SERVICIUL PUBLIC, FUNCŢIA PUBLICĂ sI FUNCŢIONARII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Notiunea de serviciu public. Regimul juridic al serviciului public.

Administratia publică poate fi considerată o totalitate de servicii publice menită să satisfacă nevoile cetătenilor si ale societătii, în ansamblu. Administratia îsi propune să răspundă unor nevoi variate, în domenii în care consideră că initiativa particulară nu satisface aceste nevoi într-un mod suficient, din punct de vedere cantitativ, sau corespunzător, din punct de vedere calitativ. Cea care trebuie să identifice domeniile care vor face obiectul actiunii administratiei este puterea politică. Lista necesitătilor populatiei cărora trebuie să li se găsească o rezolvare prin interventia administratiei publice variază în functie de conceptia fortelor politice aflate la guvernare, de situatia economică si socială, de posibilitătile financiare si tehnice. Sintagma "serviciu public" este folosită în trei acceptiuni diferite[1]: în sens organic desemnează un ansamblu de agenti si de mijloace pe care o persoană publică (o persoană juridică de drept public) le afectează pentru îndeplinirea unei anumite sarcini; în sens material sau functional ea se referă la o activitate de interes general, pe care administratia este chemată să o desfăsoare. La aceste două sensuri se adaugă încă unul, acela care asociază o activitate ce reprezintă un serviciu public unui anumit regim juridic, derogatoriu de la dreptul comun. Serviciul public este chemat să satisfacă un interes public si, trebuind să răspundă altor exigente decât activitătile private, este supus unui regim de drept public (administrativ). Din cauza cresterii cererii de servicii publice diverse, operative, flexibile, căreia statul nu i-a putut face fată, acesta s-a văzut nevoit să încredinteze organizarea si functionarea unor astfel de servicii unor persoane private. Această situatie a avut drept consecintă, pe de o parte, faptul că activitatea statului, în realizarea serviciilor publice industriale si comerciale, e 20220p154u ste supusă dreptului privat, civil si comercial; pe de altă parte, o dată cu recunoasterea de către stat a drepturilor organizatiilor private de a exercita servicii publice, acestea cad sub incidenta regulilor de drept privat. Unele servicii publice (apărarea natională, ordinea publică, reprezentarea internatională s.a.) nu pot fi realizate însa decât prin intermediul unor organisme statale. În concluzie, relatia dintre regimul juridic al serviciului public si dreptul administrativ a suferit modificări. În mod traditional, cadrul de organizare si de functionare al serviciului public a fost reglementat prin norme de drept administrativ. Astăzi, regimul derogatoriu al dreptului administrativ se mai aplică doar în cazul "serviciilor administrative", acele servicii care posedă în cel mai înalt grad caracterul de serviciu public , în mod exceptional si ocazional fiind înlocuit de regimul juridic corespunzător procedeelor de gestiune private (contracte civile sau comerciale).

2. Clasificarea serviciilor publice si principiile fundamentale ale serviciului public

Pornind de la criteriul formei de organizare organizatiile care prestează servicii publice pot fi grupate în trei categorii: organe ale administratiei publice, institutii publice si regii autonome de interes public[3]. Activitatea organelor administratiei publice se caracterizează mai ales prin emiterea de acte administrative, în timp ce în cazul institutiilor publice aceasta este mai redusă, activitatea lor fiind preponderent de natură intelectuală, iar în privinta regiilor autonome, emiterea de acte administrative este si mai redusă, acestea functionând în scopuri economice. Mijloacele financiare necesare desfăsurării activitătii organelor administratiei publice si a institutiilor publice se asigură de la bugetul de stat, iar regiile autonome de interes public îsi asigură mijloacele bănesti din veniturile obtinute prin activitatea proprie. Organele administratiei publice si institutiile publice îsi desfăsoară activitatea, de regulă, în mod gratuit, în timp ce regiile autonome, de regulă, contra cost. După natura lor, serviciile publice pot fi împărtite în trei categorii: tehnico-administrative, economice (industriale si comerciale) si socio-culturale[4]. După gradul de extensie, distingem servicii nationale (care sunt organizate la nivelul întregului teritoriu national) si servicii locale (care pot fi judetene, orăsenesti si comunale). Din punctul de vedere al raporturilor cu sectorul privat, deosebim: servicii monopolizate de stat; servicii pe care administratia publică le exercită în paralel cu persoanele particulare autorizate; servicii publice exercitate de persoane private autorizate sub controlul unei autorităti a administratiei publice. În functie de modul de gestionare, serviciile publice iau următoarele forme: administrarea printr-o regie autonomă sau printr-o institutie publică; contract de concesionare pentru punerea în valoare a unui bun proprietate publică, pentru efectuarea de lucrări publice sau pentru satisfacerea altor nevoi colective; locatia în gestiune; contractul civil; contractul comercial[5]. Principiile fundamentale ale serviciului public sunt: continuitatea serviciului public egalitatea tuturor în fata serviciului public, adaptarea acestuia la cerintele sociale

3. Regimul juridic al functiei publice

3.1. Coordonatele constitutionale ale functiei publice

Textul constitutional ne oferă câteva puncte de reper importante pentru conturarea cadrului legislativ ce are ca obiect functia publică. Articolul 41 consacr dreptul la muncă si protectie socială, precum si libertatea de a munci. În articolul 73, la alineatul 3 sunt enumerate domeniile care vor fi reglementate prin lege organică si unde regăsim la litera j "Statutul functionarilor publici", iar la litera p, "Regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele si protectia socială". Articolul 41 face referire, fără îndoială, la toate categoriile de persoane încadrate în muncă. Din cauza folosirii însă a termenului de "salariati" la alineatul 2 al acestui articol, au apărut opinii potrivit cărora textul respectiv nu ar privi si pe functionarii publici. O asemenea interpretare este exagerată, în conditiile în care dreptul la muncă a devenit, după cel de-al doilea Război Mondial, unul dintre constantele actelor constitutionale si a fost consacrat ca unul din drepturile fundamentale ale cetăteanului. Pe de altă parte, distinctia continută de articolul 73 relevă faptul că legiuitorul nostru constituant a văzut în raportul de functie publică altceva decât în raportul de muncă. Ea vine să arate că natura juridică si, în consecintă, regimul juridic este diferit în cazul functionarilor publici, respectiv al salariatilor. În cazul primilor suntem în prezenta unui regim juridic unilateral de drept public, în timp ce salariatii sunt supusi unui regim contractual de drept privat.

3.2. Conceptia noului Statut al functionarilor publici

Principiile care stau la baza exercitării functiei publice, potrivit Statutului functionarilor publici - Legea nr. 188/1999 (legea-cadru în materie), sunt: legalitate, impartialitate si obiectivitate; transparentă; eficientă si eficacitate; responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale; orientare către cetătean; stabilitate în exercitarea functiei publice; subordonare ierarhică. Potrivit art. 2 alin. 1 din Statut, functia publică reprezintă ansamblul atributiilor si responsabilitătilor stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică, de către administratia publică centrală si locală. Functionar public este persoana numită într-o functie publică. Functiile publice sunt prevăzute în anexa la această lege. Anexa inventariază functiile publice generale si pe cele specifice. La finalul anexei, se precizează că functiile publice generale altele decât cele prevăzute se stabilesc cu avizul Agentiei Nationale a Functionarilor Publici, iar functiile publice specifice, altele decât cele mentionale în anexă, se pot stabili, tot cu avizul A.N.F.P., de către autoritătile si institutiile publice.

3.3. Conditii de acces într-o functie publică

Noul Statut al functionarilor publici, la art. 50, retine că poate ocupa o functie publică peroana care îndeplineste următoarele conditii generale: a) are cetătenia română si domiciliul în România; b) cunoaste bine limba română scris si vorbit; c) are vârsta de minimum 18 ani împliniti; d) are capacitate deplină de exercitiu (nu au capacitate de exercitiu deplina persoanele care nu au împlinit 18 ani precum si alenatii sau debilii mintali pusi sub interdictie judecatoreasca); e) are o stare de sănătate corespunzătoare functiei publice pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate; f) îndeplineste conditiile de studii prevăzute de lege pentru functia publică; g) îndeplineste conditiile specifice pentru ocuparea functiei publice; h) nu a fost condamnată pentru săvârsirea unei infractiuni contra umanitătii, contra statului sau contra autoritătii, de serviciu sau în legătura cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justitiei, de fals ori a unor fapte de coruptie sau a unei infractiuni săvârsite cu intentie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea functiei publice, cu exceptia situatiei în care a intervenit reabilitarea; i) nu a fost destituită dintr-o functie publică în ultimii 7 ani; j) nu a desfăsurat activitate de politie politică astfel cum este definită prin lege. Se admite, totodată, ca, potrivit legii, numirea într-o functie publică să fie conditionată si de îndeplinirea unor cerinte speciale, cum ar fi cele referitoare la vârstă, aptitudini sau efectuarea unui stagiu de specialitate. Retinem, totodată, că Statutul preconizează obligatia declarării averii la numirea si la eliberarea dintr-o functie publică, declaratia făcându-se în conditiile legii .

3.4. Formarea, modificarea, suspendarea si încetarea raportului de functie

O dată întrunite conditiile generale si speciale ale ocupării functiei publice urmează învestitura, constând în actul juridic unilateral de autoritate provenind de la un organ de stat prin care unei persoane i se încredintează spre exercitare o functie publică în cadrul unei autorităti. Învestirea nu reprezintă un acord de vointă, chiar dacă titularul functiei ar fi formulat o solicitare în vederea ocupării functiei, ci, dimpotrivă, este o manifestare de vointă exclusiv a autoritătii competente. În cazul functionarilor publici obisnuiti, de care se ocupă în primul rând capitolul de fată, învestirea se face prin numire. În cazul înaltilor functionari publici, numirea se face de către Guvern, primul-ministru, ministrul administratiei si internelor, ministrul sau conducătorul autoritătii ori institutiei publice. Ocuparea functiilor publice vacante se poate face prin promovare, transfer, redistribuire si concurs. Numirea în functiile publice pentru care se organizează concurs, se face prin actul administrativ emis de către: conducătorii autoritătilor sau institutiilor publice din administratia publică centrală si locală, la propunerea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici pentru functiile de conducere sau, după caz, conducătorii acestor autorităti sau institutii, în situatia functiilor de sef birou, sef serviciu si a functiilor de executie.

Modificarea raporturilor de serviciu intervine prin delegare, detasare, transfer, mutarea în cadrul altui compartiment al autoritătii sau institutiei publice sau execitarea cu caracter temporar a unei functii publice de conducere. Delegarea se dispune în interesul autoritătii sau institutiei publice în care este încadrat functionarul public, pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an (pentru cel mult 90 zile calendaristice, numai cu acordul scris al acestuia). Pe timpul acestei măsuri, functionarul în cauză îsi păstrează functia publică si salariul. Detasarea se dispune în interesul autoritătii (institutiei) publice în care urmează să îsi desfăsoare activitatea functionarul public, pentru o perioadă de cel mult 6 luni în cursul unui an calendaristic (mai mult de 6 luni, numai cu acordul său scris). Pe această perioadă functionarul public îsi păstrează functia publică si salariul (dacă salariul corespunzător functiei pe care este detasat este mai mare, el are dreptul la acest salariu). Transferul poate avea loc între autoritătile (institutiile) publice, în interesul serviciului (numai cu acordul scris al functionarului în cauză) sau la cererea functionarului public. Mutarea în cadrul altui compartiment al autoritătii sau institutiei publice poate fi definitivă (cu acordul scris al functionarului public) sau temporară (pe o perioadă de maximum 6 luni într-un an, cu respectarea pregătirii profesionale si a salariului pe care îl are). Exercitarea cu caracter temporar a unei functii publice de conducere vacante se realizează prin promovarea temporară (pe o perioadă de maximum 6 luni) a unui functionar care îndeplineste conditiile specifice ocupării acestei functii, si se dispune de conducătorul autoritătii (institutieii) publice, cu avizul A.N.F.P.

Suspendarea raportului de serviciu, presupune o întrerupere a activitătii functionarului public, de drept sau la initiativa acestuia, cu obligatia autoritătii (institutiei) publice de a rezerva pe această perioadă, postul aferent functiei publice. Acesta se va putea ocupa numai pe o perioadă determinată, de un functionar public din corpul de rezervă sau, în cazul în care nu există un astfel de functionar care să îndeplinească cerintele specifice, în baza unui contract individual de muncă pe o perioadă egală cu perioada suspendării raporturilor de serviciu. Raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când functionarul public se află în una din următoarele situatii: este numit sau ales într-o functie de demnitate publică, pentru perioada respectivă; este încadrat la cabinetul unui demnitar; este desemnat de autoritatea (institutia) publică să desfăsoare activităti în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori a unor organisme sau institutii internationale; desfăsoară activitate sindicală pentru care este prevăzută suspendarea în conditiile legii; efectuează stagiul militar, serviciul militar alternativ, este concentrat sau mobilizat; este arestat preventiv; efectuează tratament medical în străinătate; se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă; carantină, concediu de maternitate, fortă majoră; este dispărut (măsură constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă); alte cazuri expres prevăzute de lege. In termen de 5 zile calendaristice de la data încetării motivului de suspendare de drept, functionarul public este obligat să informeze în scris conducătorul autoritătii (institutiei) publice despre acest fapt. Raportul de serviciu se suspendă la initiativa functionarului public (în baza cererii scrise făcute cu cel putin 15 zile calendaristice înainte de data cînd se solicită suspendarea) în următoarele situatii: concediu pentru cresterea copilului în vârstă de până la 2 ani (3 ani în cazul copilului cu handicap); concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani (12 ani, în cazul copilului cu handicap, pentru afectiunile intercurente); desfăsurarea unei activităti în cadrul unor organisme sau institutii internationale, altele decât cele în care a fost desemnat de autoritatea (institutia) publică, în cadrul misiunilor diplomatice ori a organismelor sau institutiilor internationale (când suspendarea are loc de drept); pentru participarea la campania electorală; pentru participarea la grevă, în conditiile legii.

Încetarea raporturilor de serviciu ale functionarilor publici are loc în următoarele situatii: a) de drept; b) acordul părtilor, consemnat în scris; c) eliberarea din functie; d) destituirea din functie; e) demisie; Raportul de serviciu încetează de drept: 1)la data decesului functionarului public; 2)la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoresti de declarare a mortii functionarului public; 3)dacă functionarul public nu mai îndeplineste una din conditiile prevăzute de art. 50 din lege, referitoare la cetătenia română si domiciliul în România, capacitatea deplină de exercitiu si studiile prevăzute de lege pentru functia respectivă; 4)la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă ori invaliditate; 5)ca urmare a constatării nulitătii absolute a actului administrativ de numire în functia publică, de la data la care nulitatea a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă; 6)când functionarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă infractiuni contra umanitătii, contra statului sau contra autoritătii, de serviciu sau în legatură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justitiei, de fals ori a unor fapte de coruptie sau a unei infractiuni săvârsite cu intentie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea functiei publice, cu exceptia situatiei în care a intervenit reabilitarea sau prin care s-a dispus aplicarea unei sanctiuni privative de libertate, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare; 7)ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau a functiei, ca măsură de sigurantă ori ca pedeapsă complementară (de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoresti); 8)la data expirării termenului pe care a fost exercitată, cu caracter temporar, functia publică. Eliberarea din functia publică se dispune de conducătorul autoritătii (institutiei) publice, prin act administrativ, care se comunică functionarului public (în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere), pentru motive neimputabile acestuia, în următoarele cazuri: autoritatea (institutia) publică si-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă locatitate, iar functionarul public nu este de acord să o urmeze; autoritatea (institutia) publică îsi reduce personalul ca urmare a reorganizării activitătii, prin reducerea postului ocupat de functionarul public; ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în functia publică ocupată de către functionarul public, a unui alt functionar public eliberat sau destituit nelegal ori pentru motive neîntemeiate; pentru incompetentă profesională în cazul obtinerii calificativului "nesatisfăcător" la evaluarea performantelor profesionale individuale; functionarul public nu mai îndeplineste conditiile specifice pentru ocuparea functiei publice; starea sănătătii, fizice sau (si) psihice, constatată prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, nu îi mai permite functionarului public să îsi îndeplinească atributiile corespunzătoare functiei publice detinute. Destituirea din functie se dispune pentru motive imputabile functionarului public, ca sanctiune disciplinară aplicată pentru săvârsirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinte grave, precum si dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar functionarul în cauză nu actionează pentru încetarea acestuia, într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului respectiv. Functionarul public poate să comunice încetarea raporturilor de serviciu prin demisie, notificată în scris, conducătorului autoritătii (institutiei) publice. Demisia nu trebuie motivată si produce efecte după 30 de zile calendaristice de la înregistrare.

4. Probleme de personal: selectarea si formarea functionarilor

publici

4.1. Selectarea functionarilor publici

Actualul Statut al functionarilor publici prevede că are calitatea de functionar public persoana numită într-o functie publică si mentionează posibilitatea ca unele functii publice să poată fi ocupate prin contract individual de muncă, situatie în care persoana care le ocupă nu mai are calitatea de functionar public. Doctrina de specialitate tratează expres două din procedeele de recrutare într-o functie sau demnitate publică: numirea si alegerea Numirea în functii publice a functionarilor publici, se face în functie de categoria în care se încadrează (înalti functionari publici, functionari publici de conducere sau functionari publici de executie). Înaltii functionari publici sunt numiti de către Guvern, primul-ministru, ministrul administratiei si internelor, ministrul sau conducătorul autoritătii ori institutiei publice. Numirea în functiile publice pentru care se organizează concurs se face de către conducătorii autoritătilor (institutiilor publice) din administratia publică centrală si locală. De asemenea, promovarea într-o functie publică superioară vacantă se face prin concurs sau examen Alegerea este cel de-al doilea mod de recrutare consacrat de doctrină, care face referire la notiunea de functionari publici, în sens general. Categoriile de functionari publici alesi exced însă preocupărilor prezentului curs, care are în vedere nu functia publică, în sensul său general, ci functionarul public de carieră din administratie alesi exced însă preocupărilor prezentului curs, care are în vedere nu functia publică, în sensul său general, ci functionarul public de carieră din administratie, în acceptiunea pe care o consacră si actuala reglementare cadru, în domeniu. Ocuparea functiilor vacante, se face numai prin promovare, transfer, redistribuire si concurs. Principiile care stau la baza desfasurarii concursurilor si examenelor sunt: competitia deschisă (asigurarea accesului liber a oricărei persoane care îndeplineste conditiile cerute de lege), selectia după merit, asigurarea transparentei, tratamentul egal si confidentialitatea (datelor personale ale candidatilor). Candidatii reusiti la concurs sunt numiti functionari publici debutanti, durata perioadei de stagiu fiind în functie de clasa în care se încadrează: 12 luni pentru functionarii publici de executie din clasa I (studii superioare de lungă durată); 8 luni pentru cei din clasa a II-a (studii superioare se scurtă durată); 6 luni pentru cei din clasa a III-a (studii medii liceale). Functionarii publici debutanti pot fi definitivati numai după terminarea perioadei de stagiu. Perioada de stagiu este etapa cuprinsă între data numirii ca functionar public debutant, în urma promovării concursului si data numirii ca functionar public definitiv si se desfăsoară sub îndrumarea unui functionar public definitiv din cadrul aceluiasi compartiment.

4.2. Pregătirea profesională a functionarilor publici

Una dintre problemele principale de care se ocupă stiinta administratiei o reprezintă formarea functionarilor publici. Înfiintarea scolii Nationale de Studii Politice si Administrative, ca institutie de învătământ postuniversitar de 2 ani, a fost urmată de aparitia a numeroase facultăti si sectii în noul profil "stiinte administrative", atât în învătământul de stat, cât si în cel privat. Realizarea acestor cerinte a determinat si constituirea, în subordinea Guvernului, în baza prevederilor noului Statut al functionarilor publici, a Agentiei Nationale a Functionarilor Publici[8]. Aceasta este condusă de un presedinte cu rang de secretar de stat, numit de primul-ministru, fiind finantată de la bugetul de stat. Agentia Natională a Functionarilor Publici are următoarele atributii: a) elaborează politicile si strategiile privind managementul functiei publice si al functionarilor publici; b) elaborează si avizează propuneri de acte normative privind functia publică si functionarii publici; c) monitorizează si controlează modul de aplicare a legislatiei privind functia publică si functionarii publici în cadrul autoritătilor si institutiilor publice; d) stabileste criteriile pentru evaluarea activitătii functionarilor publici; e) centralizează propunerile de instruire a functionarilor publici, stabilite ca urmare a evaluării performantelor profesionale individuale ale functionarilor publici(s.n.); f) coloborează cu I.N.A. la stabilirea tematicii specifice programelor de formare specializată în administratia publică si de perfectionare a functionarilor publici (s.n.); g) întocmeste si administrează baza sa de date cuprinzând evidenta functiilor publice si a functionarilor publici; h) aprobă conditiile de participare si procedura de organizare a selectiei si recrutării pentru functiile publice generale, avizează si monitorizează recrutarea pentru functiile publice specifice (s.n.) s.a. În subordinea Ministerului Administratiei si Internelor s-a înfiintat Institutului National de Administratie (I.N.A.), care elaborează strategia si asigură formarea si perfectionarea pregătirii profesionale specializate în administratie, pentru functionarii publici si personalul angajat cu contract individual de muncă în cadrul autoritătilor si institutiilor publice, pentru persoanele numite sau alese în functii de demnitate publică sau asimilate acestora, din administratia publică centrală si locală, precum si pentru alte persoane interesate.

5. Drepturile si îndatoririle functionarului public

5.1. Drepturile functionarului public

Noul Statut prevede că functionarul public se bucură de stabilitate în exercitarea functiei publice, el neputând fi suspendat sau eliberat din functie decât în conditiile prevăzute de Statut sau de alte legi organice (art. 3, lit.f). Stabilitatea reprezinta acel drept prin care i se garantează funtionarului public că nu va fi suspendat sau revocat decât pentru motive si după o procedură disciplinare, si că nu va putea fi transferat decât în interes de serviciu, într-o functie echivalentă în grad si în salariu. Un alt element al carierei functionarului public îl reprezintă avansarea. Aceasta este determinată de faptul că organizarea serviciilor publice presupune o ierarhizare a personalului acestora. Functionarul public beneficiază de dreptul de a promova în functia publică si de a avansa în gradele de salarizare. Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei functii superioare vacante si se face prin concurs sau examen. Evaluarea performantelor profesionale individuale ale functionarilor publici se face anual, finalizându-se cu acordarea unuia dintre următoarele calificative: "exceptional", "foarte bun", "bun", "satisfăcător", "nesatisfăcător". B. Drepturile materiale ale functionarului public. Functionarului public îi sunt recunoscute si garantate anumite drepturi de natură materială care, prin continutul si semnificatia lor, se disting de ceea ce pentru persoana încadrată cu contract de muncă înseamnă drepturile ei salariale. Retributia cuvenită functionarului are o natură juridică si caractere proprii, fundamentele distinctiei fiind urmatoarele[9]: 1) Salariul reprezintă contravaloarea muncii prestate, determinându-se prin acord de vointă, între patron si salariat. El este influentat de legea cererii si ofertei, de felul muncii prestate, de cantitatea si calitatea acesteia s.a., factori obiectivi si subiectivi. Retributia functionarului public nu este stabilită în considerarea unei anumite persoane, ci în mod general si impersonal, nefiind supusă unei negocieri; 2) Retributia nu corespunde, spre deosebire de salariu, ideii unei contraprestatii la munca prestată, ci a preocupării de a permite functionarului să aibă un standard de viată corespunzător functiei sale. Actualul Statut precizează că functionarii publici au dreptul la un salariu, compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului si suplimentul gradului. Functionarii publici beneficiază de prime si alte drepturi salariale, în conditiile legii. După încetarea raportului de functie publică, functionarii publici au dreptul la pensie (unul din drepturile constitutionale ale cetatenilor români). C. Dreptul la asociere sindicală. Acest drept este recunoscut tuturor cetătenilor, salariati sau functionari pulici, fără nici o deosebire. D. Dreptul la grevă. Actualul Statut recunoaste functionarilor publici exercitarea dreptului la grevă, care trebuie să se facă însă în conditile legii. Dreptul la grevă trebuie să se exercite în conditiile asigurării normalei functionări a serviciului public (cu respectarea principiului continuitătii si celeritătii serviciului public). E. Dreptul la opinie. Este garantat de articolul 30 din Constitutie, intitulat "Libertatea de exprimare", si este primul dintre drepturile garantate functionarilor publici, prin articolul 25 din Statut. Functionarul, chiar în viata privată, nu trebuie să-si exprime opiniile într-un mod care ar putea aduce prejudicii unei autorităti publice sau reprezentantilor acestora, iar, pe de altă parte, nu trebuie să facă din functie un instrument de propagandă. F. Dreptul la protectie socială. Acest drept este în strânsă legătură cu dreptul la muncă, după cum rezultă si din prevedrile constitutionale. Statutul stabileste durata zilei de muncă, dreptul la diferite categorii de concedii; dreptul la conditii normale de muncă si igienă, dreptul la asistentă medicală, proteze si medicamente, în conditiile legii. În cadrul autoritătilor si institutiilor publice se constituie comisiile paritare, în alcătuirea cărora intră un număr egal de reprezentanti desemnati de conducătorul autoritătii sau institutiei publice si de sindicatul reprezentativ al functionarilor publici. Comisiile paritare sunt consultate la negocierea de către autoritătile (institutiile) publice a acordurilor cu sindicatele (sau reprezentantii functionarilor publici), participă la stabilirea măsurilor de îmbunătătire a activitătii autoritătilor (institutiilor) publice, urmăresc permanent realizarea acordurilor stabilite între sindicate (reprezentantii functionarilor publici) si respectivele autorităti (institutii). G. Dreptul la perfectionarea pregătirii profesionale. Functionarul public trebuie să urmeze cursuri de perfectionare, beneficiind, pe durata acestora, de salariu si alte drepturi.

5.2. Îndatoririle functionarului public

E)           Încălcarea de către functionarii publici, cu vinovătie, a îndatoririlor de serviciu, atrage răspunderea disciplinară, contraventională, civilă sau penală, după caz. A. Obligatia de îndeplinire a sarcinilor. Este cea mai importanta îndatorire a functionarului public. Consta în aceea de a-si consacra activitatea profesională îndeplinirii atributiilor ce îi revin potrivit functiei încredintate. Realizarea acestei obligatii are două finalităti: realizarea obiectivelor serviciului public si satisfacerea intereselor publicului. B. Obligatia de discretie profesională. Această obligatie vizează toate faptele, informatiile sau documentele de care functionarul are cunostintă si care au legătură cu serviciul său. Functionarul public este obligat sa păstreze secretul de serviciu, precum si confidentialitatea cu privire la faptele, informatile si documentele de care ia cunostintă în exercitarea sau cu ocazia exercitării functiei. C. Obligatia de rezervă. Functionaru public este obligat, în exercitarea atributiilor ce-i revin, să dea dovadă de rezervă în exprimarea opiniilor politice, care nu trebuie să influenteze în nici un fel impartialitatea în exercitarea atributiilor ce îi revin (să se abtină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor si preferintelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic si să nu participe la activităti politice în timpul programului de lucru). D. Obligatia de impartialitate. În articolul 16 din Legea fundamentală se prevede că "cetătenii sunt egali în fata legii si a autoritătilor publice, fără privilegii si discriminări." Astfel, functionarului public îi revine obligatia de a manifesta impartialitate în exercitarea atributiilor sale, astfel încât să trateze la fel pe toti cei care apelează la serviciul public respectiv. E. Obligatia de subordonare fată de superiorul ierarhic. Această obligatie rezultă din organizarea functiei publice, care este bazată pe ierarhie. Functionarul fiind plasat în această ierarhie, el poate primi de la superiorii săi ordine pe care trebuie să le execute, în caz contrar fiind pasibil de sanctiuni disciplinare. Actualul Statut prevede următorul regim juridic al acestei obligatii: a) principiul că functionarul este obligat să se conformeze dispozitiilor date de cei ce ocupă functii publice de conducere; b) exceptia care intervine în cazul unor dispozitii vădit ilegale; c) procedura obligatorie de urmat în cazul în care functionarul a primit o dispozitie cu caracter ilegal, si anume: sesizarea superiorului ierarhic, în scris, asupra refuzului de a o îndeplini; dacă superiorul stăruie în executarea dispozitiei ilegale, va trebui să o formuleze în scris; în această situatie, functionarul este obligat să o ducă la îndeplinire, cu exceptia cazului în care este vădit ilegală; functionarul va aduce la cunostintă situatia, superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispozitia. F. Obligatia de loialitate. Functionarul public trebuie sa se abtina de la faptele care ar putea să aducă prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului functionarilor publici. G. Obligatia de dezinteresare. Actualul Statut românesc prevede obligatia de dezinteresare în asa fel încât acoperă toate posibilitătile prin care se poate ajunge la satisfacerea unui interes (a solicita, a accepta sau a face să i se promită). Totodată, prevede ca destinatar atât pe functionar, cât si alte persoane cu care acesta are legătură, iar, din punct de vedere al materializării, poate viza daruri, dar si alte avantaje. În scopul asigurării unui control eficient în privinta respectării acestei obligatii, la numirea, precum si la eliberarea din functie, functionarul public este obligat să prezinte, în conditiile legii, declaratia sa de avere, conducătorului autoritătii sau institutiei publice. H. Această obligatie face parte din categoria celor ce privesc viata privată a functionarului public. Moralitatea vietii private a functionarului public nu trebuie să fie dominată de scandaluri sau de o conduită necorespunzătoate notorie.