra tara. Desi exista si alti actori care sunt implicati în proces, autoritatea de a face si de a implementa politici este a executivului. În sistemele politice parlamentare (Marea Britanie, Germania, Japonia), atâta vreme cât guvernul se sprijina pe o majoritate parlamentara este de putine ori controlat. În cadrul sistemelor prezidentiale (Statele Unite) desi executivul trebuie de multe ori sa convinga adunarile legislative pentru ca acestea sa-i aprobe masurile, exista întotdeauna o zona mare de actiune pe care legislativul nu o poate controla.

Alaturi de prerogativa constitutionala, executivul poseda o suma de alte resurse care îi întaresc pozitia: controlul asupra informatiilor, controlul resurselor fiscale, acces preferential în mass media, un aparat birocratic la dispozitia sa. Prin aceste resurse poate sa îsi manifeste controlul sau influenta asupra unor actori din cadrul societatii, cum sunt grupurile de presiune sau sindicatele. În multe tari, executivul poate controla prioritatile legislative si adoptarea legilor.

În sistemele parlamentare sarcina data de electorat legislativului este de a supraveghea actiunile executivului, sarcina care îi permite sa influenteze politicile respective. Tot cu ajutorul legislativului se pot introduce o serie de probleme publice în agenda guvernului. Un instrument eficient de control este aprobarea bugetului, desi daca executivul se bucura de sprijinul majoritatii parlamentare, acest instrument poate fi inoperabil.

Separatia executiv/legislativ nu se regaseste doar la nivelul administratiei centrale, ci si în administratia locala. Desi diferenta de resurse politice nu este poate tot atât de marcanta, si aici executivul este actorul principal.

Oficialii numiti au ca sarcina sprijinirea executivului în îndeplinirea sarcinilor sale, însa, în realitate, ei pot sa joace un rol cheie în procesul politic. Multe din functiile de luare a deciziilor si de implementare au fost preluate de acesti functionari de la executiv.

Un rol important în procesul politicilor publice este jucat de catre grupurile de presiune. Una dintre cele mai importante resurse ale acestora este cunoasterea, sau mai precis, acele informatii care s-ar putea sa fie mai putin sau deloc la îndemâna altor actori. De cele mai multe ori, membrii unui asemenea grup cunosc în detaliu ce se întâmpla în domeniul lor de interes. si pentru ca procesul politicilor publice este unul care ruleaza si proceseaza foarte multa informatie, este de asteptat ca cei care detin aceasta informatie sa joace un rol important.

Alte resurse detinute de grupurile de interes sau de presiune sunt de tip politic si organizational. De multe ori, aceste grupuri contribuie financiar în campaniile partidelor sau candidatilor care ajung la putere.

În functie de resursele lor organizationale, impactul asupra formularii si implementarii politicilor publice variaza considerabil. Prima diferenta este introdusa de numarul membrilor- cu cât numarul membrilor este mai mare, cu atât ne asteptam ca organizatia sa aiba o influenta mai mare asupra deciziilor administratiei. Pe de alta parte, grupurile care au interese similare se pot asocia, putând avea mai multa putere decât daca ar actiona individual. În al treilea rând, grupurile care dispun de resurse financiare mai bogate îsi permit sa angajeze profesionisti si sa contribuie în campaniile partidelor. De cele mai multe ori, diferentele dintre resursele financiare au o importanta deosebita.

O alta categorie importanta de actori din cadrul societatii sunt organizatiile de cercetare care pot fi localizate în cadrul universitatilor sau a think tank - urilor.

Un "think tank" poate fi definit ca o organizatie independenta angajata în cercetare multi-disciplinara cu scopul de a influenta politicile publice. Cercetarile lor ofera, de obicei, solutii practice la multe din problemele publice sau cauta argumente, dovezi pentru sprijinul unor pozitii. Faptul ca cercetarile lor au o finalitate practica si practicarea partizanatului imediat deosebesc fundamental aceste organizatii de centrele de cercetare din cadrul universitatilor.

Rolul presei în cadrul politicilor publice este unul controversat, opiniile variind de la a-i acorda un rol esential pâna la unul marginal. Ceea ce este sigur însa este ca presa constituie legatura primordiala dintre stat si societate, pozitie care îi permite influentarea agendei administratiei si a opiniei publice.

Rolul presei în cadrul politicilor publice rezida în faptul ca, semnalând probleme, aceasta combina rolul reporterului (pasiv, care relateaza si descrie o problema) cu cel al unui analist (activ, care analizeaza si ofera solutii pentru o problema). Tot de aici rezulta o alta caracterisitica: semnalarea si introducerea anumitor probleme publice în cadrul agendei administratiei.

1.4. Tipologia politicilor publice

Toate nivelurile de guvernare - central si local - se implica din ce în ce mai activ în promovarea de politici publice. În fiecare an, adevarate volume de legi si ordonante sunt adoptate de organismele legislative federale, statale si locale, ele fiind dublate de o cantitate semnificativa de regulamente emise de agentiile administrative în baza mandatelor legislative. Politicile publice s-au dezvoltat atât în ariile traditionale de interventie guvernamentala - cum ar fi politica externa, transporturile, educatia, protectia sociala, respectul legii, reglementarea relatiilor comerciale si de munca, relatiile internationale - cât si în domenii precum stabilitatea economica, protectia mediului înconjurator, egalitatea de sanse, îngrijirea medicala, energia nucleara si protectia consumatorilor, pâna acum 20-30 de ani putin reglementate.

Sectiunea de fata sintetizeaza o serie de tipologii dezvoltate de-a lungul anilor de catre analistii politici si alti academici, în detrimentul schemelor de clasificare traditionale (cum ar fi de exemplu, clasificarea dupa domeniul de activitate, institutii ori cronologica). Demersul urmator ofera cititorului o imagine asupra scopului, diversitatii si obiectivelor variate ale politicilor publice. 

Politicile publice substantive încorporeaza ceea ce Guvernul urmareste sa faca în domenii precum constructia de autostrazi, plata beneficiilor sociale, interzicerea vânzarii en-gross a alcoolului etc. Politicile de tip substantiv confera în mod direct beneficiarilor avantaje si dezavantaje, beneficii si costuri. Politicile procedurale fac referire, în schimb, la actorii si modalitatile prin care un obiectiv/scop/lucru este realizat. Definite astfel, în categoria politicilor de tip procedural se includ legile de constituire si functionare a agentiilor  administrative, legile prin care sunt definite atributiile si jurisdictia diferitelor agentii, procedurile instituite pentru derularea propriilor programe, precum si controlul operatiilor exercitate de ele.

Politicile de tip procedural pot avea însa consecinte substantiale - modul în care un obiectiv/scop/actiune este realizat si institutia abilitata în acest scop determina în ultima instanta rezultatul final. Frecvent, aspectele procedurale sunt utilizate pentru a întârzia sau amâna adoptarea unor politici publice substantiale. Actiunile unei agentii pot fi contestate invocându-se nerespectarea procedurilor legale, când în realitate opozitia este îndreptata împotriva actiunii ca atare.

Impactul politicilor publice si relatiile dintre cei implicati în formularea de politici publice determina aceasta clasificare.

Politicile distributive implica alocarea de resurse si servicii catre diferite segmente ale populatiei - persoane, grupuri, corporatii si comunitati. Unele politici de tip distributiv acorda beneficii doar unui numar restrâns de beneficiari. Alte politici se adreseaza unui numar mare de persoane cum este cazul programelor de subsidii agricole, programelor educationale gratuite etc.

Politicile de tip distributiv implica de regula utilizarea fondurilor publice în favoarea grupurilor, comunitatilor si ramurilor industriale. Potentialii beneficiari nu concureaza în mod direct, dupa cum beneficiile atribuite nu constituie costuri directe pentru un grup anume.

Politica privind conservarea habitatului porturilor si râurilor este data drept exemplu clasic de politica distributiva, vazuta însa de unii analisti  sub forma unor "decizii individualizate si care doar prin acumulare pot fi calificate drept politica publica" (Theodore J. Lowi)[3].

Politicile regulatorii restrictioneaza ori limiteaza comportamentul indivizilor sau grupurilor, reducând astfel libertatea de actiune a subiectilor (de exemplu, bancheri, comercianti, etc.).  În acest sens, ele difera de politicile distributive care tind sa mareasca libertatea de actiune a grupurilor sau persoanelor beneficiare.

Formarea politicilor regulatorii este rezultatul conflictului dintre doua grupuri sau coalitii de grupuri, una din parti urmarind sa instituie o forma de control asupra celeilalte care va rezista, argumentând fie ca orice forma de control nu este necesara, fie ca instrumentele de control nu sunt adecvate. Politicile regulatorii delimiteaza clar câstigatorii de perdanti, desi cei care câstiga obtin mai putin decât si-au dorit initial.

Politicile regulatorii variaza si în continut. Pe de-o parte, unele stabilesc reguli generale de comportament, cum este cazul legislatiei comerciale în care sunt definite atât actiunile legale, cât si cele ilegale. Pe de alta parte, alte politici regulatorii insista pe detalii, de exemplu legile privind utilitatile publice reglementeaza expres standardele de furnizare, conditiile de autorizare, aspecte financiare, tarifele ce pot fi practicate.

Politicile regulatorii variaza în continut chiar în cadrul aceleiasi politici, politica privind protectia consumatorilor fiind relevanta în acest sens. Unele legi controleaza accesul produselor pe piata, interzicând comercializarea acelor produse care nu respecta standardele în domeniu. Alte legi confera consumatorului dreptul de a fi informat asupra produselor comercializate.

Unele politici regulatorii, cum sunt politicile privind audiovizualul, sunt implementate în baza unor decizii care confera drepturi unor actori, în timp ce altor actori li se neaga aceleasi drepturi.

Politicile auto-regulatorii sunt asemanatoare cu politicile regulatorii în sensul ca si ele restrictioneaza sau controleaza un grup ori aspecte particulare. Spre deosebire de politicile regulatorii, politicile auto-regulatorii sunt promovate direct de grupurile de beneficiari, ca modalitate de protectie a intereselor membrilor lor.

Ca regula, un grup profesional sau ocupational[4] militeaza pentru adoptarea regulilor de autorizare de catre legislativ. Rezultatul se traduce prin adoptarea legii/legilor care reglementeaza exercitarea unei profesii ori ocupatii si conditiile în care se poate profesa. Implementarea acestor legi este încredintata unui comitet format din membri ai grupului de beneficiari. În timp, accesul la o profesie autorizata poate fi înasprit, iar tarifele percepute pentru serviciile sale specializate marite.

Politicile redistributive implica transferul de avere, venit, proprietate sau drepturi între grupuri ori segmente ale populatiei ca urmare a actiunii concertate a guvernului. " Scopul acestei politici nu este utilizarea proprietatii, ci proprietatea în sine, nu egalitatea tratamentului, ci egalitatea posesiei". 

Schema uzuala în politicile redistributive implica transferul de resurse de la cei ce au la cei ce nu au, însa acest flux poate fi inversat. Politicile redistributive sunt greu de adoptat deoarece implica realocarea de resurse financiare, de drepturi si de putere. Cei ce detin atât puterea financiara, cât si pe cea politica dispun de suficiente mijloace pentru a limita acest tip de politici publice.

În functie de beneficiile acordate, politicile publice se clasifica în politici materiale si simbolice. Politicile de tip materialist fie ofera beneficiarilor resurse tangibile ori puteri substantiale, fie dezavantajeaza net pe cei afectati negativ. Politicile simbolice nu au nici un impact în termeni materiali, neconferind nici avantaje,  nici dezavantaje.  Mai degraba, ele apeleaza la valori pretuite de oameni cum ar fi pacea, patriotismul si justitia sociala.

Câteodata politici publice cu o puternica conotatie simbolica pot avea importante consecinte practice.

Majoritatea politicilor nu sunt în totalitate simbolice ori materialiste. Aceste doua categorii - simbolice si materialiste - pot reprezenta doua extreme ale unei scale la care se raporteaza diferitele politici.

Politicile publice ostentativ materialiste pot fi transformate în politici publice simbolice în urma actiunii administrative sau incapacitatii legislativului de a finanta politica publica în cauza. Pe de alta parte, politicile publice pot transforma caracterul initial simbolic în unul materialist.

Politicile publice implica si furnizarea de "bunuri" publice/colective (indivizibile) sau "bunuri" private (divizibile). Bunurile publice sunt de asemenea natura încât furnizarea lor catre o singura persoana determina automat furnizarea catre toti. Un exemplu clasic de bun public îl constituie apararea nationala: nu poate fi furnizata doar unor cetateni în timp ce altii sunt exclusi. Apararea nationala ca bun public trebuie furnizata de catre guvern si finantata prin taxe în conditiile în care nici o persoana rationala nu va contribui voluntar la finantarea ei, preferând sa lase pe altii sa acopere costurile[5]. Aerul curat, siguranta publica, controlul circulatiei sunt alte exemple de "bunuri" publice.

"Bunurile" private pot fi divizate si achizitionate sau utilizate contra cost de fiecare utilizator ori beneficiar si sunt disponibile pe piata. Multe bunuri "sociale" furnizate de guvern (de exemplu, colectarea resturilor menajere, serviciile postale, serviciile medicale, muzeele, locuintele sociale si parcurile nationale) au caracteristicile unor "bunuri" publice. Daca asemenea "bunuri" care în teorie pot fi furnizate si de piata, sunt sau nu furnizate de guvern este rezultatul unei decizii politice influentate la rândul ei de traditie, acceptiunea privind functiile guvernului, dorinta beneficiarilor sau utilizatorilor de a transfera o parte din costuri catre altii.

Exista tendinta de a transforma din ce în ce mai multe "bunuri" private în "bunuri" publice sociale, desi s-a argumentat ca obiectul politicii publice nu poate fi reprezentat decât de bunurile publice. Multi considera sanatatea, somajul, poluarea mediului înconjurator, accidentele industriale drept probleme publice, nu individuale care afecteaza întreaga populatie si, de aici nevoia pentru/de bunuri publice finantate de întreaga societate. 

1.5              Modele teoretice de analiza a politicilor publice

Studiul politicilor publice ne ofera o întelegere a cauzelor si consecintelor deciziilor de politica publica si îmbogateste astfel cunoasterea noastra asupra societatii. Studiile de politici publice ne ajuta sa întelegem mai bine legaturile dintre conditiile sociale si cele economice într-o societate data, raspunsul pe care sistemul politic îl aduce acestor conditii, efectele (daca exista) pe care activitatile guvernamentale le au asupra acestor conditii. Studiile de politici publice încorporeaza idei si metode din sociologie, economie, antropologie si psihologie, istorie, stiinte juridice si stinte politice.

O alta zona interesanta a studiului politicilor publice ne conduce catre analizele profesionale de politici publice realizate pentru a întelege cauzele si consecintele deciziilor de politica publica. Aceste analize au o dimensiune practica si normativa foarte puternica, reprezentând o aplicare concreta a stiintelor sociale la rezolvarea unor probleme sociale concrete. Cunoasterea factuala a realitatilor sociale reprezinta baza pentru diagnosticarea starii societatii. Orice societate îsi propune anumite scopuri, iar studiul politicilor publice poate ajuta la realizarea acestora prin formularea unor studii profesionale de tipul « daca.atunci », permitând monitorizarea mai buna între ceea ce ne-am propus si mijloacele utilizate pentru atingerea scopurilor.

Studiile de politici publice au si un rol foarte important în « alimentarea » discutiilor politice cu informatii structurate. Exercitarea acestui rol de catre comunitatea stiintifica conduce la dezvoltarea nivelului de informare a cetatenilor pe teme de interes public si aflate în dezbatere publica (sau vizând dezbaterea publica), îmbunatateste calitatea dezbaterii pe teme de politica publica prin structurarea pe baze factuale, analizate stiintific a unor optiuni de decizie politica, ridica nivelul (calitatea) dezbaterii politice în legatura cu « politicile corecte » care trebuie adoptate pentru a duce la îndeplinire « scopurile corecte » negociate si stabilite politic. Dupa cum spunea un Thomas Dye : « Cunoasterea e preferabila ignorantei chiar si în politica »[6].

Toate elementele mentionate mai sus nu trebuie sa ne conduca la ideea ca analistii de politici publice se substituie cumva factorilor de decizie politica. Rolul analistului de politica publica este acela de a asista (ajuta) la luarea unei decizii politice informate, rolul sau limitându-se la acela de analiza si consiliere. Analistul de politici publice explica cauzele si consecintele diverselor actiuni de politica guvernamentala si nu prescriu tipuri de decizie. A analiza actiunile factorilor de decizie guvernamentala si consecintele acestor actiuni asupra mediului social nu echivaleaza cu a prescrie ceea ce trebuie sa faca acesti factori de decizie.

Studiile de politici publice au din definitie o valoare practica. În primul rând, studiile de politici publice pot sa ofere descrieri ale actiunii guvernamentale în diverse zone de politica sectoriala (politica sociala, protectia mediului, sanatate, politica fiscala, aparare etc). Aceste studii ne ofera o baza factuala de informatie indispensabila pentru orice efort realist si coerent de gestiune a unei societati.

Nu mai putin, studiile de politica publica ne ajuta sa interogam cauzele, factorii determinanti în stucturarea politicilor publice. Putem întelege de ce o anumita politica publica are un anume profil si nu altul. Putem întelege de ce guvernele iau anumite decizii în contexte specifice. Putem sa ne interogam asupra efectelor pe care politici institutionale, procese si comportamente le au asupra politicilor publice. Altfel spus, putem sa studiem cauzele politicilor publice, politicile fiind considerate variabile dependente iar factorii politici, sociali, culturali reprezentând variabilele independente.

Studiile de politici publice ne ofera informatii si despre consecintele, impactul deciziilor de politica publica asupra societatii (sau comunitatii vizate). Aici avem de-a face cu o zona foarte specializata a studiilor de politica publica, aceea a evaluarii de politici publice. Putem vedea daca deciziile de politica publica au generat sau nu o schimbare în conditia initiala a grupului tinta, daca aceasta schimbare este cea intentionata sau nu. Putem analiza daca deciziile de politica publica au antrenat schimbari la nivelul institutiilor publice, celor politice sau procesului politic în general. Altfel spus, în momentul în care studiem consecintele sau impactul deciziilor de politica publica, politicile publice devin variabila independenta iar determinantii sociali, politici, economici sau culturali variabilele dependente.

Având în vedere complexitatea procesului de realizare a politicilor publice, care implica o multitudine de actori si puncte de vedere, o cantitate substantiala de informatii statistice, juridice, istorice etc, avem nevoie de modele analitice prin care sa simplificam acest proces facilitând astfel întelegerea realitatii sociale. Prezentam în continuare diverse modele de analiza a politicilor publice trecute prin filtrul a diverse « lentile teoretice ». Fiecare dintre ele ofera un cadru conceptual de întelegere si analiza a politicilor publice, un model de raportare la realitatea complexa a procesului de realizare a politicilor publice.

Un model este un mod simplificat de reprezentare a unor aspecte din lumea reala. Modelele pe care le utilizam în studierea politicilor publice sunt modele conceptuale. Aceste modele încearca sa :

- simplifice si sa clarifice gândirea noastra despre politica si politici publice;

- identifice aspecte importante ale problemelor puse de politicile publice;

- ne ajuta sa comunicam concentrându-ne pe aspectele esentiale ale vietii politice;

- directioneaza eforturile de întelegere a politicilor publice sugerând ceea ce este important si ceea ce nu este important;

- sugereaza explicatii pentru politicile publice si le prezice consecintele.

Selectia modelelor de analiza a politicilor publice

Fiecare dintre modelele de analiza a politicilor publice identifica un model conceptual care poate fi gasit în teoria politica, teoria economica sau în sociologie. Nici unul dintre ele nu a fost special conceput pentru a studia politicile publice, dar fiecare ofera un mod individual de a reflecta asupra politicilor publice si chiar sugereaza aspecte legate de cauzele si consecintele politicilor publice.

Aceste modele nu se afla în competitie, în sensul ca nu putem spune ca unul este mai bun decât altul. Fiecare ofera o alta perspectiva asupra vietii politice si fiecare ne ajuta sa întelegem diverse aspecte legate de politicile publice.

III EXPLOATAREA PRIN MUNCĂ A COPILULUI

III.1.  DEFINITIE , FORME, CADRU JURIDIC GENERAL,  FACTORI DE RISC

În întreaga lume, copiii încep sa munceasca de la vârste foarte fragede. Multi dintre ei sunt implicati în activitatile din gospodarie, ajutându-si parintii în agricultura sau contribuind la cheltuielile zilnice cu sumele de bani strânse din cersetorie. Astfel de activitati sunt adesea încurajate de parinti, existând convingerea ca ele sunt benefice pentru cresterea si dezvoltarea viitoare a copiilor. Astfel, se creeaza un anumit simt al raspunderii, copiii capatând abilitati si cunostinte care îi vor ajuta mai târziu sa-si îndeplineasca îndatoririle de parinte. Munca devine în acest mod un instrument de educatie si formare, facând parte din procesul de evolutie de la copilarie la maturitate.

Din pacate, nu întotdeauna munca are un efect pozitiv asupra vietii copiilor, devenind pentru unii dintre ei un obstacol în dezvoltarea lor normala. Activitatile care depasesc capacitatea lor fizica sau care pun în pericol dezvoltarea morala, dar si cele care constituie un impediment în educatia scolara, se transforma în forme grave de exploatare a muncii copiilor.

În societatea contemporana devine tot mai pregnanta ideea ca fenomenul muncii copiilor are consecinte negative asupra dezvoltarii fizice si psihice a copiilor, punând în pericol respectarea drepturilor lor. Studiile efectuate în întreaga lume au aratat ca adesea copiii lucreaza în conditii cu risc ridicat, periculoase pentru sanatatea acestora. Copiii care muncesc sunt adesea abuzati, atât fizic cât si psihic; munca pe care o desfasoara putând avea consecinte grave asupra dezvoltarii si sanatatii lor.

Înainte de a ne referi la partea economica a problematicii noastre, vom face câteva precizari cu privire la copil, ca persoana protejata prin norme si legi specifice.

Conform Conventiei ONU cu privire la drepturile copilului ratificate de România prin Legea 18/1990, copilul reprezinta orice persoana sub vârsta de 18 ani. În România, majoratul este stabilit la împlinirea vârstei de 18 ani, moment care delimiteaza din punct de vedere juridic cele doua perioade din viata oricarei persoane: copilaria si viata adulta.

Ca o completare la definitia propusa, Conventia ONU cu privire la drepturile copilului prezinta doua conceptii privind copilul. Prima este reprezentarea copilului ca subiect al actiunilor adultului, "recipient" al actiunilor de protectie si suport din partea acestuia. Aceasta abordare reiese din prezentarea drepturilor copilului în Conventie ca obligatii ale statelor si adultilor în general. De exemplu, obligatia statului de a proteja copiii împotriva oricarei forme de discriminare. Cea de-a doua conceptie promovata de Conventie este cea a copilului ca participant activ la deciziile care l-ar afecta, vazut ca un membru important în comunitate si societate. Articolul 13 este exemplificativ: "Copilul are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a cauta, a primi si a difuza informatii si idei de orice natura, fara sa tina seama de frontiere, sub forma orala, scrisa, tiparita sau artistica, sau prin oricare alte mijloace, la alegere copilului."

În Legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, în art. 4, copilul este definit, similar Conventiei ONU, ca "persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani si nu a dobândit capacitatea deplina de exercitiu, în conditiile legii". Pastrând în mare parte spiritul Conventiei ONU cu privire la drepturile copilului, Legea 272 reprezinta prima lege care reglementeaza drepturile copiilor, garantând dreptul acestora la educatie, îngrijire medicala, libera exprimare si opinie, protectie împotriva exploatarii si abuzurilor, la asistenta sociala, joaca si odihna.

Munca reprezinta orice activitate economica al carei scop este obtinerea de bunuri si servicii destinate sau nedestinate pietei .

Exploatarea prin munca a copilului înseamna orice activitate economica a copilului, de ale carei beneficii profita un adult si care are drept consecinta afectarea dezvoltarii, educatiei si moralitatii copilului.

Nu toate activitatile economice în care sunt implicati copiii pot fi considerate "forme de exploatare", existând forme considerate acceptabile, care îi responsabilizeaza pe copii si îi pregatesc pentru viata de adult, dar si forme grave de munca, cele care le rapesc posibilitatea copiilor de a creste si a se dezvolta în concordanta cu vârsta lor.   Pentru a întelege criteriile care stabilesc care dintre activitatile economice realizate de copii sunt acceptabile si care nu, vom apela la continutul celor doua importante reglementari internationale: Conventia 138 privind vârsta minima de încadrare în munca (1973) si Conventia ONU cu privire la drepturile copilului.

Conventia 138 stipuleaza ca statele care au ratificat conventia stabilesc o vârsta minima care nu poate fi mai mica decât vârsta de încheiere a învatamântului obligatoriu, si în nici un caz, mai mica de 15 ani.

Conventia ONU cu privire la drepturile copilului stabileste în art. 32 ca statele semnatare recunosc dreptul copilului ("orice fiinta care nu împlinit vârsta de 18 ani") de a fi protejat împotriva exploatarii economice si exercitarii unei munci ce comporta riscuri sau îi împiedica educatia sau îi dauneaza sanatatii sau dezvoltarii sale fizice, mintale, spirituale, morale sau sociale.

Din interpretarea celor doua prevederi internationale, exploatarea prin munca a copilului reprezinta:

1. orice activitate economica impusa copilului sub vârsta minima de angajare (în cazul legislatiei românesti - 15 ani);

2. orice activitate - economica sau nu - care pune în pericol securitatea, dezvoltarea fizica, psihica si morala a copilului sau educatia scolara a acestuia (munci periculoase).

Exploatarea muncii copilului implica unul sau multe din urmatoarele elemente:

.          munci prestate de copii sub vârsta minima sau la vârste foarte mici;

.          conditii de munca periculoase;

.          numar mare de ore pe zi;

.          activitati ilegale (cersetorie, trafic de droguri, prostitutie/pornografie infantila, alte fapte penale);

.          lipsa accesului sau accesul limitat la frecventarea scolii;

.          tratamentul abuziv al angajatorului.

Conform Biroului International al Muncii, se considera:

A)  Cele mai grave forme ale muncii copiilor:

.          Toate formele de sclavie sau practicile similare, ca vânzarea de copii sau comertul cu copii, servitutea pentru datorii si munca de servitor, precum si munca fortata sau obligatorie, inclusiv recrutarea copiilor în vederea folosirii lor în conflictele armate;

.          Utilizarea, recrutarea sau oferirea unui copil în scopul prostituarii, productiei de material pornografic sau de spectacole pornografice;

.          Utilizarea, recrutarea sau oferirea unui copil în scopul unor activitati ilicite, mai ales pentru productia si traficul de stupefiante, asa cum le definesc conventiile internationale pertinente;

.          Muncile care prin natura lor sau prin conditiile în care se exercita, sunt susceptibile sa dauneze sanatatii, securitatii sau moralitatii copilului (Conventia OIM nr.182, Art.3).

B)  Munci periculoase:

.          Muncile care îi expun pe copii la riscuri fizice, psihice sau sexuale;

.          Muncile care se efectueaza sub pamânt, sub apa, la înaltimi periculoase sau în spatii restrânse;

.          Muncile care se efectueaza cu masini, materiale sau instrumente periculoase sau care implica manipularea sau transportul unor greutati;

.          Muncile care se efectueaza într-un mediu nesanatos, care pot, spre exemplu, sa îi expuna pe copii la actiunea unor substante, agenti sau proceduri periculoase sau unor conditii de temperatura, de zgomot sau vibratii, care le-ar prejudicia sanatatea;

Muncile care se efectueaza în conditii deosebit de dificile, spre exemplu, pe parcursul mai multor ore sau în timpul noptii sau pentru care copilul este retinut într-un mod nejustificat la locul de munca.

    III. 2.Legislatia privind exploatarea prin munca a copilului

(Reglementari internationale privind munca copiilor)

România a ratificat Conventia ILO nr. 138 (1973) privind vârsta minima de angajare în toate ramurile în 1975, iar Conventia ILO nr. 182 (1999) privind eliminarea formelor celor mai grave de munca a copilului în anul 2000.

Principalele prevederi legislative privind munca copilului se regasesc în Constitutia România, Codul Muncii, Codul Familiei si în conventiile si recomandarile Organizatiei Internationale a Muncii.

Constitutia României, ca lege suprema, instituie urmatoarele principii:

.          munca fortata este interzisa (art. 39, alin. 1);

.          exploatarea copiilor, folosirea lor în activitati care le-ar dauna sanatatii, moralitatii sau care le-ar pune în primejdie viata ori dezvoltarea normala sunt interzise (art. 45, alin. 3);

.          copiii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajati ca salariati (art. 45, alin. 4).

Copilul exploatat prin munca are dreptul la protectie din partea statului si a comunitatii (art. 19, 32, 33, 34, 36 si 39 din Conventia privind Drepturile Copilului ratificata prin Legea nr. 18/1990 si Strategia guvernamentala în domeniul protectiei copilului în dificultate 2001-2004).

În 2000, între Guvernul României si Organizatia Internationala a Muncii a fost semnat un  Memorandum de Întelegere care a fost extins pâna în 2007. În 2004, 21 aprilie a fost înfiintat Comitetul national director pentru prevenirea si combaterea exploatarii copiilor prin munca, organism de coordonare si monitorizare a programelor desfasurate în România pentru prevenirea si eliminarea celor mai grave forme ale muncii copilului. Ca urmare a acestei importante initiative legislative, Guvernul României a aprobat Planul national de actiune pentru eliminarea exploatarii prin munca a copiilor prin Hotarârea nr. 1769/2004. Obiectivele Planului sunt:

.          dezvoltarea capacitatii institutionale a structurilor cu atributii în domeniul prevenirii si combaterii exploatarii copiilor prin munca;

.          dezvoltarea de programe de actiune directa în vederea prevenirii implicarii premature în munca a copiilor, precum si a retragerii din munca, reabilitarii si (re)integrarii educationale si sociale a copiilor care muncesc;

.          informarea, constientizarea si mobilizarea societatii în vederea prevenirii si combaterii exploatarii copiilor prin munca;

.          dezvoltarea de politici nationale referitoare la prevenirea si combaterea exploatarii copiilor prin munca.

III.3. Factori de risc si factori protectivi la nivel individual, familial, comunitar si  institutional

Implicarea copiilor în forme grave de munca reprezinta o problema complexa si sunt numerosi factorii care determina situatia de exploatare prin munca a unui copil. Pentru o abordare cât mai realista a strategiilor de combatere a muncii copilului, este importanta viziunea de ansamblu a conditiilor care actioneaza în producerea acestui fenomen.

Se pot distinge mai multe categorii de factori:

1. din perspectiva sociologica, factori externi (care tin de societate) si factori interni (care tin de familie);

2. din perspectiva economica, factori ce tin de oferta de munca si factori care tin de cererea de munca;

3. din perspectiva psihosociala, factori de risc si factori protectivi.

Aceasta din urma va fi maniera în care vom prezenta factorii ce actioneaza în producerea fenomenului de munca a copilului tinând cont de apartenenta acestora la categoriile de mai sus.

De asemenea, factorii de risc pot fi încadrati în:

1. factori de risc prioritari sau a caror pondere este mai mare pentru un anumit tip de exploatare prin munca;

2. factori de risc de mentinere sau favorizare a vulnerabilitatii la exploatare.

III.4. Legatura dintre factorii de risc si vulnerabilitatea la exploatare

Un numar mare de factori de risc prezenti la diferite stadii de dezvoltare a copilului contribuie la cresterea vulnerabilitatii acestora de a fi exploatati prin munca sau în scopuri sexuale. Prezenta unui singur factor de risc nu reprezinta în sine cauza exploatarii copiilor. Este necesara prezenta mai multor factori de risc care cresc vulnerabilitatea la exploatare.

De exemplu, venitul scazut al familiei este un factor important de risc atât pentru exploatare prin munca cât si pentru exploatarea sexuala a copiilor. Acest lucru însa nu înseamna ca orice copil dintr-o familie saraca în mod obligatoriu va fi exploatat prin munca. Prezenta si a altor factori cum ar fi abilitatile scazute de supraveghere si educare de catre parinte a copilului sau prezenta unor abuzuri fizice sau sexuale asupra copilului creste riscul de vulnerabilitate la exploatare prin munca a copilului.

Cresterea numarului de factori de risc creste riscul de vulnerabilitate la exploatare.

III.5. Factorii de risc externi

Nivelul socio-economic al parintilor. Munca copilului trebuie privita si din perspectiva socio-economica si politica a tarii. Situatia de fond influenteaza starea familiilor, a copiilor si perspectivele de viitor ale acestora. În Europa de Est, în urma caderii comunismului, multe familii se afla în imposibilitatea de a se adapta economic, social si ideologic, la acest nou sistem economic solicitant si bazat pe competitie. 

Perioada de tranzitie catre un sistem capitalist a adus cu sine scaderea drastica a numarului locurilor de munca, retragerea suportului oferit de stat si a unei parti dintre gratuitatile legate de educatie. Toate aceste schimbari au afectat în primul rând familiile vulnerabile - familiile cu multi copii, cu un singur parinte, familiile din grupurile aflate în risc de excluziune sociala (este cazul familiilor rome).

În aceste conditii, fenomene precum saracia, dezorganizarea familiala, migratia, eroziunea sigurantei sociale, deteriorarea serviciilor de educatie si sanatate, cresterea delincventei si a consumului de droguri au capatat amploare. În acelasi timp, noi oportunitati de implicare a copiilor in munca, adesea ilegala, au iesit la iveala.

Studiul realizat în România în 2003 de Institutul National de Statistica identifica ca principal factor de risc pentru exploatare prin munca a copiilor saracia. 90% dintre copiii care lucreaza provin din mediul rural. Rata de participare a copiilor la activitati economice este semnificativ mai mare în cazul gospodariilor cu venituri mai mici:

.          73,3% din numarul copiilor activi economic provin din familii ale caror venituri nete nu depasesc 3 milioane lei lunar;

.          2,9% din numarul copiilor activi economic provin din familii ale caror venituri nete sunt mai mari de 7 milioane lei;

.          în mediul rural comparativ cu mediul urban diferentele privind participarea copiilor la activitati economice în functie de venitul familiei - familie cu venit sub 1 milioane lei si familie cu venit între 7 milioane si 11 milioane lei - nu sunt semnificative;

.          în mediul urban 87,8% dintre copiii activi economic provin din familii cu venituri cuprinse între 1 si 7 milioane lei;

.          pe regiuni, rata înalta de participare la activitati economice s-a înregistrat în Sud si Sud-Vest. Ratele cele mai scazute au fost înregistrate în Vest si Centru.

Copiii care provin din familii cu venituri scazute si dintr-o comunitate saraca au un risc crescut de a fi abandonati într-un centru sau institutie de servicii sociale.

Principalii factori asociati cu neglijarea si abuzul copiilor includ:

.          somajul parintilor;

.          familie cu un singur parinte;

.          consumul de alcool sau droguri al parintilor.

Riscul de abuz sau neglijare a copilului poate fi evaluat dupa mai multi indicatori. Cei mai relevanti identificati de literatura de specialitate sunt:

1.                 lipsa unei nutritii adecvate a copilului

2.                 lipsa sau frecventa foarte scazuta a vizitelor medicale ale copiilor în scop preventiv;

3.                 prezenta ambilor parinti biologici reprezinta factorul cel mai scazut de risc;

4.                 prezenta doar a mamei reprezinta un factor ridicat de risc;

5.                 prezenta mamei si a tatalui "surogat" reprezinta de asemenea un factor ridicat de risc.

Familiile cu venituri mici utilizeaza mai frecvent pedeapsa ca metoda de corectare a comportamentelor nedorite ale copiilor, care creste riscul implicarii lor în comportamente de risc cum ar fi fuga de acasa, delincventa, consum de alcool sau droguri etc. Aceste comportamente de risc cresc riscul implicarii copiilor în activitati ilicite cum ar fi traficul de droguri sau cresc riscul exploatarii lor prin munca sau în scopuri sexuale. Dezvoltarea abilitatilor de control comportamental si de disciplinare pozitiva a copiilor reprezinta un factor protector care scade riscul copiilor de abuz si exploatare.

Recomandarea studiilor este de a oferi mamelor singure unele alternative mai bune din punct de vedere profesional, recalificarea sau reorientarea profesionala care sa asigure familiei venituri suficiente care sa scada riscul copiilor de abuz si/ exploatare (Berger, 2004).

Rezultatele cercetarii realizate de Institutul National de Statistica, 2003 indica faptul ca cei mai multi copii care lucreaza provin din familii numeroase, de 5 persoane (Institutul National de Statistica, 2003):

1.                 între 41,7%  si 69,1% dintre copiii activi economic provin din familii formate din 5-6 membri;

2.                 frecventa copiilor activi economic este mai mare de peste doua ori, si respectiv de patru ori, în cazul familiilor formate din 5-6 persoane si 7-8 persoane decât în cel al gospodariilor de 3-4 persoane.

Nivelul educational al parintilor sau persoanei de referinta reprezinta un alt factor de risc:

.          între 67,8% si 72% dintre copiii activi economic au parintele sau persoana de referinta cu studii cel mult de pregatire gimnaziala;

.          10,5% dintre copiii activi economic au parintele sau persoana de referinta cu studii cel putin liceale;

.          73,5% dintre copiii activi economic din mediul rural au cel mult pregatire gimnaziala sau nu au absolvit nici ciclul primar, în urban ponderea este de 54,8%.

Statutul ocupational al parintilor reprezinta un alt indicator relevant. Rezultatele arata ca:

.          la 89,4 din totalul copiilor activi economic parintele sau persoana de referinta lucreaza;

.          prezenta copiilor activi economic este foarte scazuta în gospodariile de someri.

somajul. Perioada de tranzitie, criza de la nivel economic are un impact devastator asupra familiilor vulnerabile. Cresterea ratei somajului în rândul parintilor (in conditiile în care de cele mai multe ori un singur parinte lucreaza) determina un nivel de trai foarte scazut. În familii, datorita dificultatilor întâmpinate de parinti în gasirea unui loc de munca, au crescut presiunile exercitate asupra copiilor de a munci, si procentul copiilor implicati în forme de munca a crescut îngrijorator.

Lipsa accesului la servicii sociale (consiliere, centre de zi, servicii medicale etc.).Una dintre caracteristicile comunitatilor defavorizate este accesul redus la serviciile sociale si medicale. Familiile din aceste comunitati nu dispun de informatii suficiente despre institutiile sociale si profilul acestora. Având în vedere nivelul scazut de educatie al parintilor si atitudinea relativ indiferenta fata de educatie, se poate întelege lipsa de interes si activismul scazut în identificarea acelor servicii sociale care pot sprijini familia.

Atunci când sanatatea copiilor sau a parintilor este în pericol, familiile stiu sa se orienteze catre unitatile medicale, însa multimea de formalitati si deplasari între diferite unitati precum si lipsa asigurarilor de sanatate (care impune plata serviciilor) le stopeaza eforturile.

Pe de alta parte, atitudinea celor mai multi dintre angajatii institutiilor, este una lipsita de întelegere si orientata spre partea formala a lucrului cu oamenii; adesea, datorita unui nivel de educatie scazut, oamenii nu înteleg de ce este nevoie pentru a avea acces la o serie de servicii sociale; o abordare flexibila si deschisa din partea lucratorilor sociali este deosebit de importanta.

Slaba calitatea si inflexibilitatea sistemului educational, lipsa alternativelor educationale/profesionale. Caracteristicile sistemului educational actual / dezirabil:

-          Acces restrâns la educatie / Cresterea accesului la educatie

-          Lipsa de alternative educationale / Necesitatea unui mediu de tranzitie pâna la reintegrarea în sistemul formal;

-          Curricula inadecvata / Dezvoltarea unei curricule corespunzatoare, îmbunatatirea materialului didactic;

-          Abordarea procesului de învatare nu corespunde caracteristicilor intelectuale, emotionale, sociale ale copiilor / Modificarea abordarilor procesului de învatare;

-          Comunicare redusa între mediul scolar si cel familial / Sprijinirea parintilor pentru a-si mentine copiii la scoala.

scoala si performantele scolare ca factori de risc. Rezultatele cercetarii realizate de Institutul National de Statistica, 2003 indica faptul ca:

-          50,8% dintre copiii activi economic au frecventat scoala si 49,2% nu au frecventat scoala;

-          80,4% dintre copiii activi economic care nu au frecventat scoala apartin grupei de vârsta 15-17 ani;

-          rata de participare a fetelor active economic la scoala este mai mare decât a baietilor;

-          ponderea copiilor activi economic care nu au frecventat scoala provine în cea mai mare parte din familii cu venituri mici;

-          implicarea în munca scade semnificativ probabilitatea continuarii pregatirii scolare atât pentru fete cât si pentru baieti;

-          numarul copiilor care au lucrat si nu au frecventat scoala în saptamâna de referinta este semnificativ mai mare în mediul rural (89,6%) decât în mediul urban.

Ponderea copiilor si a parintilor care au apreciat ca munca le afecteaza performantele scolare este extrem de mica, ceea ce reprezinta un indicator de interventie pentru scoala si comunitate. Dezvoltarea unor programe alternative si de suport pentru copiii activi economic este esentiala pentru prevenirea esecului si a abandonului scolar. Abandonul scolar devine astfel factor de risc pentru exploatare prin munca prin mai multe mecanisme: lipsa pregatirii profesionale îl împiedica pe tânar sa aiba acces la o slujba bine platita si în conditii legale, fetele au un risc crescut de exploatare sexuala si de a fi traficate prin lipsa unei alternative viabile (loc de munca, venit, locuinta etc.). 

Apartenenta la un grup minoritar. În multe tari un numar mare dintre familiile care îsi trimit copiii la munca apartin minoritatilor, în România fiind cazul populatiei rome. Comunitatile de romi sunt expuse excluziunii sociale multi dintre membrii comunitatilor având un statut socio-economic redus, partial si datorita stilului de viata nomad dar si a altor traditii.

Efectele HIV/SIDA. Un alt factor, care nu este nici politic nici economic dar profund destabilizator, este sindromul HIV/SIDA. Prezenta acestuia afecteaza în mod direct copiii si în mod indirect are un impact major asupra societatii. Adultii infectati cu HIV nu au posibilitatea valorificarii profesionale  depline, fiind afectati în perioada productiva a vietii. Copiii persoanelor infectate cu HIV pot sa frecventeze scoala din ce în ce mai putin fiind nevoie sa îngrijeasca parintele bolnav sau fratii si surorile, sau pot chiar renunta la scoala datorita lipsei de bani necesari rechizitelor sau taxelor scolare. În aceste conditii, probabilitatea ca veniturile familiei sa fie întregite de copii, creste. Numarul de copii orfani ca urmare a mortii parintilor bolnavi de SIDA este în crestere.

Vulnerabilitatea fetelor/femeilor în societate (în comunitatile rurale sau de romi). În contextul muncii copiilor diferentele de gen sunt foarte importante. Astfel, rolurile sociale diferite ce revin fetelor si baietilor, diferentele de statut sunt variate în functie de cultura si traditii. Atât fetele cât si baietii sunt expusi implicarii în forme de munca si trafic însa studiile de pâna acum au aratat o proportie foarte mare a fetelor exploatate în forme grave de munca comparativ cu baietii. De asemenea, fetele sunt supuse unor dificultati suplimentare fata de baieti, mai expuse exploatarii sexuale iar acest lucru este rezultatul rolului vulnerabil pe care societatea îl atribuie femeii. 

Un risc special îl au fetele care provin din familii numeroase mai ales daca fata este cea mai mare dintre frati sau are frati sau surori mai mici în îngrijire (vezi factor de risc genul). Fata cea mai mare din familie are responsabilitatea de îngrijire a copiilor mai mici, de realizare a treburilor gospodaresti (pregatirea mesei, curatenie, spalat etc.). Implicarea ei în aceste activitati de munca "invizibila" îi afecteaza dezvoltarea sa cognitiva, sociala, emotionala si calitatea vietii. De asemenea, performantele academice sunt influentate si datorita timpului foarte scurt pe care îl are pentru studiu, lectura, activitati de învatare sau de timp liber.

Copiii pot fi traficati pentru munca domestica, munca în industrie, munca în agricultura, exploatare sexuala. Copiii devin cu usurinta victime ale abuzurilor, nu îsi sustin drepturile la fel de puternic ca adultii, solicita mai putine eforturi din partea exploatatorului. Acesta le poate cere sa munceasca mai multe ore iar costurile pentru întretinerea lor sunt minime. Stereotipurile culturale care acorda copiilor un rol inferior în societate, în special fetelor, sunt punctul de plecare al acestor forme de munca în conditii din cele mai periculoase.

Exista o tendinta a cresterii solicitarilor pe piata traficului pentru copii de vârsta din ce în ce mai mica. În scopul exploatarii sexuale, baieti si fete sunt traficati în numar mare, însa cea mai mare parte a victimelor continua sa fie fete. Traficul de fete are consecinte dintre cele mai distructive având în vedere riscurile asociate : sarcina, infectii cu transmitere sexuala ce pot afecta capacitatea reproductiva, HIV/SIDA. Pentru fetele victime ale traficului reintegrarea sociala poate fi extrem de dificila din cauza sentimentelor de rusine si vinovatie pe care le au, a atitudinilor negative ale familiei si comunitatii. Reactiile negative ale comunitatii sunt urmarea acelorasi diferente de gen atribuite fetelor si baietilor, cu sublinierea rolului de inferioritate al fetelor. 

Factorii de risc  interni actioneaza pe parcursul dezvoltarii copilului si în imediata sa apropiere si   

pot avea legatura cu structura familiei, starea sociala si economica a acesteia, cu problemele pe care le întâmpina familia si cu mostenirea culturala, valorile la care se raporteaza membrii familiei (pe plan religios, moral, educational, comportamental, etc.).

Analiza acestor factori, întrucât tin de mediul de provenienta al copilului, poate oferi o întelegere aprofundata a mecanismului de producere a muncii copilului (a cunostintelor, atitudinilor si practicilor care favorizeaza munca copilului).

Conditiile de viata din familie. Familia este cel dintâi mediu cunoscut de copil, determina structura emotionala a acestuia si îl introduce pe copil în societate. De aceea, unul dintre cele mai frecvent întâlnite comportamente este cel în care copilul începe sa munceasca ajutându-si familia. Acest comportament este urmarea fie a saraciei, necesitând munca din partea tuturor membrilor familiei, fie a valorilor culturale care confera muncii copilului rol responsabilizator în devenirea lui ca viitor adult.

Astfel, pentru copiii ale caror familii locuiesc în mediul rural, munca începe firesc la o vârsta foarte mica, prin prezenta alaturi de parinti la muncile agricole sau în gospodarie, aproape zi de zi. Initial, copilul realizeaza sarcini facile si ulterior din ce în ce mai crescute ca dificultate. În astfel de situatii este greu de trasat o linie între ce este acceptabil si ce nu, pentru fiecare copil lucrurile fiind diferite.

Acesta este un exemplu de munca a copilului la o vârsta frageda si în mediul protectiv al familiei.

Munca în agricultura nu este lipsita de riscuri asa cum poate parea (folosirea produselor chimice, a masinilor agricole, a cantitatilor mari carate de copii). Tot în apropierea familiei pot fi întâlniti copii  muncind si la mici afaceri de familie sau facând lucruri pentru uzul familiei.

Familiile copiilor care muncesc sunt de obicei familii numeroase iar dintre copii, de obicei, cel mai mare si urmatorul ca vârsta sunt cei care participa la întretinerea familiei. Este un lucru obisnuit ca responsabilitatea întretinerii familiei sa fie împartita între parinti si copiii mai mari. Sunt frecvente situatiile în care parintii sunt îndatorati altor persoane si pentru plata acestor datorii copiii presteaza diverse munci sau devin angajatii creditorilor. Cei mai mici dintre copii sunt pastrati pentru munca în gospodarie, în special, fetele.

În familiile copiilor exploatati economic sunt întâlnite situatii dificile care determina un climat lipsit de protectie pentru copil. În astfel de situatii, urmarea este implicarea copilului în munca, iar în unele cazuri, parasirea familiei de catre copil în urma abuzului sau neglijentelor cu care se confrunta. Astfel de situatii pot fi:

.          prezenta unui singur parinte (deces, divort);

.          plasarea copilului în familia extinsa fara sa existe un real interes pentru copil;

.          existenta unei boli grave a unui membru al familiei asociata cu lipsa asigurarilor sociale;

.          consum de alcool sau droguri;

.          violenta verbala si/sau fizica asupra unuia dintre parinti, asupra copiilor;

.          abuzul sexual.

Valorile dupa care se ghideaza familia (convingeri si atitudini fata de munca, educatie, religie, casnicie, comunitate, etc.) sunt importante întrucât reprezinta apartenenta si traditiile familiei respective. Aceste valori influenteaza comportamentul parintilor fata de copii si sunt transmise si acestora (ceea ce explica ciclicitatea unor atitudini de respingere fata de educatie, a unor modele dezorganizate de familie si a unui statut scazut socio-economic). Rezultatul este ca familia încurajeaza copilul sa munceasca de la o vârsta frageda, îl obliga chiar, si ulterior ajunge sa depinda de munca acestuia. Astfel, valorile scazute ale familiei contribuie la perpetuarea de la o generatie la alta a unui statut  socio-economic  si cultural scazut.

Munca copilului este cel mai adesea corelata cu venituri reduse sau extrem de reduse ale familiei. Saracia determina implicarea copilului în munca pentru obtinerea de venituri necesare supravietuirii. Acest lucru propaga la rândul sau lipsa timpului si resurselor pentru educatie conturându-se un cerc vicios în care saracia produce munca copilului si invers. Copiii muncesc pentru a completa veniturile familiei sau chiar pentru a sustine familia (atunci când unul sau ambii parinti au decedat); banii necesari alimentelor, hainelor si rechizitelor pentru sine si/sau pentru frati, reprezinta un alt motiv pentru care copiii sunt implicati in forme de munca.

Educatia este componenta în detrimentul careia se desfasoara predominant munca copiilor. Atât scoala cât si munca solicita timp; decizia familiei privitor la continuarea educatiei va fi luata cel mai adesea tot în termeni financiari. În timp ce scoala este asociata cu costuri necesare procurarii de haine, rechizite, munca nu implica costuri. Daca educatia, prin intermediul scolii, este o investitie de viitor care valorifica copilul dar care nu aduce nici un beneficiu material imediat, munca aduce beneficii imediate suplimentând veniturile întregii familii.   De aceea cei mai multi dintre copiii care muncesc, dupa ce se confrunta cu dificultati de învatare, absenteism, sentimente de inferioritate fata de colegi, atitudine indiferenta a parintilor fata de scoala si educatie în general, renunta la scoala în favoarea muncii.

Nivelul scazut de educatie al parintilor si cunostintele reduse pe care le au despre cresterea si educarea copiilor au un impact negativ asupra copiilor si viitorului lor. Parintii cu un nivel de educatie scazut ofera copiilor o perspectiva limitata asupra importantei educatiei si nu încurajeaza aspiratiile de realizare scolara sau profesionala ale acestora. Astfel, daca parintii au mers la scoala pentru putin timp sau nu au mers niciodata, nu înteleg nevoia de educatie pentru copiii lor. Un exemplu îl reprezinta situatia în care parintii îsi dau copiii de mici sa lucreze munci necalificate pentru diferite persoane, în speranta ca vor învata cum sa se întretina si vor avea o viata mai buna ca adulti.

Identificarea si modificarea normelor socio-culturale privind munca si copilaria reprezinta un foarte important factor protector. Realizarea unor campanii de constientizare a consecintelor negative ale muncii asupra copiilor poate contribui la schimbarea acestor perceptii care favorizeaza exploatarea copiilor.

Factori protectivi. Factorii protectivi sunt reprezentati de elementele pozitive în combaterea muncii copilului; acestia pot fi folositi ca pârghii ale schimbarii.

Combaterea muncii copilului implica o strânsa colaborare pe termen lung, o abordare comprehensiva a problematicii muncii copilului. Rolurile cele mai importante revin:

1.         institutiilor guvernamentale;

2.         organizatii internationale (ILO, UNICEF)

3.         organizatiilor patronale

4.         sindicatelor

5.         organizatiilor nonguvernamentale

6.         comunitatilor în care copiii sunt implicati în munca sau trafic;

7.         copiilor si parintilor

Politici sociale / institutii. Politica nationala este cheia în procesul de eliminare a muncii copilului. În absenta unei politici ferme dublata de resurse si actiune efectiva, toate eforturile realizate de ceilalti parteneri pot esua. Astfel, guvernul are obligatia de a stabili, implementa si monitoriza politicile si legislatia sociala si apoi de a le transpune în actiune.

Cooperarea pe plan international permite crearea unui context adecvat de combatere a muncii copilului, prin raportarea la standarde comune si prin potentarea resurselor pentru tarile mai putin dezvoltate, în special în problema traficului de copii.

Un aspect important este colaborarea dintre guvern si ceilalti actori sociali implicati în combaterea muncii copilului, Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei, Inspectia Muncii, Autoritatea Nationala pentru Drepturile Copilului si Adoptie, Directiile Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului. Aceasta colaborare se transpune în programe de actiune directa în vederea prevenirii implicarii în munca a copiilor, precum si a retragerii din munca, reabilitarii si (re)integrarii sociale si educationale a copiilor care muncesc.

Legislatie nationala. Legislatia nationala este principalul instrument prin care institutiile guvernamentale actioneaza pentru combaterea muncii copilului. Prin intermediul legislatiei se stabilesc principalele obiective si prioritatile politicilor nationale, drepturile si responsabilitatile parintilor, copiilor, institutiilor implicate, procedurile de actiune pentru combaterea muncii copilului, traficului si violentei.

Pâna acum, în România, legislatia a împiedicat aparitia cazurilor de exploatare prin munca în domeniul industrial, prin interzicerea lucrului în fabrici a copiilor. Au existat însa cazuri de implicarea a copiilor în muncii industriale, pe timpul noptii, care au fost însa identificate si stopate.

Legislatia nationala prevede programe de actiune împreuna cu organizatiile nonguvernamentale si organizatiile internationale pentru combaterea muncii copilului.

Servicii sociale adaptate nevoilor familiilor aflate în dificultate. Eliminarea muncii copilului si actionarea în directia celor mai grave forme de munca presupune parteneriate între institutii, lucrul în echipa multidisciplinara si servicii sociale care sa corespunda realelor nevoi ale copiilor si familiilor.

În ultimii ani, în România, serviciile sociale au dobândit valente pozitive:

.          abordarea individualizata a copilului si familiei în cadrul serviciilor de protectie;

.          cresterea numarului de institutii si organizatii implicate în protectia copilului si familiilor;

.          diversificarea tipurilor de servicii oferite;

.          cresterea accesibilitatii serviciilor;

.          cresterea gradului de activism în interventii;

.          alternative educationale pentru copii (educatie informala, cluburi, activitati sportive etc.)

Pe ansamblu, se poate vorbi de elemente pozitive în evolutia sistemului de învatamânt din România:

.          programe speciale destinate populatiei de etnie roma pentru combaterea si prevenirea discriminarii si marginalizarii acesteia;

.          sprijinirea financiara a elevilor care provin din familii cu venituri reduse;

.          programe de recuperare scolara desfasurate cu asistenta tehnica a unor organizatii internationale;

.          alocarea de fonduri pentru activitati informale (tabere, excursii, activitati sportive).

În ceea ce priveste alternativele educationale pentru diferitele categorii de copii este înca nevoie de schimbari care sa se reflecte într-un sistem educational care sa raspunda nevoilor diferitelor categorii de copii, nu un sistem care sa raspunda doar anumitor categorii de copii.

Servicii de orientare profesionala pentru copii/parinti. Cei mai multi adulti din comunitatile defavorizate au petrecut putin timp pe bancile scolii. Ocupatia pe care acestia o vor avea depinde foarte mult de oportunitatile care se ivesc pentru fiecare, cei mai multi lucrând munci necalificate.

Accesul acestor persoane la formare profesionala este împiedicat de faptul ca nu au absolvit învatamântul obligatoriu. Programele de succes în aceasta privinta sunt cele care implica adulti în activitati practice, personalul specializat lucrând cu ei în vederea achizitionarii unor deprinderi practice de munca.

Planning familial si educatie sexuala. Unele dintre traditiile comunitatilor de romi sunt restrictive în ceea ce priveste sexul înainte de casnicie respectiv în ceea ce priveste prezenta mai multor parteneri sexuali. În general se poate vorbi de atitudine refractara fata de educatia sexuala. Pentru a informa si educa în comunitatile defavorizate este important suportul a câtiva dintre membrii comunitatii. Asistentul social poate avea un rol cheie orientând si însotind oamenii catre  serviciile medicale adecvate respectiv informând si formând atitudini sanatoase fata de sex, contraceptie, infectii cu transmitere sexuala.

Participarea copiilor. Imaginea autoritatilor locale asupra problemelor comunitatilor defavorizate nu este întotdeauna reala si interventia acestora nu poate acoperi toate nevoile unei comunitati. De aceea, participarea chiar a copiilor, atât din comunitatile defavorizate cât si a celor din afara lor, poate facilita prezenta unui mecanism mai simplu de identificare a copiilor si familiilor aflate în risc de exploatare economica sau trafic. De asemenea, copiii sunt cei care cunosc cu exactitate nevoile altor copii si cei care pot face propunerile cele mai potrivite, prin prisma experientelor proprii similare.

Media. Sensibilizarea tuturor celor ce pot si doresc sa detina un rol în procesul de eliminare a muncii copilului se realizeaza prin intermediul media în toate formele sale.

            CENTRUL DE ZI, VERIGA PENTRU PREVENIREA sI COMBATEREA EXPLOATĂRII PRIN MUNCĂ A COPIILOR

 Justificare

În societatea româneasca de dupa 1989, fenomenul muncii copilului a avut o vizibilitate redusa. Nu putem însa spune ca el este marginal, putin extins sau neimportant. Vizibilitatea redusa a unor probleme sociale se poate datora multor factori, precum perceptia la nivel social privind ceea ce este important la un moment dat în societate, slaba cunoastere a cauzelor si consecintelor unui fenomen, ori dificultatile pe care le întâmpina grupurile interesate în aducerea în atentia opiniei publice sau a guvernarii a unei anumite probleme. În ceea ce priveste fenomenul exploatarii prin munca a copiilor, toate aceste trei tipuri de motive au contribuit la mentinerea lui într-o masura ridicata în afara atentiei publice sau institutionale.

În România, în pofida unor încercari de studiere a fenomenului avem înca o cunoastere partiala si fragmentara a acestuia. Nu exista înca o preocupare sistematica pe plan national privind acest fenomen si nici studii care sa ofere corelatii între munca copiilor si alte fenomene (precum abandonul scolar, repetentia, saracia, somajul).

Institutul National de Statistica considera în anul 2003  ca aproximativ 70.000 de copii sunt implicati în munca, 8,8% dintre acestia desfasurând activitati grele, iar în 96,6% din cazuri fiind ignorate reglementarile privind vârsta si durata muncii. Majoritatea sunt copii aflati în mediul rural, obligati de catre parintii lor sa contribuie la activitatile gospodaresti dar pot fi întâlniti copii care muncesc si în mediul urban. Acestia din urma sunt copii din familii de romi care cersesc alaturi de parintii lor sau copii din familii cu o situatie economica precara obligati ca prin munca sa contribuie la întretinerea familiilor lor.

Pornind de la mediul în care se regasesc copiii exploatati prin munca, distingem:

1.         Copiii care muncesc pe strada. Conform unui studiu efectuat în anul 2001, numarul copiilor care muncesc pe strada a crescut foarte mult. Cele mai întâlnite activitati sunt: cersetoria, munca de încarcare si descarcare marfurilor, spalarea parbrizelor sau a masinilor în parcari, vânzarea de flori sau ziare si colectarea deseurilor.

2          .Copiii care muncesc în mediul rural. Peste  70 %  din 400 de copii intervievati în mediul rural, cu vârste între 6 -14 ani, considera ca este normal sa munceasca. Zilnic, sarcinile primite de la parinti includ curatenia casei, gatitul, îngrijirea si hranirea animalelor, diferite munci agricole, îngrijirea fratilor si surorilor mai mici, taiatul lemnelor etc. 64 de copii au declarat ca lucreaza pentru un angajator rural .

3.         Copiii romi care muncesc. Copiii muncesc în gospodarie sau participa împreuna cu parintii la  munci agricole, productia sau vânzarea de diferite bunuri, colectarea materialelor reciclabile, muncesc în piete/depozite, în constructii sau pe strada. Copiii muncesc între 4-10 ore pe zi, contributia copiilor la veniturile familiei fiind o traditie .

În societatea contemporana devine tot mai pregnanta ideea ca fenomenul muncii copiilor are consecinte negative asupra dezvoltarii fizice si psihice a copiilor, punând în pericol respectarea drepturilor lor. Studiile efectuate în întreaga lume au aratat ca adesea copiii lucreaza în conditii cu risc ridicat, periculoase pentru sanatatea acestora. Copiii care muncesc sunt adesea abuzati, atât fizic cât si psihic; munca pe care o desfasoara putând avea consecinte grave asupra dezvoltarii si sanatatii lor.

Între educatie si exploatarea prin munca a copilului exista o dubla legatura. Pe de o parte, implicarea copiilor în cele mai grave forme de munca determina scaderea frecventei scolare, iar, pe de alta parte, lipsa resurselor necesare pentru frecventarea scolii conduce la munca copilului, ca singura alternativa. Abandonul scolar reprezinta efectul negativ cel mai vizibil al muncii copilului. Acest fenomen are consecinte atât la nivel individual, cât si la nivelul societatii. Copilul care abandoneaza scoala este viitorul adult care nu va avea o calificare profesionala si care va munci fara forme legale. Abandonul scolar induce o marginalizare sociala a elevului  în cauza, respectiv o limitare a dreptului sau la o calificare profesionala autentica si la refuzul de a avea roluri sociale apreciate si recunoscute ca fiind valorizante pentru personalitatea sa. Lipsa posibilitatilor de realizare profesionala a celor care au abandonat scoala va conduce, pe termen lung, la dificultati de integrare sociala.

Scop:

.          Prevenirea si combaterea exploatarii prin munca a copiilor de pe raza sectorului 6 prin reintegrarea lor familiala si scolara;

.          Cresterea capacitatii institutionale prin crearea unei echipe intersectoriale locale si a 10 puncte focale în comunitatile defavorizate.

 Obiective:

.          Retragerea a 45 de copii de pe raza sectorului 6 din cele mai grave forme de munca;

.          Crearea unui centru de zi (educational) cu o capacitate zilnica de primire pentru 15 copii;

.          Asistenta pentru minim 50 copii identificati în puncte focale;

.          Stabilirea componentei si a metodologiei de lucru pentru echipa multisectoriala locala;

.          Crearea a cel putin 10 puncte focale si, respectiv, a 10 grupuri de actiune locale;

.          Mentinerea legaturii permanente cu grupurile de copii care traiesc pe strada si identificarea rapida a copiilor care ajung în strada;

.          Mentinerea legaturii cu copiii reintegrati în familie sau plasati în alte forme de protectie pentru asigurarea evaluarii periodice a evolutiei acestora si adaptarea în consecinta a planurilor individuale de interventie;

.          Cresterea nivelului de pregatire si a gradului de profesionalism a personalului angajat;

.          Organizarea de activitati de consiliere pentru parinti în vederea obtinerii unui loc de munca, a rezolvarii problemei actelor de identitate, acolo unde este cazul.

Activitati cu beneficiarii copii. Activitatile proiectului se vor desfasura în centrul de zi al proiectului. Desfasurarea activitatilor presupune constituirea unei echipe multidisciplinare formate din coordonator, psiholog, asistenti sociali, educatori, învatatori si asistent medical.

Centrul de zi va acompania beneficiarii care urmeaza programul de asistenta din centru pâna la o integrare sociala completa. În cadrul centrului de zi se vor desfasura urmatoarele tipuri de activitati:

.          oferirea de suport nutritional;

.          asistenta medicala primara  - asigurata de personal specializat (asistent medical);

.          asistenta psiho-pedagogica: consiliere psihologica, educatie privind drepturile copilului, orientare scolara si profesionala;

.          întocmirea planului individualizat de servicii si integrarea/reintegrarea familiala a copiilor în:

·        familia naturala,

·        familia extinsa

·        la asistenti maternali,

·        integrarea/reintegrarea scolara;

·        demersuri juridice

Pregatirea personalului. În cadrul programului vor fi derulate cursuri de pregatire a personalului centrului de zi. Tematica cursurilor va include informatii referitoare la legislatia în domeniul protectiei copilului aflat în  dificultate, deprinderi de relationare si comunicare cu copiii victime ale exploatarii, reabilitarea lor psiho-sociala.

Interventia în teren. Activitatile derulate vor consta în: asigurarea nevoilor de urgenta ale beneficiarilor (igiena, medicale, de adapost de urgenta, nutritionale), culegerea de informatii si întocmirea dosarului individual, clarificarea identitatii copilului si identificarea mediului de provenienta al acestuia. Tot în aceasta faza se vor realiza si anchetele sociale la domiciliul copiilor (daca domiciliul poate fi identificat). Asistentii sociali vor contacta parintii copiilor si vor purta cu acestia discutii legate de importanta revenirii copilului în familie si scoala, precum si despre riscurile pe care le presupune implicarea lor în forme grave de munca.

În acelasi timp, copiii vor fi implicati împreuna cu asistentii sociali în diverse activitati cultural-recreative si în programe educationale informale. Acestea au, pe de o parte, scopul de a facilita câstigarea încrederii copiilor si pe de alta parte, rolul de a facilita deprinderea de catre acestia a unor norme de convietuire si comportament în societate.

Consiliere familiala. Se va asigura consilierea familiei prin întâlniri individuale sau de grup. Consilierea facuta de profesionisti este cruciala pentru restabilirea relatiei copil-parinte. Majoritatea parintilor nu sunt constienti de efectele negative asupra dezvoltarii fizice, psihice sau educatiei lor scolare. Parintii vor fi încurajati sa-si cunoasca responsabilitatile si sa acorde o atentie mai mare protectiei copiilor lor. Familiilor le vor fi oferite informatii privind gasirea unui loc de munca sau modalitatile de a beneficia de sprijinul serviciilor de protectie sociala disponibile.

Suport material pentru familii. Va consta în acordarea de asistenta materiala familiilor copiilor inclusi în program.

Recuperarea scolara a copiilor. O componenta importanta a programului o va constitui oferirea de alternative educationale pentru copiii care au abandonat scoala, alternative care sa raspunda tuturor necesitatilor specifice grupurilor de copii din orase si sate. Totodata copiilor li se vor oferi rechizite scolare si materiale educationale.

Servicii medicale si nutritionale pentru copii. Copiii vor fi consultati medical periodic în colaborare cu institutiile de profil si se vor face înscrierile copiilor la medicul de familie. Copiii care vor urma cursurile de recuperare scolara vor beneficia si de hrana zilnica.

Activitati ale echipei intersectoriale. În cadrul proiectului, va fi creata o echipa intersectoriala care va avea în componenta ei reprezentanti ai Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului, Inspectoratului de Politie, Inspectoratului Teritorial de Munca, Inspectoratului scolar, Directiei de Sanatate Publica, Bisericii, Primariei, sindicatelor si organizatiilor neguvernamentale. Stabilirea echipei presupune semnarea unei conventii de colaborare între aceste institutii în care se precizeaza responsabilitatile fiecareia.

Echipa intersectoriala locala va avea ca rol monitorizarea cazurilor de copii exploatati prin munca si interventia în vederea retragerii lor din situatiile abuzive. De asemenea, echipa va dezvolta programe de sensibilizare a opiniei publice si a presei cu privire la problematica formelor grave de munca la care sunt supusi copiii.

Grupurile de actiune vor participa la întâlniri trimestriale cu membrii echipei intersectoriale în care temele de discutie vor fi legate de situatia din zonele sau comunitatile reprezentate, cazurile identificate, masurile de eliminare a situatiilor de abuz, monitorizarea lor, gasirea de resurse pe plan local pentru ajutorul necesar copiilor si familiilor lor. Membri ai echipei intersectoriale si ai serviciului social creat se vor deplasa în comunitatile selectate ca puncte focale cel putin o data pe luna.

Prin structura ei, echipa intersectoriala poate propune metode de interventie în ceea ce priveste activitatea grupurilor de actiune pe care le coordoneaza.

Metodologie. Interventia sociala în acest program în favoarea copiilor exploatati va presupune:

1. Reperarea problemei sociale, în cazul nostru contactarea grupurilor de copii si tineri care muncesc în strada sau comunitatile rurale.

2. Analiza situatiei grupului sau copiilor exploatati economic consta în culegerea informatiilor referitoare la datele personale ale copiilor, mediul în care traiesc si muncesc, relatiile cu adultii din zona în care au fost contactati. Metodele de culegere a datelor pot fi observatia participativa în strada în mediul urban, documentarea la alte institutii sau servicii sociale cu care copiii au venit în contact în trecut, interviul semi-structurat sau istoria individuala relatata de catre copii sau tineri, ancheta sociala în comunitatile defavorizate (sat, cartiere marginase).

3. Evaluarea preliminara si operationala consta, pe de o parte, în clarificarea si descrierea problemelor cu care se confrunta copiii din strada, iar pe de alta parte în definirea prioritatilor de actiune si a cailor de rezolvare a problemelor.

4. Elaborarea planului individual de interventie presupune elaborarea pe baza înregistrarilor facute a istoricului social si a profilului psihologic al copilului avut în vedere. Tot în aceasta etapa se determina obiectivele interventiei, ordinea importantei lor si metodele sau tehnicile de realizare a obiectivelor. Acest proiect de interventie va fi construit împreuna cu copiii sau tinerii. Ca obiective, putem enumera internarea în centrele de zi sau rezidentiale, reîntoarcerea în familia biologica sau plasamentul la o familie-substitut, integrarea într-un program educational, întocmirea actelor de identitate, asistenta medicala de specialitate, includerea parintilor într-un program de suport si consiliere, asistarea în relatia cu autoritatile.

5. Desfasurarea de actiuni în favoarea copilului conform planului de interventie.

6. Evaluarea rezultatelor si monitorizarea schimbarilor produse pe o anumita perioada de timp consta în masurarea schimbarilor produse în viata copiilor sau a tinerilor. În aceasta etapa, se evalueaza si eficienta interventiei lucratorului social.

7. Încheierea interventiei este momentul în care actorii sociali implicati (lucratorul social prin serviciul pe care îl reprezinta, cu sau fara acordul copilului, considera ca obiectivele au fost atinse sau ca, dimpotriva, planul individualizat a esuat, fara sanse de a mai fi continuat.

            Grupul tinta. Beneficiarii directi sunt:

-          copiii exploatati economic

-          autoritatile locale prin:

-          crearea unei echipe intersectoriale la nivel local

-          stabilirea a 10 puncte focale în comunitatile vulnerabile

Cei 45 de copii vor frecventa centrul de zi în vederea reintegrarii lor scolare sau profesionale si oferirii de consiliere parintilor lor. Se va urmari reintegrarea scolara a copiilor în functie de vârsta si nivelul scolar fie în scoli generale în învatamântul de zi, fie în programul de recuperare scolara organizat la nivel local.

În cadrul centrului, vor fi formate 30 de persoane (echipa de implementare a centrului, voluntari si specialisti din DGASPC si ONG-uri).

Beneficiarii indirecti vor fi:

-          parintii copiilor din program (familiile celor 45 de copii);

-          personalul din Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectie a Copilului (10 persoane), cadrele didactice implicate în activitatile centrului (2 persoane);

-          personalul din organizatiilor neguvernamentale partenere care deruleaza programe pentru copiii strazii în regim rezidential, de noapte sau asistenta stradala (5 persoane);

-          lucratorii sociali comunitari;

-          alti parteneri din comunitatile defavorizate

-          mass-media si opinia publica.

 Locul si rolul serviciului creat în sistemul de protectie a copilului. Serviciul creat este complementar programelor sociale destinate copiilor victime ale abuzurilor desfasurate în prezent de DGASPC sector 6.

            Descrierea metodei de estimare a costurilor. Calculele cu privire la cheltuielile de întretinere si functionare si achizitionarea de echipamente si detalierea acestora s-au stabilit prin consultare cu DGASPC. Cheltuielile directe cu beneficiarii proiectului se raporteaza la nevoile primare (hrana, îmbracaminte, igiena) si necesitatea asigurarii suportului pentru reintegrarea scolara a copiilor, fie în scolile generale, fie în programul A doua sansa.

            Sarcinile si responsabilitatile personalului serviciului nou creat. Personalul este format din coordonator, un psiholog, 2 asistenti sociali, 2 educatori/învatatori si un asistent medical. La aceste persoane, se adauga si un operator ecologic.

Coordonatorul este responsabil de buna desfasurare a activitatilor prevazute în cadrul acestui serviciu social. El reprezinta programul social în relatiile cu alte institutii si urmareste respectarea planului de lucru al serviciului având atributii de decizie si control privind obligatiile de serviciu ale angajatilor.

Psihologul se va pune atât la dispozitia copiilor, cât si a lucratorilor sociali si educatorilor, el fiind consilierul tuturor. Totusi, sarcinile lui permanente vor consta în urmarirea evolutiei copiilor si consilierea psihologica acestora si a familiilor lor.

Asistentii sociali vor pune la dispozitia personalului specializat al serviciului cazurile identificate în zonele de interventie. Copiii vor fi inclusi totodata în programele de reinsertie sociala derulate de Directiile de Asistenta Sociala si Protectie a Copilului.

Asistentul medical va respecta obligatiile legale prevazute pentru servicii medicale de urgenta.

Atributiile educatorilor si ale învatatorilor sunt legate de activitatile educative si recreative organizate în cadrul centrului educational.

 Personalul. Personalul va beneficia de cunostinte în urmatoarele domenii: legislatie în domeniul protectiei copilului si a învatamântului, roluri si responsabilitati ale asistentului social, psihologului, efectele exploatarii prin munca, atasament si separare, maltratare si neglijare, dezvoltarea copilului, psihologia copilului,  pedagogie speciala etc.

De asemenea, personalul va beneficia de informatii privind traficul de fiinte umane, drogurile si efectul acestora asupra organismului, HIV/SIDA si bolile cu transmisie sexuala.  

Obiectivele perioadei de pregatire sunt:

.          Formarea unor deprinderi de relationare si comunicare cu copiii victime ale exploatarii;

.          Informatii cu privire la legislatia în vigoare privind protectia copilului;

.          Dezvoltarea lucrului în echipa prin corelarea serviciilor sociale oferite de alte Directii de Asistenta Sociala si Protectie a Copilului sau ONG-uri;

.          Stabilirea unei metodologii de lucru unitare pentru reintegrarea familiala si/sau scolara.

Perioada de pregatire va cuprinde 40 de ore de pregatire teoretica si practica (5 zile a câte 8 ore: 40 de ore) si se va realiza cu respectarea normelor Ordonantei nr. 129/2000 privind formarea profesionala a adultilor.

            Integrarea copiilor în familia naturala sau largita (durata estimata si procentul de copii care se estimeaza ca vor fi reintegrati)

În situatia în care sunt depistate cazuri de copii abandonati de parintii lor în strada, procesul de reintegrare va avea o durata medie de 2 luni si presupune luare în considerare a tuturor variantelor de reintegrare familiala (familii naturale, largite sau familii-substitut prin implicarea asistentilor maternali). Din totalul de 45 de copii, estimam ca numarul copiilor reintegrati în familie va fi de 10 pentru prima perioada de cinci luni a proiectului.

            Servicii complementare. Parteneriatele cu Directia de Asistenta Sociala si Protectia Copilului, Inspectoratul de politie, Inspectoratul teritorial de munca, Inspectoratul scolar, Directia de sanatate publica, Biserica, Primaria si, daca va fi posibil, sindicate vor asigura o buna functionare a noului serviciu, oferind un suport în rezolvarea problemelor ce tin de responsabilitatile acestor institutii. Serviciul nou înfiintat poate fi conceput ca model alternativ de educatie, pe de o parte, si, prin echipa intersectoriala, ca o structura de coordonare si monitorizare a activitatilor destinate eliminarii formelor grave de exploatare si diminuare a abandonul sau absenteismului scolar.

 Etapele realizarii centrului si perioada necesara pentru a deveni functional:

            1.Selectarea personalului (echipelor de lucru - centrul educational);     

            2.Organizarea sesiunilor de pregatire pentru personalul centrului educational;              

          3.Stabilirea metodologiei de lucru;        

            4.Stabilirea componentei echipei intersectoriale;          

            5.Amenajarea si dotarea corespunzatoare a spatiului pentru crearea centrului educational;      

            6. Întâlniri ale echipei intersectoriale pentru stabilirea rolurilor fiecarui membru;

            7.Identificarea cazurilor de copii exploatati de catre echipa de asistenti sociali a centrului educational;

            8.Crearea unui mecanism de identificare a comunitatilor vulnerabile economic si stabilirea punctelor focale;            

            9.Pregatirea, lansarea proiectului si organizarea unei conferinte de presa;                     10.Seminar cu participarea membrilor echipei intersectoriale si ai grupurilor de actiune de la nivelul punctelor focale;  

            11.Asigurarea suportului nutritional pe timpul frecventarii centrului educational;

            12.Asigurarea de servicii de consiliere psihologica individuala si de grup pentru copiii victime ale exploatarii în vederea reintegrarii familiale si recuperarii scolare;                  

          13.Includerea copiilor strazii în programele educationale alternative organizate în cadrul centrului educational;           

            14.Organizarea de activitati de petrecere a timpului liber cu copiii;                   15.Întocmirea actelor de identitate în colaborare cu politia si autoritatile locale;

            16.Efectuarea de consultatii medicale pentru copiii care frecventeaza adapostul de zi si familiile lor;     

            17.Asigurarea igienei corporale si vestimentare a copiilor;       

            18.Organizarea de întâlniri individuale sau de grup cu parintii pentru îmbunatatirea relatiilor lor cu copiii;           

            19.Redactarea de rapoarte lunare si trimestriale;         

            20.Stabilirea unui mecanism de monitorizare a cazurilor de copii exploatati economic în mediile urban si rural în colaborare cu Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului; 

            21.Redactarea unui raport privind distributia punctelor focale si activitatile grupurilor de actiune;         

            22.Redactarea raportului final si pregatirea transferarii serviciului catre autoritatea locala;        

Impactul subproiectului asupra grupului tinta si comunitatilor locale

La nivel de grup tinta:

.          constientizarea de catre alti copii aflati în situatii similare a posibilitatilor de solutionare a problemelor sociale cu care se confrunta, împreuna sau fara familie;

.          cresterea gradului de constientizare în rândul parintilor si comunitatilor a efectelor exploatarii prin munca a copiilor;

.          informarea copiilor aflati în dificultate despre drepturile lor, serviciile la care pot avea acces, actiunile pe care le pot întreprinde atunci când se afla în situatii dificile;

.          posibilitatea de cunoastere îndeaproape a problemelor cu care copiii se confrunta atunci când muncesc;

.          întelegerea atitudinilor care formeaza premisele muncii copilului într-o familie sau alta.

La nivelul comunitatilor locale:

.          o mai buna întelegere a mecanismului ce determina implicarea copiilor în diferite forme de munca si implicit cresterea accesului la serviciile sociale;

.          constientizarea de catre membrii comunitatii si de catre parintii copiilor exploatati economic, a riscurilor la care copiii se expun atunci când muncesc si a ceea ce înseamna forme de munca acceptata în gospodarie;

.          stabilirea unei retele cu echipele intersectoriale din celelalte judete;

.          implicarea si responsabilizarea factorilor de decizie;

.          crearea unui mecanism de identificare a cazurilor de exploatare si de monitorizare a modului în care acestea sunt solutionate.

Riscuri

Lipsa suportului pentru familiile aflate în situatii de criza poate afecta procesul de reintegrare familiala. Copiii reîntorsi în familie devin actorii principali ai procesului de reintegrare familiala a carei durata variaza de la caz la caz. Însa un alt factor îl constituie familia. Includerea familiei în activitatile programului este o componenta esentiala pentru gasirea de solutii si identificarea problemelor. Atitudinea familiei, cât si rolul pe care îl atribuie aceasta copilului, educatiei sale scolare, cât si climatul psihologic în care copilul creste sunt factori importanti ai deciziei de a trimite copilul la scoala sau de a-l trimite la munca. Asadar, pentru asigurarea unor rezultate pe termen lung, serviciile sociale trebuie sa acorde aceeasi atentie parintilor copiilor reîntorsi în familie sa recuperati din punct de vedere scolar (prin ajutor material, consiliere si îndrumare pentru gasirea unui loc de munca).

IV.              MONITORIZAREA MUNCII COPILULUI

În sens larg, monitorizarea muncii copiilor implica identificarea copiilor în locurile în care muncesc si observarea riscurilor la care sunt expusi, retragerea din munca sau micsorarea/înlaturarea riscurilor si urmarirea copiilor astfel încât sa se asigure faptul ca beneficiaza de alternative satisfacatoare si ca nu "recidiveaza" în implicarea în munca. Prin repetarea regulata a acestui proces, monitorizarea muncii copiilor devine un instrument prin care administratia locala se asigura ca într-o anumita comunitate sau zona nu mai exista copii exploatati prin munca.

Sistemul de monitorizare îsi propune sa "acopere" locurile de munca, scoala si nu în ultimul rând comunitatea. Inspectorii de munca joaca un rol crucial, ei fiind cei care pot identifica copiii care muncesc pentru agenti economici, contribuind totodata la îmbunatatirea conditiilor de munca pentru copiii aflati la vârsta la care munca este permisa. Deoarece însa, în foarte multe cazuri, copiii muncesc în economia informala, în comunitate, în gospodarie sau pe strazile oraselor este nevoie de implicarea unor parteneri care lucreaza, traiesc sau au acces la aceste medii. Conceptul cheie pe care se bazeaza acest sistem este parteneriatul. Asistentii sociali din cadrul autoritatilor locale sau ONG-urilor care lucreaza cu copii în dificultate, "oficialii" comunitatii (profesori, preoti, cadre medicale, politisti) si membrii comunitatii pot contribui la identificarea copiilor exploatati sau în risc de a fi exploatati prin munca. Fiecare dintre acestia au capacitati diferite de a se implica în prevenirea si eliminarea muncii copilului în functie de aria/sectorul în care munceste copilul, mai mult sau mai putin vizibil/a si de atributiile institutiilor pe care le reprezinta.

Membrii si oficialii comunitatii pot identifica copiii care practica munca domestica în propria gospodarie sau în alte gospodarii, precum si copiii care muncesc în agricultura. Politistii pot identifica copii implicati în activitati ilicite sau copii traficati. Profesorii pot sesiza situatii în care copiii absenteaza de la scoala, au performante scolare scazute, iar cadrele medicale situatii în care starea de sanatate a copilului este afectata, acesta este obosit si dezvoltarea sa fizica nu corespunde cu vârsta.

Asistentii sociali pot identifica copii implicati în diverse forme de munca/în risc de a fi exploatati fiind prezenti în comunitatile sarace si vizitând periodic zonele din oras în care sunt întâlniti de obicei copiii care muncesc: intersectii, gari, piete. Prezenta constanta a asistentului social ca mediator al relatiilor dintre indivizi si institutii, resurse, servicii si oportunitati contribuie la câstigarea încrederii acestora si implicit la o mai buna vizibilitate a problemelor existente în comunitate.

Asistentii sociali joaca, de asemenea, un rol important în activarea si mobilizarea membrilor comunitatii în ceea ce priveste identificarea si eliminarea celor mai grave forme ale muncii copilului. Implicarea comunitatii este importanta, dar poate fi dificil de realizat în unele comunitati cum ar fi cele de romi unde munca copilului face parte din traditiile sociale, culturale si economice. Primul pas consta în sensibilizarea comunitatii cu privire la aceasta problema. Fiind implicat în viata comunitatii, asistentul social poate influenta convingerile membrilor acesteia referitoare la munca copilului. El poate determina o buna întelegere a consecintelor si riscurilor acesteia si totodata valorizarea educatiei. Actiunile de sensibilizare trebuie sa aiba ca grup tinta atât persoanele direct afectate de munca copilului (parinti, copii, angajatori), cât si comunitatea ca întreg. Pe lânga sensibilizare, în actiunile sale în comunitate, asistentul social trebuie sa urmareasca informarea membrilor acesteia în legatura cu serviciile de reabilitare si sprijin existente atât la nivelul autoritatilor locale, cât si al ONG-urilor, precum si cu procedurile de referire catre acestea care trebuie urmate dupa identificarea copiilor.

La un alt nivel al construirii capacitatii comunitatii, asistentii sociali se pot implica în crearea si mentinerea unor comitete locale de actiune formate din "oficialii" acesteia: profesori, preoti, cadre medicale, politisti, lideri ai comunitatii. Principalul rol al acestora este de a identifica copiii aflati în situatie de risc/exploatati si de a-i referi serviciilor sociale, precum si de a contribui la prevenire prin cresterea gradului de constientizare al membrilor comunitatii. În scopul abilitarii membrilor comitetelor este recomandata instruirea lor în legatura cu problematica exploatarii copilului.

Dupa referirea copiilor identificati catre institutiile responsabile, serviciile de asistenta si sprijin sunt oferite de echipe multidisciplinare formate din asistenti sociali, psihologi, juristi, medici, echipe în care de obicei asistentul social este managerul de caz.

Interventia în favoarea copiilor care muncesc presupune parcurgerea mai multor etape importante pentru realizarea procesului de asistenta sociala.

.          Faza primului contact si a angajamentului se deruleaza atunci când se initiaza relatia de ajutor pentru rezolvarea problemelor/nevoilor cu care se confrunta copilul si familia. Ea trebuie parcursa în mod adecvat pentru a elimina toate precautiile si temerile copilului si parintilor, mai ales ca, de foarte multe ori acestia sunt clienti involuntari. Asistentul social, prin rolul sau, poate sa creasca capacitatea parintilor si copiilor de a adopta comportamente dezirabile si sa îi motiveze pentru angajarea în procesul de reabilitare. Prin discutii cu parintii, el îi poate convinge în legatura cu consecintele si riscurile intrarii premature în munca si cu beneficiile, atât pe termen lung, cât si pe termen scurt ale frecventarii scolii. În aceasta faza asistentul social trebuie sa îsi puna în lucru urmatoarele abilitati: de a fi empatic, de a fi autentic, de acceptare, de tratare diferentiata, de a forma si dezvolta relatii cu copii si adulti, de a comunica si a de a se angaja într-o relatie cu membrii unei comunitati si de a încerca sa minimizeze factorii care cauzeaza riscul sau nevoia.

.          Investigatia si evaluarea preliminara constau în culegerea datelor copiilor si familiilor lor (istoricul si functionarea familiei, dimensiunile capacitatii parentale, dezvoltarea copilului, munca pe care o desfasoara, mediul în care munceste si traieste, factori de risc, resurse) urmata de analiza si evaluarea informatiilor. Metodele de culegere a datelor pot fi observatia participativa, interviul semistructurat, istoria individuala relatata de copii si parinti, documentarea la alte institutii sau servicii sociale cu care acestia au venit în contact în trecut. Evaluarea preliminara consta, pe de o parte, în clarificarea si descrierea problemelor cu care se confrunta copilul si a nevoilor acestuia, iar pe de alta parte în definirea prioritatilor de actiune si a cailor de rezolvare/satisfacere a acestora. Pe lânga abilitatile de comunicare si de empatie, în aceasta faza asistentul social trebuie sa posede abilitatea de a lucra în parteneriat - cu clientul si cu ceilalti profesionisti din cadrul echipei -  pentru a evalua nevoile, drepturile, punctele tari, responsabilitatile si resursele indivizilor, pentru a identifica riscurile, pericolele si abuzurile.

.          Planificarea consta în elaborarea planului individual de interventie în functie de nevoile copilului si familiei si stabilirea unui contract, scris sau oral cu acestia în vederea derularii activitatilor de schimbare. Planificarea consta în elaborarea unui plan complet de activitati (cu termen, loc de desfasurare, parti implicate, actiuni precise, resurse utilizate, forme de evaluare) si precizarea exacta a obiectivelor propuse împreuna cu copilul si parintii. Dupa stabilirea obiectivelor, asistentul social trebuie sa selecteze cele mai potrivite metode si tehnici de realizare a acestora. Ca obiective specifice putem enumera: re/integrarea în programe educationale informale urmata de re/integrarea în sistemul educational formal, integrarea în centre de zi, internarea în centre de plasament sau reintegrarea în familia naturala si medierea relatiilor cu aceasta, în functie de interesul superior al copilului, calificarea profesionala a adolescentilor sau a parintilor, oferirea de asistenta medicala, gasirea unui loc de munca, obtinerea actelor de identitate/actelor locative. Asistentul social trebuie sa clarifice cu copilul si parintii limitele serviciilor pe care poate sa le ofere institutia al carei angajat este si sa lucreze în parteneriat cu alte institutii pentru oferirea altor tipuri de servicii. Asistentul social trebuie sa posede abilitatea de a lucra în parteneriat cu membrii echipei multidisciplinare si cu copilul si parintii pentru a negocia si a planifica "raspunsuri" la nevoile evaluate.

.          Interventia propriu-zisa si monitorizarea, într-o formula restrânsa, presupun punerea în aplicare a planului de interventie si evaluarea continua a activitatilor realizate. Asistentul social, prin rolul sau, poate ajuta parintii si copiii sa "înteleaga" drepturile copilului si îi poate încuraja pe acestia din urma sa îsi exercite dreptul la educatie si la o copilarie fara exploatare. Astfel de discutii cu parintii si copiii sunt absolut necesare deoarece interventia asistentului social poate fi ineficienta daca copiii nu sunt motivati si implicati activ în acest proces. Pe masura desfasurarii interventiei, se realizeaza monitorizarea activitatilor si a evolutiei copilului. Monitorizarea pe fiecare secventa determina eficienta interventiei, permitând ajustarea planului în functie de unele variabile noi.

.          Evaluarea si încheierea interventiei, faza finala, consta în analiza activitatilor realizate si a obiectivelor atinse. Se deosebeste de monitorizare deoarece raporteaza rezultatele obtinute la obiectivele initiale facând bilantul final, compara situatia actuala a copilului si a familiei cu punctul zero, cu situatia initiala.

Componenta de monitorizare este prezenta si dupa finalizarea interventiei, copiii fiind urmariti pentru prevenirea "recidivei" si pentru observarea situatiei scolare. În acest fel, cazurile copiilor nu sunt "închise" dupa încheierea interventiei, ci numai dupa o perioada de monitorizare, perioada suficienta pentru a constata ca schimbarile produse în situatia lor sunt consistente si de durata. În acelasi timp, asistentul social trebuie sa evite încurajarea dependentei acestora de serviciile sociale.

Termenul de comunitate este folosit în text cu dubla acceptiune: se refera atât la comunitatea rurala ca întreg, cât si la comunitatea urbana ca sectiune a orasului, ca grup local de indivizi. Astfel, ambele tipuri de comunitati reprezinta grupuri de indivizi care locuiesc într-o anumita zona, între ei existând relatii de vecinatate, si care interactioneaza cu institutii aflate în spatiul în care locuiesc: autoritati locale, scoala, biserica, cabinet medical, sectie de politie.

Comunitatile în care este prezenta munca copilului sunt în general omogene din punctul de vedere al ocupatiei, nivelului de studii, venitului locuitorilor. Reprezentarea omogenitatii ca principiu: "oameni care traiesc în case ca ale noastre" "oameni ca noi", este un argument în favoarea implicarii membrilor comunitatii în actiunile de sensibilizare în ceea ce priveste munca copilului. Comunitatea omogena este legata de existenta diferitelor grupuri etnice si de clasa sociala.

Lucrul în comunitatile locale rurale si urbane poate releva stiluri de viata, probleme cu care se confrunta acestea, si nu în ultimul rând modalitati de interventie la acest nivel.

Abordarea de catre asistentul social a comunitatilor locale se va face diferit în functie de tipul acestora: ele pot reprezenta «spatii sociale deschise » atunci când exista resurse, când deschiderea la schimbare este mare si circulatia informatiei de asemeni sau «spatii sociale închise » când resursele sunt scazute, circulatia informatiei este deficitara si oamenii se opun schimbarilor (Sandu, 1996). Daca accesul în comunitatile de tip "deschis" nu este dificil, în cele "închise" pentru facilitarea acestuia este recomandabil ca asistentii sociali sa apeleze la "oficialii comunitatii" si, de asemeni, sa dezvolte relatii de lucru bazate pe încredere si respect reciproc cu membrii acesteia.

În lucrul în comunitate, asistentul social trebuie sa desfasoare actiuni de prevenire a implicarii copiilor în munca la mai multe nivele:

.          prevenire primara care consta în actiuni de informare/educare în populatia generala în scopul evitarii implicarii copiilor în munca.

.          prevenire secundara în medii disfunctionale si în situatii de risc crescut are în vedere identificarea copiilor cu risc de a se implica în munca (identificarea problemei în stare incipienta) si interventia în aceasta faza.

.          prevenire tertiara care se adreseaza mediilor în care fenomenul s-a instalat deja, scopul fiind de a reduce recidiva si factorii de risc. Se apropie foarte mult de interventia propriu-zisa.

Pe lânga rolul lor în comitetele locale de actiune, "oficialii" comunitatii au roluri specifice determinate de atributiile institutiilor în care îsi desfasoara activitatea. Una dintre categoriile profesionale cu rol major în identificarea si eliminarea muncii copilului o reprezinta cadrele didactice, scoala fiind un spatiu care permite identificarea factorilor care favorizeaza exploatarea copilului. Cadrele didactice pot identifica copii exploatati/în risc de  a fi exploatati dupa performantele scolare ale acestora, numarul de absente, conduita lor, situatia de abandon scolar. Pentru depistarea si îndrumarea cazurilor, precum si pentru prevenirea si reducerea factorilor de risc este necesar ca cadrele didactice sa posede cunostinte legate de particularitatile de vârsta si de problematica abuzului si exploatarii copilului. În acest sens, asistentii sociali reprezentanti ai autoritatilor sau ONG-urilor se pot implica prin organizarea de sesiuni de informare si sensibilizare a cadrelor didactice cu privire la aceasta problematica. Pe lânga cunostinte, o serie de abilitati, cum ar fi acelea de a fi empatic, de acceptare, de tratare diferentiata, de comunicare cu persoane apartinând unor grupuri defavorizate si grupuri minoritare sunt necesare cadrelor didactice pentru prevenirea si reducerea situatiilor de risc. Factorul cheie îl reprezinta însa colaborarea permanenta între profesor-copil-familie-consilier, scolar-asistent, social-comunitate. Rolul cadrelor didactice nu se limiteaza doar la identificarea si referirea copiilor, ele putând oferi sprijin si în ceea ce priveste reintegrarea scolara si, de asemeni, în monitorizarea situatiei scolare a copilului dupa reintegrare. 

Dificultatile de adaptare scolara cum ar fi: neîndeplinirea sistematica a obligatiilor scolare, conflicte în cadrul scolii, dezinformarea parintilor cu privire la rezultatele scolare, sarcini si activitati pot indica acestora existenta unei situatii de risc în ceea ce priveste abandonul scolar si posibilitatea exploatarii sau traficarii copilului. În astfel de situatii, parintii trebuie îndrumati sa discute cu profesorii si consilierul scolar si de asemenea sa apeleze la serviciile de asistenta sociala si consiliere psihologica.

În identificarea copiilor exploatati/ în risc de a fi exploatati atât în mediul scolar, cât si în mediul familial si în comunitate un rol important îl joaca si politistul de proximitate. Pe lânga identificare, actiunile acestuia se înscriu si pe coordonatele prevenirii si interventiei:

.          Mediul scolar: identificarea cazurilor de abandon/risc de abandon scolar si observarea factorilor determinanti; identificarea grupurilor cu potential delictogen si urmarirea activitatii lor; participarea la sedintele cu parintii si dezbaterea unor teme legate de încalcari ale drepturilor copilului.

.          Mediul familial: identificarea cazurilor de violenta domestica pentru a preveni posibile abuzuri/neglijari ale copilului; observarea familiilor monoparentale si a celor care traiesc în concubinaj; depistarea familiilor care au probleme de sanatate fizica si psihica si evaluarea impactului acestora asupra copilului.

.          Mediul social/comunitate: identificarea copiilor care presteaza activitati la diversi agenti economici si evaluarea gradului de exploatare; participarea la sedintele de locatari atunci când se înregistreaza cazuri de abuz al copilului; depistarea retelelor care racoleaza copii pentru trafic si exploatare sexuala si interventia directa în destramarea acestor retele si protectia copiilor; observarea detaliata a migratiei si activitatilor copiilor fara adapost.

Experienta directa în lucrul cu copiii exploatati acumulata la nivel local prin implicarea autoritatilor locale, ONG-urilor, scolii, politiei, comunitatii este transmisa la nivelul autoritatilor centrale, aceasta reprezentând veriga finala a sistemului de monitorizare a muncii copiilor. Informatiile de la nivel local, atât de natura calitativa,cât si cantitativa sunt transmise prin rapoarte periodice Comitetului National de Actiune pentru Eliminarea Muncii Copilului în România. La rândul sau, acesta înainteaza Ministerului Muncii rapoarte anuale asupra celor mai grave forme ale muncii copiilor, rapoarte care includ recomandari pentru strategii, politici si programe. În acest fel este creat cadrul necesar pentru îmbunatatirea si adecvarea la nevoile copiilor si comunitatilor a politicilor, cadrului legislativ si a serviciilor de asistenta sociala.

V. CONCLUZII

Ocrotirea institutionala a copiilor este o activitate constienta si responsabila realizata de catre autoritatile legale pentru buna functionare a sistemului de protectie sociala a copilului. Este deci o reactie de autoreglare a societatii ca raspuns la unele disfunctii aparute la nivelul sistemului familial si are conotatii de protectie adresata unei categorii defavorizate, lipsita de mijloace de subzistenta, care ar putea cazua disfunctii si mai grave la nivelul acestuia.

Prin sistemul de servicii sociale destinate bunastarii copilului, respectarii sale ca persoana si ca valoare umana, o societate exprima drepturile pe care le acorda copiilor si copilariei, ca etapa fundamentala în formarea personalitatii viitorilor adulti.

Restructurarea sistemului de protectie a copilului a devenit o problema de interes national, miza fiind felul în care este judecata capacitatea României de a-si dovedi grija pentru copiii tarii. Criteriul care arata "calitatile parentale" ale statului este cel al elaborarii unor modele efective de interventie care sa conduca la satisfacerea  nevoilor si la respectarea drepturilor copilului: de a fi crescut într-o familie care sa îi poarte de grija, sa îl iubeasca, sa beneficieze de educatie, sa i se asigure conditiile necesare sanatatii sale, crearea conditiilor de dezvoltare.

Calitatile enumerate indica în mod categoric faptul ca parcurgem un proces de maturizare a sistemului românesc de protectie a copilului, al carui nivel îl putem diagnostica dupa rezultatele aparute pâna în prezent  si dupa  principiile acestui domeniu, si anume: capacitatea serviciilor de a oferi siguranta tuturor copiilor, nondiscriminarea copiilor, accesul la dezvoltare pentru copii si caracterul deschis, permeabil al sistemului.

            Centrul de Zi pentru Copiii Strazii este o componenta functionala a D.G.A.S.P.C. sector 6 Bucuresti, este centrul în care se asigura servicii pentru protectia copilului, servicii a caror misiune este de a preveni abandonul si institutionalizarea copiilor, prin asigurarea, pe timpul zilei, a unor activitati de îngrijire, educatie, recreere-socializare, consiliere, dezvoltare a deprinderilor de viata independenta, orientare scolara si profesionala etc. pentru copii, cât si a unor activitati de sprijin, consiliere, educare etc., pentru parinti sau reprezentantii legali, precum si pentru alte persoane care au în îngrijire copii.

§                    Asigura copiilor aflati în dificultate o îngrijire complexa pe timpul zilei, prin activitati de tip educational, socializare, consiliere si orientare scolara si profesionala;

§               Initiaza si organizeaza actiuni de informare a comunitatii în ceea ce priveste serviciile oferite si importanta existentei acestora pentru copiii din comunitate si pentru familiile lor,

§               Sprijina organizarea de campanii de sensibilizare a comunitatii referitoare la importanta existentei si dezvoltarii centrelor de zi în vederea prevenirii abandonului si institutionalizarii copiilor;

§               Elaboreaza rapoarte referitor la actiunile initiate/organizate/sprijinite referitoare la promovarea centrului de zi;

§               Face toate demersurile pentru a stabili relatii de colaborare activa cu familiile copiilor care frecventeaza centrul de zi;

§               Initiaza reuniuni generale periodice de informare a parintilor în legatura cu liniile generale de perspectiva pe anul în curs si ocazional înaintea organizarii unor evenimente importante;

§               Initiaza reuniuni individuale periodice de informare, în special la admiterea copilului în centru, în vederea comunicarii informatiilor utile pentru parinti;

§               Desfasoara activitati în functie de nivelul de dezvoltare al copiilor;

§               Ofera copilului numeroase activitati/ situatii de învatare, bine planificate dinainte de catre educator;

§               Ofera copiilor activitati recreative pentru a se realiza un echilibru între activitatile de învatare si cele de relaxare si joc;

§               Ofera copiilor activitati de de orientare scolara si vocationala în concordanta cu aptitudinile si intersele acestora, precum si servicii de consiliere psihologica;

§               Ofera parintilor consiliere si sprijin la cerere sau ori de câte ori personalul de specialitate considera ca este în beneficiul copilului si familiei sale;

§               Analizeaza si solutioneaza orice sesizare care îi este adresata, referitoare la încalcarea drepturilor copilului în cadrul serviciului, în conformitate cu prevederile legale;

§               Aplica proceduri de informare în scris a factorilor interesati, cu privire la incidentele deosebite survenite în legatura cu protectia copilului, în maximum 24 de ore de la producerea evenimentului;

§               Colaboreaza cu celelalte servicii comunitare pentru asistenta copiilor si familiilor, inclusiv cu profesionistii din domeniu;

§               Realizeaza rapoarte si face propuneri pentru asigurarea calitatii serviciilor oferite beneficiarilor;

§               Îndeplineste orice alte atributii dispuse de conducerea institutiei, în limitele competentelor legale;

Activitatile desfasurate în centru respecta Standardele Minime Obligatorii pentru categoriile de servicii oferite în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

Pe perioada frecventarii, Centrul de Zi pentru Copiii Strazii, copilului i se asigura protectie si asistenta în realizarea deplina si în exercitarea efectiva a drepturilor lui.

Acestea se refera la:

-        dreptul la identitate si la o istorie proprie;

-        dreptul la mentinerea contactului permanent si nemijlocit cu parintii;

-        dreptul la exprimarea libera a opiniei;

-        dreptul la libertatea de exprimare;

-        dreptul la libertatea de gândire, de constiinta si religie;

-        dreptul la viata intima si privata;

-        dreptul la protectie împotriva oricarei forme de abuz sau neglijenta;

-        dreptul la reevaluarea periodica a masurii de protectie stabilite;

-        dreptul la educatie si instructie;

-        dreptul la odihna,  activitati culturale si artistice;

-        dreptul la sanatate;

-        dreptul la securitate sociala;

-        dreptul la readaptare fizica si psihologica si reintegrare sociala;

Centrul de Zi pentru Copiii Strazii asigura fiecarui copil:

-         primire si gazduire pe perioada zilei;

-        un program de activitati ;

-        îngrijire si întretinere zilnica într-un cadru de viata cât mai asemanator celui din familie;

-        asistenta medicala generala adaptata permanent nevoilor individuale ale copiilor;

-        educatie pentru sanatate, pentru învatarea si aplicarea deprinderilor igienice relative la propria persoana si la mediul de viata;

-        un climat afectiv favorabil dezvoltarii personalitatii complexe a copilului:

-        stimularea capacitatii de comunicare a copiilor, prin crearea unui climat de încredere, de respect reciproc.

-        dezvoltarea sentimentului de apartenenta la un grup social, familie, sentimentul de întelegere si acceptare a situatiei sale, a propriei istorii;

-        dezvoltarea relatiilor copilului cu comunitatea prin organizarea de vizite pentru cunoasterea localitatii, desfasurarea si participarea la programe si spectacole culturale, sportive, artistice, religioase etc., stimularea activitatilor în comun ale copiilor din centru cu ceilalti copii din comunitate

-        activitati de grup si programe individualizate pentru fiecare copil;

-        observare si evaluare sistematica a evolutiei copilului;

-        programe individualizate privind integrarea sociala;

BIBLIOGRAFIE :

1.Cace Sorin, Copiii romi care muncesc si familiile acestora  -  Caracteristici socio-culturale si conditii de viata, Ed. RO Media, Bucuresti, 2005

2.D.G.A.S.P.C. sector 6, Strategia locala pentru copiii strazii 2005 - 2007

3.Moise Rodica, Grigorescu Ioana, ILO - IPEC, Prevenirea si combaterea exploatarii copiilor prin munca in Romania, Bucuresti, 2004

4.Sandu Dumitru , Sociologia tranzitiei. Valori si tipuri sociale in Romania , Ed. Staff, Bucuresti, 1996

5.Stativa Ecaterina, IOMC, Studiu privind situatia copiilor care muncesc in mediul rural, Bucuresti, 2005

6.stefanescu  Daniela Elena, Panduru Filofteia , INS, ILO, Ancheta asupra activitatii copiilor  - raport national, Bucuresti 2003

7.Salvati Copiii, ILO - IPEC, Evaluarea rapida privind copiii strazii care muncesc, Bucuresti, 2003

8.Salvati Copiii, Evaluarea rapida a muncii copilului in mediul rural, Bucuresti, 2003

9.Howlett, Michael, M. Ramesh, Studying Public Policy - Policy Cycles and Policy Susystems, Oxford University Press, Oxford et al., 1995;

10.             Le Grand, Julian, Will Bartlett, Quasi - Markets and Social Policy, MacMillan, London et al., 1993;

11.             Lindblom, Charles E.1959."The Science of Muddling Through" in Public Administration Review

12.             Lindblom,Charles." The policy-Making Process"(Englewood Cliffs, NJ:Prentice Hall, 1980),p.26

13.          Lowi, Theodore J..1969."The End of Liberalism:Ideology, Policy,and the Crisis of Public Authoritz".New York.Holmes and Meier.

14.           Matei, A., (2003), Analiza economica a deciziilor publice, Ed. Economica, Col. stiinta Administratiei si Management Public, Bucuresti

15.          Matei, A., (2003), Analiza sistemelor administratiei publice, Ed. Economica, Bucuresti

16.     Matei, A., (200), Introducere în analiza sistemelor administratiei publice, Ed. Economica, Bucuresti

17.   Matei, L., (1998) Managementul dezvoltarii locale. Descentralizare, Inovatie, Risc, Ed. Economica, Bucuresti

18.   Matei, L., (2001) Management public, Ed. Economica, Col. stiinta Administratiei si Management Public, Bucuresti

 19.    Matei, L., (coord.), (1999), Management si administratie publica. Modelul japonez, Ed. Economica, Bucuresti

20.       Migdal, Joel. 1987."Strong States, Weak States: "Power and Accomodation". In volumul "Understanding Political Development" editat de Myron Weiner si Samuel P. Huntington. Boston, Little, Brown and Co

21.       Migdal, Joel.1988."Strong Societies and Weak States:State-Society Relations and State Capabilities in the Third World".Princeton University Press.

  22.      Nordlinger, Eric A.1987 "Taking the State Seriously". In volumul "Understanding Political Development" editat de Myron Weiner si Samuel P.Huntington. Boston, Little, Brown and Co.  15. Peters, B. Guy, American Public Policy: Promise and performance, 2nd edition, Chatham House Publishers, Chatham NJ, 1986

     23.       Quade, Edward S.1982."Analysis for Public Decisions" New York:Elsevier       Scientific

24. Rondinelli, Dennis A.1973. "Urban Planning as Policy Analysis:Management of Urban Change" in Jounal of the American Institute of Planners

25.  Stepan, Alfred.1978."The State and the Society".Princeton University Press



[1] Thoenig, Jean-Claude. In "Traite de Science Politique" coordonat de M. Grawitz si Jean Lecca, vol.IV. PUF 1992

[2] Wildavschy, Aaron.1975."Budgeting:A Comparative Theory of Budgetary Processes".Boston. Little Brown.

[3] Lowi, Theodore J..1969."The End of Liberalism:Ideology, Policy,and the Crisis of Public Authoritz".New York.Holmes and Meier.

[4] de exemplu, avocati, medici, farmacisti, ingineri etc.

[5] Comportamentul blatistului

[6] Dye, Thomas R."Understanding Public Policy" 1998, Prentice-Hall


Document Info


Accesari: 4189
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )