Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































COPILUL DIN BRABANT - Vincent Van Gogh

arta cultura












ALTE DOCUMENTE

Adevarata \"revolutie culturala"
Cultura fara frontiere Rezumatul Proiectului
Mihai Octavian Ioana - poem, MOARTEA UNUI OM
CUBISMUL
VALENTIN SĆMĀNŢĆ - scenete teatru
Idei de scenariu eveniment
VOI SUNTETI ARTISTUL SI ARTA
CEI DREPTI Piesa in cinci acte
PROIECTUL CULTURA SI CIVILIZATIE RURALA SI URBANA ROMANEASCA
ARHITECTURA, MUZICA SI LITERATURA

COPILUL DIN BRABANT

"Eu acord aceeasi atentie omului care creeaza opera ca si operei."

VINCENT VAN   GOGH

Vincent Van Gogh s-a nascut la 30 martie 1S53, la Groot-Zundert, care pe atunci era un biet sat din Brabant, la frontiera olandezo-belgiana. A murit la 29 iulie 1890, la Auvers-sur-Oise, īn Ile-de-France. Intre aceste doua date se īnscrie exis­tenta pamīnteasca a unei fiinte, un scurt dar stra­lucitor destin, unul dintre cele mai extraordinare destine ale vremurilor noastre. Extraordinar, nu prin vreo actiune pe care ar fi exercitat-o asupra epocii sau prin vreo influenta artistica imediata. Extraordinar prin complexitatea dramei sale inte­rioare. Cazul sau psihologic care poate fi studiat - si este studiat - sub diverse unghiuri, īi de­ruteaza, īn egala masura, pe biografi, pe critici si pe psihiatri. Treizeci si sapte de ani, dintre care jumatate au fost o cautare tragica īn care se amesteca orgoliul si credinta, umilinta, suferinta fizica si morala, dorinta de apostolat si vointa artistului - ani de cautari si de lupte, la capatul carora experienta al carui "cobai" a fost īntr-un fel Van Gogh se īntīlneste cu un domeniu care, īn mod vadit, nu mai este al nostru.



īn functie de optica din care e considerat, īn functie de planul de pe care e studiat, destinul lui Van Gogh este acela al unui artist, al unui mistic sau al unui bolnav. Daca e privit numai dintr-unul din aceste puncte de vedere, el se sus-13   trage   analizei,   deoarece   formeaza   un   tot,   ca   o constructie a carei desavīrsire trebuie urmarita de la temelie pīna la acoperis.

Aceste trei aspecte ale cazului Van Gogh sīnt strīns legate īntre ele. Apar īnca din copilarie, se dezvolta, se orīnduiesc uneori tainic, insesiza­bil, dar totdeauna īn vederea unei anume īmpli­niri dramatice, spre a se uni īn cele din urma si a se exprima īntr-o opera de vizionar.

Sa examinam deci unul dintre aceste trei as­pecte pentru a le explica pe celelalte? Sa le pri­vim pe toate trei succesiv? Asemenea īncercari n-ar reusi nici sa le rezolve nici chiar sa le de­fineasca. Ne-ar face sa deviem, le-ar falsifica. Daca opera īn sine si-ar pastra frumusetea, ar pierde, īn schimb, o parte din semnificatia, din bogatia sa.

Caci dincolo de pictor, de bolnav, descoperi totdeauna omul. Datorita tocmai contradictiilor sale, caracterului sau, constituit se pare din trasa­turi nu numai diferite, ci opuse, si ale caror cioc­niri dadeau impresia ca sīnt mai multe fiinte īn Vincent, dictīndu-i rīnd pe rīnd violenta si tan­dretea, revolta si credinta, umilinta si spiritul de independenta, nelinistea si exaltarile sale. El nu lupta numai cu societatea, cu arta, cu Dum­nezeu; ci mai īntīi cu Vincent īnsusi. si era lupta cea mai sfīsietoare; caci nici un alt om n-a fost mai sincer ca el.

Un asemenea destin suscita, evident, cele mai diverse interpretari. El reclama īn acelasi timp analiza si sinteza, incita pe psihanalist la diagnos­tic si pe poet la lirism, fara ca unul sau celalalt sa satisfaca macar aparenta unui adevar.

Un fapt deosebit pentru studiul acestui destineste, de altfel, abundenta marturisirilor pe care
ni le-a lasat omul: o opera picturala care mergeparalel chiar cu evolutia dramei; o opera episto­lara care īi egaleaza puterea de creatie. Nici unartist n-a vorbit mai bine de mestesugul sau. Nicio fiinta nu si-a exprimat mai bine agitatia laun­trica. Iar noi posedam, īn legatura cu ceea ce senumeste "nebunia lui Van Gogh" pagini de ocutremuratoare luciditate Datorita acestor marturisiri este posibil, cel pu­tin pentru anumite perioade, sa reconstituim aproape zi cu zi, viata lui Vincent. Dar numai relatarea acestei vieti, expunerea minutioasa a faptelor, nu e suficienta pentru a patrunde pro­blemele pe care le pune eroul. Ne va permite to­tusi sa-i descifram datele, sa le urmarim desfasu­rarea, modul īn care au proliferat. Va constitui baza de la care vom porni pentru a īncerca sa ga­sim unele explicatii, va fi o modalitate de abor­dare. Examinīnd faptele si evenimentele va aparea legatura esentiala a cauzelor, importanta consecin­telor. si poate astfel vom da unele lamuriri care vor ajuta sa īntelegem mai bine omul si arta lui.

Dar nu e vorba aici atīt de a defini cīt de a sugera, nu de a analiza ci de a propune.

Precizia documentelor si, pe de alta parte, anu­mite lacune, ne interzic sa neglijam cel mai neīn­semnat fapt, cel mai neīnsemnat gīnd.^ Cautarea lor, confruntarea lor stau la baza oricarei īncer­cari de sinteza si vor permite sa degajam din apa­rentul haos al destinului lui Van Gogh directiile majore ale unei misiuni īndeplinite īn chip dure­ros, dar total.

FAMILIA sl ORIGINILE SALE

Vincent Van Gogh era fiul unui pastor neerlan-dez. si de data aceasta trebuie sa cunoastem as­cendentii eroului, pentru a īntelege conditiile care i-au determinat temperamentul si caracterul.

īn introducerea la editia Scrisorilor, Johanna van Gogh-Bonger, cumnata pictorului, i-a prezen­tat genealogia. Numele de familie aminteste de Goch, un orasel situat īn teritoriul german, la frontiera Limburg-ului, dar la numai cītiva kilo­metri de provincia Noord-Brabant de unde era originar Vincent. Este posibil ca familia Van Gogh (de Goch) ca si numele ei sa se traga de acolo. S-ar fi putut sa fi facut parte din nobilime, si motivele blazonului ei - o grinda īmpodobita cu  trei trandafiri - da de crezut ca la īnceput cei din familia Van Gogh au fost constructori. Au urmat destinele patriei lor. Anterioara secolului al XVI-lea, familia a cunoscut cea mai mare stralu­cire īn cursul secolului al XVII-lea. īn rīndurile ei se numarau atunci mari personalitati ale rega­tului: un amune Johannes van Gogh, judecator re­prezentant al regelui la Zutphen, care devine tre­zorier general al Uniunii Neerlandeze, precum si un anume Michael van Gogh, consul general tn Brazilia, apoi trezorier general al Zeelandei si care, īn 1660, a fost trimis ca ambasador pe līn-ga regele Garol al Il4ea al Angliei. Dar, īnca de pe atunci, printre diplomati si īnalti functio­nari poate fi īntīlnit un pastor, Cornelius, al ca­rui fiu, Matthias, a fost medic,  apoi tot pastor.

Dupa declinul tarii lor, cei din familia Van Gogh se īndreapta spre industrie si arta. Filiatia directa a pictorului poate fi stabilita de la un prim Vincent van Gogh (1674-1746). Unul din­tre fiii acestuia, David, nascut īn 1697, care se ocupa cu etirarea firelor de aur, la Haga, s-a ca­satorit cu o valona, Maria Stalvius si a avut ei īnsusi doi fii, Jan si Vincent. Primul (1722-1796) s-a casatorit si a avut un fiu care mosteni averea unchiului sau Vincent (1729-1802). Acesta si-a petrecut o parte din tinerete la Paris, a facut parte din Garda Elvetiana a lui Ludovic al XV-lea, apoi s-a consacrat sculpturii; a ramas celibatar. Johannes, fiul lui Jan (1763-1840), a practicat la īnceput meseria bunicului sau David, apoi a predat teologia, s-a casatorit si a avut un fiu, Vincent (1789-1874), bunicul pictorului. Acest Vincent era pastor. A studiat teologia la Leyda si a oficiat pe rīnd la Benschop si la Qchten, apoi, din 1822, la Breda, unde la 8 februarie, īn ace­lasi an, s-a nascut Theodorus, tatal lui Vincent.

■Repetarea prenumelor, fidelitatea fata de anu­mite profesii, dovedeste caracterul traditionalist al acastei familii neerlandeze.

Dat fiind rolul pe care īl vor juca īn viata tīnarului pictor, e indispensabil sa spunem cīteva cuvinte despre fratii pastorului Theodorus, unchii lui Vincent.

Familia bunicului numara unsprezece copii din care majoritatea aveau sa ajunga īn situatii demne de invidiat. Cel mai mare, Johannes, s-a consa­crat marinei; devenind viceamiral, a fost numit director al santierelor Marinei din Amsterdam. Alti trei erau negustori de arta: Cornelis Mari-nus la Amsterdam, Hendrick la Rotterdam si Vincent la Haga. Acesta din urma, cu o sanatate subreda dar cu o mare cultura, tinuse un magazin de culori, īnainte de a-si deschide o galerie de arta. Foarte influent īn mediile artistice de la Haga, a reusit repede sa faca afaceri īnfloritoare. Casa Vincent van Gogh de la Haga avea onoarea de a fi "furnizoarea Cabinetelor Majestatilor Lor, Regele si Regina". Directorul ei s-a asociat mai tīrziu cu celebra firma Goupil din Paris, si s-a dus el īnsusi īn capitala Frantei dupa ce a lasat conducerea magazinului din Haga īn seama unui oarecare domn Tersteeg, caruia Vincent - nepo­tul - avea sa-i devina īntr-o buna zi subaltern. Al saselea era perceptor. īn ceea ce priveste fetele, doua dintre ele s-au casatorit cu generali.

Theodorus, pastorul, nu s-a ridicat la nivelul social al fratilor sai. Fapt care a stīrnit mirare, fara sa se tina seama ca perfectiunea pe care o atinsese īn profesiunea sa īl conducea tocmai spre renuntare mai degraba decīt spre reusita. Blīn-detea si umilinta se īmbinau īn el cu un rigorism fata de forme care īl facea sa se simta dator de a fi īmpotriva a tot ceea ce i-ar fi putut stīnjeni misiunea. Vocatia religioasa, remarcata la mai multi dintre predecesorii lui, a gasit īn el un teren favorabil. Vom regasi la Vincent, mai cu seama īn prima parte a maturitatii sale, aceeasi umilinta si aceeasi intransigenta.

"Domine" - asa era numit īn Brabant pastorul parohiei - Theodorus van Gogh si-a facut  stu­diile  la Utrecht.  Avea douazeci  si  sapte  de  ani cīnd, īn ianuarie 1849, a fost numit la Groot-Zun-dert, o modesta parohie pe drumul dintre Anvers si Breda, la cītiva kilometri de frontiera belgiana. Noord-Brabant - sau Brabantul Septentrional 17   -  se deosebea de celelalte provincii neerlandeze prin tendintele sale religioase. Elementul protes­tant era aici mult mai putin important decīt ele­mentul catolic. Zundert nu mai numara astazi decīt vreo treizeci de "reformati". Cīnd Theo­dorus a fost numit acolo, acestia reprezentau cam jumatate din totalul populatiei, evaluata atunci cam la vreo suta de oameni.

īn mai 1851, la doi ani dupa instalarea sa la Groot-Zundert, pastorul s-a casatorit cu fiica unui maistru legator de la Curte, Anna-Comelia Carbentus, nascuta la Haga la 10 septembrie 1819, adica mai īn vīrsta decīt sotul ei cu trei ani.

Anna-Cornelia era sora sotiei lui Vincent van Gogh, directorul galeriilor de la Haga. Se poate ca acesta sa nu fi fost strain de casatoria tīnarului sau frate. Aceasta dubla īnrudire - cei doi frati fiind casatoriti cu cele doua surori - a contribuit la strīngerea legaturilor de afectiune dar si de dependenta dintre pastor si negustorul de arta, dintre Theodorus si Vincent, afectiune ce se va repeta īntr-un mod ciudat si va fi si mai puter­nica īntre cei doi fii ai pastorului, botezati cu aceleasi prenume.

De multe ori "domine" īsi va consulta fratii, si mai ales pe negustorul de arta, cīnd avea sa se puna problema īndrumarii fiilor sai spre o situa­tie onorabila. Acest sentiment de inferioritate so­ciala, de dependenta fata de unchi, nu va scapa neobservat de tīnarul Vincent. Sa-1 retinem ca pe un element susceptibil sa contribuie la formarea caracterului sau.

Desi la casatoria lui Theodorus s-a ajuns prin relatii familiale, casnicia a fost fericita.

In micul volum consacrat fratelui sau, Elisa-beth-Huberta, una din fiicele pastorului, evoca astfel amintirea parintilor: "Erau foarte uniti si foarte caritabili. Tata avea un chip cu trasaturi fine, un par alb argintiu. Mama avea trasaturi mai putin regulate, dar o expresie vioaie si o pri­vire patrunzatoare, privirea  lui Vincent".

Unul dintre primii biografi ai lui Van Gogh, Gustave Coquiot īi face lui Theodorus urmatorul portret: "Un om marunt, uscat, cu umerii īngusti, fata blinda, fara mustata, fara barba, parul scurt. Predicator corect, fara stralucire. Avea aerul unui functionar al religiei". Acest portret nu prea ma­gulitor este dezmintit de fotografia expusa īn sa­cristia micului templu din Nuenen, unde Theodo­rus a fost mai tīrziu pastor.

Mult mai īn vīrsta pe vremea aceea, tatal lui Vincent ne apare cu un chip frumos, grav, fara a fi sever, si care pare a fi chipul unui om de spirit. Aerul de bunatate care se deslusea pe tra­saturile lui regulate atragea simpatia. īn satul īn care avea sa-si exercite profesiunea, i s-a spus din primele zile "de mooi domine", adica pastorul cumsecade. A fost, dupji toate probabilitatile, iu­bit de cei din jurul sau, dar īn cercul familial, patruns de autoritatea sa si de principiile religiei sale, el va da adesea dovada, mai ou seama īn relatiile sale cu Vincent, unui caracter intransi­gent, coleric si a unor vederi īnguste, īn contrast cu umanismul generos al celor doi fii, Vincent si Theo.

Talentele sale de predicator nu se ridicau la īnaltimea prestantei sale; sa fi fost oare acesta unul din motivele pentru care Theodorus van Gogh a trait modest toata viata prin parohii dezmos­tenite?

īn prefata sa la editia olandeza a scrisorilor lui Vincent, doamna Van Gogh-Bonger nu da deloc detalii despre familia mamei. Oare din pricina ca a fost mai umila? Desi īn rīndurile ei se nu­mara si un episcop de Utrecht; e tot ce stim des­pre familia Carbentus. Sotia pastorului pare sa fi fost o femeie solida al carei caracter avea multe trasaturi comune cu cel al lui Vincent: dragostea pentru natura, placerea de a-si nota impresiile asupra vietii si asupra propriilor ei sentimente, un simt artistic ce se manifesta īn desene, īn acua­rele, trasaturi care nu prejudiciau nici activitatea casnica, nici spiritul ei vioi. Totdeauna avea un ac īn mīna. Gasea chiar mijloacele de a-si ajuta sotul veghind asupra treburilor gospodaresti. Anna i Carbentus a murit īn 1907, la optzeci si sapte de |"   anii. Potrivit registrului de internari al azilului din Saint-Remy, Vincent ar fi declarat doctorului Peyron, directorul azilului "ca una din surorile ma­mei sale era epileptica si ca mai existau cazuri īn familie". Johanna van Gogh-Bonger nu mentio­neaza acest fapt. Este evident ca principala lipsa a elementelor biografice furnizate de rudele apro­piate ale personajului consta īn aceea ca nu re­leva decīt fapte susceptibile de a flata istoria fa­miliei sau pe cea a eroului.

IN ZODIA BERBECULUI

Casatoria pastorului Theodorus van Gogh si a Annei-Cornelia Carbentus avea sa dea īn curīnd roade. Dupa un an, tīnara femeie nascu un fiu, care fu numit Vincent-Willem. S-a nascut mort si a fost īnhumat īn micul cimitir din Zundert, unde i se mai poate vedea īnca mormīntul. Pro­babil ca acestui mormīnt trebuie sa i se atribuie eroarea relevata īn anumite lucrari mai vechi si pe placile de pe anumite pīnze (mai ales īn Mu­zeul Boymans din Rotterdam), care indica anul 1852 ca data de nastere a lui Vincent.

Pierderea primului lor copil i-a afectat profund pe pastor si pe sotia sa. Dar, peste un an, s-a nascut un alt baiat caruia parintii i-au dat ace­lasi prenume.

Vincent-Willem van Gogh s-a nascut la 30 mar­tie 1853, la orele 11, deci īn zodia Berbecului. Este interesant de reamintit ca aceasta zodie mar­cheaza īn emisfera noastra victoria luminii asupra īntunericului, deoarece pe masura ce soarele īna­inteaza spre Berbec zilele cresc īn detrimentul nop­tii. Este zodia impulsului creator, momentul celei mai mari puteri vitale.

Curba vietii lui Van Gogh - drumul sau spre lumina - pare sa urmeze curba acestei zodii. Atasamentul pe care īl va manifesta fata de ciclul vital al germinatiei simbolizeaza apartenenta lui la Berbec.

"Fiinta din aceasta zodie izbucneste īn inconstien­ta  si  nu e niciodata sigura   de ceea ce anume   este;   e inadaptabila deoarece instinctul ei viguros eli­bereaza forte noi, necunoscute īnca; aceste forte pot fi echivalate cu un foc devorator, cu o izbuc­nire anarhica, dezordonata, cu un vulcan devas­tator; are o mare putere de expansiune, dar nu se poate stapīni ti are un caracter inconstient, dez­orientat, primitiv" '.

"Simt īn mine o forta, un foc pe care nu-1 pot stinge", va scrie Vincent. Aceasta forta va ex­ploda īn perioada de la Arles, cea mai fecunda si mai exaltata dia viata si opera 9a.

Aceasta putere e contracarata de ascendentul Cancerului pe care lucrarea citata o exprima īn acesti termeni: "Exista o incompatibilitate īntre doua naturi fundamental diferite: una care merge īna­inte, si e īndrazneata, temerara, risca totul, tra­ieste pentru viitor si progres... si cealalta, care da īnapoi, se retrage īn sine, traieste īn refugiul ei interior, īn sensibilitatea sa vulnerabila, īn tre­cut, pentru a se conserva, pentru amintiri... de unde si o dualitate care se exprima prin iesiri si prin retrageri īn sine, prin faze de exteriorizare motrica si prin faze de contemplatie si visare, de entuziasm si de depresiune".

Iata, foarte exact, caracterul si drama lui Vin­cent van Gogh.

Anumiti biografi au subliniat, pe buna dreptate, faptul ca acest al doilea fiu a fost conceput īn momentul īn care durerea parintilor, cauzata de prima nastere zadarnica, īnca nu se potolise. Aceasta īmprejurare poate oare explica, fie si par­tial, caracterul sumbru al copilului? Coincidenta tulburatoare a datei nasterii, care 1-a situat pe cel de al doilea fiu sub aceeasi zodie ca si primul, decizia parintilor de a-i da acelasi prenume ar putea lasa sa se creada ca s-a operat un fel de report de personalitate care ar explica dubla na­tura a pictorului la fel de bine sau poate chiar mai bine deoīt opozitia dintre caracterele mamei si tatalui. si n-a avut oare chiar el īnsusi o obscura constiinta a acestui fapt, īnca din primii sai ani, vazīnd īn micul cimitir de līnga casa parohiala mormīntul acela pe care figurau prenumele si data lui de nastere, ca si cum un alt el īnsusi ar fi fost īnmormīntat acolo?

Se pare ca toata viata lui, Vincent a trait sub povara unui destin īntr-un anume fel uzurpat. īn echilibrul misterios al vietii nu era numai el ci si acel "un altul" pe care 1-a "īnlocuit".

īn 1855 s-a nascut o fiica, Anna, apoi la 1 mai 1857, Theodore, admirabilul frate, care va fi pro­videnta lui Vincent: īn sfīrsit, alte doua fete, Eli-sabeth-Huberta si Wilhelmina sau Wil, si un alt baiat, Comelis sau Cor.

īn afara de Theo, fratii si surorile n-au jucat nici un rol īn viata lui Vincent. Totusi, īn Scrisori, el a mentionat-o de mai multe ori pe Anna. Vin­cent a trait un timp la Londra alaturi de ea. A īntretinut o oarecare corespondenta cu Wil, cea mai mica dintre fete. Fratele Cornel is si Elisa-beth-Huberta se pare ca au avut mai putine con­tacte cu Vincent.

Aceasta este pozitia genealogica a lui Vincent. īn urma lui, dupa cum scrie doctorul Doiteau "un sir de stramosi burghezi neerlandezi, cumsecade, probabil artritici, zdraveni īn general, sanatosi si care, īn majoritate, au atins o vīrsta īnaintata, fara mari tare fizice sau morale aparente". īn jurul sau, o familie numeroasa dar nu scutita de sim-ptome patologice. īnsusi Vineemt confirma acest lucru cīnd īi scrie de la Arles fratelui sau: "Ne­vroza noastra ... este si o mostenire fatala, deoare­ce, īn conditiile civilizatiei noastre, ne vlaguim din generatie īn generatie" ... "O nevroza, adauga el, care vine de departe".

Mai ales dinspre partea mamei trebuie cautate cauzele starii patologice care s-au manifestat īnca din timpul tineretii lui Vincent. Este evident ca asupra destinului sau apasa o grea ereditare.

Am aratat ca umilinta tatalui putea fi regasita si la fiu, la fel, poate, ca si complexul de inferio­ritate care a contribuit la mentinerea pastorului īn conditia lui mediocra si 1-a īndemnat adesea sa solicite sprijinul sau sfaturile fratilor sai īn pro-   blemele propriei sale familii. Complex dovedit adesea de comportarea si confidentele lui Vincent. si totusi, daca ereditarea ajuta sa situam drama lui Van Gogh, ea nu explica totul. Pentru ca nu­mai ea singura nu poate forma un caracter, un temperament nu determina un destin. īl vom cita īn acest sens pe doctorul Vernet: "Traim cufundati īntr-un mediu de la care primim toate conditiile existentei noastre si ale carui neregularitati, intem­perii si violente le suportam asa cum īi primim si lumina. īntre el si noi e un schimb constant, noi īncercīnd ba sa ne adaptam, ba sa ne aparam ..." Autorul se plaseaza aici pe un plan fiziologic. "Noi iSĪntem construiti īn acelasi timp si de mediu si de noi īnsine", scrie de asemenea Dr. Alexis Carrel.

Or, īn ce mediu s-a nascut Vincent? Un camin  nou,  parinti  īnca  tineri.   Tatal   are treizeci  si  unu de  ani,  mama,  treizeci  si  patru. O atmosfera linistita, austera. O viata egala, fara alte  evenimente   decīt  nasterea   copiilor.   O   casa īn care zilele se scurgeau īn credinta si respectul fata de Dumnezeu. Parintii lui Vincent sīnt oameni cultivati, oraseni - tatal a trait la Breda, mama la Haga - transplantati prin forta īmprejurarilor, si anume cariera  de pastor,  īn  mediul rural.  Se poate crede ca nu sufereau din aceasta cauza, tatal īsi   iubea   misiunea,   mama   iubea   satul.   Dar   īn ciuda decaderii sociale a parintilor sai, copilul a crescut  īntr-un  camin  foarte  diferit  de  celelalte. Parohia?   Cīteva  case īnsirate  pe  drumul  spre Anvers. Influenta pastorului e aproape nula deoa­rece^ majoritatea  populatiei   este  catolica.   Totusi, daca īi dam crezare autorului cītorva lucrari des­pre Ţarile de Jos,  H.  Havard, care  a  strabatut Brabantul prin 1875  "se pare ca īn aceasta pas­nica regiune din Flandra calvinismul ar fi influen­tat   catolicismul  care   devenise   foarte   sumbru   si rezervat". Deosebirile de confesiuni nu daunau deci omogenitatii   populatiei.   E   o   regiune   de   cīmpii mohorīte, de lande nisipoase pe care locuitorii nu-niai  cu  multa  rabdare  reuseau  sa  le  redea  agri-3   culturii. Un climat mai putin maritim decīt cel al Zeelandei, care era īn apropiere, mai putin bīntuit de ploi sau de vīnturi, dar totusi aspru si adesea rece. Va contribui si el la formarea fizica si spi­rituala a lui Vincent. Evolutia artei lui īl va con­duce spre cautarea unei anume calitati a luminii. Dar īn toata partea de la īnceputul vietii sale el va ramīne, asa cum īi scrie lui Theo, "un copil din Brabant". Viata nu ne da la nastere numai ante­cedentele familiale ci si temperamentul unei rase sau al unui popor. Aceasta filiatie, puternic mar­cata la Van Gogh, va apare adesea si īn faptele si īn arta lui. El īnsusi are o constiinta precisa a acestei īmprejurari. īn 1881, īi scrie prietenului sau, pictorul Rappard: "Dumneata si cu mine nu putem face altceva mai bun decīt sa lucram dupa natura olandeza. Atunci sīntem noi īnsine, ne simtim acasa, īn elementul nostru. E cu atīt mai bine daca sīntem la curent cu ceea ce se petrece īn strainatate, dar nu trebuie sa uitam ca noi avem radacini adīnci īn pamīntul olandez".

Particularitatile caracterului sau, copilaria pe care si-o va petrece īn Brabantul natal, gustul mos­tenit de la mama sa pentru natura si introspectie vor contribui si mai mult la īntarirea a ceea ce era olandez īn fiinta lui, nu atīt īn sensul national cīt  īn   sensul   rural   sau   taranesc   al   termenului.

PRIN CIMPIA CU MĂRĂCINI. ..

Pentru a cunoaste astazi locul de obīrsie al lui Vincent, nu trebuie mers la Zundert prin Anvers sau Breda. Marea sosea internationala care leaga aceste doua orase, trecīnd prin tīrg, i-a rapit cīm-piei īnconjuratoare caracterul pe care īl avea la mijlocul secolului trecut. Dar oricine sl-1 poate usor īnchipui venind de la Etten, dinspre nord, prin ses. Pe acolo nu exista sosea, doar drumuri taiate de carele taranesti īntr-un sol format din nisip negricios, aproape la fel de friabil ca cel de pe tarmul marii. Prin īmprejurimi numai pajisti sarace, cīteva petice cultivate, ferme scunde dintre care multe sīnt īnca acoperite  cu paie, o cīmpie deprimanta, maturata de vīnt, mohorīta si trista, sub un cer acoperit de nori grei. Maracinii, alun­gati de landa s-au refugiat pe taluzuri pīna la marginea fagaselor facute de rotile carelor, unde ramurile le tremura la cea mai mica adiere. De īndata ce te īndepartezi de sate, peisajul se face si mai aspru. Piciorul se afunda īn tarīna moale. Printre araturi apar paduri rare de pini, covoare de buruieni vinetii.

Astfel arata regiunea unde Vincent si-a petrecut copilaria. "īmi amintesc ca am mai vazut, pe vremea cīnd eram copil, maracinii si micile ferme, mesterii tesīnd, vīrtelnitele exact asa cum le vad acum īn desenele lui Mauve si Ter Meulen", va scrie Vincent van Gogh. Peisaj fara frumusete, dar de o sfīsietoare nostalgie, o cīrnpie prin care plim­barea nu poate fi decīt o reverie fara tel. Pīna la orizont, si dincolo de el, aceleasi pamīnturi netede, marginite de cīte o padure neagra, aceleasi carari printre maracinii care, dupa ce li s-au scu­turat florile, par valuri cenusii ce se īntind cīt vezi cu ochii.

Peisajele cele mai pustiite sīnt cele ce ne izbesc īn mod deosebit. si e de īnteles ca omul sa fi pastrat amintirea acelui pamīnt al copilariei sale, obsesia a-celor spatii care i-au hranit primele visuri.

Era cel mai mare copil din familia pastorului. Poate din aceasta cauza a ramias izolat, departe de fratii si surorile care au venit dupa el si printre care va fi multa vreme un fel de strain. Cel putin asa spune Elisabeth-Huberta īn cartea ei de Amintiri. īnca de pe vremea aceea, potrivit rela­tarilor doamnei Theo van Gogh, Vincent era prada unor mlnii violente. Cele cīteva marturii culese de la contemporani ni-1 descriu ca pe un copil taciturn.

īi placea sa se plimbe pe cīmp, dar surorile si fratii lui nu īndrazneau sa-i ceara sa-1 īnsoteasca. Fugea de oamenii din sat preferind singuratatea pentru a observa īn voia lui natura, cu acea aten­tie cu care .īl vom vedea urmarind spectacolele vietii, īntreaga lui viata. īnca din acea vreme colec- tiona  insecte si plante  si  cīnd  se  īntorcea  acasa le arata surorilor prada strīnsa īn timpul plimba­rilor sale. Daca mergea la rīu venea cu insecte acvatice pe care le curata si le prindea grijuliu cu ace īn cutiute pe care le scria numele, adesea īn latina. Sau vreun carabus, flori de cīmp. De aceea ceilalti copii din familie īl considerau foarte savant! "Toti vorbeau despre elcu respect", scrie Llisabeth.

Vincent stia de asemenea unde poate gasi cui­buri; descoperea ciocīrliile fara sa culce grīul la pamīnt si īsi petrecea adesea vremea privind mis­carile unor insecte sau zborul pasarilor pe deasupra maracinilor.

A fost trimis la scoala comunala, dar institu­torul era adesea beat, iar contactul cu micii bada­rani din sat l-au facut pe Vincent grosolan. Pas­torul 1-a retras. A angajat o guvernanta care se ocupa de educatia copiilor.

Dintre toti fratii si surorile, numai cel mai mare era solid. Avea tenul deschis al parintilor sai, parul de un blond roscat, o privire patrunza­toare pe sub niste sprīncene foarte pronuntat dese­nate "Noi, ceilalti copii, .nu aveam o constitutie prea robusta", noteaza Elisabeth. Theo, cel de al doilea baiat, cu patru ani mai mic decīt Vincent, vadea o fire mai blīnda, avea trasaturi mai fine. Avea īnca de pe atunci bunatatea, simplitatea tatalui sau.

Copilul este prin esenta un imitator. Observatia, pentru care tīnarul Van Gogh dovedea un deose­bit gust, avea īn curīnd sa-1 incite la reproducerea a ceea ce iubea. Elisabeth semnaleaza marea abili­tate pe care o avea īn aceasta privinta īnca din copilarie si vorbeste despre un mic elefant pe care fratele ei 1-a modelat cu multa exactitate din lut. Sa fi fost amintirea vreunei gravuri care-1 izbise sau poate aceea a unor vizite la Amsterdam sau Haga. "Pe la opt ani, scrie sora lui - din cele ce i s-au povestit, deoarece era prea mica spre a fi putut cunoaste nemijlocit faptele - a desenat o pisica ce se urca īntr-un copac."

Aceste elanuri artistice erau prea putin frec­vente, continua Elisabeth si ne asigura ca  "nimic nu s-a pastrat din vremea aceea, nici crochiuri īn penita, nici schite īn creion".

Or, cataloagele operelor lui Van Gogh comporta douasprezece desene 'datate si adesea semnate, a caror executie fina contrasteaza īntr-un mod sur­prinzator cu asprimea si, s-ar putea spune chiar, cu stīngacia primelor desene ale artistului adult.

Vincent avea atunci noua ani. Este destul de surprinzator ca aceste desene - daca sīnt auten­tice -: nu au atras atentia parintilor, si mai ales a unchiului Vincent, fostul director al gale­riilor de la Haga, care ar fi remarcat un dar atīt de evident. Aceste schite promitatoare continua pīna īn 1864. Dar nu mai e nici o urma din ceea ce ar fi putut fi desenat de tīnarul artist īntre doisprezece si douazeci de ani.

O COPILĂRIE AUSTERA

Vincent dadea adesea dovada unui caracter dificil. Era tenace si voluntar asemenea mamei sale, dar aceste calitati ajungeau sa se transforme īn defecte. Johanna Bonger, sotia lui Theo, spune ca era īncapatīnat, capricios. Educatia parintilor s-a dove­dit neputincioasa sa disciplineze independenta lui naturala si, pe la doisprezece ani, Vincent a fost trimis īntr-un pension, la un anume Jean Provily, la Zevenbergen, un tīrg situat la vreo douazeci de kilometri de Zundert. Vincent va povesti mai tīr-ziu, īntr-o scrisoare catre Th':o, despre emotia acestei prime despartiri de familie. A fost un elev plin de bunavointa dar prea putin dotat pentru īnvatatura. La sfīrsitul anului, parintii vor fi felicitati de director pentru docilitatea si sīr-guinta sa.

īn vacantele scolare, Vincent revine la Groot-Zundert si regaseste casa parinteasca, īsi regaseste fratii si surorile, locurile dragi din frageda copi­larie. E si mai puternic influentat de ele. La īnceputul vietii, acest "mediu" se va impune mai cu seama prin conditiile pe care omul e coastrīns  sa le suporte. El contribuie la formarea lui fizica īn acest joc al adaptarii - ca planta ce se for­meaza īn climatul īn care rasare - si morala prin usurinta sau greutatea cu care se opereaza aceasta adaptare. Inteligenta copilului se modeleaza dupa atractia ce i-o ofera acea facultate de observare, mai mult sau mai putin ascutita, de la individ la individ, dar care cere de asemenea ca dezvoltarea ei sa fie alimentata. Vincent a gasit toate aceste conditii īn jurul casei din Zundert. Are acum trei­sprezece sau patrusprezece ani. Gīmpul plimba­rilor sale se largeste ca si cel al impresiilor. Natura īi va revela de acum īnainte nu numai viata uimi­toare a animalelor si plantelor, un simplu material pentru acea curiozitate, pentru acea nevoie de a cunoaste si de a retine, care 1-a facut atunci sa catalogheze plantele, asa cum mai tīrziu. va colec­tiona reproducerile dupa pīnzele care-i placeau - natura īi va revela acum nu numai viata pe care ea o tainuie, ci si armoniile pe care le creeaza, īntarindu-i placerea pentru singuratate, ea īi va darui sentimentul spatiului. Corpul s-a adaptat, inteligenta e satisfacuta; īn acea clipa se trezeste sufletul. Lumea senzatiilor va īnceta sa mai fie o descoperire; devine o obisnuinta. Dar lumea im­presiilor se formeaza tocmai din aceste senzatii, se īmbogateste cu amintirea lor.

Vincent simte pe obraji suflarea vīntului, simte mirosul paielor. Privirea i ise pierde din nou pe deasupra landelor cenusii si peste lanurile de grīu. Intereseaza faptul ca Vincent a trait primii sai ani īn aceasta cīmpie fara relief careia punctul din care privesti nu poate sa-i modifice aspectul. Pei­sajul dobīndeste aici un caracter de nelimitat, usor de comparat cu cel al marii, prin repetatea acelo­rasi imagini, indiferent de locul īn care te-ai afla. īn timpul plimbarilor sale din copilarie, va des­coperi caracterul acela de neschimbare, o viziune pe care nu o va uita. "Sentimentul spatiului" īl vom regasi īn cea mai mare parte a peisajelor artistului, īn toate epocile carierei sale, īn acelasi timp cu expresia muncii taranesti.

Dar Vincent descopera de acum īnainte, dincolo de  lucrurile  familiare,  raporturi  secrete,  un sens   nou prin care lumea vizibila īnceteaza sa mai fie o realitate spre a deveni aparenta unei ordini su­perioare. Aceasta transpunere a impresiei īn emo­tie, care se manifesta spre cincisprezece ani, nu este altceva decīt trezirea constiintei artistice. si nicaieri ea nu poate fi mai vie decīt īn aceste vaste īntinderi unde vibreaza īnca sufletuf lumii.

Ceea ce Vincent descopera aici e o tristete pro­funda, viata grea a oamenilor care populeaza acest pamīnt a carui unica bogatie e truda lor. Aceeasi munca reluata mereu de la capat; griul cīstigat, dupa cum a vrut Dumnezeu, cu sudoarea fruntii. Aceste pamīnturi considerate generoase sīnt cele mai avare. Trebuie fara īncetare fecundate, torturate ca sa le smulgi recolta. Nimic nu este un dar, o ofranda.

īn aspectul sever al cīmpiei, copilul regasea tra­saturile propriului sau camin. Ceea ce nu īnseamna ca nu 1-a iubit, dar aceeasta dubla austeritate i-a pecetluit fiinta cu o angoasa iremediabila. Nici natura si nici familia nu i-au īngaduit atunci sa cunoasca nepasarea.

Casa era situata īn centrul tīrgului, la marginea soselei. A disparut pentru a face loc unei cladiri mai moderne; nu departe de ea se afla īnca mica biserica īn care pastorul Theodorus īsi aduna cre­dinciosii. E un edificiu de caramida rosie, cu feres­tre īnalte cu ogive, pe jumatate ascunsa sub frun­zisul unui castan mare si al unei salcii plīngatoare ale carei ramuri se apleaca peste vechi morminte cu pietre gravate. Aceasta biserica si acest cimitir i-au fost la fel de familiare lui Vincent ca si "pastoria". Copilul putea sa gaseasca īn acest loc romantic, a carui curatenie olandeza si al carui caracter ordonat lasau totusi sa razbata tristetea, o hrana pentru visarile sale taciturne.

Ca si īn trecut, prefera sa fie singur decīt īn­sotit de surorile sale. si totusi, īn curīnd, īsi facu obiceiul de a-1 lua pe Theo cu el īn plimbarile sale  spre  a-i īmpartasi bucuriile.

Acolo īn cīmpia din Zundert s-a nascut priete­nia  profunda care  avea  sa  joace un rol atīt  de   important īn destinul pictorului Theo sa pas treze si el, va spune Vincent, "ceva din copilul din Brabant"; si cīnd va fi constrīns sa traiasca īn strainatate, fratele cel mare va evoca adesea zilele copilariei petrecute īmpreuna prin cīmpiile cu maracini. Afectiunea pe care Vincent o nutreste fata de fratele mai mic apare ca o prima manifes­tare a acelui altruism generos si totodata exigent de care va da dovada de atītea ori mai tīrziu. Vin­cent īl iubeste pe Theo pentru ca se joaca īm­preuna, pentru ca īi tine o frateasca tovarasie, dar si pentru ca poate sa-1 faca sa-i īnteleaga gustu­rile, pentru ca si-1 poate face partas la primul lui entuziasm. Natura este acum, īntre ei si pentru ei, ceea ce va fi mai tīrziu pictura. si este de crezut ca Vincent i-a dat īnca de pe atunci fratelui sau sfatul pe care i-1 va repeta, de la Londra, cīnd va avea douazeci de ani: "cauta sa gasesti frumos tot ceea ce poti..."

Dupa doi ani de īnvatatura la Tilburg, Vin­cent revine la Zundert. Are aproape saisprezece ani. Elisabeth īl prezinta astfel: "Fratele meu, mai mult solid decīt īnalt, cu spatele usor cocosat din pricina prostului obicei de a merge cu capul ple­cat, avea parul roscat, taiat scurt sub o pala­rie de pai care umbrea aceasta ciudata figura. Nu era chipul unui tīnar. Sub fruntea proeminenta, sprāncenele erau īncruntate de gīnduri profunde, ochii mici si afundati īn orbite erau cīnd albastri, cīnd verzui.

"Sub acest aspect dizgratios si deselat, exista totusi ceva minunat, prin expresia evidenta a unei profunzimi inferioare."

īnca din acea vreme, Vincent citea mult. īn biblioteca parinteasca a gasit lucrarile esentiale pentru primele sale lecturi; Biblia, care se citea īn familie, cunoasterea precoce a lucrarilor teologice, la care s-a adaugat educatia riguroasa pe care i-o daduse pastorul, n-au fost desigur straine de īncli­natia pe care o va manifesta mai tīrziu spre apos­tolatul evanghelic. Dar īn clipa īn care a trebuit ■sa se hotarasca pentru o meserie, n~a dat dovada de nici o dispozitie speciala care sa-i ajute pe parinti īn alegerea unei cariere. Darurile sale īn   materie de desen sau de modelaj nu depaseau īn­cercarile din copilarie. "Domine" facu atunci apel la inteligenta si la relatiile fratelui sau Vincent pentru a putea hotarī pe ce cale ar fi mai potri­vit <sa-si īndrume fiul.

Retras din afaceri dupa ce a facut avere, "un­chiul Vincent" si-a cedat galeria firmei Goupil, cu care īn prealabil se asociase. De atunci traia la Princenhage, un cartier din Breda, si īsi petrecea, īn general, lunile de iarna la Menton.

Am aratat care au fost circumstantele care au contribuit la dezvoltarea raporturilor si afectiunii celor doi frati. si familiile lor erau foarte unite mai ales de cīnd apropierea rezidentelor lor le īngaduia sa-si faca vizite frecvente. Fostul negustor era acum unchiul care-i rasfata pe copiii de la "pastorie"; sosirea trasurii lui stīrnea o mare bucurie fiindca īn ea se gaseau totdeauna fructe sau alte cadouri pentru baieti si fete.

Cīnd Vincent a īmplinit saisprezece ani, s-a īn­trunit un fel de consiliu de familie. Unchiul Vin­cent - care avea sa intervina frecvent īn cariera nepotului sau - accepta sa-1 plaseze ca ucenic la Galeria Goupil din Haga, fosta lui proprietate, unde avea destui prieteni.

Tīnarul īsi parasi deci satul si pe ai sai spre sfīrsitul lui iulie 1869. si e de crezut ca nu fara regrete, īn ciuda firii lui solitare. si-<a luat ramas bun de la maracini, de la lanurile cu grīu, de la tot ceea ce pīna atunci constituise universul sau.

II. PRIMA AMĂRĂCIUNE

Tineretea lui Vincent n-a fost condusa de exigen­tele vreunei vocatii. Supusa vicisitudinilor carierei pe care i-au ales-o parintii, ea s-a ordonat din exterior, fara participarea vointei personale. Vin­cent a fost poate un copil dificil; avea capricii, dar ele nu aveau consecinte. īn fapt, accepta cu docilitate si meseria si felul de viata carora le-a fost destinat.

Austeritatea educatiei sale si a mediului sau īl īndeamna la aceasta pasivitate. Nu arata mai multa tarie de caracter, numai datorita faptului ca īi lipsesc ocaziile. N-a fost īnca stapīnit de nici o pasiune arzatoare... "E un visator", scrie sora lui. Dar nu stim nimic despre visurile care l-au obsedat pe cīmpiile din Brabant, nici īn cursul acestor trei ani - cei īn care a devenit barbat - pe care avea sa-i petreaca acum la Haga. Despre acestia, cu doisprezece ani mai tīrziu, avea sa-i spuna lui Theo numai atīt: "Primii doi din acesti trei ani au fost destul de neplacuti, Jn schimb al treilea mi-a adus mai multe satisfactii".

Se pare ca īn el se opera un foarte lent proces de elaborare. In intimitatea naturii, apoi īn inti­mitatea operelor de arta, se strīng, īncet-īncet, ele­mentele destinului sau de pictor. Impresiile din afara se depun īn strafundurile lui ca un mīl. Le vom vedea reaparīnd din trecut, mult mai tīrziu, īmbogatite prin desavīrsirea tainicei lor maturatii.   Dar la vīrsta la care, īn general, adolescentul se crede chemat spre cele mai īnalte misiuni, la care vocatiile se contureaza cu vigoare si se afirma exigente adesea imediate, Van Gogh nu manifesta alta ambitie decīt aceea de a-si cīstiga existenta īn mod cinstit si de a-si tine ochii deschisi spre aceasta lume ale carei aspecte mereu noi īl īncīnta. S-ar putea gasi īn aceasta atitudine si o amprenta a ereditatii, sau numai dorinta de a fi credincios exemplelor de care a fost īnconjurat īn copilarie. Meseria de negustor de arta īi permite sa īntre­vada un viitor la fel de stralucit ca acela al un­chilor sai. Oare Vincent nu spera mai mult? Eve­nimentele īi conduc tineretea, iar el le accepta pur si simplu, ca si cum ar fi fost ineluctabile. Va sti sa profite de ceea ce ele īi aduc, dar īn el domina un sentiment care se va manifesta īn cursul schim­barilor pe care le va cunoaste īn curīnd: nu este vorba de curiozitatea fata de ziua de mīine, atīt de proprie tineretului, ci tocmai de regretul pro­vocat de ceea ce nu mai este. Exista īn el, si va exista totdeauna, un fond de nostalgie, o atractie spre lucrurile trecute, ca si cum el ar fi trebuit sa descopere īn ele ceea ce mu a putut lua si pastra. Aceasta trasatura caraoteriisijica pentru Vincent indica o natura īnclinata spre tristete, spre insatisfactie.

Statea īn pensiune la o familie de mic-burghezi, Roos, probabil cunoscuta de unchiul sau. La Haga locuiau diversi membri ai familiei Van Gogh: Haa-nebeck si matusa Fie Carbentus, o sora de-a ma­mei lui Vincent, care avea trei fete dintre care una s-a casatorit mai tīrziu cu pictorul Anton Mauve. Tīnarul. ucenic le facea vizite si unora ?i altora si, īn cei trei ani pe care i-a petrecut la Haga, atīt conduita cīt si munca sa n-au suscitat nici o critica. Fostul angajat al unchiului sau, dl. Tersteeg, ajuns director al galeriei, era un tīnar de 24 de ani, inteligent si cultivat; trimitea ade­sea vesti despre Viincent la Princenhage si se de­clara satisfacut de serviciile lui Vincent.

Firma Goupil et Cie, "Editeurs Imprimeurs",  fondata la Paris īn 1827 de Adolphe Goupil (a carui familie descindea, prin mama, din familia Drouais, pictori francezi din secolul al XVIII-lea) si de editorul Rittner, s-a dezvoltat mult odata cu vulgarizarea procedeelor de reproducere, spre jumatatea secolului trecut. Dupa revolutia din 1830, aceasta firma a favorizat mentinerea gra­vurii cu acul pentru reproducerea operelor maes­trilor, dobīndind  astfel un  renume  mondial.

La moartea lui Rittner, īn 1841, M. A. Goupil s-a asociat cu Vibert. Se deschisesera sucursale la Paris apoi la Londra, la Bruxelles, la Haga, la Berlin si īn sfīrsit, ki 1848, la New York. Se faceau afaceri importante raai ales cu vīnzarea de gravuri, acvaforte si litografii.

Vincent acorda  muncii  aceeasi  atentie  pe  care o acorda vietii. Se intereseaza, fireste, de tot ceea ce īl īnconjoara si, daca nu īl atrage de loc co­mertul īn sine  (o data va  spune  ca  īl  considera drept   "un   furt   convenabil"),   īl   preocupa   mult materia  negotului.   Simtul  sau  de  observatie,  in­stinctul sau de colectionar se īndreapta de  acum īncolo spre picturile si  gravurile printre  care īsi petrecea jumatate din existenta. Meseria avea sa-1 conduca  astfel  spre cunoasterea picturii  prin  re­producerea de tablouri, dintre care cele mai bune nu  erau  si  cele  mai  raspīndite.  O  documentatie atīt de bogata, oferita la īntīmplare si fara ghid si  prin  care,  evident,   subiectul  punea  īn  umbra arta, nu va īntīrzia sa produca īn gusturile lui o confuzie ce va persista multa vreme. Va marturisi el  īnsusi   acest  lucru,   dupa  zece  ani,  prietenului sau Rappard. Deoarece pīna atunci lumea īnsem­na pentru el satul, e atras la īnceput, mai mult dintr-o ratiune sentimentala decīt prin gustul ar­tistic,   de   operele   care   evoca   universul   sau   fa­miliar,  cīmpiile,  padurile,   munca  taranului,  care constituiau īn  acelasi timp  amintirile  si regretele lui. Chiar din primele lui scrisori catre Theo vor­beste cu entuziasm despre pictorii de la Barbizon, mai   cu  seama   de  Miīlet,  caruia  īi  va  pastra   o admiratie durabila, si despre cei din tīnara scoala de la Haga, Maris si Mauve īntre altii, ale caror opere le poate vedea īn original.Este putin probabil ca Vincent sa fi avut īn acei ani de la īnceput un contact direct cu tinerii pictori de la Haga, dar fara īndoiala ca īi ve­dea  des   īn   magazin,  iar  dl.  Tersteeg  i-a  vorbit despre ei Duminica,  Vincent  se  ducea  cu  multa  placere Ia plaja din apropiere,  care  atunci nu era decīt un biet sat de pescari īn fata caruia, la vremea refluxului, esuau barcile cu pīnze. Ceva mai tīrziu, la Londra, īsi va aminti cu amaraciune de dumi­nicile petrecute le Scheveningen unde īsi reia, pe tarmul  "marii cenusii", īndelungatele rataciri din Brabant.  īn   august   1872,  Theo  vine  sa-si  vada fratele, la Haga. De īndata ce se īntoarce acasa, acesta īi  scrie. E  prima  scrisoare  dintr-o  cores­pondenta ce va continua neīntrerupt pīna la moar­tea pictorului. Acest tovaras din copilarie va fi mai   mult  decīt   un   frate,   va   fi   un   prieten   pe care Vincent īl va īndruma cu placere si care īl va sustine atunci cīnd vor veni zilele grele.

Tīnarul vīnzator petrece trei ani la Haga. Are acum nouasprezece ani. Un portret īl īnfatiseaza la aceasta vīrsta cu ochii adīnc īnfundati sub ar­cadele  sprīncenelor,   cu   acea   privire   ascutita   pe care o vor revela pīnzele ulterioare.  Parul rebel deasupra unei frunti late; nasul drept, gura destul de  puternic  marcata,  bosumflata.  Un   adolescent taciturn ce pare īnchis, nelinistit. Sa fie adevarat ce scrie Gustave Coquiot ca "prostia cumparatorilor īl exaspera pe Vincent"? Ar īnsemna poate sa i se atribuie  o  siguranta  de judecata  putin  cam pre­matura. E totusi posibil ca īnca de pe atunci sa ss fi produs cīteva ciocniri īntre el si H.-C. Ter­steeg. Mai tīrziu, va vorbi cu dispret despre fostul sau  director.  Dar  pe   vremea   aceea   relatiile   lor sīnt curtenitoare si sīnt stabilite atīt pe plan ami­cal  cīt  si pe  cel  profesional.  Tīnarul  functionar trecventeaza familia patronului sau. Continua  sa deseneze si va lasa fiicei celei mici  a lui  H.-C. Tersteeg trei  carnete  cu  schite  de  plante  si  animale care au fost gasite acum cītiva ani. Salariul sau ajunge la cincizeci de florini pe luna, fapt de care Vincent se arata satisfacut. Gus­tul sau pentru pictura s-a afirmat.

Profitīnd de concediul de Craciun viziteaza, īn ianuarie 1873, muzeele din Amsterdam unde are revelatia marilor maestri. īn aceeasi vreme, Theo e angajat, la rīndul sau, la sucursala din Bruxelles a firmei Goupil. Cei doi frati vor gasi īn profe­sia lor comuna un nou teren de īntelegere si de interes, dar ea īi va condamna de-acum īncolo sa traiasca departe unul de celalalt. Din luna martie, se pune problema trimiterii lui Vincent la sucursala din Londra. Ar fi o frumoasa avansare. Tīnarul se bucura ca va merge īn Anglia dar īn acelasi timp e īndurerat gīndindu-se ca se va desparti de ai sai si de prietenii din Haga. Proiectul se preci­zeaza, īn mai, Vincent merge sa-si ia ramas bun de la familia sa, la Helvoirt. De acolo ia trenul spre Paris unde trebuie sa se duca - fara īndo­iala pentru a se īntīlni cu patronii - īnainte de a pleca la Londra spre a-si ocupa postul īn care a fost numit.

"ĪNGERUL CU PRUNCI"

Ajunge la Lonidra tocmai cīnd īmplineste douazeci de ani. Putea sa se bucure de noua sa libertate. Tutela mai mult sau mai putin simtita a parinti­lor si a unchilor a disparut. Are un salariu ono­rabil si dl. Tersteeg, cīnd i-a semnat certificatul, i-a dat de īnteles ca īl asteapta un viitor frumos. Dar nici libertatea si nici situatia nu reusesc sa-1 ameteasca pe tīnarul Vincent. Asa cum ieri mai observa īnca pasarile si taranii din Zun-dert, astazi īsi atinteste privirile asupra vietii ma­relui oras īn care destinul 1-a condus. Facultatea lui de a privi cu atentie dovedeste ca este dispo­nibil, ca nu e framāntat de nici o grija interioara care sa se interpuna īntre el si lumea apropiata. La Londra duce o viata pasnica de mic functio­nar. Primele sale scrisori adresate lui Theo, prie­tenilor sai din Haga, reflecta satisfactia lui si chiar    o oarecare buna dispozitie. Vorbeste despre lectu­rile sale si mai ales despre tablourile pe care le vede īn galerie īn numeroase reproduceri. Se inte­reseaza de asemenea de desenele si gravurile care apar prin reviste. Spre 1883, īi va scrie lui Van Rappard: "Sīnt mai bine de zece ani de cīnd, fiind la Londra, mergeam īn fiecare saptamāna sa pri­vesc vitrinele imprimeriei Graphic si London Netvs. Impresiile mek de atunci au fost atīt de puternice īncīt am pastrat amintirea clara si precisa a ace­lor desene, īn ciuda a tot ceea ce s-a petrecut du­pa aceea īn capul meu".

Prima pensiune īn care a locuit era situata īn­tr-o mahala care, scria el, semana cu Tilburg, un­de a trait o vreme īn copilarie. Pensiunea era ti­nuta de doua doamne care cresteau papagali si era frecventata de trei tineri nemti cu care Vin­cent s-a īmprietenii; repede. Seara se organizau sedinte muzicale.

īn fiecare zi, Vincent se duce la galeria Goupil, instalata īn strand, Southarnpton Street nr. 17. Constient de rolul sau, īsi informeaza parintii de intentia sa de a-si cumpara un joben, indispensa­bil, precizeaza el, "ca sa tratezi afaceri la Lon­dra". Copilul din Brabant vrea sa devina un gen­tleman. seful sau, dl. Obach, īl priveste fara īn­doiala cu simpatie din moment ce īl īnsoteste une­ori duminica la Bexhill, "o colina plantata cu merisor", la sase ore de Londra, unde re&pira ae­rul marii. Face din cīnd īn cīnd calatorii si cu cei trei nemti, dar renunta repede la ele deoarece acestia cheltuiesc prea mult si, poate, īntr-o anume masura, si pentru a rupe aceste relatii costisitoare paraseste pensiunea ale carei conditii i se pareau de asemenea oneroase.

Vrea sa faca economii pentru a putea trimite ceva bani parintilor sai. Placerile si confortul ramīn īn urma acestei bune intentii.

Se instaleaza atunci la doamna Loyer, vaduva unui pastor protestant originar din sudul Frantei, care tine, īmpreuna cu  fiica ei Ursula, o  gradi­nita sau un fel de cresa. Vincent n-a banuit ca īn *   clipa īn care  a  trecut pragul  acestei  case  a  de- dansat mecanismul destinului sau. A trait pīna a-tunci īntr-un fel de asteptare, poate īn asteptarea iubirii care avea sa se concretizeze īn acea tīnara fata necunoscuta. N-a vorbit nimic despre ceea ce ar fi fost mai īnainte experientele si sentimen­tele lui de dragoste, dar fara nici o īndoiala ca ceea ce descopera acum este prima sa pasiune.

Nu se stie aproape nimic despre Ursula Loyer, nici despre fizicul, nici despre caracterul ei, dar mai mult decīt de fizic sau de caracter, Vincent a fost miscat de o prezenta.

Doamnele Loyer nu tineau o pensiune; primeau cīte un chirias pentru a mai cīstiga un Dan. In momentul acela, Vincent era singurul lor musafir si cum avea o mare dragoste pentru familie, cum avea cultul familiei - scrisorile lui o dovedesc - a reusit cu usurinta sa-si gaseasca aici un nou camin. Viata sa i se parea acolo la fel de ordo­nata de parca ar fi locuit la ai sai. Duminica facea canotaj pe Tamisa, vizita expozitii si muzee pentru a cunoaste mai bine pictorii care-i placeau. Ii īmpartaseste fratelui sau impresiile asupra artei engleze, cu care "trebuie sa te obisnuiesti", si īi apreciaza īndata pe ConstabLe, Turner si Gain-sborough. īn fiecare seara dupa īnchiderea galeriei, vine la pensiune pe jos, strabatīnd cheiul. Aceasta plimbare de trei sferturi de ora īi alimenteaza re­veriile: "de cīte ori, plecīnd din Southampton Street spre casa doamnei Loyer, nu m-am oprit la Embankment ca sa fac cīteva schite cu Tami­sa", īi va scrie mai tīrziu lui Theo. Vincent con­tinua deci sa deseneze. īi trimite marrei sale cīteva desene cu strada, casa, camera sa, fara īndoiala pentru a-i arata unde traieste, dar īi marturiseste ca schitele acelea  "nu seamana cu nimic".

Gīnd e acasa, dornic sa se faca util celor doua doamne, lucreaza īn gradina. si, īncet-īncet, aceas­ta viata monotona se lumineaza de o bucurie noua. Un observator atent are acum īn fata ochilor, foarte aproape de el, o fiinta mai interesanta, mai vioaie decīt pasarile din Brabant, mai seducatoare decīt  portretele pictate  din  galeria  Goupil.   Inti-   mitatea vietii de la pensiune īi reveleaza farme­cele Ursulei si prin ea īi reveleaza totodata far­mecul tinerei fete, ale femeii, ale mamei; caci Ur­sula se ocupa de copii, oferindu-i viitorului pic­tor, īn gratia tineretii sale, mii de tablouri misca­toare. Vincent o numeste "īngerul cu prunci". E cucerit de acest farmec, de aceasta prospetime, īnvaluit de aceasta prezenta, de duiosia care dom­neste īn acest camin, si fara īndoiala ca afectiunea se naste īn el īnaintea dorintei.

Le īmpartaseste parintilor ceea ce simte. Senti­mentul se trezeste īn acest baiat pe care īl cre­deau aspru. Emotia sa se exprima īn acele cīteva fraze adresate uneia din surorile sale, īn legatura cu Ursula: "N-am vazut niciodata si nici n-am visat ceva mai frumos ca dragostea dintre ea si mama ei. S-o iubesti pentru mine!" si īn exal­tarea acestei prime iubiri, el descopera īn lume, īn fiinte, o maretie noua. Vincent īsi termina scrisoarea cu acest omagiu liric adus Creatorului: "Aceasta viata atīt de frumoasa este opera ta, o Doamne!"

PRIMUL sOC

Pasiunea lui Vincent, ca si vocatia sa, se dezvolta īncet, nutrita de impresiile zilnice, de sperantele care īi populeaza spiritul. īsi construieste iubirea cu rabdare si o īmpodobeste pe fata iubita cu tandretea de care el īnsusi este coplesit. īn 1881, cīnd va fi napadit de o alta iubire, mai exigenta, īntr-o scrisoare catre Theo va evoca dragostea sa de la douazeci de ani a carei "pasiune fizica era foarte slaba, probabil din cauza cītorva ani de saracie si de munca foarte dura, dar (a carei) pasiune   intelectuala  era   foarte  puternica".

Ursula lasa sa i se faca o curte care poate fi considerata ca discreta. Probabil nu se mira ca suscita atīta atentie, deoarece va spune mai tīrziu ca a fost logodita cu un tīnar care a locuit īn pensiune īnaintea lui Vincent. Fara īndoiala ca se 3'   si amuza sa reīnceapa  cu un  nou chirias un  ioc care nu-i displace. Discretia lui Vincent, sau timi­ditatea lui, o face sa nu-si dea seama cīt de pu­ternice īi sīnt sentimentele. Cīnd ea va realiza acest lucru va fi prea tīrziu ca sa mai poata re­para raul cauzat de inconstienta sau de usurinta ei. Dar tot anul acela, Vincent care traia īntr-un climat de fericire atīt de proaspata, atīt de noua, nu-si mai doreste nimic.

Pīna īn primavara urmatoare, scrisorile lui re­flecta bucuria. I se destainuie surorii sale Anna si parintilor sai, deoarece īn scrisorile adresate lui Theo nu se afla nici o aluzie īn legatura cu aceasta iubire. Afectiunea fata de fratele sau nu a slabit, dar acesta nu are decīt saisprezece ani; Vincent īl considera prea tīnar pentru a-i face con­fidente de acest gen. Se multumeste sa-i vorbeasca despre arta, īl īndeamna sa mearga la muzee. Theo este pentru el acelasi tīnar tovaras de joaca din Brabant, a carui tandrete se va exprima īntr-o buna zi īntr-un gest miscator. īn septembrie, du­pa ce a plecat din Bruxelles spre a-si petrece con­cediul īn Olanda, Theo īi trimite fratelui sau exi­lat un pachetel cu spice de grīu si frunze de ste­jar, amintiri ale unui pamīnt cu atīt mai drag cu cīt l-au parasit; dar tīnarul vīnzator nu mai re­vine la Bruxelles; ocupa locul lasat liber de Vin­cent, la Haga, sub obladuirea domnului Tersteeg, si urmindu-i exemplul se instaleaza la pensiunea Roos.

Trista iarna londoneza nu umbreste fericirea lui Vincent. Sarbatoreste Craciunul la familia Loyer. īn ianuarie, firma Goupil īl avanseaza. Fara īn­doiala ca īsi imagina de pe acum viata fericita si simpla pe care o va trai alaturi de cea pe care o iubea. La īnceputul verii, se decide sa-i īmparta-» seasca iubirea sa Ursulei si sa-i ceara mīna. Nu stim nimic precis despre cum anume a fost pri­mita aceasta cerere, dar este cert ca Vincent a fost respins fara menajamente si fara sa i se lase nici o speranta. Probabil ca Ursula s-a īnspaimīn-tat descoperind pasiunea pe care tīnarul nu i-o mai ascundea. De aproape un an el nutrea o spe­ranta  ce  se   facea  din  zi   īn  zi   mai   puternica pīna  cīnd  a  devenit,   īn  strafundurile  fiintei  lui, una   din   ratiunile   profunde   ale   vietii.   Pasiunea cea mai puternica  este cea  care  prinde  viata  īn acest fel, pe nesimtite, īncet, pe care nu poti īn­cerca s-o distrugi fara sa distrugi īnsusi sufletul. In fata acestui refuz, Vincent se afla ca īn fata unui  zid ce  apare brusc īntre  el  si  ceea  ce  era fericirea si consolarea lui. E ranit īn iubirea lui, dar  aceasta rana  nu poate  īnca  sa-1  lamureasca īn privinta lui īnsusi. Este descumpanit de aceasta prabusire si īn primul rīnd se grabeste sa revina līnga ai sai. Paraseste Londra  pe la sfīrsitul lui iunie sau īnceputul lui iulie spre a-si petrece con­cediul īn Olanda. E prima durere din viata. In­stinctiv - asa cum va face de fiecare data cīnd va īncerca o prea mare amaraciune - Vincent se īntoarce īn caminul pastorului, pe pamīntul Bra-bantului. Nu pentru a gasi  aici o consolare, sau pentru  a-si  descarca  sufletul  prin  marturisiri,  ci pentru a simti īn jurul lui, ca un refugiu, dulceata visurilor sale de copil.

AMĂRĂCIUNE sl URĀ

Helvoirt, unde locuieste acum pastorul, este o parohie si mai mica decīt Zundert, situata pe dru­mul dinspre Tilburg, la noua kilometri de Bois-le-Duc. īn jurul ei sīnt cīteva lanuri de grīu si mlastini. De cele mai multe ori Vincent se īn­chide īn camera sa si fumeaza mult. Deseneaza to­tusi si familia constata ca face progrese, dar chi­nurile de care e coplesit īi īntristeaza pe cei din jurul sau. Sora sa Anna are nouasprezece anj. Se pare ca atunci ea a fost confidenta lui si, dīnd curs unui proiect care data īnca din primavara, cīnd a sosit vremea īntoarcerii, 1-a īnsotit ve Vin­cent la Londra ca sa-si faca si ea o situatie acolo. El a promis ca nu va mai cauta s-o revada pe Ursula. Cei doi tineri se instaleaza la o alta pen­siune, ceea ce īi bucura pe parinti, deoarece, scriu ei īn legatura cu doamnele Loyer, "e prea mult 1   mister īn  casa  aceea".  īn  scrisorile  pe  care  i  le adreseaza lui Theo, Vincent īi povesteste cīt e de multumit ca este īmpreuna cu Anna. Se plim­ba seara īmpreuna pe strazile Londrei, iar īn timpul acestor plimbari tīnarul continua sa se ex­tazieze de frumusetea lucrurilor.

Dar aceasta afectiune nu-i poate vindeca chi­nul. La fel ca si pasiunea lui care s-a exprimat cu īncetul, durerea, īn loc sa se atenueze, creste din zi īn zi. Vincent nu mai deseneaza. Cauta un derivativ citindu-i pe Michelet si Renan, citind Iubirea, poate si pentru a gasi explicatia senti­mentelor sale si a suferintei de care nu reuseste sa scape.

īn august 1874, Vincent īi scrie lui Theo: "Ne mutam īntr-o alta casa complet acoperita de ie­dera. In curīnd īti vom spune mai multe īn aceas­ta privinta". Dar īn urma acestei promisiuni, īn Corespondenta publicata, exista un gol de sase luni. E reluata īn februarie 1875, fara nici o ex­plicatie care sa justifice tacerea. Se poate pune īn­trebarea daca nu cumva īn mod voit, anu­mite scrisori n-au fost date publicitatii; poate ca ele ar fi fost lamuritoare pentru evolutia care se opera atunci īn Vincent.

Pīna la acest prim esec, caracterul lui rarnīne incert. Nu pentru ca si-1 disimula; ci din simplul motiv ca, pīna īnainte de acest soc, n-a īntīlnit īnca emotia care rascoleste cele mai tainice un­ghiuri ale constiintei. Deceptia din dragoste pare sa descatuseze, īn strafundurile fiintei lui, senti­mente pe care nu le banuia, pare sa elibereze, ca un instinct de aparare, trasaturi necunoscute nici chiar de el īnsusi. Simte nascīndu-se īn el, din tristetea si din umilinta lui, o fiinta pe care o ignora, care nu mai accepta, care refuza ceea ce e evident, īsi afirma, īn sfīrsit, propria sa vointa. Descopera, chiar īn rana sa, o dorinta de razbu­nare si de violenta.

Ceea ce īi va scrie lui Theo despre "pasiunea (sa) intelectuala" lasa sa se creada ca si durerea sa a fost mai ales, de ordin spiritual. Pentru ca nu dorinta īl obsedeaza cel mai mult, ci refuzul īl irita, dezvaluindu-se astfel una dintre trasaturile esentiale ale caracterului sau. De atunci, īntreaga sa viata, Vincent nu va putea suferi vreo contra­zicere. Durerea lui se transforma īntr-un resenti­ment, de care nu va reusi sa se apere, fata de Ursula, fata de mama ei, fata de īntreaga lume, care dintr-o data, i se pare ostila. Dar nu va re­nunta la ideea de a le umili pe fostele sale pro-priatarese. Fiul pastorului nu admite resemnarea si īndaratnicia sa, tot pentru prima oara, se ex­prima acum deschis.

L-a transformat īn triade var aceasta prima dure­re pricinuita de iubire, asa cum sustine Johanna van Gogh-Bonger? Sau, īntr-un anume fel, l-a ajutat sa se descopere el īnsusi? Caci omul nu se desco­pera decīt prin cele mai mari bucurii sau dureri. Ele sīnt piatra de īncercare, revelatorul.

Vincent īncepe sa scrie mai rar parintilor sai. Duce o viata retrasa si ascunsa. Dupa ce a fost taciturn, iata-1 acum nesociabil. Nu mai e baiatul docil de altadata; devine morocanos, si uneori are izbucniri necontrolate care nu vor īnuīrzia sa-i pu­na īn pericol cariera. O lady, oare venise la Ga­leriile Goupil, suparata de lipsa lui de amabilitate īl face "mitocan olandez". Unchiul lui Vincent, prevenit fara īndoiala prin relatiile sale londoneze de schimbarea care s-a petrecut īn atitudinea tīna-rului, īi scrie si īl sfatuieste sa mai iasa si el īn lume. Parintii sīnt nelinistiti si cred ca ceata Lon­drei nu i-a priit firii sensibile a fiului lor. Din acea clipa, la Princenhage, se pregateste transferul tīnarului vīnzator.

SPRE UN DESTIN MAI ĪNALT

Vincent nu are cunostinta despre aceste proiecte. Nu-1 mai intereseaza viitorul. Prima lui reactie fata de dispretul Ursulei a fost disperarea, senti­mentul unui vid iremediabil. Dar el nu accepta nici durerea nici refuzul. Prin ura pe care o nu­treste acum, razbate umilinta, se simte umilit de dispretul cu care a fost tratata fericirea pe care *J   el nu  voia numai  s-o  ceara  ci  s-o  si  ofere.  si oare cea care o refuza era demna sa o primeasca? Pentru a-si īnvinge durerea si pentru a o uita, Vincent va īncerca s-o domine, sa se ridice dea­supra ei. Amorul propriu ranit e si el īn masura sa-1 salveze. Noteaza aceasta fraza din Renan si i-o citeaza lui Theo: "Sa fii mort pentru tine īn­suti. . . Sa realizezi fapte mari, sa reusesti sa te īnnobilezi si sa depasesti vulgaritatea īn care īsi tīrasc existenta aproape toti indivizii". Aceasta e linia de conduita pe care si-o propune. E linia dictata de orgoliu si poate, chiar, Vincent crede ca fericirea i-a fost refuzata anume ca el sa poa­ta "muri pentru el īnsusi", ca sa ia cunostinta ca e chemat spre un destin mai īnalt?

Pīna atunci n-a avut alta ambitie decīt aceea de a-si īndeplini modesta sarcina de negustor de arta, si nici alta dorinta decīt aceea de a trai asa cum au trait parintii si unchii lui. Dar fragilul esafodaj a fost darāmat de hohotul de rīs al unei fete. Vincent a cunoscut durerea, mīnia, furia. īn­trezareste acum mijlocul de a scapa de disperare; acest mijloc este dispretul fata de obiectul dispe­rarii. Nu mai vrea sa vada īn fericirea la care visa decīt acea "vulgaritate īn care īsi tīrasc exis­tenta aproape toti indivizii". Suferinta pe care o īndura trebuie sa-1 conduca spre o misiune mai nobila.

Cucerire dificila pe care n-o va īncheia decīt odata cu propria-i viata. Refuzul "īngeriului cu prunci" 1-a condus pe un plan nou de unde feri­cirea omeneasca īi apare ca un lucru mizer, din­colo de care ramīn īnca foarte multe de facut. Vincent īsi prooune teluri mai īnalte. Isus, de Renan, Jeanne d'Arc, de Michelet, īi īntretin fer­voarea   si   īl   exalta.   īndragostitul   devine   mistic.

Aceasta transmutatie nu se opereaza fara difi­cultati si fara īnfrīngeri. Mult timp īnca Vincent va pastra īn inima iubirea pentru Ursula si spe­ranta secreta ca o va cuceri. Cīnd unchiul sau īl anunta ca a reusit sa-i obtina transferul la Paris, Vincent, furios, nu-i raspunde. Pleaca totusi īn octombrie 1874 si intra la galeria Goupil din stra­da   Chaptal.   Dar   departarea,   sentimentul   ca   īn mod deliberat e despartit de Ursula īi īnflacareaza dorinta si, īntr-un nou sens, īl irita ca o piedica. In decembrie, se reīntoarce la Londra, probabil la cererea sa si ou speranta de a o revedea pe Ursula. Nu reuseste s-o īntīlneasca. Mai ramīne la Londra vreo cīteva luni īnainte de  a  fi trimis  definitiv la Paris. Locuieste acum pe Bedforstreet nr.  25, īn strand, citeste mult si din cīnd īn cīnd īi tri­mite cīte un desen lui Theo. īl cunoaste pe com­patriotul sau, pictorul Thijs Maris, dar nu-i vor­beste despre īncercarile sale carora probabil ca nu le acorda prea mare importanta. E preocupat de alte gīnduri; dar trebuie totusi sa notam aceasta persistenta a unei munci care, īntr-un anume fel, se desavārseste fara ca el sa-si dea seama. De mai multi  ani  si īnca  altii īn  continuare,  obisnuinta sa de a desena va fi pentru el un simplu mijloc de destindere. īn irealitate, peste vicisitudinale exis­tentei sale, aceasta obisnuinta este linia sigura care īl conduce spre un tel pe care īl ignora. īn timp ce inima si mintea īl antreneaza pe calea altruis­mului si apostolatului, mīna sa vegheaza si se for­meaza, gata sa-1 asculte atunci  cīnd Vincent va auzi, īn sfīrsit,  ordinul  imperios  al vocatiei sale tardive.

Astazi, e atent la cu totul altceva. Un senti­ment mostenit poate de la stramosii sai īl īndru­ma spre  cautarea unei  ratiuni  de  existenta,  care depaseste   aceasta   lume   si   fericirea   pamīnteasca. Mila pe care o īncearca si fata de el īnsusi, de-pasindu-i ura, va sfīrsi īntr-un fel de compasiune frateasca fata de toti cei ce sufera. Afectiunea pe care o īnchinase Ursulei, parintilor, unchilor, prie­tenilor, se va īndrepta spre dezmostenitii soartei, saracii, victimele unui destin tot atīt de nedrept ca si al lui. Din nou, pentru alte scopuri, īn adīn-ourile  fiintei  Lui  se  petrec  schimbari   obscure  īn care se  va cufunda  spre  a  uita sau  a  īntelege drama al carei erou devine, brusc, chiar el.

"Sper si cred ca nu sīnt ceea ce multi cred des­pre mine", īi scria lui Theo, īn aprilie 1875. Cīnd paraseste Londra, īn luna urmatoare, criza misti-4S   ca este aproape.

"SĂ FII MORT PENTRU TINE ĪNSUŢI..."

Vincent van Gogh soseste la Paris īn cursul lunii mai. Aceasta schimbare care i-a fost impusa nu va avea nici o influenta asupra gīnduriīor sale. Concentrat numai asupra lui īnsusi, īl intereseaza doar fervoarea, confuza īnca, de care e stapīnit. Londra sau Parisul? Ce importanta are locul īn care trebuie sa traiasca si sa munceasca. īsi reia activitatea de functionar la Goupil dintr-un fel de automatism. Ea nu prezinta pentru el nici o importanta, nici un interes. Ceea ce īl preocupa se afla īn el īnsusi; si anur.e gasirea unei misiuni, dorinta de a da un tel existentei sale.

Atentia pe care o acorda altadata lucrurilor care-1 īnconjurau a disparut brusc. Parisul nu-i inspira nici o reflectie care sa lie īmpartasita fra­telui sau parintilor, iar acestia īnteleg ca transfe­rul nu va reusi sa-1 scape de zbucium.

Unchiul din Princenhage a venit sa-si vada ne­potul chiar la īnceputul sederii sale la Paris, pro­babil pentru a-1 prezenta noilor lui patroni, dom­nii Boussod si Valadon, ginerii si succesorii lui Goupil. Tīnarul ar fi preferat sa-si īntīlneasca fra­tele si ar fi fost foarte fericit sa-1 stie līnga el. Vincent regreta acum ceea ce a parasit. Ar vrea sa se reīntoarca la Londra si, īncepīnd chiar din luna iunie, vorbeste despre plecare.

Dar īn zbuciumul gīndirii sale si īn incertitu­dinea īn care traieste, un lucru īl intereseaza to- tusi: pictura. De cum  soseste  la Paris, merge  sa contemple  la  Luvru  vechii  maestri,  mai  ales  pe olandezi printre care īl gaseste "superb" pe Ruys-dael.   La   Luxemburg,   īi   descopera   pe   moderni. Viziteaza   salonul   si   expozitia   organizate   īndata dupa moartea lui Corot. "Am vazut mai ales un tablou,   Gradina  maslinilor.   Sīnt  bucuros   ca   1-a pictat." Vincent vorbeste despre frumusetea arbo­rilor,  dar  aceasta  scurta  propozitiune lasa  sa  se īnteleaga importanta pe care el o atribuie subiec­tului. Pentru el pictura este īn primul rīnd expre­sia unui gīnd. Acum el īi cere sa-i fortifice si sa-i sustina  idealul  de  care  este  patruns.  Predilectiei pentru peisaj  si pentru scenele  agreste  i  se  sub­stituie putin cīte putin preferinta  sa pentru pic­tura religioasa īn care vede o  marturie, un mo­tiv  de  recunostinta  sau  de  exaltare.  Preferintele lui  estetice  īi  urmeaza  pas   cu  pas   sentimentele. īn primele  saptamīni   ale   sederii   sale   a   trait, fara īndoiala, ca si la Londra, īntr-o pensiune. La īnceputuliui iulie, īnchiriaza   īn   Montmartre   o camera a carei fereastra da spire o gradinita tapi­sata  cu iedera  si  vita  salbateca.  si  īndata  dupa mutare,  se  grabeste  sa  agate  pe pereti  mai  bine de douazeci de gravuri, reproduceri dupa tablou­rile care-i plac pentru ca īi vorbesc despre natura si   despre   Dumnezeu,   īntr-un   limbaj   caruia   i-a sesizat dublul caracter, artistic si spiritual.

Cam īn aceeasi vreme, īi scrie lui Theo: "Sim­tul, si chiar un foarte ascutit simt al frumusetilor naturii, nu e totuna cu sentimentiul religios, desi cred ca exista o legatura īntre ele".

Tot ceea ce anii copilariei au depus īn strafun­durile lui, īncet, cum se depune namolul pe fun­dul unei balti, se ridica īn lumina constiintei īn clipa īn care fericirea vietii de barbat īi este re­fuzata, īn cercetarea rabdatoare pe care o īncepe, īn singuratatea sa - "sa nadajduiesti si sa te rogi", scrie el - se sprijina pe amintirile sale pentru a gasi un sens destinului sau: ogoarele pe care trudesc oamenii, zilele fericite si cele īntunecate,  petrecute   īn   caminul   pastorului.   Se   simte   acest lucru īn cele cīteva fraze prin care descrie o gra­vura de Rembrandt agatata pe unul din peretii locuintei sale: "Citirea Bibliei. (O odaie mare de pe vremea Olandei de odinioara) - seara - o luminare asezata pe masa la care tinara mama, care sta līnga leaganul copilului ei, citeste Biblia; o batrīna care sade o asculta, e o scena ce te face sa gīndesti: Adevar zic voua, acolo unde doi sau trei oameni se aduna īn numele meu, eu sīnt īn mijlocul lor". īntreaga viata a lui Vincent din zilele acelea este īn aceasta imagine si īn ceea ce el vede īn ea: locul natal, caminul īn care o mama citea tot Biblia, leganīndu-si copiii, Cartea de la care īncepe sa astepte singura īnvatatura posibila, toate acestea exprimate de cel mai mare geniu al poporului sau.

Viata austera pe care o duceau la Zundert, mi­siunea tatalui sau i se pareau acum admirabile. Toate īn el "devin din ce īn ce mai limpezi"... Ceea ce cauta la Londra, a doua zi dupa ce iubi­rea i-a fost ranita, ceea ce īntrezareste de-acum īncolo ca un fel de chemare la acea viata īn care ar putea sa se "īnalte la noblete si sa realizeze fapte mari" nu īnseamna oare a-1 sluji de Dum­nezeu?

Detasarea sa de lumea care īl īnconjoara īl īndreapta spre renuntare. īn septembrie, īi martu­riseste lui Theo dorinta lui "de a deveni sarmanul Domnului". Cartile lui Michelet si Renan īi apar acum ca niste ghizi perniciosi. Le repudiaza si īl īndeamna pe fratele sau sa procedeze grabnic la fel. "Cauta lumina si libertatea si nu te cufunda prea mult īn noroiul acestei lumi", īi scrie din nou lui Theo. Pentru el, desi continua sa mearga la Galeria Goupil ca sa vīnda lucrari de Henner sau Cabanei, universul se restrīnge de-acum īnainte la mica odaie din Montmartre, tapisata cu gravu­rile familiare, la bisericile si la muzeele īntre care īsi īmparte timpul liber de duminica. īn august, mergīnd la Ville-d'Avray, descopera la biserica picturile lui Corot, un dublu motiv al fervorii sale.

UN NOU PRIETEN

Vincent nu e totusi singur. S-a īmprietenit cu un tīnar de optsprezece ani, Harry Gladwell, fiul unui anticar din Londra, salariat al Galeriei. Van Gogh i_a propus tīnarului sa locuiasca īmpreuna cu el si duc amīndoi o viata de holtei. Se scoala dimi­neata la cinci sau sase iar catre ora opt pleaca īmpreuna, dupa ce Gladwell a pregatit īn preala­bil, pentru micul dejun, o portie solida de fulgi de ovaz. Seara se grabesc sa se īntoarca acasa unde ore īn sir citesc si comenteaza Biblia. Vincent a acaparat acest suflet dintr-o prima dorinta de apostolat. īi arata "scumpului sau englez" - asa-i spune - primejdiile acestei lumi si īl face sa guste si el din pasiunea lui religioasa. Uneori, la Luxem-bourg, īi vorbeste si despre pictura. Harry Glad­well devine pentru Vincent o "prezenta amicala", asa cum Theo n-a putut sa ramīna, primul dintre acei tovarasi la care altruistul solitar va visa pīna la sfīrsitul vietii.

Seara, īn lunile de iarna, cei doi tineri īsi fu­meaza pipa la gura sobei, vorbind despre Dum­nezeu si despre oameni, si, pentru moment, Vin­cent pare fericit... Totusi, dorul de tara si de parinti devine tot mai imperios īn sufletul exila­tului. El evoca, īmpreuna cu prietenul sau sarbato­rile de Craciun din Olanda, acea caldura din casa īn timp ce afara din cauza zapezii sau a gerului toate lucrurile devin imobile si tacute. si cīnd vin sarbatorile nu mai rezista. Fara acordul patronilor sai, ia trenul spre nord pentru a pe­trece sarbatorile īmpreuna cu ai sai.

Pastorul Theodorus a fost transferat pentru a treia oara. Oficiaza acum la Etten, un tīrg situat la intersectia cītorva drumuri, la vreo zece kilo­metri de Breda. Biserica protestanta are acolo mai multa importanta decīt cea din Zundert, dar pa­rohia nu e buna. Case saracacioase, scunde, se īn­sira de-a lungul unor drumuri marginite de carari napadite de buruieni care se pierd apoi prin ma-racinisuri.

Vincent īl regaseste acolo si pe scumpul sau Theo, venit si el sa-si vada caminul. Tuturor, parinti, frati si surori, poate sa li se para ca s-au īntors vremurile din Zundert. Peste landa pluteste aceeasi tristete infinita, īn inimi e aceeasi prietenie. si totusi pastorul si sotia sa nu se lasa īnselati. Fiul lor cel mare, Vincent, baiatul acesta morocanos si taciturn se īntoarce la ei pentru ca sufera. Precum a mai facut si pīna acum si cum o va face atīt de des, el cauta la "pastorie" un refugiu. Parintii sai simt indiferenta lui fata de munca, fata de viitor, fata de locul unde traieste, vad ca e stapīnit de un misticism care mascheaza destul de rau vechea lui durere. N-au vorbit nimic desipre asta īn zilele pe care le-au petrecut īmpreuna, dar dupa ple­carea celor doi fii, tata! īi scrie lui Theo, spre a-i īmpartasi īngrijorarea ce i-o pricinuieste fra­tele sau: "Trebuie ca Vincent sa fie fericit! Va fi nevoie oare sa-i gasim o alta situatie?"

Pastorul se recunoaste oare īn fiul sau? Cum sa-i impuna lui Vincent o cariera comerciala cīnd el se simte chemat pe alte cai? Tīnarul se īntoarce la Galeria Goupil unde actul sau de indisciplina a fost considerat ca inadmisibil. Nemultumit la culme, dl. Boussod, neputīnd sa-1 concedieze īn mod brutal pe nepotul fostului sau asociat, īl con-strīnge totusi sa-si dea demisia de la data de 1 aprilie.

Fapt de care Vincent nu este deloc afectat, pentru ca nu vrea sa paraseasca numai Galeria Goupil ci si Parisul. Harry Gladwell nu mai lo­cuieste cu el. Vincent īl considera de-acum drept un "vechi prieten" - "am impresia ca n-o sa ne mai despartim niciodata" - īi scria el cu naivi­tate fratelui sau - si totusi tīnarul englez 1-a parasit. Nu se stie din ce motiv, dar se banuieste: caracterul despotic al lui Van Gogh, intransin-genta sa, dorinta de a se impune fata de cei pe care īi iubeste, o atitudine care va descuraja cele mai puternice simpatii... Pare sa aiba con­stiinta faptului ca nici īn prietenie nu va izbīndi mai bine decīt īn dragoste  cīnd scrie:  "te  simti   ! aneori singur si doresti sa ai prieteni, dar te īn­seli pe tine īnsuti..."

Totusi Harry Gladwell n-a rupt relatiile cu el. īl viziteaza cu regularitate īn fiecare vineri si, dupa plecarea lui, īi va lua locul la Galerie. Dar pentru sensibilul olandez, faptul ca a fost parasit īnseamna o noua rana.

REINTOARCEREA IN JARĀ

Dorinta sa de a se īntoarce īn Anglia s-a precizat. Voind sa gaseasca el īnsusi un mijloc de a trai acolo, da anunturi prin ziarele englezesti pentru a obtine o slujba de meditator sau profesor de fran­ceza. La sfīrsitul lui martie 1876, condus la gara de prietenul sau Harry, paraseste Parisul pentru a se reīntoarce la Etten.

Parintii sai sīnt consternati de aceasta conce­diere si mai ales de schimbarea atitudinii fiului lor cu care, la Haga, dl. Tersteeg se mīndrise. īn timp ce Theo se arata foarte constiincios si serios, nefericitul Vincent, de cīnd cu iubirea sa fatala de la Londra, pare sa fi facut tot ce i-a stat īn putinta ca la douazeci si trei de ani sa ajunga fara situatie si fara meserie.

Unchiul din Princenhage, iritat de faptul ca a recomandat fostilor sai asociati un nepot atīt de putin dornic sa-1 onoreze, i-a dat de īnteles pas­torului ca nu se va mai interesa de acest incapabil. Parintii n-au cum sa-si ajute fiul. Micile lor eco­nomii au fost cheltuite cu educatia copiilor. Vin­cent si-a primit partea si de acum nu mai poate conta decīt pe el īnsusi. Daca nu vrea sa se faca negustor de arta, ar putea sa-si gaseasca o slujba īn marina, sugereaza pastorul gīndindu-se la spiri-jinul probabil al unchiului Johannes, iar Theo, care n-a uitat desenele fratelui sau, īl sfatuieste sa faca pictura. Dar Vincent n-are decīt o singura dorinta: sa traiasca modest cautīnd un mijloc prin care sa se poata devota semenilor sai.

"Asemenea celui care vrea sa-i salveze pe altii 1   si nu se poate  salva  el  īnsusi",  gīndesc  cei  din jurul sau. Ce himere bīntuie  acest creier care  se 1 straduieste sa-si nascoceasca fel si fel de chinuri? I Oare Theo simte īn atmosfera de dezaprobare īn I care traieste acum fratele sau un īnceput de ran-chiuna si ostilitate? Poate se teme de influenta pe care o  au la  "pastorie"   unchiul  din  Princenhage  I si fratii sai. Pentru a veni īn sprijinul lui Vincent, 1 din salariul lui trimite pentru prima data un aju-tor parintilor  sai, la Etten, recomandīndu-le  sa-1 iubeasca si de acum īnainte pe Vincent si sa nu-1  I abandoneze    pentru    ca    "el    va īndeplini fapte 1 mari"...

Trebuie retinute aceste cuvinte ale lui Theo. Ele īnseamna mai mult decīt prietenie. Prin acest prim gest si prin aceasta scurta fraza, fratele mai tīnar īsi ocupa locul īn destinul fratelui mai mare. īnca din copilarie, cīnd īl īnsotea pe Vincent prin cīm- I piile cu maracini si descoperea prin el mii de se­crete īn ierburi si ape, Theo avea pentru tratele sau o afectiune amestecata cu admiratie. Forta fratelui mai mare, constructia lui robusta impu­neau celorlalti copii ai pastorului un sentiment de respect, dar īnca de pe atunci Theo stia ca aspri­mea lui Vincent ascundea o inima duioasa si ca īn spiritul lui exista o abilitate oarecum miste­rioasa care-i permitea sa descopere cuiburi si īi īngaduia tot atīt de bine sa explice ratiunea lucru­rilor. Mai tīrziu, la scoala din Oisterwysk unde Vincent se ducea sa-1 vada si īn corespondenta pe care o purtau de cītiva ani, aceasta prietenie frateasca avea sa se afirme si sa se īmbogateasca. Ea poate explica darul pe care tīnarul i-1 facea celui care se zbatea īn greutati. Dar acea īncre­dere īn Vincent, pe care le-o īmpartaseste parin­tilor si recomandarea pe care le-o face par sa fi fost determinate de un fel de presimtire.

īn ajunul plecarii sale din Paris, Vincent a pri­mit, īn sfīrsit, un raspuns din Anglia. Provenea de la un anume domn Stokes, vicar al bisericii anglicane, care tinea o scoala cu internat la Ram-sgate, un orasel īn comitatul Kent, la varsarea Tamisei. īi propunea o proba de o luna īn care sa-i  īnvete   franceza   pe  elevii   sai,  oferindu-i   īn   schimb casa si masa, precum si promisiunea unui eventual salariu īn viitor.

Vincent nici nu vrea mai mult; fara sa discute conditiile se decide sa plece. Se pare ca parintii n-au facut nici o obiectie. Au renuntat, pentru moment cel putin, la speranta ca Vincent si-ar putea face o situatie pe masura ambitiilor lor. Iata-1 deci cu o ocupatie conform dorintei sale dar ei se gīndeau, fara īndoiala, ca firea lui schimba­toare īl va īmpiedica sa stea prea mult la Ram-sgate.

Familia īl conduce la gara īn vinerea mare si sta cu el pīna la plecarea trenului. Pastorul si sotia sa au pentru acest fiu mai mare un sentiment de mila amestecat cu neliniste ca si cum acesta ar fi fost stapīnit de un rau misterios. De unde vine acel zbucium de care nimeni, nici chiar el īnsusi, ou stie cum s-ar putea vindeca? Deci totusi este adevarat - asa a spus Theo - ca Vincent "va īndeplini fapte mari"? Simt īntr-adevar ca fiul lor mai mare nu e un incapabil si ca trebuie sa-1 iubeasca īn ciuda greselilor lui, sau poate din cauza lor. Dar vazīndu-i mīna care le facea semne prin portiera īsi dau seama cīt de mult s-a īndepartat Vincent de ei, īndxeptīndu-se spre un destin imprevizibil.

īn tren, tīnarul se gīndeste la zilele care au tre­cut, la cele ce vor veni. Nu cunoaste nici el desti­nul spre care se īndreapta si īnca de pe acum - asa se īntīmpla totdeauna īn momentul pleca­rii - parasind pamīntul natal si pe ai sai se simte coplesit de tristete. La Rotterdam, ia vaporul si contempla dunele care marginesc Meusa. Pīna la apusul soarelui, dupa ce coasta a disparut, ramīne pe punte, īn vīntul rece, urmarind cu o privire fixa valurile a caror spuma alba se sparge īn jurul navei cu un zgomot care-i tulbura gīndurile.

A doua zi este la Harwick, de unde ia trenul spre Londra. Ajunge seara dar nu īntīrzie īn ora­sul care-1 īntīmpina cu amintiri dureroase si pleaca imediat spre Ramsgate, la dl. Stokes. Vicarul ne- fiind acasa, īl primeste fiul lui si īl invita sa vizi teze scoala. E o scoala cu douazeci si patru de elevi carora li se predau notiuni elementare din toate materiile.

LA RAMSGATE

scoala este o cladire din piatra galbena construita īn mijlocul unei peluze vaste īn care cresc cīteva flori. E īnconjurata de o gradina īntarcuita cu garduri si arbusti. Ferestrele salii de mīncare dau spre mare, ceea ce īl īncīnta pe tīnarul profesor si compenseaza, va scrie el, prezenta plosnitelor din anexa īn care se instaleaza īmpreuna cu cītiva elevi. Situatia nu pare sa-1 deceptioneze. Din to­varasii sai de camera īsi va face prieteni. īn ceea ce-1 priveste pe dl. Stokes, iata cum īl descrie, cu umor, īntr-o scrisoare adresata parintilor: "E un barbat īnalt, slab, dar cumsecade si care, ca sa spun astfel, e spīnzurat īn propriile sale vesminte.

"E totdeauna īmbracat īn negru si seara devine fantomatic. Fata īi este crestata de riduri adīnci si are culoarea unei vechi statui de lemn.

"Aceasta sperietoare a gasit o femeie, care este blīnda, linistita, coplesita, ca si el, de grijile unei familii numeroase".

Vincent īsi ia īn serios noua sa meserie; profi-tīnd de bunavointa lui, vicarul īi īncredinteaza si alte sarcini: dictari, probleme. "Nu e prea greu sa dai lectii, remarca Vincent, dar e mult mai greu sa-i faci sa le īnvete." Munca sa nu se margineste numai la atīt! Cīnd se termina orele, īsi suprave­gheaza elevii si uneori, din proprie initiativa, īi ajuta pe cei mai mici sa-si faca toaleta. īn curīnd, īntreaga viata īi este absorbita de acesti copii cu care se si joaca: face cu ei partide de bile, con­struieste castele de nisip pe plaja din apropiere. Uneori īi ia pe cei mai mari la plimbari pe tar­mul marii. Ca si la Scheveningen, Vincent se īmbata de vīntul care-i mīngīie obrajii. īn fata dunelor de nisip, a marii cenusii si verzi, ajurata de spuma valurilor, se gīndeste la duminicile pe­trecute la Haga. Nici un peisaj nu e mai sfīsietor   decīt acea coasta pustie, decīt acele valuri livide. Din nevoia unei fratesti prietenii, īncearca, asa cum a facut cu Theo, cu Gladwell, sa trezeasca īn sufletele tinerilor sai tovarasi exaltarea si entu­ziasmul sau. Fiu al unui pamīnt ingrat, al unui climat aspru, Vincent iubeste acest peisaj marin, bīntuit de furtuni si īnca de pe acum īi vorbeste lui Theo cu un simt poetic, cu o putere de evocare ce vadesc, dincolo de sensibilitatea omului, ochiul artistului: "Marea era galbuie, mai ales līnga plaja. La orizont se vedea o fīsie de lumina iar deasupra nori cenusii, enormi, īntunecati, din care se vedea cum ploaia cade piezis. Vīntul mīna praful de pe alee spre mare si legana maciesii īn floare care cresteau pe stīnci. La dreapta, lanuri verzi de grīu, iar īn departare orasul cu turnuri, cu mori, cu acoperisuri si cu casele lui īn stil gotic; jos, portul īntre doua zagazuri. .. Totul semana cu un desen de Albrecht Dlirer".

"SA FII MESAGERUL LUI HRISTOS"

Contactul cu natura, prezenta acestor elevi care īl smulg din singuratate, si poate si munca de zi cu zi, care īl absoarbe, īl īnvaluie pe Vincent īntr-o liniste pe care el o uitase.

Scrisorile sale catre Theo dovedesc ca ducea o viata tihnita. Vorbeste putin despre sentimente si scrie mai ales despre viata lui zilnica, īn mijlocul copiilor, despre grija sa de a-si īndeplini cu dra­goste o sarcina pentru care, totusi, nu primeste nici un salariu. Nu e la el nici o urma de revolta, nici de resemnare, ci doar un fel de asteptare, care ascunde, poate, o profunda disperare. "E o fericire si o pace, īi scrie el lui Theo, subliniind fraza, carora ma daruiesc īn īntregime. Dar din-tr-un luoru se poate naste un altul. Omul nu e pe deplin satisfacut; ba zice ca a avut noroc, ba iata-1 din nou nemultumit... Despre asemenea lucruri mai bine sa nu vorbim. Mai degraba sa ne urmam drumul īn tacere."

Dupa   doua  luni,   dl.   Stokes  īnca  nu-i   acorda Ss   nici o retributie angajatului sau. La o īntrebare pe care i-o pune Vincent, īi raspunde ca "īi este im­posibil sa-i dea salariu tinīnd seama de faptul ca poate gasi oricīti pedagogi ar vrea īn schimbul hranei si al locuintei; ceea ce e adevarat", con­stata Vincent.

īn aceasta mediocra perspectiva, īn ciuda ata­samentului sau fata de elevi - le vorbeste despre Brabant, despre tara sa, si īn ochii lor vede ca e urmarit cu atentie - īn ciuda vietii linistite pe care a gasit- 13113x236n o alaturi de aceste fiinte dezintere­sate, Vincent face cīteva demersuri pentru a obtine o slujba mai avantajoasa si care ar fi mai con­forma dorintei sale de apostolat. Ar vrea sa de­vina predicator sau misionar īntr-una din maha­lalele coplesite de mizerie si de īntuneric. Cunoas­terea mai multor limbi, socoteste Vincent, l-ar pu­tea ajuta sa se adreseze marinarilor, muncitorilor, īi scrie īn acest sens unui pastor la a carui bise­rica se ducea pe vremuri si merge la Londra sa-1 vada, dar acolo afla ca asemenea misiuni nu pot fi īncredintate decīt unor tineri care au cel pu­tin douazeci si patru de ani. Cum ar mai putea astepta īnca zece luni? īnselatoarea lui liniste īn­cepuse sa se clatine. Cuprins din nou de dorinta de a rataci fara tel, care īl va face sa pribegeasca īntreaga lui viata, ca pe Beethowen, Rembrandt si atītia altii, porniti īn cautarea lor īnsisi, Vin­cent pleaca la drum, pe jos, de pe la patru dimi­neata. Aceste lungi marsuri īl aduc din nou spre cauzele chinurilor si bucuriilor sale: gīndurile care īl framīnta īn singuratatea drumului, perceptia frumusetilor si tristetilor acestei lumi. Seara se oulca sub cerul liber, pe malul unui elesteu sau pe scarile unei biserici - pelerin īn cautarea Absolu­tului - si īn zori ajunge īn mahalaua londoneza la ceasurile cīnd populatia periferiei - muncitori, negustori, mestesugari - se īndreapta spre City unde o cheama truda zilnica. Vincent citeste īn ochi imensa oboseala ce nu e iluminata de nici o speranta. si din nou viseaza sa devina mesagerul lui Hristos.

Cum s-ar putea oare multumi sa īnvete cītiva copii cīnd vede īn jurul lui un īntreg popor neno-   rocit caruia viseaza sa-i aduca, daca nu usurarea, macar resemnarea si poate speranta? Ca si tatal sau, ar vrea sa sadeasca īncrederea īn suflete, dar va fi oare īnteleasa dorinta sa? Nu va fi din nou acuzat de nestatornicie?

Vicarul si-a mutat scoala la Islewortb, īntr-o mahala a Londrei. īn iulie 1876, Van Gogh īl paraseste pe dl. Stokes pentru a intra īn serviciul unui pastor metodist, dl. Jones, care conduce īn acelasi oras un internat. De data aceasta, Vincent le preda elevilor istorie sacra iar seara se roaga si cīnta īmpreuna cu ei, apoi le spune povesti de Andersen, Longfellow si Erckmann-Chatrian.

īn octombrie, dl. Jones īl roaga, "daca i-ar face placere sa mearga īn locul lui īn plimbare la Lon­dra ca sa īncaseze niste bani". īncet-īncet "pare mai putin constrīns sa-i īnvete pe elevi" si e trimis sa viziteze diferiti oameni, sa le vorbeasca. Ceea ce ī! bucura deoarece are astfel posibilitatea de a-si revedea vechii prieteni din Londra, pe parin­tii lui Gladwell, pe sora sa Anna, caruia īi mai facuse si pīna acum vizite la Welwyn, unde preda si ea franceza īntr-o institutie particulara. L-a revazut, de asemenea, pe prietenul sau Harry ln-tr-o īmpjejurare dureroasa. O sora de-a acestuia din urma, īn vīrsta de saptesprezece ani, a cazut de pe cal pierzīndu-si viata. Vincent se grabeste sa-sj consoleze prietenul. Traverseaza īntreaga Londra, intra īn casa^ īndoliata si sta acolo retras pīna cīnd Harry īl zareste si vine īn īntīmpinarea Iui. Vincent va sta cu el toata ziua. Evoca īm­preuna amintirile anilor care au trecut si vorbesc despre viata lor actuala pe care o traiesc īn mod diferit. Seara, Vincent īl īnsoteste pe Harry la gara, continuīndu-si confidentele sale pasionate prin forfota multimii, primele confidente pe care le poate face unui prieten adevarat de la sosirea sa la Londra. si credinta care īl īnsufleteste trans­figureaza orasul. Toate fiintele care īl populeaza, toate aceste destine tainice, sīnt infinite, ca speranta din inima lui Vincent! Se opreste cu Gladwell ca sa contemple City-ul. Dupa ce si-a 57   luat ramas bun  de la prietenul sau, nu se poate hotarī sa se smulga din farmecul acestei īntīlniri. Ia trenul pīna la Richmond, dar se īntoarce pe jos la Isleworth, mergīnd de-a lungul Tamisei. "Seara frumoasa, aproape solemna", īi scrie el lui Theo, povestindu-i despre emotia sa.

Reīntors īn singuratatea lui, Vincent se gīndeste la Gladwell, la zilele pe care le-a petrecut īmpre­una cu el la Paris, la Galeria Goupil unde Harry i-a luat locul. "Viata lui era si viata mea", mai spune el. si simte ca de atunci, īn ciuda īndoielilor, a dificultatilor, a mai facut un pas pe calea pe care vrea s-o urmeze, spre telul de care se apro­pie ou rabdare: "Sīnt īnca foarte departe de ceea ce as vrea sa fiu dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, īmi va reusi ce vreau ..."

PRIMELE PREDICI

Mergīnd sa īncaseze bani īn contul domnului Jones, Vinoent are prilejul sa se plimbe prin mahalalele Londrei. Porneste la drum īn zorii īncetosati ai primelor zile de toamna, se odihneste prin biseri­cile pe care le īntīlneste īn drum, sta de vorba cu muncitori, viziteaza bolnavi. īsi face prieteni noi, ca de pilda George Road, de care, cinci ani mai tīrziu, īi va vorbi lui Theo cu caldura, sau regaseste prieteni mai vechi, un anume domn Ri-chardson cu care se plimba la Paris prin cimitirul Pere-Lachaise.

Dar deocamdata īi face prea putine confidente fratelui sau; nu-i povesteste nimic despre mizeria pe care o descopera īn cartierul Whitechapel, mer­gīnd pe urmele lui Dickens, si la fel ca si el, dar, probabil, cu mai multa dragoste si mila, descopera suferinta omeneasca, iar amaraciunea pe care o strīnge acum va izbucni mai tīrziu, īn Borinage. īnca o data, se poate sesiza rabdatoarea prefacere care se opereaza īn sufletul tīnarului evanghelist, ca o samīnta ce nu se reveleaza decīt cu īntīrziere, odata cu germinatia.

Vincent a stiut sa guste miscatoarea poezie a peisajului  urban,   asa cum  a  stiut  sa  guste  poe-   zia singuratatii de la tara. La Londra, asa cum va face mai tīrziu la Amsterdam, īi place sa se opreasca prin parcuri īn amurg, cīnd trecatorii nu sīnt decīt niste umbre nascute din ceata īn care dispar dupa o clipa. Asezat pe o banca, Vincent īi scrie fratelui sau ca si cum ar scrie pentru el īnsusi, descriind soarele care apune īnsīngerīnd ceata. Mila de care e obsedat nu-i ascunde frumu­setea sfīsietoare a cartierelor mizere pe care i-a revelat-o Dickens. Are īn inima tandretea care īnvaluie fiecare pagina a romancierului si pe care o vom regasi mai tīrziu īn geniul lui Chaplin, izvorīta din aceeasi sursa. Acest sentiment īntretine īn el gustul pentru arta, o mica flacara tremura­toare si poate el se mira ca mai pīlpīie īn bezna noptii care īl īnvaluie. Uneori īi trimite lui Theo cīteva crochiuri naive. Tablourile, pe care le ad­mira īn muzee si chiar la Goupil, īi arata oare un alt drum pe care si-ar gasi, poate, mīntuirea? Viata pe caxe o duce fratele sau, printre picturi si desene, īi apare ca o "viata frumoasa", si chiar īi spune acest lucru, regretīnd īnca o data ca sīnt departe unul de celalalt: "De ce sīntem despartiti?" Din cīnd īn cīnd īl cuprinde nostalgia, regretul dupa tara, dorul de familie, piedici care mai stau īnca pe calea detasarii evanghelice. Mai are totusi īncredere: "Cred ca Domnul m-a acceptat asa cum sīnt, cu toate defectele mele".

Viata lui nu s->a schimbat deloc la noul pastor, īn fiecare zi pīna la ora treisprezece face lectii cu elevii, apoi, dupa cum e nevoie, alearga pentru treburile domnului Jones sau reia munca de peda­gog. Duminica dimineata e un ours; dupa-amiaza merge sa ia ceaiul la pastor sau la vreun vecin. Pare sa traiasca īn buna īntelegere cu gazdele lui. Ca sa fie iertat pentru ca prin casa se simte miro­sul fumului de pipa, din cīnd īn cīnd aduce de la Londra, pentru doamna Jones, un buchet de vio­lete. Seara nu lipseste de la predica pastorului din biserica metodista iar cīnd se īntoarce acasa, poate, īn sfīrsit, sa se gīndeasca la el īnsusi. Compune primele sale predici; īi scrie lui Theo scrisori lungi 59   pe care uneori le termina abia a doua zi, la Lon- dra. Mica lui camera e refugiul sau. Ca de obicei, si-a īmpodobit-o cu gravuri īn care acum domina subiectele religioase: Crist consolatorul, Vinerea pa­timilor, Mironositele la mormīnt, dar si mici pei­saje cu "furtuna pe mare" si cīmpii acoperite de maracini. Pentru fratele sau, evoca linistea care-1 īnconjoara, īn care se simte fericit, aparat, plin de elan si de īncredere: "O Doamne, scrie el, fa din mine un muncitor crestin. Desavīrseste munca pe care ai īnceput-o īn mine ..."

Biblia si Bossuet sīnt principalele lui lecturi. Fiecare eveniment al vietii sale austere īi exalta misticismul. Chiar si boala i se pare o binefacere deoarece ea īi permite sa se gīndeasca mai mult la Dumnezeu.

Vincent īncepe, īn sfīrsit, sa predice la Peters-ham, la Turnham Green. Dar foarte curīnd apar dificultatile. Engleza sa incerta nu-i īngaduie sa-si traduca exact gīndurile. Elocventa, pe care ar vrea s-o  dezvolte pentru  a patrunde  īn   inimile   celor care īl asculta, este stīnjenita de duritatea sa na­tiva. Se īncurca, iar cīnd vrea sa vorbeasca prea repede  se  bīlbīie.  Ca  negustor  de   arta   īi   lipsea gratia necesara pentru a se īntretine cu o clientela de   elita.   Nu   este   īnzestrat   nici   cu   arta   de   a vorbi  frumos  pentru  a putea face  predici   bune. Sa-i   fi   destainuit  oare  pastorul   Jones  cīt   de putina nadejde īsi pune īn vocatia lui  de predi­cator? Totusi  Vincent nu-si     pierde     īncrederea. Daca nu este demn sa se faca ascultat de publicul care frecventeaza bisericile,    va merge    sa    duca cuvīntul Domnului muncitorilor, taranilor,    celor care  au  mai  mare  nevoie  de Dumnezeu  si  care adesea īl ignora.

Vincent nu e un om din popor si totusi numai
īn mijlocul oamenilor de rīnd si al copiilor poate
fi el īnsusi, gaseste cuvintale potrivite. Fiul pas­
torului seamana cu taranii din Brabant printre
care a crescut si pe care īntr-o buna zi īi va
picta asa cum īi vede, asa cum sīnt, cu trupul
parca cioplit cu dalta īntr-o carne la fel de dura
ca pamīntul pe care traiesc.Totusi, la sfīrsitul lui octombrie, a putut sa predice īntr-o biserica si imediat īi scrie lui Theo, rnorins  de  emotie:   "Fratele  tau  a  vorbit  pentru

prima

oara īn casa Domnului..."

OBSESIA MISTICA

E īn Anglia de mai bine de sase luni. si īntr-o zi n-a mai putut rezista dorintei de a merge sa bata la usa doamnei Loyer. A aflat ca Ursula se maritase. Ce loc ocupa acum aceasta amintire īn inima lui? Sa fie oare Vincent de-acum "mort pentru sine īnsusi", dupa cum spune Renan? Dra­gostea lumeasca, dorintele tineretii nu mai au pu­tere asupra lui? Va reusi sa se mentina oare la acest nivel de la care devine posibila realizarea unor "fapte mari", īn sensul īn care Vincent a īnteles aceste cuvinte din gīndirea filozofului, īn sensul īn care Theo i-a acordat īncrederea?

Pīna īn ultimele luni, la Ramsgate, si chiar la īnceputul sederii sale la Islewwth, Vincent parea sa traiasca īntr-o resemnare a carei dovada e umilinta cu care īndeplinea tot ceea ce i se cerea, muncind cu o constiinciozitate plina de dragoste. O astfel de supunere, accentuata poate, trebuie s-o spunem, de tonul confidentelor facute lui Theo, contrasteaza īn mod ciudat cu īnsusi caracterul lui Vincent, cu schimbarile bruste ale dispozitiei sale, cu acea febra īn care n-a īncetat si nu va īnceta sa waiasca.

Dar acest armistitiu e de scurta durata. Plim­barile sale prin Londra, contactul cu mizeria poporului, cu aspra frumusete a orasului, īl fac, putin cīte putin, sa devina coplesit de sentimentul unei actiuni care īl exalta. Misticismul sau dobīn-deste exigenta nelinistita a unei pasiuni. Nu e multumit ca merge īn fiecare seara la biserica me-todista, frecventeaza si biserica catolica, sinagoga, Armata salvarii, ale carei manifestatii populare sīnt astfel organizate īncīt īl īncīnta. Sa ni-1 ima­ginam īn salile acelea slab luminate, amestecat īn  multimea   de   mici   functionari  si   muncitori,  cīn- tīnd imnuri de slava Domnului. Fervoarea ce-1 īnconjoara este pentru Vincent ca un fum de tamīie cu care se īmbata. Peste tot īl cauta pe Dumnezeu si din nou e cuprins de un fel de angoasa. Se zice ca odata, īn timpul slujbei reli­gioase, si-ar fi aruncat ceasornicul de aur si ma­nusile īn cutia milelor. "Primul gest caracterizat drept nebunie", scrie īn aceasta privinta doctorul Doiteau; poate putin cam pripit. Dar se poate vedea īn ce climat traieste de acum īnainte tīnarul Van Gogh. Prin acest gest, el a voit fara īndoiala sa-si afirme dorinta de a se elibera de bunuri inutile, care īnca īl separa de saracii carora do­reste cu ardoare sa le devina prieten, un bun pastor. In fata oamenilor, aceasta fapta apare, īn­tr-adevar, ca primul gest al unui nebun, dar īn fata lui Dumnezeu el poate fii si primul gest al umui sfīntt. "Cel ce vrea sa predice Evanghelia, īi scrie Vincent fratelui sau, trebuie īn primul rīnd s-o poarte īn inima."

Admiratia pe care o resimte atunci fata de tatal sau - sau mai degraba fata de misiunea tatalui sau - reanima amintirile despre locurile natale. II cuprinde o nostalgie tainica ce se expri­ma paralel īn scrisori si īn credinta sa exaltata. Theo fiind atunci bolnav la Haga, Vincent pla-nuieste sa petreaca cīteva zile īn Olanda. A fost convins totusi sa astepte Craciunul care, ca de obicei, va reuni īntreaga familie la "pastorie". Tīnarul se resemneaza acceptīnd propunerea. Dar ultima scrisoare pe care o sorie din Isleworth dezvaluie nelinistea de care e stapīnit. Aceasta ciudata si lunga misiva e plina de exortatii, de citate din Biblie si de poeme amestecate cu evo­carea unor amintiri, a unor idei de-ale parintilor sai, reluate sub imperiul unor gīnduri sfīsietoare dupa ce de mai multe ori īsi lua ramas bun.

Cīnd soseste, de Craciun, la Etten, misticismul sau exaltat īi surprinde si īi nelinisteste pe parinti si pe surori. "Mila te face idiot", īi va scrie, cu-rīnd dupa aceea, una dintre ele. Blajinul pastor e emotionat de aceasta credinta excesiva pe care o crede iluzorie. Ca sa-1 abata de la ea, reuseste sa-si convinga fiul sa nu se mai īntoarca la Lon-dra Acest oras distileaza visuri pernicioase pen-tru sufletul lui Vincent. si, docil ca la saisprezece ani tīnarul porneste din nou pe drumul banal pe care e readus... Dar accepta sa ramina in Olanda noate si pentru ca a regasit īn jurul "pastoriei namīntul Brabantului, cīmpiile cu maracim carora, cum foarte des īi marturiseste lui Theo, le-a dus mereu dorul.

IV. CRIZA MISTICA

Aceasta īntoarcere īn tara e din nou un impas. Nu potoleste angoasele lui Vincent si īl lasa dez­armat īn fata viitorului, īn fata acelui viitor la care īnteleptii lui parinti nu īnceteaza sa se gīn-deasca. E din nou consultat unchiul din Princen-hage, care se lasa īnduplecat si īi face rost nepo­tului de un loc de vīnzator la libraria Blusse si Van Braam, din Dordrecht, condusa de dl. Braat, al carui fiu e functionar la Paris, la Boussod si Valadon.

Sarcina lui consta īn a vinde "imagini multi­colore scolarilor", dar si īn diverse alte treburi care īl^ retin uneori pīna la miezul noptii. Vincent accepta fara sa murmure aceasta slujba nenorocita. Se stabileste īntr-o pensiune situata foarte aproape de librarie, la dl. Rijken, negustor de cereale si faina, īn Talbrugstraatge, o straduta foarte strīm-ta, care merge din piata pīna īn Nieuwe Haven, i bazinul unde lungi slepuri negre dorm pe apa limpede.

Aceasta straduta, care abia spre chei se mai lar­geste putin, este marginita de case saracacioase j dintre care multe sīnt contemporane cu epoca īn care Van Gogh a trait la Dordrecht. Nici o placa nu semnaleaza pragul pe care Vincent īl trecea īn fiecare seara īn acea iarna din anul 1877. Fara īndoiala ca pe vremea aceea Talbrugstraatge era mai putin īngramadita decīt astazi: "Fereastra ca­merei da spre o gradina plantata cu brazi, cu plopi

 IV. CRIZA MISTICA

Aceasta īntoarcere īn tara e din nou un impas. Nu potoleste angoasele lui Vincent si īl lasa dez­armat īn fata viitorului, īn fata acelui viitor la care īnteleptii lui parinti nu īnceteaza sa se gīn-deasca. E din nou consultat unchiul din Princen-hage, care se lasa īnduplecat si īi face rost nepo­tului de un loc de vīnzator la libraria Blusse si Van Braam, din Dordrecht, condusa de dl. Braat, al carui fiu e functionar la Paris, la Boussod si Valadon.

Sarcina lui consta īn a vinde "imagini multi­colore scolarilor", dar si īn diverse alte treburi care īl^ retin uneori pīna la miezul noptii. Vincent accepta fara sa murmure aceasta slujba nenorocita. Se stabileste īntr-o pensiune situata foarte aproape de librarie, la dl. Rijken, negustor de cereale si faina, īn Talbrugstraatge, o straduta foarte strīm-ta, care merge din piata pīna īn Nieuwe Haven, i bazinul unde lungi slepuri negre dorm pe apa limpede.

Aceasta straduta, care abia spre chei se mai lar­geste putin, este marginita de case saracacioase j dintre care multe sīnt contemporane cu epoca īn care Van Gogh a trait la Dordrecht. Nici o placa nu semnaleaza pragul pe care Vincent īl trecea īn fiecare seara īn acea iarna din anul 1877. Fara īndoiala ca pe vremea aceea Talbrugstraatge era mai putin īngramadita decīt astazi: "Fereastra ca­merei da spre o gradina plantata cu brazi, cu plopi    etc.... si spre fatada posterioara a unei case vechi cu stresinile napadite de iedera."

"Potrivit obiceiului sau, tīnarul a prins pe pe­retele varuit stampe, icoane, care-1 reprezentau pe Hristos, sau desene pe care le-a facut el īnsusi cu penita."

Dl. J. Blusse noteaza aceste detalii īntr-un ar­ticol publicat īn Nieuwe Rotterdamscbe Courant despre sederea lui Van Gogh la Dordrecht. Au­torul a īntīlnit cītiva martori, īn special pe Rijken si pe sotia lui care aveau mult respect tata de tīnarul lor chirias datorita "profundei lui gravi­tati" si datorita blīndetii sale, dar erau disperati vazīndu-1 cīt e de nepasator īn privinta mīncarii si a somnului.

Cei mai multi īl considerau un original. īm­bracat cum era cu vesminte de quaker aduse de la Londra, Vincent devenise obiectul batjocurii tine­rilor din pensiune. Numai un student, P. C. Gor-litz, care acceptase sa īmparta camera cu noul venit, īl stima: "Era un om ciudat, a relatat acesta din urma. Era econom din fire. Cīnd se īn­torcea seara acasa ma gasea studiind. īmi spunea cīteva cuvinte si se apuca si el de lucru. Se aseza cu Biblia īn fata si, citind, transcria extrase, īsi pregatea predicile . .."

Duminica nu se multumea, ca la Londra, nu­mai cu biserica; mergea, de asemenea, si la vechea biserica catolica si uneori se plimba cu Gorlitz, dar de cele mai multe ori singur, de-a lungul Meusei despre care i-a scris fratelui sau slavind minunatele apusuri de soare care se reflectau īn apele ei. Iesind din Talbrugstraatge, Vincent ajun­gea īn fata bazinului īntesat" de vase, īn care se oglindeau, printre slepurile negre, turnurile de la Groote Kerk pe care le-a pictat Van Goyen. Mai trecea un pod pentru a ajunge la Meusa Ve­che. Dincolo se afla Zwijndrecht, cīteva cocioabe pe malul fluviului.

Dordrecht e un orasel admirabil strabatut de canale ale caror ape imobile scalda pietrele de te­melie ale vechilor case. Legate de tarusi vetusti,  barcile  viseaza...   Dincolo   de   Groothoofdspoort se deschide un orizont de ape pe eare īl limiteaza doar  o  limba  subtire  de  pamīnt.

Vincent e fericit ca si-a regasit tara. Ii scrie lui Theo: "Mi s-a īntīmplat sa ma simt īncīntat la gīndul ca picioarele noastre calca din nou pe ace­lasi pamīnt si ca vorbim din nou aceeasi limba". Dar īl chinuie dorinta sa de apostolat. Nu-i ajunge faptul ca traieste ca un ascet, ca citeste Bi­blia si ca se roaga prin biserici. īn februarie, īl revede pe fratele sau la Amsterdam si tot atunci īi face o vizita unchiului Cor, negustorul de arta si unchiului stricker, pastorul. Se gīndeste la mi­siunea tatalui sau si īi marturiseste lui Theo ca ar vrea sa continue traditia unui neam de pre­dicatori.

Le īmpartaseste si patronilor ideile sale, dar se supara ca nu e īnteles.

"Totdeauna a existat, din cele mai īndepartate timpuri pe care le cunoastem, un slujitor al Evan­gheliei īn fiecare generatie a familiei noastre, caci e o familie crestina īn cel mai deplin īnteles al acestui ouvīnt. De ce aceasta voce nu s-ar face auzita si īn generatia de azi si īn generatiile vii­toare? .. . Sa-mi fie dat sa fiu un crestin, un adevarat servitor al lui Hristos..."

"Theo, baiete, frate iubit, aceasta e suprema mea dorinta, dar cum mi-as putea-o īndeplini?" Nu ramīne la Dordrecht. Din nou īi vine pofta pribegiei care īl exalta si īl libereaza. īntr-o sīm-bata seara, aflīnd ca un fost vecin din Zundert e pe jnoarte, ia ultimul tren spre Oudenbosch si pleaca īn noapte peste cīmpia cu maracini si mlas­tini.

Satul doarme īnca īn clipa cīnd el ajunge la primele case. īn asteptarea zorilor, Vincent se duce la cimitir. Iata aleea strīmta, biserica tacuta. Aer-sen a murit. Vincent se plimba cu fiul vechiului sau prieten. Nu va uita fata aceea īncremenita pentru totdeauna pe care a vazut reflexul copila­riei sale pierdute.

De la Zundert regine la Etten, tot peste cīmp, pentru a~i spune tatalui sau ca vrea sa se faca pre­dicator.Va īnvata greaca si latina; ca multi dintre stra­mosii sai, va raspīndi cuvīntul Lui Hristos. Va pu­tea pastorul sa respinga īnca multa vreme aceasta vocatie care se afirma? Vincent va merge deci la Amsterdam pentru a se pregati īn vederea con­cursului la teologie.

NOI STUDII... NOI DECEPŢII...

Van Gogh va sta ceva mai mult de un an la Am­sterdam. Va spune mai tīrziu despre epoca aceea ca a fost una dintre cele mai cumplite. N-a trait totusi nici o drama, dar īn timpul acestor luni a depus un constant efort zilnic ca sa studieze, ca sa astepte, īn timp ce misticismul sau exaltat īl īn­demna la actiuni imediate. A fost o īncercare cum­plita pentru acest impulsiv. Caci de la primele simptome ale crizei īn care īl vedem acum, Vin-cant a dorit apostolatul. Nu face parte din cate­goria celor oare se multumesc sa-1 caute pe Dum­nezeu īn ei īnsisi, sa se roage si sa mediteze. īn cazul lui, sentimentul ca detine adevarul are ne­voie sa se exprime. S-ar putea descifra de pe acum īn aceasta nevoie o anume vocatie artistica. Nu are constiinta ca īl slujeste pe Dumnezeu decīt ex-primīndu-si iubirea prin fapte. Misticismul lui ac­tiv este si un misticism social. Fara īndoiala ca lecturile cu care s-a hranit īn tinerete l-au influen­tat pe Vincent. Michelet, Dickens, tot ceea ce mi­zeria sociala a epocii putea sa ofere ca romantic a gasit ecou īn acest suflet sensibil. Muncitorii harnici din Londra au dat chip si viata angoaselor extrase din carti. Acum, īn marele port al Amster­damului, īn saracaciosul cartier evreiesc, regaseste motivele compatimirii care īl īndeamna sa salveze sufletele.

La Etten tatal a cedat, dar familia nu crede de­loc īn aceasta baroca vocatie de evanghelist. Theo i-a luat apararea fata de surori, dar una dintre ele i-a raspuns fara crutare: "Tu crezi ca el e mai mult decīt o fiinta obisnuita, dar mai bine ar fi daca s-ar considera el īnsusi o fiinta    obisnuita".

Pastorul Theodorus face apel la fratii sai din Amsterdam ca sa-1 ajute pe "nenorocitul fiu care īsi propune acum sa aprofundeze stiinta religiei lucrurilor divine".

Unchiul Johannes tocmai fusese numit director al santierelor Marinei. Aceasta reusita īi permite sa fie generos. Vaduv, traind singur dupa ce toti copiii s-au casatorit, īl primeste pe Vincent si īi ofera casa si masa. Unchiul Stricker, un frate de-al mamei, pastor si teolog care a publicat un eseu asupra Bibliei, va putea la rīndul sau sa īndrume si sa supravegheze studiile tīnarului. Or, acestea vor fi lungi si grele. Pentru a intra la Universi­tate, Vincent trebuie sa dea un examen si mai ales sa īnvete temeinic latina si greaca. Pastorul Stric­ker īi īncredinteaza unui tīnar profesor grija de a-i prepara nepotul la aceste materii.

Mendes da Costa nu e decīt cu doi ani mai mare decīt elevul sau. Lui i se datoreaza cīteva interesante detalii privind raporturile sale cu Vin­cent. Acesta tocmai īmplinise douazeci si patru de ani. "S-a simtit īndata īn largul lui, scrie Da Costa. Aspectul sau fizic, īn ciuda parului sau lins (blond-roscat, «morcoviu») si a numerosilor pistrui, nu era deloc antipatic. Nu īnteleg de ce sora sa vorbea despre aspectul lui mai mult sau mai putin grosolan. Poate din pricina unei anu­mite neglijente, poate pentru ca si-a lasat barba, fata si-a mai pierdut din farmecul ciudat pe care-1 avea alta data; dar sīnt sigur ca fata lui n-a pu­tut sa fie niciodata grosolana."

īnca din primele zile, īsi cumpara carti de la un evreu si se gīndeste, ca si la Paris, Londra sau Dordrecht, la gravurile cu care īsi va īmpodobi peretii camerei. Unchiul Johannes locuieste īn Ma-rinewerf - la santierul naval.

Parohia pastorului Stricker nu e prea departe de acolo, este parohia Oosterkerk, "Biserica de Est", īn jos de Wittenburgerstraat, un edificiu masiv de caramida, auster si lipsit de frumusete. Vincent mergea īn fiecare duminica sa asculte predicile pe care le tinea unchiul īn fata munci­torilor din port. Cīnd iesea din biserica, putea sa vada docurile de la Nieuwe Vaart si cheiul mar­ginit de arbori mari sub care se jucau copiii oa­menilor de rīnd.

Vincent se simte acolo īn elementul sau. Am­sterdam, acest mare oras activ, īi place tocmai datorita contrastelor sale. īnca din primele zile, 1-a strabatut īn lung si-n lat, pentru a vizita bi­sericile, sinagogile, asculdnd adesea, īn aceeasi zi, cīteva predici ale caror terne i le comenta lui Theo. Frecventa mai ales Noorderkerk si mica bi­serica engleza din Beguinage. Atfa de aproape de zgomotoasa Kalverstraat, care rasuna de strigatele negustorilor, el gusta o liniste care īl emotioneaza. Dar nu renunta la plimbarile sale solitare. īn zori, se duce spre Oester Begraafplaats, o "tara a nima­nui", īntre oras si mahala, unde se mai gaseau īnca mici crīnguri, terenuri necultivate. .. Pe acolo cauta ghiocei pentru a-i oferi profesorului sau. "īl vedeam, scrie Mendes da Costa, prin fe­reastra camerei mele de studii, traversīnd podul Nieuwe Heeren Gracht. Fara pardesiu, cu car­tile sub bratul drept, strīns lipite de corp, venea tinīnd cīteva flori īn mīna stīnga. Pe fata lui era īntiparita tristetea. si cīnd ajungea sus, spunea pe un ton ciudat, cu o foarte discreta melancolie: "Mendes, ti-am adus o floricica pentru ca esti atīt de bun cu mine."

"īmi era imposibil sa ma supar pe el pentru ca nu īnvatase nimic. Nici n-ar fi putut sa īn­vete data fiind dorinta lui de a-i ajuta pe cei ne­norociti. Am remarcat acest lucru chiar si acasa la mine. Nu numai ca Vincent avea multa sim­patie fata de fratele meu care era surdo-mut, dar si fata de o matusa care locuia cu noi. O ma­tusa care era cam diforma, īntelegea destul de greu ce i se spunea, avea dificultati īn exprimare si pe care cei mai multi se simteau ispititi s-o ta­chineze".

Unchiul Johannes īi asigura casa si masa. La pastorul Stricker, care are o biblioteca foarte bo­gata, Vincent merge sa studieze sau sa citeasca. Destul de des coboara si pīna la Leidsche Straat, 69   frumosul bulevard unde unchiul Cor si-a instalat galeria sa de arta. Freamatul portului, farmecul melancolic al canalelor, cartile pe care le poate citi la pastor, tablourile pe care le descoperea, īi solicita tot timpul atentia. Nu uita totusi scopul pe care īl urmareste, exigentele dorintei sale de a fi predicator.

"Studiile pe care le-a īnceput cu cele mai bune intentii mergeau foarte bine la īnceput, povesteste Da Costa. īncepea sa traduca si, īn ciuda putine­lor cunostinte pe care le avea, a īnceput de ase­menea sa-1 citeasca pe Thomas a Kempis. Ia īn­ceput totul mergea bine, numai ca īn curānd ver­bele grecesti i s-au parut prea grele. Am īncercat toate mijloacele pentru a face ca aceasta munca sa fie cīt mai putin plictisitoare..."

Totusi Vincent se īnversuneaza: "īnvatatura e lucru greu, batrīne, īi scrie el lui Theo, dar tre­buie sa ma tin tare!"

SENTIMENTUL NEVREDNICIEI...

Uneori īsi aminteste de Londra, de Paris, de Bra-baratul sau care e atiīt de aproape si attt de īnde­partat. Sosirea verii īl face sa se gīndeasca la viata de la tara... "Lectiile de greaca, īn inima Amsterdamului, īn inima cartierului evreiesc, īn-tx^o dupa-amiaza foarte calduroasa si coplesitoare, si gīndul ca ai de dat multe examene cu profe­sori sireti si foarte savanti, toate acestea te fac sa te simti mai putin īn largul tau decīt printre lanurile de grīu din Brabant, care īntr-o zi ca aceasta sīnt, desigur, foarte frumoase."

Se multumeste cu plimbarile prin oras, se mul­
tumeste sa mearga la micul muzeu Trippenhuis,
sa vada desenele lui Rembrandt, cautīndu-le mai
ales pe cele cu teme biblice. Orice pretext e bun
ca sa hoinareasca prin oras. īi povesteste lui Theo
despre frumusetea anumitor privelisti, despre va­
lurile de muncitori care sosesc īn fiecare dimi­
neata la santier, despre canalele īn care cad deja
frunzele toamnei. Dar studiile sīnt din ce īn ce mai īmpovara­toare. Desi unchiul sau i-a interzis sa mai mun­ceasca noaptea, Vincent se apuca de lectii numai seara. Doarme putin, se trezeste de dimineata si pleaca. īn casa unchiului Johannes, el nu mai e un musafir ci un pasager īn trecere. Viceamiralul renunta sa-1 mai dascaleasca; se detaseaza de acest tīnar fantezist si daca usa īi ramīne īn continuare deschisa - pīna la o anumita ora, cel putin! - e de presupus ca studentul nu mai are totusi re­latii prea strīnse ou unchiul sau.

Fara ca vocatia imperioasa de care se simte patruns sa-i fi slabit, e cuprins din nou de dorinta de a hoinari pe strazi, de a se amesteca prin mul­time. De-a lungul īntregii sale vieti vom regasi, sub cele mai diverse pretexte, aceasta curiozitate arzatoare. Ca si la Londra, īi plac mai ales cartie­rele muncitoresti. Cauta saracia, e patruns de mi­zeria care īl īnconjoara, īsi īntretine mereu vie dorinta sa de compasiune. Sufera din cauza conditiei umane. Vointa sa de apostolat e īn pri­mul rīnd o imensa mila fata de cai nenorociti.

O data, īn cartierul portului, īn apropiere de podul Kattenburger, este martorul unui accident. Cītjva copii s-au īnecat jucīndu-se prin preajma bazinului. Vincent se duce la familia īndurerata, si tristetea pe care nu si-a putut-o potoli īl ur­mareste toata seara, īn timp ce īsi continua plim­barea.

Acest "copil din Brabant", atīt de legat de pa-mīntul olandez, poarta īn inima o neliniste care nu e proprie neamului sau. Dezerteaza tot mai des din frumoasa casa unde tipsiile de arama si de cositor stralucesc īn bucataria foarte ordonata, unde se poate fuma tihnit īn salonul ale carui mo­bile ceruite deseneaza pete brune pe peretii des­chisi. Vincent fuge de aceasta siguranta, de aceasta pace burgheza. Cutreiera docunile si cheiurile, Sin-gel - piata de flori, rataceste de-a lungul cana­lelor, ajunge cīteodata pīna la Zuiderzee, prin ci­mitirul evreiesc, īncovoindmse sub aversele tur- bate care se napustesc din cerul la fel de instabil, la fel de framīntat ca si Vincent. Toamna trece, iarna vine.

Vai, studiile īl plictisesc din ce īn ce mai mult. Afara de greaca si latina, mai trebuie sa cunoasca geometria, algebra, geografia, istoria: la mai bine de douazeci si patru de ani trebuie sa faca o treaba de scolar. Un nepot de-al lui Mendes, pro­fesor la o biata scoala evreiasca, Teixeria de Mat-tos, e īnsarcinat sa-1 īnvete pe Vincent aceste ma­terii ingrate. Dar acesta nu le gaseste mai atraga­toare decīt limbile moarte.

Elevul īncepe sa se īndoiasca de utilitatea aces­tui bagaj pentru drumul pe care vrea sa-1 urmeze. "Mendes, crezi īntr-adevar ca asemenea orori sīnt necesare pentru cineva care vrea ceea ce vreau eu, adica sa aduca linistea īn inimile sarmanelor crea­turi?" Perspectiva examenelor īl copleseste. Aces­tor cunostinte el le opune simplitatea lui Thomas a Kempis īn Imitatia, si pe cea a lui Millet sau cea a lui Jules Dupre īn pictura sa Stejari ba-trlni...

Toata aceasta eruditie i se pare vana. Ce va putea adauga ea la credinta care īl anima? si daca cuvīntul Domnului trebuie sa treaca prin gura lui, cuvintele le va gasi īn propria-i inima, nu īn carti.

īn fata sarcinii pe care nu crede c-o va putea duce pīna la capat, e din nou cuprins de neliniste, īn acele "zile negre care preced Craciunul", ra­taceste prin orasul amortit si merge sa se roage la Beguinage ca Domnul sa-i dea putere de a-si continua munca. Sarbatorile īl fac sa-si reamin­teasca de copilarie. Unchii īi fac cadouri - carti, bani, tigari - dar el se gīndeste la tatal sau care poate e necajit din pricina ca progresele lui sīnt atīt de lente. Ceva mai tīrziu, īn februarie, Theo-dorus vine sa-i vada pe unchiul Stricker si pe Mendes da Costa si sa stea de vorba cu fiul sau. De zeci de ori profesorul i-a marturisit unchiului ca īsi pune prea putina speranta īn elevul sau. Fara īndoiala ca tatal lui Vincent a plecat cuprins de teama ca, īn mod sigur, fiul sau nu-sa va pu­tea croi un drum īn viata. Aceeasi teama īl  co-pleseste si pe Vincent. Dupa ce si-a condus pa­rintele la gara, a privit īn urma trenului care se īndeparta, apoi s-a īntors īn camera sa īntristat de nevrednicia lui. īi povesteste lui Theo emotia īncercata īn fata scaunului pe care, cu cīteva clipe mai īnainte, sezuse tatal sau. "Scaunul tatii se afla īnca līnga masa pe care zaceau cartile si ca­ietele din care am īnvatat īn ajun, si ara īnceput sa plīng ca un copil."

N-a fost īn stare sa-i ofere acestui om pe care īl venera, si a carui misiune i se parea atunci atīt de importanta, nici multumire, nici īncredere, ci numai propria sa īndoiala. "Cīnd vezi ca altii se descurca mai bine decīt tine, īti vine sa-ti urasti propria ta viata. .."

Cīnd nu si-a dus treburile la bun sfīrsit, cīnd s-a lasat distras de spectacolul orasului, mergīnd sa se uite Ia muncitorii care se duceau spre san­tier, la soarele de iarna ce rasarea peste bazinul portului, cīnd era nemultumit de el īnsusi, Vincent se flagela cu o nuia, sau, socotind ca nu merita odihna pe care i-o ofera caminul, lasa sa treaca ora pīna la care unchiul Johannes tinea poarta deschisa si mergea sa se culce, ca un vagabond, īn vreo baraca de pe chei.

"SĀ IUBEsTI CEEA CE ESTE ĪNTR-ADEVĂR DEMN DE IUBIT . .."

Din aceasta lupta, din acest zbucium, el nu-i mar­turiseste lui Thso decīt dorinta de a se domina. si astfel, pe nesimtite, dificultatile īnvataturii īi apar ca o īncercare ce-i este impusa. Chiar daca studiile īi repugna, este constient de necesitatea muncii sale si, dupa eforturile pe care este obligat sa le faca, el masoara valoarea rezultatului. "Ceea ce e dificil e bun! Sīnt sigur de asta", scrie el, si īn alta parte: "Nu trebuie sa-ti faci viata prea usoara..."

Daca meritul se cīntareste cu truda pe care o

reclama,   calea  pe care  s-a  angajat  poate  sa  fie

  pentru Vincent calea  salvatoare.  Misticismul  sau va gasi pe acest drum o noua hrana. īsi va iubi viata sa trista, coplesitoare; va refuza bucuria si speranta. "Cei īn care exista o valoare superioara sīnt cei carora li se aplica aceste cuvinte: "Plu­gari, viata voastra este trista, plugari voi īndu­rati multa suferinta, plugari voi sīnteti fericiti". Vincent este de-acum acest plugar īnhamat la truda. Ar vrea sa accepte ,,o īntreaga viata de lupta si de munca sustinuta, fara a se īncovoia vreodata".

Dorinta sa de apostolat, altruismul sau instinc­tiv se īntilnesc īn acest spirit mesianic care con­ditioneaza māntuirea de suferinta. īn el si īn ju­rul lui, Vincent cauta ceea ce raspunde idealului sau. Oīnd unchiul saiu Cornelis, negustorul de arta, īl īntreaba daca īi place Phryne de Gerāme, sau daca i-ar placea o femeie frumoasa, Vincent īi raspunde ca s-ar īntelege mai bine cu cea ca­reia "experienta de viata si necazurile i-ar fi da­ruit minte si un suflet".

Iata, aici se poate vedea īnca de pe acum se­cretul primei "maniere" a pictorului. Daca Vin­cent admira tablourile pe care le expune unchiul sau si daca mai deseneaza si el cīce ceva, mai cu seama scene biblice, nu le acorda acestora decīt o importanta secundara. Dar īntre timp misterioasa īnaintare continua. "Instinctiv, īn timp ce scriu, fac din cīnd īn oīnd un mic desen... Nu sīnt lu­cruri extraordinare, daT uneori le vad īn minte foarte distinct, foarte clar."

Spiritul sau este cuprins de o īnclinatie morbida spre suferinta, si tocmai ea va reaparea mai tīr-ziu, īn stilul sumbru din perioada olandeza. Arta lui Van Gogh va fi totdeauna ghidata de telul pe care si 1-a propus.

Fara īndoiala īn aceasta primavara a anului 1878 - de aproape un an se afla la Amster­dam - progresele lui Vincent, īn sensul pe care-1 doreau profesorii sai, nu sīnt de loc evidente. Credinta lui e tot atīt de apriga, dar el e īmpartit īntre dorinta de a continua studiile, pe care le considera drept o īncercare si dorinta de a īncepe imediat misiunea sa de evanghelist.

Mai are īnca cinci ani de munca īnainte de a fi agreat īn serviciile Sfīntului Cuvīnt. Dar ce apostol a cerut vreodata stiintei sa-i dicteze ade­varurile sale? Nici lumea, nici credinta lui Vin­cent nu vor putea astepta sfīrsitul acestei īncer­cari.

Cinci ani mai tīrziu, īi va marturisi lui Theo adevarul: "Mi-am pregatit eu īnsumi, īn mod de­liberat, .esecul..."

"... eu, care cunosteam mai de mult cīteva limbi straine, eram īn stare s-o scot la capat cu nenorocita aceea de latina etc, am declarat īnsa ca ma dau īnapoi din fata efortului. Dar nu era decīt un pretext..."

Hristos nu si i-a ales pe ai sai din rīndurile doc­torilor, ci din rīndurile celor umili, a celor igno­ranti. Aceasta īnvatatura o va urma Vincent.

īntr-o scrisoare din luna mai, īi scrie fratelui sau: "Daca continui sa iubesti īn mod sincer ceea ce este īntr-adevar demn de iubit, si daca nu-ti risipesti iubirea pe lucruri neīnsemnate, fara va­loare si; fade, vei dobīndi, īncetul cu īncetul, mai multa lumina si vei deveni mai tare".

. .. Lucruri fara valoare si fade... Se gīndeste la studii, la retorica, la verbele grecesti. Vincent este de-acum hotarīt sa nu-si mai "risipeasca iu­birea". Fraza pe care o scrie īn aceasta scrisoare este cheia care dezleaga misterul prodigiosului sau destin.

"Dobīndeste mai multa lumina" ... īnca cu trei ani īn urma, īi spunea lui Theo: "Cauta lu­mina. .." Cunoaste acum obiectul nelinistilor si sperantelor sale. "Mai multa lumina ..." Sīnt cu­vintele pe care le-a spus Goethe pe patul mortii, si Beethowen. īntr-o buna zi, Vincent va fi uluit de acest lucru.

Dar mai are de strabatut un drum lung prin desisurile noptii.

V. "PRIN BEZNĂ . . ."

Vincent revine la Etten īn iulie, ca sa-si petreaca vacanta, epuizat de aceasta lupta lunga, mai mult chiar decīt de studii. Ceea ce nu īnseamna ca nu-si continua munca; si dupa ce a petrecut o zi pe cīmp, la strīnsul griului, seara vegheaza, scriind la lumina unei lumīnari o lunga dizertatie asupra parabolei cu samīnta de mustar.

Parintii sai sīnt din nou cuprinzi de neliniste vazīndu-si fiul prada unor framāntari despre care stiu ca izvorasc nu atāt din circumstantele vietii cīt din propria lui inima. "Mi-e totdeauna teama ca Vincent sa nu strice orice ar vrea sa īntre­prinda, din cauza ciudateniei sale, din cauza con­ceptiilor lui extraordinare despre viata", scrie mama sa.

"Domine" īntelege ca trebuie sa caute o aka iesire. Cu ocazia sosirii la Etten a pastorului Jo-nes, de la Isleworth - solicitat poate de tata - se ia hotarīrea de a se face noi demersuri spre a-i permite lui Vincent sa-si realizeze mai repede dorinta sa de apostolat. Cei trei pleaca la Bru­xelles pentru a consulta un comitet de evanghe­lizare.

scoala de formatie flamanda nu pretvnde decīt trei ani de curs si īngaduie chiar obtinerea unui loc de evanghelist daca postulantul e īn stare sa se adreseze cordial enoriasilor. īn ceea cel privea   pe Vincent, ī-ar fi de ajuns trei lumi pentru a-si face educatia apostolica.

La sfīrsitul lui august, dupa casatoria surorii sale Anna, paraseste casa parinteasca pentru a-si face acest stagiu pe līnga pastorul De Jonge, la Bruxelles. īntrevede, īn sfīrsit, viata catre care e chemat de atīta vreme.

īmpreuna cu alti doi camarazi, care īn curīnd īsi vor bate joc de el, Vincent va fi elevul unui oarecare domn Bokma. Ca si la Amsterdam sau Londra, atentia īi este retinuta de viata mahala­lelor din care īsi extrage elementele altruismul sau, vointa nu atīt de a usura mizeria si suferinta cīt de a lua parte la ele, de a se contopi cu ele, ca īntr-o iubire.

īi scrie de la Laeken lui Theo, la 15 noiembrie, si īi povesteste despre o gravura, ultima dintr-o serie despre "viata unui cal", īn termeni care nu sīnt decīt imaginea pe care el īnsusi si-o face des­pre viata: "Sarmanul animal se afla īntr-un loc extrem de singuratic si parasit, o cīmpie īn care crestea o iarba pipernicita si uscata si-n care se mai gasea, ici si colo, cīte un copac rasucit, īnco­voiat si frīnt de vijelie. Un craniu zace pe pa-mīnt si īn departare, īn ultimul plan, se vede scheletul alb al unui cal, līnga cocioaba unde locu­ieste un om care se ocupa cu jupuitul animalelor. Peste toate se lasa un cer furtunos; e o zi urīta si aspra, o vreme īnchisa si īntunecoasa".

Aglomereaza epitetele pentru a reda mai bine caracterul dramatic al gravurii pe care o descrie, si mai ales sentimentul lui, acea durere a carei greutate o simte apasīnd lumea si pe el īnsusi.

īsi reaminteste de aceasta gravura cīnd vede caii de la "ferma noroaielor", de pe drumul ede-cului, pe unde īsi poarta gīndurile īn trista toamna flamanda. si pentru al, cai si carutasi, do­bitoace si oameni sīnt fiinte "cufundate si adīnc īnradacinate īn mizerie".

Acesta e drumul pe care Vincent īl urmeaza de

ani de zile; de pe vremea cīnd la Londra propria

sa durere i-a deschis ochii asupra durerilor lumii.

  Peste tot pe unde īl poarta pasii,   viata   este  o drama ce se joaca īn fata lui si la care el parti­cipa prin compasiunea sa - o ciudata putere de simpatie impregnata de cel mai pur spirit mesia­nic. Doreste sa poarte povara acestei suferinte, sa urmeze īntocmai pilda lui Hristos. Copilaria pe­trecuta īn caminul pastorului, studiile biblice, lu­crarile umanitariste ou care si-a suprasaturat spi­ritul de la cea mai frageda vīrsta, toate acestea l-au ajutat sa dobīndeasca constiinta dramei des­tinului uman, un "sentiment tragic al vietii". Un simt al absolutului īl va īndruma acum spre oamenii cei mai sairmani. Misiunea «a va fi cu atīt mai importanta cu cīt ea va fi dusa la īnde­plinire printre fiintele cele mai nenorocite.

Prin vicisitudinile cautarilor sale anxioase se precizeaza totusi dorinta lui de a desena, dar crede ca e mai bine sa nu se apuce de desen. Cu toate acestea īi trimite fratelui sau un crochiu al cocioabei īn care sta vīnzatorul de carbuni, inti­tulat "La carbunarie", al carui subiect dezvaluie sensul gīndirii sale.

īn timpul sederii sale la Londra, 1-a citit pe Dickens care povestea despre mizeria minerilor, īnca din acea vreme a solicitat, fara sa-1 abtina, un post de evanghelist printre dezmostenitii soar-tei. Aceasta idee īi revine īn minte īn momentul cīnd urmeaza sa-si aleaga locul apostolatului. īn aceeasi scrisoare din Laeken, īi citeaza lui Theo, dintT-un manual de geografie, descrierea popula­tiei din Borinage, regiune din īmprejurimile Mons-ului, important centru carbonifer, unde exploa­tarea hulei se facea īnca de prin secolul al doi­sprezecelea. Acolo va merge el sa raspīndeasca cuvīntul Domnului, printre "cei care lucreaza īn bezna, īn maruntaiele pamīntului..." Vincent īn­cepe un lung si surprinzator periplu care avea sa-1 conduca spre constiinta unei alte misiuni, spre des­coperirea unor lumi de lumina. "stii foarte bine, īi mai spune el lui Theo, ca una din radacinile sau adevarurile fundamentale, nu numai ale Evan­gheliei oi ale īntregii Biblii, este: «Lumina care straluceste  īn  bezna».  Prin  bezna spre  lumina".

Van Gogh subliniaza aceasta fraza din scri­soare. Va merge īn adīncul beznei, pentru a īntre­tine acolo mai viu, pentru a vedea cum lumineaza acolo ceea ce el numeste "focul sufletului..."

OMUL CUCERIT

Se obisnuieste īn general ca aceasta perioada din viata lui Vincent sa fie considerata ca o epoca de tatonari si de erori, pe care unii le atribuie credu­litatii lui Van Gogh "candid si de o bunatate apostolica", gata totdeauna sa asculte "flecareala romancierilor". Altii scriu pur si simplu ca viata lui Vincent īncepe odata cu arta lui. Dar aceasta īnseamna sa minimalizezi o vointa care s-a mani­festat de-a lungul atātor ani si un efort cu atīt mai mare cu cīt pretindea sacrificii, lupte neīntrerupte īmpotriva unui demon interior care salasluia īn Van Gogh, cel supus si īn acelasi timp revoltat īmpotriva stapīnilor sai - cīteva incidente la Laeken dovedesc acest lucru ■- īmpotriva socie­tatii, $i chiar īmpotriva oamenilor pe care visa sa-i salveze.

E īn afara de orice īndoiala faptul ca Vincent van Gogh a suferit īn mod excesiv - tot ce vine de la el este excesiv ■- influenta mediului īn care a fost crescut, a austeritatii protestante, apoi cea a lecturilor sale, a ideilor descoperite mai ales la scriitori preocupati ca si el de conditia umana: Renan, Zola, Dickens, Michelet. Descopera la ei teme care īi exalta generozitatea si, īn acelasi timp, exemple care-i determina circumstaintele vie­tii. Din valurile acestea de idei generoase, el ac­cepta totul, fara control, fara discernamīnt, ames-tecīnd ce e mai bun cu ce e mai rau, īncercīnd sa retopeasca īn creuzetul propriei sale flacari aceasta materie alina de zgura.

īn acelasi timp, nevoia lui de frumos, care va

merge totdeauna paralel cu pasiunea sa religioasa,

īl face sa vada īn gravurile cele mai mediocre, la

pictori fara talent, fervoarea pe care, mai tīrziu,

  va īncerca s-o puna īn operele sale. Aceasta lipsa de discernamīnt, care merge uneori pīnā la lipsa de gust, nu-i va īmpiedica geniul sa se manifeste. Dar vointa de apostolat care a fost la fel de ne-īndupleca/ta, la fel de tenace, la fel de īncordata ca si cea a artei sale, nu poate fi redusa la un simplu joc al influentelor. īn realitate, ele se ex­plica una prin cealalta, urmarindu-se īn aceeasi cautare a luminii, spre acelasi absolut, prin ace­leasi suferinte. Daca Vincent a renuntat totusi, a facut-o pentru ca el nu putea fi de acord decīt cu Dumnezeu si pentru ca īn calea lui a dat peste teologi care, īi va spune el o data lui Rappard, i-au pretins sa "se īnhame la un jug" pe care na­tura lui independenta 1-a refuzat din prima clipa.

īnca din timpul se3erii la Londra, mesianismul lui Van Gogh s-a exprimat sub forma unui apos­tolat umanitarist. Nu este vorba de un autentic misticism, ci de o nevoie patimasa de a-si ajuta semenii sa-si īmparta suferinta cu el, de a o ri­dica pe un plan īn care ea nu ar mai fi durere, ci speranta ... Parabolele pe care le comenta, exemplele pe care le alegea din Biblie pentru a le folosi ca teme ale predicilor sale erau tocmai cele care puneau īn cauza omul, care se refereau la sfīrskul lui, la mīntuirea lui. Nu e eroul unor speculatii mistice, este, s-ar putea zice, "un mistic social". Spiritul practic al neamului sau, contactul cu realitatile taranesti au contribuit de asemenea la īntarirea sensului realist al pasiunii sale re­ligioase.

Asemenea marilor artisti ai tarii sale, el vede īn primul rīnd lumea care īl īnconjoara. Ceea ce īl pasioneaza īn Dumnezeu, este opera lui: omul si natura. Pīna la sfīrsiftul vietii sale, Vincent le va iubi si se va consacra salvarii lor. Qnd va picta fiintele si lucrurile, telul sau va ramīne neschim­bat.

Vincent nu este si nu va fi niciodata un con­templativ, ci un om de actiune, de actiune ime­diata, la care īl īndeamna firea sa exigenta, im­pulsiva, pasionata. N-a putut niciodata sa asteprte. Nici la Londra, nici la Amsterdam si nici acum,    la Bruxelles. īn curīnd īi va scrie lui Van Rap­pard: "Resemnarea este pentru cei ce stiu sa se resemneze, si credinta pentru cei ce stiu sa creada. Ce-ai vrea sa fac din moment ce eu sīnt nascut nu pentru primul lucru, adica pentru resemnare, ci pentru cel de al doilea, adica pentru credinta si pentru tot ceea ce decurge dintr-asta?"

Ceea ce decurge din credinta sa este nevoia de a o propovadui, de a-i face pe cei nenorociti sa se adape din ea, de a le aduce speranta care īl īnsufleteste. E preocupat mult mai putin de pro­pria sa mīntuire, decīt de īndeplinirea misiunii sale altruiste printre dezmostenitii soartei. El e omul cucerit: de aceasta lumina care īl obsedeaza.

EVANGHELIST PRINTRE MINERI

īnitr-o scrisoare din 15 noiembrie 1878, Vincent īi īmpartaseste lui Theo dorinta sa de a se duce īn Borinage. Chiar a doua zi, porneste la drum. Ne-maiputīndu-si urma studiile si fara sa mai astepte o numire problematica, nerabdator, se hotaraste sa treaca peste tergiversarile pastorilor. Se insta­leaza pe cheltuiala lui īnainte de a solicita un sa­lariu. Gaseste o pensiune la Pāturages, la cītiva kilometri de Mons, la un negustor ambulant, care se numea Van der Haegen si locuia pe strada Bi­sericii la nr. 39. Fara īndoiala ca īn contul chiriei el da, seara, lectii copiilor gazdei sale. Pentru a mai cīstiga ceva bani deseneaza harti pentru tatal sau si face pe scribul. Dar grijile materiale nu-1 preocupa de loc. Nu are decīt o dorinta: sa īn­ceapa misiunea lui de evanghelist, sa actioneze.

Vincent van Gogh ajunge īn acest tinut trist, īn Borinage, īn cel mai urīt anotimp. Totusi, bu­curia de a vedea, īn sfīrsit, īndepl,inindu-se ceea ce el considera a fi telul vietii sale face ca aceasta tristete sa-i para tīnarului evanghelist īnvaluita īntr-un anume farmec. īn prima scrisoare pe care i-o scrie lui Theo, īn a doua zi de Craciun, com­para regiunea acoperita de zapada cu "pīnzele    medievale ale lui Breugel (nazdravanul)" si adau- ga: "Mi-e greu sa-ti spun oīt de pitoreasca e re­giunea acum, cīnd zapada se topeste si se vad ogoarele negre acoperite cu verdele griului de iarna. Strainii gasesc, desigur, ca satele din regiune sīnt adevarate labirinturi, cu nenumaratele lor stradute si carari, marginite de mici case de mun­citori, cladite aitīt la poalele colinelor cīt si pe versantele sau pe culmile Iot".

īn aceeasi zi, īi scrie presedintelui Comitetului Evanghelic pentru a-i cere sa propuna spre exa­minare cazul sau la prima reuniune.

īn ianuarie 1879, i se ofera pentru un stagiu de īncercare de sase luni un post la Wasmes, sat vecin cu Pāturages, cu un salariu lunar de 50 de franci.

īn cei doi ani ck va sta īn Borinage, Vincent nu-i va scrie lui Theo decīt zece scrisori. O lunga si dureroasa tacere īntretaie aceasta priete­nie si īndata dupa sosirea lui Vincent īn Borinage scrisorile se raresc si tonul lor se schimba. Rela­tarile surorilor lui si rezultatele unei anchete efec­tuata la fata locului de catre un scriitor belgian, Louis Pierard, prin 1912, sīnt singurele surse care au permis reconstituirea acelei epoci dramatice din viata lui Vincent.

Louis Pierard 1-a chestionat pe batrīnul pastor care 1-a primit pe tīnarul evanghelist si care i-a relatat īn acesti termeni amintirile sale despre Vincent: "īmi amintesc despre sosirea sa la Pā­turages; era un tīnar blond, de talie mijlocie, cu chip placut; avea o tinuta foarte corecta, maniere frumoase si īntreaga lui persoana purta caracte­rele curateniei olandeze.

"Se exprima corect īn franceza si era īn stare sa vorbeasca destul de convenabil la īntrunirile religioase ale micului grup protestant din Was­mes, unde a fost trimis. O alta comunitate din Wasmes īsi avea pastorul ei. Lui Vincent van Gogh īi era repartizata o zona de līnga padure, aproape de Warquignies; prezida īntrunirile care se tineau īntr-o fosta sala de dans."

Vincent a intrat īn pensiune la un brutar: Jean-Baptiste Denis, la capatul catunului Petit-Wasmes. "Casa aceea era relativ frumoasa, scrie pastorul Bonte, si se deosebea īntr-un mod foarte evident de cele din īmprejurimi, unde nu se vedeau pe vremea  aceea  decīt  case  mici  de  mineri.

"Familia care īl gazduia pe Vinoent van Gogh era modesta si traia ca si familiile de muncitori.

"Dar tīnarul nostru evanghelist si-a manifestat foarte repede fata de casa īn care locuia senti­mentele ciudate care-1 stapīneau, gasind ca locuinta sa e prea luxoasa; fapt care ranea umilinta lui crestina si nu putea suporta sa fie gazduit īn con­ditii atīt de deosebite de conditiile īn care locuiau minerii. Atunci a parasit persoanele care īl īncon­jurau cu simpatia lor si s-a dus sa locuiasca īntr-o cocioaba. Nu avea mobilier si se povesteste ca dor­mea līnga vatra.

"De altminteri, vesmintele pe care le purta dez­valuiau aspiratiile lui originale; iesea īmbracat cu o vesta militara veche si cu o sapca ponosita si mergea prin sat īn tinuta aceasta caraghioasa.

"Hainele frumoase cu care a venit nu le-am mai vazut, iar altele noi nu si-a cumparat.

... "Mizeria, pe care o descoperea īn timpul vizitelor sale, 1-a īndemnat sa-si daruiasca aproape toate vesmintele: banii i-a dait de asemenea sara­cilor, iar pentru el, ca sa spun asa, nu si-a pastrat nimic. Sentimentele sale religioase erau toarte pu­ternice si voia sa dea ascultare īn modul cel mai deplin  cuvintelor  lui  Hristos.

"Se simtea dator sa-i imite pe primii crestini, sa sacrifice orice lucru de care s-ar fi putut dispensa si voia sa fie mai despuiat decīt majoritatea mine­rilor carora le propovaduia Evanghelia.

"Mai adaug ca a lasat de asemenea balta si curatenia proprie olandezilor; sapunul a fost īnla­turat ca un lux vinovat, si evanghelistul nostru, chiar daca nu avea fata mīnjita de carbune, era totusi, de obicei, cu obrazul mai murdar decīt carbunarii.

"Nu-1 preocupa acest detaliu exterior; era absor­bit de idealul lui de renuntare si īncerca sa explice ca atitudinea lui nu era  rezultatul neglijentei,  ci expresia practica a ideilor dupa care se conducea constiinta lui.

"Dar daca nu se īngrijea de loc de bunastarea lui,  inima-i  veghea  mereu la nevoile  altora.

"Se preocupa īndeosebi de cei mai nenorociti, de raniti, de bolnavi, si statea multa vreme īm­preuna cu ei; era gata sa sacrifice totul pentru a le aduce o alinare.

"De altminteri sensibilitatea lui prolunda mer­gea mult mai departe decīt omenia lui. Vincent van Gogh respecta viata animalelor, chiar si a celor mai inferioare.

"O omida scīrboasa, de pilda, nu-i inspira dis­pret, era o creatura cu suflet, trebuia sa traiasca.

"De la familia care 1-a gazduit am atlat ca daca vedea prin gradina vreo omida caie se tīra pe paimīnt, o lua usor si o punea pe iun pom.

"Alaturi de aceasta trasatura de caracter care va fi, poate, considerata neīnsemnata sau stupida, pastrez impresia ca Vincent van Gogh era stapīnit de un ideal frumos: uitarea de sine si devota­mentul fata de toate celelalte fiinte; aceasta era īntr-adevar ideea directoare pe care o accepta din toata inima.

"Nu-1 voi micsora daca voi spune ca, dupa parerea mea, el a ramas cu un mare derect: era un fumator incorigibil. L-am tachinat uneori pe aceasta tema; esti un dusman al tutunului, īi spuneam, dar gresesti ca nu renunti la el; n-a facut nimic īn aceasta privinta, lasīnd o mica umbra īn tablou; pictorii au nevoie si de umbre.

"In ceea ce priveste pictura lui, n-as putea sa va vorbesc despre ea ca un cunoscator; de altmin­teri nimeni nu i-o lua īn serios.

"Mergea la halda si se aseza acolo ghemuit: facea portretele femeilor care culegeau carbuni si care plecau cu sacii īn spinare.

"Lumea baga de seama ca el nu reproduce lucru­rile caxe-ti iau ochii, cele pe care noi le socotim frumoase.

"A facut cīteva portrete de batrīne si de fapt nimeni nu-i dadea vreo importanta considerfnd acest fapt ca pe un mijloc de distractie."Se pare totusi ca si īn pictura tīnarul nostru avea o predilectie pentru ceea ce parea mai de­graba mizer.

"Nimeni n-a notat nimic īn legatura cu trece­rea lui Vincent van Gogh prin Borinage, lumea nu mai stia ce s-a īntīmplat cu el; am fost foarte surprinsi aflīnd ca a devenit un adevarat pictor."

Am tinut sa citam integral relatarea acestor amintiri ale unui martor, amintiri a caror vioi­ciune, la treizeci si cinci de ani dupa eveniment, dovedesc impresia profunda pe care a lasat-o se­derea lui Vincent van Gogh la Petit-Wasmes.

Vincent si-a īnceput apostolatul ca predicator. A gasit īn fundul unei vīlcele o sala de dans, pe rue du Bois, cunoscuta prin partea locului sub numele de "Salon de Bebe", si acolo comenta īn franceza, pentru auditorii  sai, versete  din Biblie.

Acest "Salon de Bebe", scrie Louis Pierard, "se afla la liziera padurii Colfontaine. Peretii varuiti ai salii de īntruniri erau alb-albastrui. In spatele oratorului se vedeau printr-o fereastra gradini īn panta, straturi de zarzavaturi".

Regiunea Borinage, pe care Vincent a ales-o pentru a-si exercita misiunea, fusese cu cīteva se­cole mai īnainte un puternic focar al protestan­tismului. Aici s-au stabilit, fugind de persecutii, reformati din regiunile vecine cu Mons si Aves-nes. La diverse epoci, aici se gaseau diferite secte eretice create de calugari sau chiar de muncitori care devenisera taumaturgi. Pe la sfrīsitul secolu­lui al XlX-lea, socialismul care īncepea sa pa­trunda īn rīndul maselor muncitoare avea sa adu­ca īn Borinage fermentul unui nou ideal, dar chiar si astazi mai pot fi remarcate īn regiune nume­roase "camine evanghelice".

SUFERINŢELE OAMENILOR

Aceste  prime  luni   petrecute  printre  minerii   din Borinage  marcheaza  marea  sfīsiere   care  se  pro­duce brusc īn sufletul lui Vincent. In Brabant a 85   vazut truda taranilor.  A  cunoscut  īn  mahalalele Londrei trista conditie a muncitorilor. Dar numai acum patrunde īn adīncul mizeriei poporului. 5 000 de copii sub patrusprezece ani, 3 000 sub saispre­zece ani, 3 000 de femei, 20 000 de barbati lucrea­za īn mina, si īn asemenea conditii īncīt explo­ziile de grizu se īnmultesc, facīnd sute de victime. Salariile care erau de 3,19 fr. pe zi, īn 1876, scad īn urmatorii doi ani la 2,52 fr. Bolile fac ravagii īn locuintele neigienice... "numeroase cazuri de febra tifoida si de febra maligna, care e numita aici fierbinteala proasta, si care provoaca vise lu­gubre, cosmaruri si te face sa delirezi. Asadar sīnt multi bolnavi, oameni care zac, oameni slabi, ji­gariti si nenorociti, īi scrie Vincent fratelui sau. stiu o casa īn care toata familia are febra. Aici, la noi, bolnavii īi īngrijesc pe bolnavi, īmi spunea femeia, asa cum saracul e prietenul saracului".

Vincent a venit sa aduca celor nefericiti aju­torul credintei, dar aceasta mizerie, pe care n-a cunoscut-o pīna atunci decīt din carti si din pre­dicile frumoase, o descopera brusc si descoperirea īi rascoleste inima. De acum īnainte īl va inspira numai Evanghelia lui Hristos, nu si cea a pasto­rilor. El īl prezinta pe Hristos ,,ca un muncitor cu trasaturile chinuite de durere, de suferinta si de oboseala, fara nici o aparenta de frumusete, dar cu un suflet nemuritor". si foarte curīnd va īntelege ca cei din Borinage au nevoie mai mult de ajutor decīt de predici. Le da tot ce are, hai­nele, lenjeria; si nemaiavīnd nici o camasa, nici ciorapi, va povesti mai tīrziu fiul gazdei, īsi confectioneaza īmbracaminte din pīnza de amba­laj, ca sacii cu care minerii īsi acopereau capul cīnd īncarcau carbunii.

īngrijeste de bolnavi, se ooupa de īnvatatura copiilor, se hraneste cu pīine, orez si sirop de me­lasa, jumatate din fiecare noapte si-o petrece ci­tind si rugīndu-se. O explozie de grizu, la o mina vecina, Agrappe, la Frameries, se soldeaza cu un mare numar de raniti. Ultima camasa a lui Vin­cent va fi data pentru a se face din ea bandajele necesare la pansarea arsurilor semenea lui Hristos-Dumnezeu care se face om pentru a salva oamenii, asemenea'lui Francisc din Assisi, care si-a schimbat vesmintele cu zdren­tele unui cersetor si s-a dus la Roma sa cerseasca pentru a face experienta saraciei, Vincent va īn­cerca sa se identifice cu cei pe care vrea sa-i ajute. Coboara īntr-una din cele mai vechi si mai peri­culoase mine din īmprejurimi, numita "Marcasse", si petrece acolo sase ore īmpTeuna cu minerii.

Coliba din care si-a facut locuinta e goala de tot. Vincent se culca pe un sac de paie. "Cu mi­nerii, īi scrie lui Theo, trebuie sa ai caracterul mi­nerilor; sa nu ai pretentii, nici mīndrie..." si pentru a le semana si mai bine se miīnjeste pe fa­ta si pe m'īini cu praf de carbune.

Aceasta vointa de mimetism este caracteristica pentru misticismul activ care īl īnsufleteste acum pe Vincent, asa cum odinioara īl īnsufletea pe Francisc īn Umbria.

Tifosul face ravagii prin regiune. Bolnavii epui­zati nu primesc nici o īngrijire. Vincent īi ajuta din toate puterile. Se alatura minerilor aflati īn mizerie spre a le dovedi ca le este frate.

Vincent va īncepe aici acea cautare a Luminii, caie īl va conduce īn cele din urma sub soarele implacabil din Provence, vizionar al unor lumi invizibile.

Porneste de la om, si tocmai pentru a-l ajuta pe om sa īnvinga ^puterea īntunericului" evanghe­listul īsi va spori zelul.

Louis Pierard culege amintirile care au supravie­tuit acestui apostolat:

"Van Gogh a reusit sa faca o seama de con­versiuni celebre printre protestantii din Wasmes. Se mai vorbeste īnca despre minerul pe care s-a dus sa-1 vada dupa un accident petrecut la mina din Marcasse.

"Omul era alcoolic, era «un necredincios si un bīasfematoT» dupa cīte spuneau oamenii care mi-au povestit īntāmplarea. Cīnd Vincent s-a dus la el ca sa-1 ajute si sa-1 īmbarbateze, a fost primit cu o ploaie de īnjuraturi. I s-a spus mai ales ca e un «haleste matanii», de parca ar fi fost preot caro-lic. Dar omul a fost convertit de blīndetea evan­ghelica a lui Van Gogh.

"Se povesteste de asemenea ca īn perioada «tra­gerii la sorti» pentru recrutari, femeile veneau sa-i ceara sfīntului om sa le indice pasajele din Scriptura ce le-ar putea sluji ca talisman fiilor lor spre a trage un numar bun care sa-i dispenseze de serviciul militar".

Alaturi de mila de care e saturat, Vincent pas­treaza instinctul lui de observatie, ca si cum ar cauta sub aspectul lucrurilor secretul lor. īn apri­lie 1879, īi descrie lui. Theo peisajul mohorīt din Borinage: "īn jurul minelor, locuinte mizerabile de mineri, cu cītiva arbori complet afumati, gar­duri de maracini, gramezi de balegar si de ce­nusa, munti de carbune inutilizabil". si adauga: "Maris ar fi facut din toate acestea un tablou ad­mirabil".

E mereu sensibil la spectacolele naturii. Fiul lui Denis povesteste ca īn timpul unei furtuni s-a dus pe cīmp "sa vada marile minuni ale lui Dumnezeu si s-a īntors acasa ud pīna la piele".

Totodata se mentine si placerea lui de a desena. Cīnd are o clipa de ragaz, īncearca sa fixeze pe hīrtie imagini din tīrg si siluete de mineri.

Un batrīn muncitor chestionat de Louis Pierard "M revedea pe pastorul Vincent (asa i se spunea) asezat pe un scaun pliant, īn curtea unei mine (la putul nr. 10 de la Grisoeul), desemīnd cusca si «floarea», schela de fier, iesirea minerilor negri de carbune, clipind repede din ochi cīnd dadeau de lumina zilei, cu lampile īn mīna . .."

RESPINS INCA O DATA...

Omului īi este imposibil sa urmeze cuvīnt cu cu-vīnt mesajul lui Hristos, fara sa stīrneasca īn ju­rul sau mirarea, dispretul sau nelinistea. Doamna Denis, gazda la care sta, este cea dintāi care se alarmeaza vazīndu-1 prea legat de misiunea lui. Ea le scrie parintilor lui, la Nuenen, ca sa le po vesteasca cum "tīnarul domn, care nu era la fel ca toata lumea, daruia tot ce avea".

Pastorul Theodorus vine īn graba sa-si vada fiul la Wasmes. īl gaseste īn cocioaba lui goala, slabit si cu febra, si īncearca sa-1 faca mai īntelept. Vincent se lasa convins sa se mute din nou īn casa brutarului... Dar nu pentru mult timp. īn urma raportului ce le-a fost īnaintat de pastorul Roche-lieu, care a facut o inspectie pe la sfīrsitul lui fe­bruarie, "Domnii din Bruxelles" sīnt si ei nelinis­titi de acest zel pe care īl considera intempestiv. Cele sase luni de īncercare s-au terminat. Tīnaru-lui misionar īi este trimis un preaviz de trei luni. Mandatul nu-i va mai fi reīnnoit.

Iata textul raportului Uniunii Bisericilor pro­testante din Belgia īn legatura cu trecerea lui Van Gogh prin Borinage:

"īncercarea ce-a fost facuta acceptīindu-se ser­viciile tīnarului olandez, dl. Vincent van Gogh, care se credea chemat sa predice evanghelia īn regiunea Borinage, nu a dat rezultatele asteptate. Daca la admirabilele calitati pe care le-a desfa­surat fata de bolnavi si raniti, daca la devota­mentul si la spiritul de sacrificiu de care a dat nenumarate dovezi, veghind bolnavii si daruindu-le propriile lui vesminte s-ar fi adaugat si harul vorbirii, indispensabil oricui este asezat īn fruntea unei congregatii, dl. Van Gogh ar fi fost cu sigu­ranta un evanghelist desavīrsit.

"Fara īndoiaīS ca n-ar fi īntelept sa se pretinda talente extraordinare. Dar este stiut ca absenta anumitor calkafi ar face cu neputinta exercitarea principalei functiuni a evanghelistului.

"Din nefericire, acesta era cazul domnului Van Gogh. De aceea, expirīnd termenul de īncercare - cīteva luni - a trebuit sa se renunte la ideea de a4 pastra mai multa vreme.

"Evanghelistul, care predica acum, dl. Huton, si-a preluat misiunea la 1 octombrie 1879" (al 23-lea raport al Comitetului sinodal de evangheli­zare [1879/80] publicat de Louis Pierard).

Vincent a daruit totul oamenilor, putinele lui  bunuri, timpul sau, credinta sa, ardoarea devota- mentului sau. S-a dus pīna la capatul drumului pe care si 1-a ales si n-a ajuns decīt la un nou esec.

īn acelasi timp īsi pierde si ratiunea vietii si modestul venit care īi asigura existenta. Dar nu-i de-ajuns pentru a-1 face sa renunte, pentru ca sa-si piarda curajul. Vincent īsi strīnge desenele īntr-o mapa si o porneste pe jos, spre Bruxelles, ca sa-i ceara un sfat pastorului Pietersen. Ajunge zdren­taros, frīnt de oboseala si mizerie. E bine primit de catre pastor; cum si el lucreaza cu acuarele, priveste cu interes la desenele musafirului sau. Vorbesc despre picturi tot atīt^cītsi despre Evan­ghelie, iar Vincent obtine īngaduinta de a pleca din nou, īntr-o alta comuna din Borinage, unde va sta pe contul lui, pe līnga un evanghelist.


VI. "UN FEL DE FUNDĂTURĂ, SAU UN FEL DE NOROI ..."

Cuesmes, unde se duce acum Vincent, e un ora­sel minier la cītiva kilometri de Mons. Strazi cu case de caramida rosie; o "halda" mare cu doua conuri, terenuri degradate care astazi sīnt īn parte inundate, īn urma surparii terenurilor miniere, īnca de pe atunci napadite de maciesi.

Vincent gaseste un adapost la evanghelistul Fraok a carui adresa i-o comunica lui Theo: "īn mlastina". Or, cartierul "Mlastina mare" - dupa cum era numita de un indicator ce mai putea fi vazut īnca prin 1963 īn aceasta zona declarata "nelocuibila" - era destul de departe de strada Pavilionului unde se afla casa Decrucq unde se afirma īn general ca ar fi locuit dl. Frank, afir­matie īntemeiata numai pe faptul ca acolo se tineau sedintele de evanghelizare. Dupa toate pro­babilitatile Van Go'gh s-ar fi mutat la familia Decrucq abia īn anul urmator, asa cum da de īnteles doamna Theo van Gogh īn Introducerea la Scrisori; si tot atunci Vincent da aceasta adresa fratelui sau, fara sa faca nici o referire la ve­chea sa locuinta.

Coabitarea cu dl. Frank nu va īntīrzia sa dea nastere la ciocniri. Refuzul pastorilor de a-1 men­tine īn functie a trezit īn Vincent instinctul re­voltei.

De  pe  vremea  dud traia  la  Londra  de  cīnd '1   tīnara Ursula i-a respins prima lui dragoste, Vin- cent a fost respins fara īncetare de cei pe care voia sa-i iubeasca sau sa-i slujeasca. Ceea ce ei numesc indisciplina nu e decīt consecinta nevoii sale de absolut. El nu face parte din categoria celor care accepta sa se prefaca sau sa amīne. Daca se daruieste unui ideal, daruirea lui e totala, fara rezerve, fara compromisuri. Dar mergīnd īn acest fel spre īmplinirea intentiilor sale, nu īntīl-neste decīt dispret, neīntelegere. Superiorii sai se plīng de zelul lui, pe care īl considera excesiv, pentru simplul motiv ca el vorbelor le substituie faptele; tatal sau nu-si poate da seama de pa­siunea care īl stapīneste; fratele sau īi īntoarce spatele. De mai bine de un an nu mai raspunde deloc la scrisori. Totusi, pe la īnceputul toamnei, Theo īl viziteaza. Vincent scrie īn legatura cu aceasta: "Pe cīnd ne plimbam īmpreuna īn apro­pierea gropii parasite careia i se spune Vrajitoarea, mi-ai adus aminte ca era o vreme cīnd ne plim-baim la fel pe līnga vechiul canal si moara Rijs-wijk si atunci, spuneai tu, noi eram de acord asu­pra multor lucruri, dar, ai adaugat tu, de atunci te-ai schimbat, nu mai esti acelasi".

Vincent nu mai e acelasi pentru ca a pierdut totul. Poate nu si credinta, dar si-a pierdut īn­crederea pe care o avea īn cei care o propova-duiau si, odata cu ea, respectul pe care i-1 inspi­ra misiunea tatalui sau. O scrisoare lunga, scrisa īn octombrie, marcheaza ruptura cu Theo. īn ju­rul nefericitului Vincent, totul se prabuseste: sti­ma pe care o arata maestrilor sai, admiratia lui fata de sacerdotiu, prietenia care īl lega de fratele sau. si sfatul de a fi īntelept pe care acesta si-a permis sa i-1 dea 1-a ranit ca o injurie. Oare ce putea fi comun īntre vointa lui de apostolat si meseria de brutar, sau alte meserii la care Theo a facut aluzie? Viitorul lui? Ce-i pasa? Nu do­reste sa-si faca o situatie; si īnca mai «putin sa traiasca ca un burghez de pe urma miezeriei sa­racilor.

Multa vreme a crezut īn semenii sai; s-a aratat supus īnvataturii si sfaturilor lor. Anul petrecut printre mineri i-a deschis ochii asupra realitatilor acestei vieti pe care o credea frumoasa si care nu-i decīt suferinta. Nevoia lui de īncredere, arzatoa-rea sete de lumina si speranta sīnt si mai aprige, dar oare a gresit drumul care ducea la ele ?

Din clipa aceea refuza consemnele pe care le considera mincinoase. īntre el si evanghelistul Frank izbucnesc certuri deoarece Vincent īsi per­mite sa critice predicile pastorului. Dar e decis sa caute propriul sau adevar "īn ceea ce 1-a īn­vatat experienta" si nu īn sfaturile "īmpartite cu cea mai mare bunavointa din lume". stiinta pas­torilor? Nu mai crede īn ea. si adauga: "Mi se īntīmpla sa primesc de la un zilier lectii ce mi se par mai utile decīt lectiile de greaca".

Aceasta lunga scrisoare adresata īn octombrie lui Theo este prima scrisa pe un asemenea ton. Ea marcheaza o ruptura care va dura aproape un an. Dar sub aceasta revolta e numai amaraciune.

si iar vine iarna īn Borinage. Vincent e singur cu mizeria. De la tatal sau primeste rare subsidii care-i īngaduie doar sa-si īmparta pīinea cu un batrīn miner. Se pare ca a cam terminat cu pre­dicile, multumindu-se sa propovaduiasca credinta oum si cui se nimerea. Descumpanit, se īntoarce sa locuiasca la Wasmes, la brutarul De-nis. Rataceste prin tinutul īnzapezit si tacerea se asterne peste iarna lugubra.

Oare nu mai ratnīne nimic de care sa se agate? Daca pastorii i-au īnselat asteptarile, Vincent spe­ra sa gaseasca la artisti acea compasiune, acea dragoste frateasca pe care arde de nerabdare s-o īmparta cu ei. stie ca Jules Breton, pictorul-poet, care cīnta maretia celor umili, traieste si el īntr-o regiune iminera, la Courrieres, īn Pas-de-Calais. Spre sfīrskul iernii o porneste spre acel mic port, īncercīnd īnca o data sa iasa din impas. si abia īn luna august īi va povesti lui Theo despre aceas­ta calatorie: "Am facut-o sperīnd ca poate voi gasi acolo ceva de lucru, as fi acceptat orice ... Dar  mi-am spus:  trebuie  sa  vezi  Courrieres..."

Toata averea lui fiind zece franci, ia trenul pīna la Valenciennes si de acolo continua drumul pe jos spre Courrieres, unde ajunge dupa o sap-tamīna, extenuat. Aici da peste o alta deceptie. Pictorul muncitorilor locuieste "īntr-un atelier nou-nout, proaspat construit din caramida, de o regularitate metodista, cu o īnfatisare neospita­liera, īnghetata si enervanta..."

Nu īndraznete sa bata la usa lui Jules Breton si, fara īndoiala, ca nici nu mai are pofta sa bata. Cine picteaza muncitori, trebuie sa duca aceeasi viata ca ei, cu ei, sa īmparta necazurile si suferin­ta, gīndeste Vincent. Oare artistii sīnt si ei, ca pastorii, niste falsi apostoli?

Vincent nu va cunoaste acea casa a minciu­nii... Dar a vazut, īn schimb, cīmpia Nordului si "cerul francez ... delicat si limpede ..."

Pleaca din Courrieres, porneste pe jos spre Mons. Merge trei zile si trei nopti "sfīrsit de oboseala, cu picioarele zdrelite". īsi poate cumpara, facīnd cīteva desene, coaja de pīine cu care se hraneste. Noaptea trebuie sa-si "gaseasca" adapost īn cīmp, odata īntr-o caruta parasita.alba toata de bruma diminetii, un culcus destul de prost, alta data īntr-o gramada de vreascuri si īnca o data, ceva mai bi­ne, īntr-o claie īn care "am reusit sa-mi fac un bīrlog cīt de oīt confortabil, numai ca o ploaie marunta m-;a īmpiedicat  sa  ma  simt mai  bine".

"Ei bine, totusi, īn mizeria aceea cumplita am simtit ca īmi revine energia, si mi-am spus: orice-ar fi, o sa ma ridic iar, o sa iau din nou creionul pe care īl parasisem īn marea mea descurajare si iar voi īncepe sa desenez si de atunci mi se pare ca totul s-a schimbat pentru mine si acum sīnt pe drum .. .K

"PE DRUMUL PE CARE MĂ AFLU ..."

In lumina acestei noi vointe care a pus stapīnire pe Van Gogh, arta de care s-a interesat totdea­una cu ardoare pare sa exprime o anume mistica. Pica pe care le-o purta pastorilor n-a stir­bit cu nimic credinta īn Dumnezeu: "Cautati sa īntelegeti esenta a ceea ce spun īn capodoperele lor marii artisti, maestrii seriosi, īn ele īl veti gasi pe Dumnezeu".

Vincent īntelege sa se consacre artei patruns de acest sentiment religios; ca si evanghelistul, pictorul īsi va alege ca tema si scop, omul, fratele sau. "In tablouri, as vrea sa spun ceva care sa mīngīie ca o muzica ..."

Dar, desi e "pe druim", Vincent n-a scapat de piedici, de neliniste. Dupa acele zile īntunecate din iarna anului 1879-1880, cea mai cumplita din cīte i-a fost dat sa cunoasca, īnfruntīnd gerul si zapada, mizeria si īndoiala, dupa nasterea du­reroasa a unei vocatii tardive, pluteste īntr-o ne­siguranta ,nu īn ceea ce priveste scopul ci īn mij­loacele prin care ar putea atinge acest scop si ar pu-tea deveni ceea ce vrea sa fie.

Pleaca din nou spre Brabant, ca sa-i arate ta­talui sau motivele esecului si noua sa speranta. Pastorul īi propune sa se stabileasca īn vecinatate, linga Etten. Dar Vincent refuza deoarece simte ca pentru ai sai el a devenit un strain. Se simte legat de Borinage si de oamenii de acolo. "īn acesti oameni exista ceva simplu si bun", scrie el, si se reīntoarce la Cuesmes pentru a se pune pe4 treaba. De data aceasta se instaleaza la minerul Decrucq si īncepe sa studieze desenul, citindu-i īn acelasi timp pe Shakespeare, Victor Hugo, Es-chiil. Nepotolita lui sete de cunoastere īl face sa se cufunde din nou īn Michelet, īn Biblie. "Este ceva din Corregio īn Michelet, ceva din Dela-croix īn Victor Hugo si ceva din Rembrandt īn Biblie."

In viata lui Vincent cartile au ocupat cel pu­tin tot atīta loc ca tablourile. De mic, e un citi­tor pasionat care absoarbe tot ceea ce-i poate hra­ni spiritul cu entuziasm si generozitate, cu aceeasi candoare si cu aceeasi aviditate cu care s-a apro­piat de operele de arta. "Toata viata īi va fi astfel otravita de carti, fie ca este vorba de Car-lyle, Mrs. Stowe sau fratii Goncourt", scrie Flo-rent Fals. Este de netagaduit faptul ca lecturile i-au influentat foarte puternic gīndirea si uneori  chiar si faptele. Biblia si lectura lucrarilor teo- logice l-au  īndemnat  sa  se  faca  evanghelist, Di- ckens i-a trezit mila pentru cei nenorociti, Miche-let va fi ghidul care-i va orienta atitudinea fata de Christine, si Zola si-a pus pecetea pe ideile sale sociale.

Acest caracter atīt de personal, atīt de indepen­dent, este si foarte influentabil; se poate crede totusi ca Vineent gaseste īn lecturi mult mai mult decīt niste reguli de conduita sau niste justificari. El are nevoie de acea substanta ca de o hrana; īn focul credintei sale o transforma asemenea flaca­rii care face din minereu un metal pur. Pīna la sfīrsitul vietii sale va gasi īn carti cele mai mari bucurii. La azilul din Saint-Remy, dupa crize, īl reciteste pe Shakespeare cu atīta pasiune īncīt dupa lectura e obligat, īi scrie lui Theo, sa mearga sa priveasca "un fir de iarba, o ramura de pin, un spic de grīu"  ca sa se calmeze.

Ca si īn pictura, pe masura ce trece vremea, gustul sau e mai rafinat si are pentru misiunea scriitorului acelasi respect pe care īl are fata de cea a pictorului. A fost mai ales sensibil la litera­tura naturalista franceza a epocii sale: Zola, Dau-det, Maupassant, Huysmans; pentru ca ea aborda problemele umane si sociale care īl framīntau si pe el. Daca lectura i-a "otravit" viata, i-a otra­vit-o īn felul īn care ar face-o orice stiinta, orice dorinta de cunoastere. si īn masura īn care gene­rozitatea sufleteasca ar fi nociva.

De noua luni, īntre cei doi frati s-a asternut tacerea. Ultima lor īntīlnire, ohiar aici īn Bori-nage, a zdruncinat īncrederea pe care Vineent o avea īn Theo. Dar la Etten, tatal sau īi aduce la cunostinta un anume gest al fratelui sau mai mic. Vineent se hotaraste atunci sa-i scrie. īncepe astfel:

"īti scriu putin cam īn sila deoarece nu ti-am mai scris de multa vreme si aceasta dintr-o multi­me de motive.

"īntr-o oarecare masura ai devenit pentru mine un strain, si sīnt si eu un strain pentru tine, mai mult decīt ai crede, si poate ca ax fi mai bine pen­tru noi sa nu mai continuam īn felul acesta. Pro­babil ca nu ti-as fi scris nici acum daca n-as fi fost pus īn situatia de a fi obligat, daca n-ar fi fost necesar sa-ti scriu, daca, tin s-o spun, tu īn­suti nu m-ai fi pus īn aceasta situatie. Am aflat la Etten ca ai trimis cincizeci de franci pentru mine; ei bine, i-am primit. Desigur, īn sila, desigur cu destula melancolie, dar sitnt īntr-un fel de fun­datura, sau īntr-un fel de noroi, ce-as mai fi pu­tut face?

"īti scriu deci ca sa-ti multumesc".

Simte nevoia sa justifice aceasta acceptare "īn sila", fata de care orgoliul sau se pleaca. Deoa­rece a pierdut sentimentul unui acord intim cu Theo, acest gest - care nu e primul de acest fel - īi pare umilitor. L-ar fi primit cu emotie daca, īn ochii lui, Theo ar fi ramas fratele si prietenul. ..Prietenia este si trebuie sa fie actiune si īn mod sigur nu numai un sentiment", īi va spune, cu alta ocazie, lui Van Rappard.

Acestei justificari īi datoram lunga scrisoare din iulie 1880 - din care am īmprumutat extrasele de mai sus - prima scrisa integral īn franceza si īn care "cu zece ani īnainte de sinucidere, du­pa cum remarca Midiei Florisoone, se gasesc toa­te cauzele sinuciderii, cumplita īntrebare". Ar tre­bui citata īn īntregime. Caracterul complex al lui Vineent se exprima īn aceste pagini patetice cu orgoliul, cu māndria, cu certitudinile, cu revolta sa si cu acea cumplita luciditate fata de altii si fata de el īnsusi, care nu-1 va parasi nici īn cele mai grele ceasuri ale "nebuniei". Problema vietii sale materiale si pozitia sa īn fata īmplinirii do­rintelor sale supreme se gasesc exprimate aici, cu neliniste, ca o dilema de care nu va putea scapa decīt prin moarte. Pentru ca, daca astazi e "pe drum", nu stie cum īl va putea continua... "Ne­cesar e sa continui, sa continui. . ."

Dar ca sa continuie trebuie sa traiasca. si oda­ta cu cariera sa de pictor va īncepe pentru Vin­eent acea drama care nu se va termina decīt īn clipa īn care el va ceda strigīndj "tristetea va du­ra toata viata". Aceasta drama e mizeria. Desi­gur, īn lunile care s-au scurs, a cunoscut mizeria  cea  mai neagra.  S-a culcat pe pamīntul gol din cocioaba lui, a dormit chiar fara un acoperis īn gerul iernii; a trait īn zdrente, s-a hranit cu co­jile de pīine pe care le primea de pomana. S-a despuiat de tot ca sansi īndeplineasca misiunea de evanghelist. Dar īnsasi necesitatea de a-si īn­deplini misiunea īi cerea sa procedeze astfel... Mīine nu va fi vorba numai de-a trai - sa ma-nīnce, sa aiba un adapost - ci sa faca fata ne­voilor operei pe care voia «-o īntreprinda. Ge-i trebuie azi? HSrde, cīteva creioane... Pe ma­sura ce se va preciza dorinta de a picta, nevoia va fi coplesitoare, sarcinile meseriei tot mai grele. Iar īmplinirea ei nu va fi posibila fara afectiu­nea lui Theo.

IZOLAREA.. .

In pragul acestei lungi etape, aceea a celei din ur­ma sperante, Vimcent īsi da seama de singurata­tea sa.

"Fara voia mea am ajuns īn familie un fel de personaj imposibil si suspect..."

Cel mai bun lucru e sa plece, sa stea la o dis­tanta convenabila, "sa fiu ca si cum n^as fi".

"si iata ca de vreo cinci ani mi se pare, nu mai stiu precis, sīnt tot fara slujba ratacind de colo-colo; īmi spuneti: de la cutare sau cutare da­ta tu ai decazut, te-ai stins, n-ai facut nimic. Dar e oare īntru totul adevarat?

"E drept ca uneori mi-wn cīstigat eu singur
pīinea, uneori cīte un prieten mi-a dat^o de po­
mana, ca am trait cum am putut, de bine de rau,
cum s-a nimerit, e drept ca multi si-au pierdut
īncrederea pe care o aveau īn mine, e drept ca
situatia mea financiara e foarte proasta, e drept
ca viitorul e destul de īntunecat, e drept ca as fi
putut face totul mai bine, e drept ca am pierdut
vremea numai ca sa-mi cīistig pīinea, e drept ca
situatia studiilor e proasta, disperata si ca īmi lip­
sesc multe, infinit mai multe decft se spune.
Dar oare asta īnseamna ca te īnjosesti, īnseamna
ca nu faci nimic? "Poate vei spume: dar de ce mu ai mers īna­inte, asa cum s-a dorit, eu studiile universitare? īn privinta aceasta nu voi raspunde decīt atīt: e prea scump; si apoi acel viitor n-ar fi fost mai bun decīt starea de acum pe drumul pe care ma

aflu..."

Vincent compara starea lui prezenta cu perioa­da de napīrlire a pasarilor: "Poti ramīne mereu īn starea de napīrlire dar poti si iesi din ea, ajungīnd, oarecum, reīnnoit".

Ar vrea totusi sa vada restabilindu-se īntre el si tatal sau, īntre Theo si el, o "antanta cordiala". Raspunzīnd   reprosurilor    pe   care    Theo    i   le adresa īn vara precedenta, se apara sustinīnd ca s-a  schimbat: . ..   "sa nu crezi  ca  reneg una  sau alta, sīnt un fel de credincios īn necredinta mea si cu toaite ca m-am schimbat sīnt acelasi si iata care e cauza zbuciumului meu: ma īntreb oare la ce-as putea fi bun, n-as putea  fi  si eu de  folos la ceva si sa slujesc īn vreun fel, cum as putea sa cunosc mai bine si sa aprofundez cutare sau cu­tare subiect? Vezi  tu, aceste īntrebari ma fac sa ma zbucium fara īncetare, si apoi ma simt prizo­nierul   constrīngerilor,   exclus   de   la   participarea la cutare sau cutare actiune si cutare sau cutare lucru util depasesite puterea mea de īntelegere. Din aceasta cauza nu pot sa nu fiu melancolic, si apoi simt un gol acolo unde ar putea sa fie prietenie si o mare si serioasa afectiune, si simt cum groaz­nica  descurajare  roade  energia  morala,  si  fatali­tatea pare ca poate sa puna bariere īn fata instinc­tului de afectiune si ma cuprinde un val de dez­gust. si apoi zic: pīna clnd, Doamne Dumnezeule?" "Ei bine, ce vrei, ca ceea ce se petrece īnauntru sa    se    vada    si    afara?    Unul    are    īn    sulflet o vatra mare si nimeni nu vine sa se īncalzeasca la ea si trecatorii nu observa decīt un fuim subti­rel ce iese prin cos si īsi vad de drum. si-acum, ce e de facut, sa pastreze acea   vatra   īnauntrul sau, sa-si pastreze ospitalitatea īn el īnsusi, sa as­tepte rabdator, si totusi cu cīta nerabdare, sa as­tepte, zic, ora cīnd cineva va voi, va veni sa se 99   aseze linga aceasta vatra sau, mai stiu eu, sa ra- mina acolo? Oricine crede īn Dumnezeu asteapta ceasul care va sosi oricum, mai devreme sau mai tīrziu."

Da, īn jurul lui nu-i decīt confuzie si dezordine, dar īn strafundul sufletului simte acea energie, acea vointa, acea prestiinta care, din etapa īn etapa, īl conduc spre un tel de care nici nu-si da seama. De sapte ani lupta ca sa fie "mont pentru el īnsusi", ca sa gaseasca īn sfīrsit adevarata li­bertate, īntr-o zi 'īi spume Lui Theo ca va veni si rīndul lui si atunci se va zice: "Exista deci ceva .. ."

Nu vede īnca golful īn care sa acosteze, dar spera ca se va termina cu "noroiul", ca va iesi din fundatura. Cauta si asteapta... "sīnt bun la ceva, simt ca am o ratiune de a exista, stiu ca as putea fi cu totul alt om ... Exista ceva īna­untrul meu, ce-o fi oare}"

Aceasta cutremuratoare īntrebare īl va obseda de-a lungul īntregii sale vieti, dar pentru ca se va stradui cu īncapatīnare sa gaseasca raspunsul, va trebui oare sa apara tuturor, chiar si fratelui sau, drept "un fel de trīntor"?

"Gīnd vine primavara o pasare īn colivie stie foarte bine ca exista ceva la care ar fi buna... Nu-si aduce prea bine aminte: apoi are niste idei vagi si īsi spune: «celelalte īsi fac cuibul, fac pui si īi cresc», apoi se da ou capiul de gratiile coli­viei. si-apoi colivia ramiīne tot colivie si pasarea e   nebuna   de   durere."

"Omul trīndav se aseamana cu pasarea trīndava".

"si oamenii se afla adesea īn imposibilitate de a face ceva, prizonieri īn nu stiu ce colivie īn­grozitoare, īngrozitoare, cumplit de īngrozitoare'".

Cu zece ani īnainte de a relua īn propria sa vi­
ziune Plimbarea prizonierilor de Gustave Dore,
tema este deja marcata de destinul lui. De multa
vreme si īnca zece ani de-acuim īnainte, Vincent
se va īnvīrti fara ragaz īn cercul propriei sale
drame, prizonier al demonului care īl hartuieyte
si-1 face sa fie dificil īn raporturile cu altii si cu
el īnsusi."Exista de asemenea, o stiu bine, eliberarea, eli­berarea tardiva. O reputatie compromisa pe drept sau pe nedrept, greutatile, fatalitatea īmprejura­rilor, nenorocirea   te tin prizonier".

"Nu poti sa-ti dai totdeauna seama ce anume te tine īnchis, te tine zidit, ce anume pare ca te īnmormīnteaza, dar simti, totusi, nu stiu ce fel de zabrele, de gratii, de ziduri.

"Sa fie toate acestea o fantezie īnchipuita? Nu cred; si apoi te īntrebi: o sa mai tina oare mult, Dumnezeule, o sa mai tina mult, asa o sa fie totdeauna, asa o sa fie pīna īn vecie?

"Sa stii ca numai o afectiune profunda, se­rioasa, poate face sa dispara īnchisoarea. Priete­nia, fratia, iubirea, iata ce anume deschide portile īnchisorii cu o putere suprema, ca o vraja atot­puternica. Dar cel ce nu are parte de ele, acela ramīne īn moarte."

Scrisoarea lui, atīt de violenta la īnceput, se īncheie cu acest apel de tandrete si prietenie: "si sa stii ca-mi faci un bine daca-mi scrii".

Fiindca acest om nesociabil, acest revoltat are nevoie īn primul rīnd de īncredere. si tocmai exi­gentele prieteniei sale, intransigenta cu care vrea sa fie īnteles, urmat, vor fi cauza neīncetatelor discutii, certuri ce vor avea loc īn viitor cu pa­rintii, cu prietenii lui, asa cum īn trecut au avut loc īntre el si patronii si sefii lui. Nu va fi nici­odata omul care sa accepte tīrguieli, jumatati de masura; se ya darui cu trup si suflet celui pe care īl iubeste, celor pe care īi iubeste, si asteapta din partea lor lacelasi lucru; aceleasi exigente le are chiar si fatade propriile lui fapte ...

PRIMELE DESENE

Nu cunoastem raspunsul lui Theo la aceasta lunga confesiune, dar, dupa tonul pe care īl vor avea de acum īnainte scrisorile lui Vincent, se pare ca ea a pTodus o rasturnare īn pozitiile celor doi frati. Ea marcheaza īn orice caz reluarea unei co-101 respondente regulate, īn care exista ceva mai pro- fund, mai deplin. Pīna atunci Vincent īi scria fra­telui sau mai ales pentru a-1 īndruma; era sfatu­itorul lui, voia sa-1 faca sa-i īmpartaseasca gustu­rile, sa profite de pe urma lecturilor sale. Ramī-nea fratele mai mare care īl lua pe Theo la plim­bare prin cīmpiile Brabantului pentru a-i trans­mite primele elanuri ale entuziasmului sau. De luptele lui, de revoltele, de secretele, dorintele lui, nu i-a vorbit decīt foarte putin, si niciodata des­pre iubirile lui. Abia acum Theo īi va deveni confident. Pe el se va sprijini Vincent, la el va cauta īmbarbatare si tandrete, ca si cum el ar fi fost fratele mai mare.

si īn mod reciproc, sfīsietorul apel al pictorului va redestepta īncrederea pe care Theo o avea al­tadata īn el, īncrederea care cu mult timp īn urma 1-a facut sa-i spuna tatalui sau sa nu-1 paraseasca pe Vincent fiindca acesta "va face fapte mari".

Se stie dintr-una din scrisorile urmatoare ale lui Vincent ca Theo i-a propus sa vina la Paris. "De­sigur, aceasta ar fi marea si arzatoarea dorinta, sa vin fie la Paris, fie la Barbizon sau altundeva. Dar cum as putea oare, fiindca eu nu cīstig o latcaie si cu toate ca muncesc din greu, ar mai trebui sa treaca un timp pīna sa ajung la o situ­atie care mi-ar īngadui sa ma gīndesc la un ase­menea lucru, adica sa vin la Paris. Pentru ca, īntr-adevar, ca sa pot lucra cum s-ar cuveni, ar trebui sa am cel putin o suta de franci pe luna, se poate trai si cu mai putin, dar atunci esti strīmtorat, ba chiar mai rau."

Crede ca, cel putin pentru un moment, e mai bine sa ramīna la Cuesmes. Ar vrea sa īnchirieze o modesta casa muncitoreasca (īn medie 9 franci pe luna) si sa continuie astfel sa deseneze copii dupa Millet, sau sa deseneze dupa natura "mine­rii si muncitoarele mergīnd dimineata, pe zapada, la mina", sau carīnd īn spate saci umpluti cu car­buni culesi de prin halda.

Cfoeva din aceste prime desene au avut sansa de a nu fi fost risipite. Ele dezvaluie, īn ciuda lipsei de īndemīnare, grija autorului de a fi un "martor". Ele īnfatiseaza oameni, si īn aceste cro- chiuri fruste, ca arta unui primitiv, se simte efor­tul de a reda miscarea, adica viata: femei īncovo­iate sub povara sacilor pe care-i poarta īn spinare, un miner cu lopata pe umar, cu un sac vechi pe cap, sprijinindu-se cu o mīna de coapsa ca sa urce o panta; un sir de copii mergīnd prin za­pada spre mina.

Doua desene mari īn creion, reprezentīnd gru­puri de locuinte din tīrg, au fost descoperite acum vreo zece ani īn casa Decrucq de un descendent de-al minerului. Sīnt mult mai putin neīndemīna-tke decīt figurile de "mineri si muncitoare" din aceeasi vreme.

Tot īncepīnd din acel moment, Vincent copiaza desenele lui Millet Orele zilei, Semanatorul, cea dintīi expresie a unei teme pe care o va relua de-a lungul īntregii sale cariere ca un laitmotiv al carui simbol īl obsedeaza.

Minerii din Borinage, īn mijlocul carora tra­ieste, tesatorii pe care i-a vazut la Courrieres, ta­ranii lui Millet, iata cine sīnt cei pe care vrea el sa-i īnfatiseze, pentru a vorbi despre truda si mi­zeria lor. "Asteapta, īi scrie lui Theo, si poate vei vedea ca si eu sīnt un muncitor, desi nu stiu di­nainte de ce voi fi īn stare, dar oricum sper īnca sa fac niste mīzgalituri īn care s-ar putea gasi ceva   omenesc."

īnca o data, la douazeci si sapte de ani, Vin­cent īncepe sa īnvete. Studiaza desenul dupa cursul lui Bargue, pe care Tersteeg i-1 trimite la cerere. Dar īn curīnd, īn fata dificultatilor care īl^ exalta totusi, īsi da seama ca e necesar daca nu sa lucreze cu un profesor (experientele prin care a trecut īl fac suspicios īn aceasta privinta) sa ia cel putin contact cu alti pictori, sa revada tablo­uri, sa arate rezultatele eforturilor lui celor care ar putea sa-1 īndrume. Misticismul nu 1-a parasit, dar marea criza a trecut. Spera acum ca arta sa-i aduca ceea ce nu i-a oferit religia.

īn octombrie, cu mapa de desene sub brat, Vin­cent pleaca din Borinage si ajunge la Bruxelles, pe jos, cum mai facuse si cu un an īnainte cīnd  s-a dus sa-1 vada pe pastorul Pietersen.

VII. A LUPTA sl A TRĂI

Dorinta lui Van Gogh de a arata oamenii trudind e atīt de puternica si pentru ca el vrea sa exprime propria sa lupta. Tot ceea ce destinul īi impune īn mod misterios sa īnfaptuiasca, el nu va putea īnfaptui decīt cu pretul unui efort continuu. Ca si existenta minerului, a taranului, arta sa trebuie "cīstigata". Niciodata nu i se va darui nimic. Trebuie sa cucereasca totul, pas cu pas, īn mod du­reros si sa īndeplineasca o sarcina nebuneasca fara sa se simta vreodata descurajat.

īn istoria picturii nu exista un alt caz asema­nator. Yincent van Gogh nu e un pictor. Chiar daca īnca din prima sa tinerete a fost atras de arta si īnca din copilarie a dovedit o evidenta īn­clinatie pentru desen, nu are de loc usurinta īn pic­tura. si nu o va avea niciodata. Qpera sa va fi rezultatul unui efort voluntar, tenace, istovitor, care n-a fost niciodata recompensata, nici cu cea mai neīnsemnata īncurajare, oscilīnd mereu īntre certiitudimile instinctului sau si dificultatea de a se face īnteles.

Se vede īn primele īncercari cīt de neascul­tator era creionul īntre degetele sale. Desenul e stāngaci; cīnd vointa īi va fi dat acea vigoare care īl face admirabil, arta lui va ramīne ca o martu­rie a conflictului dintre pictor si obiectul sau.

Nu-i va fi īngaduita nici o clipa de ragaz. si pentru ca nu izbuteste niciodata sa-si exprime gīn-direa īntr-un mod total, va relua neīncetat ace­leasi teme. Dar arta sa īi va hrani, īi va forma geniul exact asa cum taranul se hraneste din grīul pe care īl recolteaza. Pentru Vincent pictura este mai necesara decīt pīinea; ea va deveni unica ra­tiune a vietii sale, si chiar mai mult, s-ar putea zice, īnsasi substanta vietii.

O stie prea bine atunci cīnd īi spune lui Theo: "Eu sīnt un muncitor..." Nedreptatea consta īn faptul ca aceasta munca nu-i va aduce pe plan material decīt mizeria. Nu va fi niciodata platit pentru munca lui si totusi ca s-o duca la bun sfīrsit trebuie sa traiasca. Ca si acelor nenorociti pe care visa sa-i ajute, viata īi pune īn fiecare zi lui Vincent probleme īngrijoratoare. De cīnd s-a stabilit la Borinage face ucenicia mizeriei. si mi­zeria īl va urmari pīna la moarte, nu mizeria unui boem ci aceea a saracului care sufera fizic din pricina tuturor lipsurilor.

Ajungīnd la Bruxelles, Van Gogh se stabileste la un hotel mediocru, cu pensiune, pe bulevardul Midi la numarul 72. Pentru cincizeci de franci pe luna, obtine o camaruta si pīine, dimineata, la prīnz si seara. Parintii īi asigura o subventie lu­nara de saizeci de florini. Dupa ce-si va fi platit camera, Vincent se hraneste, de cele mai multe ori, numai cu pīine goala si castane coapte cumparate la un colt de strada sau cartofi.

Uneori, din cīnd īn cīnd, luīnd masa la un res­taurant, mai prinde puteri.

Daca facem exceptie de timpul petrecut la pa­rinti, Vincent avea sa traiasca subalimentat toata jumatatea din urma a vietii sale. īn mod fatal, subalimentarea avea sa agraveze exaltarea īn care traieste si sa-1 duca, mai devreme sau mai tīrziu, īntr-o stare patologica. Surprinzator este faptul ca ea nu i-a stirbit vigoarea morala, energia cu care  urmarea telul dificil pe  care si-1 propusese.

Dar astazi n-are alta grija decīt aceea de a īn­cape sa lucreze - ca si mai īnainte cīnd traia printre pastori si evanghelisti - si din nevoia de a avea o credinta pe care s-o īmpartaseasca si 105 altii, din nevoia de a avea un sprijin, se duce la Galeria Goupil din Bruxelles pentru a-i cere di­rectorului Schmidt sa4 puna īn legatura cu alti artisti. Acelasi lucru i-1 cere si lui Theo. Primul, la curent, fara īndoiala cu proasta comportare pe care Vincent a avut-o la Londra si Paris, īi su­gereaza, pur si simplu, sa se īnscrie la Bele-Ane. Theo, īn schimb, īl sfatuieste sa mearga sa-1 caute pe Roelofs, pictor olandez stabilit la Bruxelles. Acesta īl īndeamna pe Vincent sa urmeze cursu­rile gratuite ale Academiei unde va putea studia anatomia si va putea lucra īntr-un local īncalzit. Theo īi mai spune sa-1 caute si pe un alt pictor olandez pe care 1-a cunoscut la Paris: Anthon G. A. van Rappard, care locuieste la Bruxelles īntr-o casa eleganta pe strada Traversiere. Intr^o dimineata, Vincent īi face o vizita. Diferentele sociale stānjenesc 'primul contact, dar cei doi ar­tisti se simt destul de repede apropiati printr-o anume identitate de vederi. "Comun īntre noi esUe faptul ca amīndoi ne cautam motivele īn inima poporului, si mai avem comuna aceeasi nevoie de a picta studiile dupa natura, īn realitate", remarca Vincent.

Rappard are un atelier īn care Vincent va putea sa lucreze. Incet-īncet, īntre ei se va lega o prie­tenie care va dura cinci ani, atestata de o cores­pondenta destul de regulata si care ne da infor­matii pretioase despre conceptiile artistice ale lui Van Gogh īn epoca respectiva. īn aceeasi cores­pondenta se gasesc de asemenea, dincolo de reti­cente, īn ideile pe care le sustine, exigentele lui, acel acaracter absolut de care Vincent a facut mai de mult dovada prin felul sau de viata.

Ca toate prieteniile pe care le-a īntretinut cu pasiune, si aceasta prietenie a fost zguduita de furtuni. se pare de altfel ca, īn ciuda lipsei sale de experienta profesionala si a tineretii, Vincent a influentat evolutia artei lui Rappard pe care īl critica vehement la īnceputul cunostintei lor, pentru ca īsi alegea subiecte facile si picta nu-duri. Aceasta prietenie se va termina brusc din pricina unei neīntelegeri pe care Van Rappard o va regreta totdeauna.Vincent a urmat sfatul lui Roelofs. Se īnscrie la Academie, dar nu va urma multa vreme cursurile. Prefera sa lucreze singur chiar si pentru a īnvata rudimentele de tehnica, scotīndu-si din manuale elementele pentru studiile sale si copiind la scoala veterinara planse anatomice cu animale. Primele modele i le furnizeaza oamenii de rīnd pe care-i frecventeaza cu placere: cītiva comisionari batrīni, un muncitor sau niste soldati.

Scopul sau imediat este acela de a īnvata sa deseneze destul de corect pentru a fi īn masura sa faca ilustratii pentru ziare sau carti. īn acest fel īsi va putea continua ucenicia fara a mai cere ajutorul parintilor sai. Deoarece, chiar mīncīnd prost si īmbraoīndunse cu haine cumparate de ocazie, n-ar fi īn stare sa-si īnchirieze atelierul care i-ar fi necesar daca n-armai fi acolo Rappard. Theo le trimite bani parintilor pentru a-tsi ajuta fratele care e de pe acum chinuit de gīndul ca este o dubla povara. Ca sa iasa din aceasta situ­atie, īncearca sa se angajeze ca lkograf socotind ca astfel ar putea sa-si asigure existenta si sa-si perfectioneze munca īn acelasi timp. Dar e refu­zat peste tot.

Despre aceste īncercari zadarnice nu-i va po­vesti lui Tlheo decīt mult mai tīrziu, la Haga; deocamdata īsi exprima doar un fel de amaraciune īn legatura cu indiferenta pe care unchii sai - īn special unchiul Coernelis Marimis, negustorul de arta din Amsterdam - o manifesta fata de vo­catia lui artistica. Fiindca din moment ce acesta traieste el īnsusi din arta, n-ar fi oare logic sa-si ajute nepotul care-si face ucenicia īntr-o meserie ale carei debusee le cunoaste mai bine decīt ori­cine? De ce oare atīta saracie īn familia pastoru­lui īn timp ce fratii acestuia traiesc īn bogatie? Dar īn jurul lui a si īnceput sa se spuna ca Vin-cemt vrea sa traiasca "pe spinarea unchilor sai"... E uluit de aceasta banuiala si trage concluzia ca n-are alta posibilitate decīt aceea "de a munci sin­gur cu o energie rabdatoare. Acolo unde exista 107 vointa, exista si un mijloc de a razbi."

De acum īncolo stie īncotro merge. Aceasta vo­inta va mentine īn el un echilibru provizoriu. "Arta e geloasa, īi va scrie el ceva mai tīrziu lui Van Rappard, ea ne pretinde tot timpul, toate fortele noastre ..." Dar aceste pretentii sīnt bine­facatoare; īl fixeaza asupra unor realitati precise care, pentru moment, īl fac sa uite de visurile ge­neroase ce l-au framīntat atīta vreme.

Aceasta situatie dureaza putin. īn curīnd, Van Rappard, care e bolnav, va trebui sa plece din Bruxelles. Vincent pierde īn acelasi timp un prie­ten pretios si atelierul īn care putea sa lucreze. Dar primavara īl face sa se simta din nou atras de cīmpiile copilariei. Profkīnd de o scurta sedere īn Olanda, Theo pregaiteste reīntoarcerea fratelui sau īn caminul parintesc. Acolo Vincent va putea desena fara a mai avea grija chiriei. Dar nu se va reīntoarce la "pastorie" īn postura de oaie ra­tacita, de fiu pribeag, ci cu o convingere ferma, cu un tel precis. Vai, severitatea celor din jurul sau, elanul unei pasiuni pe oare ai sai o deza­proba, vor strica totul. Aceasta noua reīntoar­cere īn casa pastorului se va termina ou o ruptura.

LINIsTEA CĂMINULUI

Plecarea lui Rappard o determina pe cea a lui Vincent care pleaca din motive profunde pe care le-a expus el īnsusi. Se poate de asemenea crede ca aceasta plecare confirma o anume trasatura de caracter a tīnarului pictor pentru care ucenicia avea sa devina īn curīnd o povara. Hotarīndu-se sa fie artist, Vincent arde de nerabdare, si de data aceasta, de a intra īn actiune. Desenele exe­cutate dupa scheletele si plansele de anatomie īi devin tot atīt de insuportabile ca limbile moarte sau dizertatiile biblice. Dorinta lui e sa exprime viata, sa se ia la trīnta cu realitatea. Meseria de pictor? O va īnvata facīnd pictura. Pentru el nu exista alta scoala derīt viata.

"Dumneata  si  ou  mine  nu  avem  altceva   mai bun de facut decīt sa lucram dupa natura olan deza.   Numai   atunci   sīntem   noi   īnsine,   sīntiem acasa   si  ne   simtim   īn   elementul   nostru."   Simte intens  ceea ce  īi   scrie  lui  Van  Rappard,   si  va simti  ou  atīt mai  mult  cu  cīt va  patrunde  mai adīnc   īn   viata  aspra   a   poporului   din   Brabant īn   mijlocul   caruia   si-a   petrecut   primii   ana.   īn cīmpiile cu maracini care īnconjoara Etten-ul va regasi   īn   acelasi timp   si   nostalgiile  copilariei  si sentimentul   de   fraternitate   cu  cei  umili,   cu  cei care  lupta  si   sufera,   acestia   fiind   astazi   tarani si tesatori, asa cum iīn    urma     cu     cītiva     ani erau    muncitori    din    Londra,    Amsterdam    sau Borinage. Nici un alt loc    n-ar    fi    putut    mai bine decīt Brabantul natal sa-1 ajute sa se desco­pere, sa reia calea dureroasa dar necesara care īl va duce pas cu pas "prin bezna spre lumina.. ." La "pastorie" e primit bine. Parintii spera, fara īndoiala, ca fiul lor si-a gasit, īn sfīrsit, drumul, si ca dupa ce va studia o vreme - Theo le-a dac, probabil, asigurari īn aceasta privinta - Vincent va putea, dupa cum le-a si spus, sa deseneze ilus­tratii   sau   sa-si   vīnda   primele   pīnze.   īn  aceasta familie de negustori de arta ar fi fost cīt se poate de  nepotrivit  sa   refuzi   picturii   orice  credit.   La Etten,   Vincent   si-a   regasit   parintii,   surorile,   si mai  ales  pe Will  care  ramīne  preferata lui. Nu mai are grija locuintei nici a hranei si poate, īn sfīrsit, sa nu se mai  gīndeasca  decīt la  misiunea lui, sa i se consacre cu trup si suflet.



Din luna aprilie īncepe sa hoinareasca prin īm­prejurimi. E preocupat de peisaj dar deseneaza si taietori de lemne, unelte de munca taranesti cu care vrea sa se familiarizeze. īi scrie scrisori lungi lui Rappard caruia poate, mai bine decfa fratelui sau, sa-i vorbeasca despre pictura, sa-i expuna pa­rerile sale despre arta si piotori. E o perioada de liniste. Cīnd prietenul sau vine īn vizita, Vincent īl duce, asa cum odinioara si-a dus fratele, prin cīmpiile cu maracini, printre tarinile unde taranii seamana cartofii, prin catunele vecine, la Seppe, La Passievaart, la Lierbosch, prin micile paduri de pini si prin landele īn care singuratatea e crīn-109   cena, coplesitoare...

La īnceputul lui august, Theo se īntoarce de la Paris spre a petrece cīteva zile la Etten. E bucu­ros de progresele pe care le-a facut fratele sau īn studiul desenului; acum e sigur ca munca īl va conduce la un rezultat. Probabil ca el e cel care īl sfatuieste atunci pe Vincent sa-i arate desenele lui Tersteeg, negustorul de la Haga, al carui an­gajat a fost, si pictorului Anton Mauve, var prin alianta dinspre mama, care detine un loc ono­rabil īn scoala de la Haga, mostenitoare a spiri­tului si a stilului scolii de la Barbizon.

Mauve īi da sfaturi si īi spune sa revina mai drziu ou alte desene. īn urma acestei vizite, Vin­cent se hotaraste sa lucreze dupa modele. Reu­seste nu fara greutate - deoarece acestia vor sa-si īmbrace hainele de sarbatoare - sa convinga vreo cītiva muncitori si tarani sa-i pozeze. īn acelasi timp, īsi extinde procedeele si, preocupat sa ga­seasca "marile linii", īncepe sa lucreze cu un be-tigas de trestie, ou penelul sau ou estompa, cu putina sepia sau tus si din cīnd īn cīnd cu putina culoare.

Primele lui desene - peisajele si mai ales fi­gurile - vadesc īnca de pe acum stilul dur dar si exactitatea si forta ce caracterizeaza perioada olandeza. Apar temele pe care le va relua pīna la sfīrsitul vietii, semanatorul, batrīnul "īn pragul eternitatii". "Natura īncepe sa se arate refractara fata de desenator..." El nu se lasa īnsa "derutat de aceasta ostilitate" si continua lupta cu o con­vingere linistita. "Desenul e o lupta aspra si īn­drazneata", scrie el.

Familia e linistita īn privinta posibilitatilor lui Vincent dupa ce acesta a fost īncurajat de Mauve, pictor oficial si comercial. Unchiul de la Prin-cenhage, ca sa-si arate aprobarea, īi ofera artistu­lui o cutie de culori ...

Dupa anii cumpliti din Borinage, aceste luni de vara reprezinta o noua epoca de liniste. Prin īm­prejurimile "pastoriei" regaseste dulceata trista a copilariei, maracinii īnfloriti alternīnd cu lanurile ce se pregateau de seceris. Vremea recoltei este pentru  taran   vremea   sperantei.    Intim   legat   de viata lucrurilor, mai sensibil decīt oricare altul la acele mari curente care anima paimīntul si fiin­tele, Vincent īncepe si el sa spere. N-a terminat de arat, de semanat, n-a terminat truda; pentru el vremea recoltei e īnca departe, dar īn inima are tenacitatea plugarului si, de acum īnainte, are si certitudinea unei sarcini pe care trebuie s-o duca la capat.

Pentru ca nelinistea i s-a mai potolit, Vincent redevine accesibil sentimentelor elementare. Va des­coperi o noua dragoste care īn destinul sau va apare ca un nou blestem, un nou zid de care, la fel ca alta data la Londra, se vor zdrobi speran­tele sale īntr-o viata de fericita simplitate. Nepu­tinta de a atinge cea mai umila fericire sa fie oare tristul privilegiu al unor anumite fiinte? "Sa fii mort pentru tine īnsuti", scria odata Vincent. si iata ca vrea sa reīnceapa sa traiasca, de parca n-ar sti ca pentru el viata īnseamna suferinta, īn­seamna sa exprime suferinta, sa caute dincolo de sentimente, dincolo de fericirea daruita oamenilor, un nu se stie ce mister, o nu se stie ce lumina?

O NOUA IUBIRE

Printre oaspetii veniti īn aceasta vara la pastoria de la Etten se numara si o tīnara vaduva, Kee Vos, cu copilul ei. E fiica unchiului Stricker din Amsterdam si deci veri^oara lui Vincent. A īnitīl-nit-o de nenumarate ori, īmpreuna cu sotul ei, la Amsterdam, īn casa pastorului, pe vremea cīnd īnvata latina. Dupa o vizita pe care le-a facut-o atunci, īi scria fratelui sau: "Cīnd īi vezi stīnd seara, unul līnga altul, sub lumina intensa a lam­pii, īn camera de zi care e chiar līnga odaia co­pilului. .. e īntr-adevar un tablou idilic". Dar nenorocirea s-a abatut asupra acestui camin fe­ricit. Kee e vaduva, iar copilul orfan.

Cīnd o revede la Etten, farmecul tinerei femei īl emotioneaza cu atīt mai mult cu cīt de ani de zile Vincent a trait printre oameni aspri, mineri  si tarani, iar durerea ei īi confera acea frumusete trista fata de care el e mult mai sensibil... Pre­zenta copilului īi apropie si foarte curīnd Vincent īi va marturisi verisoarei sale ca o iubeste. "Cīnd i-am spus, mi-a raspuns ca pentru ea trecutul si viitorul ramīn de nedespartit si ca niciodata nu va putea raspunde sentimentelor mele."

īn ciuda acestui raspuns, Vincent nu se descura­jeaza, īncepīnd din luna septembrie, īi vorbeste fratelui sau despre noua lui iubire si scrisorile lui reflecta, pe un ton de o veselie destul de rar īn-tīlnita la el, vointa de a cuceri dragostea care i se refuza. Trebuie sa dea o alta lupta, sa cīstige o alta victorie. Se angajeaza īn aceasta lupta, ca si īn arta, ou aceeasi tenacitate, cu aceeasi insistenta, cu aceeasi stiīngacie.

Vincent i-a facut lui Kee un portret care a disparut. Afectiunea pe care el i-o arata fiului ei o misca pe tīnara femeie, dar īntelegīnd foarte curīnd ca nu va fi īn stare sa-1 "cuminteasca" pe Vincent, pleaca īn graba la Amsterdam.

īn sufletul tīnarului pictor, acest "niciodata, nu, niciodata" devine o ratiune īn plus de a dori iu­birea care-i este refuzata. Ar putea scrie īn aceasta privinta asa cum a scris despre desen "aceasta rezistenta e un īndemn de a īnvinge mai deplin". Vincent nu concepe renuntarea. E īnarmat cu des­tula rabdare si cu destula dragoste ca sa cīstige aceasta inima ce se ascunde de el. si pīna acum viata i-a tot demonstrat ca nimic nu-i va fi daruit, ca va trebui sa lupte neīncetat. "Ea, nu alta", repeta el adresīndu-se lui Theo. Doliul ei recent īl emotioneaza; īl respecta, dar nu ajunge ca sa-1 īndemne la renuntare... "M-am aratat atunci ca nu sīnt un resemnat ci un credincios."

Linistea care domnea la "pastorie" avea sa fie de scurta durata. La īnceput, mama si tatal si, īn curīnd, īntreaga familie considera aceasta pasiune ca "nesabuita". Pentru ei nu este decīt o noua toana a acestui "personaj imposibil si suspect".

Vincent are destula īncredere īn dragostea lui ca sa fie convins ca va putea cīstiga inima lui K... ca va reusi sa īnlature acel "niciodata, nu, nici­odata" pe care un doliu prea recent i-1 dicta acum.Dar īntre ei exista si "persoanele īn vīrsta" - pa­rintii, unchii, matusile - "īn fond ele se tem ca ea si-ar putea schimba atitudinea. Pentru ca per­soanele īn vīrsta sa-si modifice opinia ar fi de-a-juns nu sa spuna Kee contrariul ci ca eu sa devin un om care cīstiga cel putin 1 000 de florini pe an". Pe el problemele materiale nu-1 sperie: "Cine iubeste traieste, cine traieste munceste, cine mun­ceste are pīine". Iubirea lui e tot o credinta.

"īsi īnchipuia ca ma iubeste", va spune totusi Kee īnsasi. Sīnt puse astfel pe seama unei imagi­natii dereglate sentimentele lui cele mai autentice, mai absolute, tocmai pentru ca sīnt autentice si absolute, si nu se dau īnapoi din fata obstacolelor pe care le ridica viata sau īmprejurarile. Vincent nu se revolta, dar se Īncapatāneaza.

La "pastorie", aceasta insistenta irita autorita­tea tatalui, asa cum pasiunea fiului īi ultragiaza austeritatea. Vincent īi cere lui Theo sa īncerce sa-i convinga pe parinti sa dea o dovada de mai multa omenie si īntelegere. Dar Theo īnsusi īntīr-zie cu raspunsul la aceste confidente īnflacarate, īn Casa de la Etten īncep iarasi discutiile, se astern taceri grele īn timpul carora se repeta la nesfīrsit aceleasi gīnduri contradictorii. A venit din nou toamna, cu seri interminabile petrecute la gura sobei, cu mīnii mocnite, ca furtunile despre care se stie ca īn cele din urma tot vor izbucni!

Ieri, fata de criza mistica a lui Vincent, una din surori exclama "mila te face idiot". Astazi, aceasta iubire le pare tuturor, si mai cu seama tatalui, un sentiment pe cīt de nesabuit pe atīt de incestuos. Plin de prejudecati, plin de rigorismul lui protestant, "domine" vede īn aceasta pasiune semnul unui blestem. Acest fiu care mai ieri voia sa salveze sufletele, astazi nu mai vrea sa mearga la biserica; citeste carti frantuzesti scrise pentru atei, Michelet, Victor Hugo . .. Multa vreme pas­torul Theodorus s-a straduit sa creada īn sfaturile lui Theo, sa aiba īncredere īn Vincent; acum mī-nia lui se dezlantuie si, pentru ca Vincent rezista,  pastorul ajunge chiar sa-i spuna sa plece.

Dar si īn aceasta situatie Vincent se īncapatī-neaza. Nu ia īn seama aceste cuvinte spuse la mīnie. Are de aparat īn acelasi timp si dragostea si munca lui. Va mai gasi oare altundeva aceste modele, aceste peisaje, aceasta atmosfera pe care din zi īn zi o sesizeaza mai precis si pe care le īnvaluie, de asemenea, īn iubirea lui? Neputīnd sa traiasca altundeva fara bani si fara meserie, nu-si va parasi "cīmpul de lucru".

Se stie ca nu are mijloace de existenta si i se reproseaza din nou acest lucru.

Vincent va putea fi usor acuzat ca se īnversu­neaza astfel īntr-o situatie imposibila anume ca sa-i irite pe ai sai. īntre el si tatal lui dainuie de multa vreme o neīntelegere, de cīnd el n-a reusit sa merite īncrederea ce i s-a acordat. Probabil ca pastorul a fost dezamagit si vexat īn acelasi timp de faptul ca fiul sau a nesocotit atīt de des sfa­turile unchilor si s-a lasat tīrīt de falsa lui vocatie.

Esecul apostolatului din Borinage a fost ultima īncercare. Impietatea de care Vincent da astazi dovada i se pare lui Theodorus a fi o insulta la adresa misiunii lui de pastor. Nu mai are decīt o singura dorinta: sa-1 īndeparteze de līnga ca­minul parintesc pe "acest fiu care-1 face de ru­sine".

Vincent considera īncercarile mamei lui de a-1 consola ca fiind fara nici o noima deoarece el nu e disperat. Despre tatal sau īi scrie lui Theo: "Putem sa ne respectam unul pe celalalt, chiar daca parerile noastre difera deoarece ne leaga multe lucruri..."

LA PICTORUL MAUVE IN HAGA

Continua sa-i scrie lui Kee scrisori care īi sīnt res­
tituite fara sa fi fost citite. īncearca sa-i dea ex­
plicatii unchiului Stricker īn legatura cu senti­
mentele lui, sa-i vorbeasca despre īncrederea cu
care asteapta o schimbare ce ar putea interveni īn
atitudinea tinerei femei.Acum doresta sa mearga la Amsterdam ca s-o revada, fara sa mai astepte sarbatorile de la sfīr-situl anului cīnd, dupa socotelile lui, ar fi avut prilejul s-o reīntālneasca. Theo īi trimite bani pen­tru calatorie dar Vincent īi "pastreaza ca rezerva", sperīnd ca va primi un raspuns la scrisori.

Viata la Etten devine imposibila. Anotimpul ploios nu-i mai permite lui Vincent sa se plimbe pe cīmpiile care-i ofereau īn acelasi timp motive de exaltare si de alinare. Din aceasta cauza sufera si munca, fiindca nu mai poate lucra afara si mai ales nu mari poate lucra dupa model. Vincent īsi da seama fara īndoiala ca, īn ciuda a ceea ce-i scria lui Theo cu cīteva saptamīni īn urma, sederea sa la Etten nu va mai putea fi prelungita. Va fi alungat īnainte de Craciun? Ia el initiativa. Fara sa plece definitiv din Etten, se duce īn decembrie la Haga pentru a-i arata lui Mauve o serie de noi desene si, īn acelasi timp, merge si la unchiul Stricker la Amsterdam.

Vincent īi scrie lui Theo despre emotia care īl cuprinde cīnd merge sa-1 revada pe tīnarul maes­tru de la Haga. Nu-1 va trimite oare la plimbare socotind ca ambitia lui de a deveni pictor e o ne­bunie, asa cum familia sa considera drept o ne­bunie iubirea lui pentru Kee? "I-am vorbit lui Mauve astfel: «Ce-ai zice daca as veni sa-ti stau pe cap vreo luna? īn acest rastimp as reusi sa īnving micile mizerii ale picturii si apoi m-as īn­toarce la Heike?»

"Ei bine! Mauve m-a instalat īn fata unei na­turi moarte īn mijlocul careia, printre diverse obiecte, trona o pereche de saboti, iar eu tn-am apucat īndata de treaba."

Mauve īl critica si-1 īncurajeaza. Este pentru prima oara cīnd se acorda atentie proiectelor lui si cīnd nu e sfatuit sa renunte la ele. De atunci īi va pastra o permanenta recunostinta. Avīnd īncre­dere īn el īnsusi, Vincent va vorbi despre speran­tele si elanurile sale. Dupa un an īi va scrie lui Theo: "Acum īnteleg mai bine de ce Mauve īmi spunea: «Nu-mi vorbi de Dupre, mai bine spu- ne-mi ceva despre groapa  aceea sau despre ceva asemanator»".  Corot  spunea  la  fel:   "Trebuie  sa vezi cīmpiile nu tablourile".

De altminteri, pictorul de la Haga nu se multu­meste numai sa-i dea sfaturi varului sau mai tī-nar. īi permite de asemenea sa faca primele picturi īn ulei. īntr-o saptamīna Vincent schiteaza cinci naturi moarte, dar īn acelasi timp continua sa de­seneze seara de seara.

Are drept locuita o camaruta īnvecinata cu ate­lierul lui Mauve. si acum Vincent īntrevede o alta speranta, aceea de a se stabili la Haga, sau mai bine la Scheveningen, unde ar putea luora sub īndrumarea varului sau. Visul lui ar fi sa faca cīt mai curīnd ceva "vandabil" pentru a putea fi in­dependent si pentru a-si continua studiile de care īsi da seama ca īnca are mare nevoie. Tatal sau, caruia īi cere bani, īi pretinde sa-i prezinte lista cheltuielilor. Daca Theo ar putea sa-1 ajute, ar ramīne la Haga; daca s-ar īntoarce la Etten ar trebui oricum sa īnchirieze un atelier īn care sa lucreze.

"SĀ-ŢI PĂSTREZI MINTEA LUCIDA ..."

Vincent profita de sederea sa la Haga pentru a se duce la Amsterdam. īn aceeasi seara merge la unchiul Stricker. E strīnsa familia la cina, dar Kee nu e acolo. si īn timp ce schimba cīteva cu­vinte, Vincent nu se gīndeste decīt la un singur lucru: "Unde e Kee?" īntreaba el īn cele din urma. Afla ca tīnara femeie a parasit casa īndata dupa sosirea lui. Este deci cazul sa creada ca salbaticia si raceala ei sīnt reale? Unchiul Storieker, la rīn-dul sau, īncearca sa-1 faca pe Vincent sa-si dea seama de situatie si īi citeste o scrisoare de-a ti­nerei femei īn care Kee īi cere varului ei sa īnce­teze corespondenta aceea zadarnica si "sa-si scoata din cap" toata povestea. Vincent asculta scrisoa­rea ce i se citeste si cuvintele unchiului, asa cum asculta predicile īn care nu mai crede. Se crampo­neaza de Dumnezeul din Biblie īn care se spune ca "iubirea va izbavi multe pacate".Sta trei zile la Amsterdam. De fiecare data cīnd merge la unchiul sau, Kee dispare. si-atunci nefericitul Vincent se poticneste din nou. Nu vrea sa cedeze nici īn fata refuzului cu care e mereu īntīmpinat, nici īn fata acelui sentiment de des­curajare pe care īl cunoaste bine, si care e gata sa-1 cuprinda din nou, sa-1 īnvaluie ca o apa īn­selatoare. S-a zbatut destul. Sa-1 lase macar sa stea de vorba cu Kee, «a īncerce s-o convinga.. . "Ea nu vrea sa auda de tine, si tenacitatea ta e dezgustatoare ... !" īi replica unchiul. "Mi-am īn­tins degetele īn flacara unei lampi si am raspuns ca vreau s-o vad numai atīt timp cīt pot sa-mi tin degetele īn flacara... Mi se pare ca au stins lampa si ca au spus: «n-ai s-o vezi»."

Vincent īntelege atunci ca si de data aceasta fericirea fuge de el. Ca e coplesit de un fel de fatalitate. si īncet-īncet aceasta zadarnica iubire care īl īnflacara cedeaza locul unui "vid inson­dabil" .

"Cred īn Dumnezeu, nu ma īndoiam de puterea pe care ti-o da iubirea, dar am simtit ceva īn mine si am strigat: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m^ai parasit?» Nu mai īntelegeam nimic si gīndeam: «M-am īnselat oare? Oh, Doam­ne Dumnezeule! Nu exista Dumnezeiu?»"

... "Pe vremea aceea consolarea mea era Mauve. M-am avīntat cu toate puterile īn munca."

Dupa ce i-a facut o vizita surorii sale Will, la Hartem, Vincent se reīntoarce la Haga descumpa­nit. Nu īl chinuie numai dorinta ci si teama ca va fi din nou cuprins de melancolia de altadata; nu vrea sa-si distruga munca, vointa, din pricina lui Kee... si astfel simte ca iubirea lui e pe moarte. Kee se agata de trecut. Vincent va astepta ca ea sa īnteleaga viata asa cum o īntelege el acum. īsi reneaga ideile pe care le avea despre Dumnezeu si religie. "Pentru ca acum eu cred īn viata si īn ceva real, nu ma mai cufund īn ab stractiuni, ca pe vremuri..." si adauga: "Eu tre­buie sa muncesc, sa-mi pastrez mintea lucida, ca   sa pot picta, desena .. ."

O prostituata, la Haga, īl salveaza de starea de depresiune īn care se temea ca va cadea din nou. Acum exista un lucru care conteaza mai mult dech iubirea, decīt fericirea lui, acest lucru e munca, vointa lui de a continua ceea ce a īnceput. Daca e asa cum īi scrie lui Theo, "un om care-si are patimile lui" va cauta sa le satisfaca dupa cum se va nimeri. Dominanta e o singura pasiune si nu admite compromisuri: pictura.

Dupa reīntoarcerea sa la Etten, reīncepe lucrul, nerabdator sa valorifice sfaturile lui Mauve. Acesta īi trimite materialele necesare ca sa poata picta īn ulei, ceea ce-i permite sa continue cautarile de la Haga, dar deseneaza īn continuare foarte mult, mai ales figuri. Pentru ca el vrea sa se exprime īn primul rīnd prin desen. Pentru el desenul este "o actiune prin care-ti croiesti drum īntr-un perete invizibil de fier, care pare sa existe īntre ceea ce simti  si ceea ce poti".

Nici suferintele morale si nici mizeria fizica nu-1 īmpiedica sa dea aceasta lupta de care depinde sensul vietii lui. si īn primul rīnd ca sa scape de piedici. De Craciun, īntre tata si fiu izbucneste o noua cearta. Pretextul? Impietatea lui Vincent. "Nu tin minte sa ma fi lasat vreodata īmpins de furie ca atunci", īi marturiseste el lui Theo. īntr-adevar, s-a adunat prea multa ura ca sa mai poata fi pace. īn aceeasi zi, Vincent paraseste casa parinteasca avīnd sentimentul ca nu se va mai īntoarce niciodata.

VIII. SIEN

"Merg īn īntāmpinarea unui moment critic; apa urca, īmi va ajunge poate pīna la buze, poate chiar mai sus: cum as putea sti dinainte? Dar n-ane importanta, nu voi īnceta lupta, īmi voi vinde scump pielea, voi īncerca īn pofida oricarei situatii sa īnving si sa urc din nou la suprafata." Iata cum vede Vincent situatia dupa ruptura intervenita īntre el si tatal sau. Acum trebuie sa conteze numai pe el īnsusi, sa īnfrunte problemele vietii materiale: sa se hraneasca, sa se īmbrace, sa-si gaseasca o locuinta. si īn afara acestor nece­sitati, ramīne de īndeplinit sarcina pe care si-a asumat-o.

Pastorul īi ofera niste bani. Mauve vrea sa-1 ajute. Vincent refuza. Asteapta sa fie sprijinit de fratele sau ca sa treaca peste acest moment dificil. Deoarece, dintre toti pe care-i stie, Theo a fost singurul - īnainte de Mauve - care 1-a īncura­jat sa faca pictura.

īnca de pe vremea cīnd Vincent se afla īn Bori-nage, Theo si-a asumat de fapt īntretinerea fra­telui sau prin intermediul pastorului. Dar ajutīn-du-1 īn mod direct, asa cum i se cere acum, Theo s-ar substitui autoritatii parintesti si ar prelua ras­punderea pentru soarta fratelui. Din momentul īn care acesta a rupt-o cu tatal sau īntr-un mod bru­tal, cererile lui ridica pentru Theo o problema de constiinta. Ajutīndu-1 pe Vincent nu īnseamna  oare ca se aliaza cu el spre a-1 dezavua pe pastor?

si totusi nu trebuie sa-1 ajute īn realizarea unei cariere careia de multi ani īl tot īndeamna sa se consacre?

īn fata acestei alternative, Theo ezita sa se pro­nunte. Nu raspunde la primele scrisori expediate din Haga. Vrea īn acest mod sa-si arate dezapro­barea?

Mauve este acela care īi da lui Vincent o suta de florini ca sa-si faca rost de o locuinta si de mobila. īnca din primele zile ale lunii ianuarie, tīnarul pictor īsi instaleaza atelierul īntr-o camera īnchiriata līnga gara Rinului, pe Schenkweg, nr. 138, o strada de mahala īn dreptul antrepozi­telor caii ferate. Casa era vetusta.

De la fereastra se vad gradini, un rīnd de ar­bori, cīmpia si diverse cladiri. Muncitorul e gata sa-si īnceapa treaba dar n-are din ce sa traiasca. Scrisorile lui tradeaza nerabdarea. Theo īi trimite ceva bani, reprosīndu-i totodata atitudinea lui fata de parinti. īn acelasi timp īsi ia totusi un fel de angajament pe care īl va respecta pīna la capat cu o admirabila constiinciozitate. "īmi propun sa te ajut īn limita mijloacelor mele pīna cīnd vei reusi sa-ti cīstigi singur cele necesare traiului. Dar gasesc cu totul nepotrivit modul īn care i-ai pa­rasit pe Pa si pe Moe."

De anul nou Vincent īi trimite tatalui sau ura­rile de rigoare; refuza sa faca mai mult deoīt atīt. Chiar daca ar fi avut vreun regret, situatia ra-mīne aceeasi: "Regret momentan cele īntīmplate? Nu. La drept vorbind sīnt din ce īn ce mai pasio­nat de desen, ca un marinar de mare".

Cīnd Vincent soseste la Mauve, la īnceputul anului 1882, scoala de la Haga e īn plin avīnt. Promotorii ei au fost Jongking (1819- 1891) a carui cariera s-a desavīrsit īn Franta, W. J. J. Nuyen, mort prematur (1813-1839) si J. Bosboom (1817-1891) pe care Van Gogh īl admira foarte mult.

Peisagistii francezi din secolul al XlX-lea - si mai ales scoala de la Barbizon - i-au influentat pe pictorii olandezi, dar acestia si-au pastrat, de la maestrii nationali, dragostea pentru imensitatea ce rului si orizonturile nesfīrsite. J. H. Weissenbruch (1824-1903), un excelent peisagist, 1-a īncurajat pe Van Gogh care i-a aratat cīteva desene si īl frec­venta destul de regulat īn acea vreme. Printre cei­lalti reprezentanti ai acestei scoli, se cuvine a fi citat mai ales Josef Israels (1824-1911), pictorul sarmanilor, care a atins culmea cam īn vremea cīnd Vincent se afla la Haga, Jakob Maris (1837-1889) si cei doi frati ai sai Matthys (1839-1917) pe care Vincent īl īntīlnise la Londra, si Willem (1844-1910), H.-W. Mesdag (1831-1915) care a lasat orasului sau o colectie ce-i poarta numele, bogata īn opere frantuzesti din secolul al XlX-lea. īn ceea ce priveste pe Anton Mauve (1838-1888), acesta dupa ce a debutat la Harlem, s-a stabilit la Haga īn 1874 unde s-a casatorit cu o nepoata de-a mamei lui Vincent, Jet Carbentus. Operele lui Mauve vadesc astazi o oarecare dulcegarie. Nu au calitatile care se gasesc la Israels, Weissenbruch si Bosboom.

īn ciuda neīntelegerii dintre ei, Van Gogh īi va pastra mereu recunostinta varului sau pentru ca 1-a  ajutat la  īnceputurile  carierei  sale  de pictor.

Dintre reprezentantii mai tineri ai scolii de la Haga, Van Gogh īl frecventa de asemenea pe Georges Hendrik Breitner (1857-1923), unul din­tre cei mai buni pictori ai timpului, dar destul de opus atīt scolii cīt si conceptiilor artistice ale lui Van Gogh.

Vincent a īntretinut de asemenea relatii cu H. J. van der Weele (1852-1930) la "Pukhri studio" unde īn urma interventiilor lui Mauve a fost ad­mis sa deseneze dupa model. Trebuie sa-i mai ci­tam pe W. de Zwart (1862-1931) si pe belgianul Theophile de Bock, cu care Vincent a lucrat la Scheveningen.

"īndata dupa sosire (la Haga) am frecventat toate atelierele care-mi erau deschise ca sa-mi fac relatii si sa-mi gasesc prieteni. Dar foarte curīnd treaba asta m-a lasat rece", īi va scrie Vincent ceva mai tiīrziu lui Van Rappard. Caci nu numai conceptiile artistice īl īndeparteaza de confratii  sai ci si, sau mai ales, caracterele lor.

"Mi-am īnchipuit ca pictorii de aici formeaza un fel de cerc, de asociatie īn care domneste prie­tenia, cordialitatea si o anume solidaritate. Dupa parerea mea asa ar fi fost firesc ..."

Vincent s-a  dus  sa-1  vada pe  Tersteeg,  fostul lui patron, care la īnceput īl īncurajeaza si īl ajuta īmprumutīndu-i  cītiva   florini.  Mauve  īl  pune   sa deseneze īn propriul  sau atelier dupa  modele  de ipsos. Dar Vincent alearga pe la cantinele popu­lare si prin salile de asteptare de clasa a IlI-a ca sa faca crochiuri.  "Ma socotesc fericit ca pot beneficia de sfaturile lui, īi scrie el  lui  Theo īn legatura cu Mauve, dar ca si el, nu vreau sa ma īnchistez īn vreo reteta, īntr-o scoala, īntr-o ten­dinta ... Daca īntre noi exista puncte de asema­nare,   exista   de   asemenea   si   deosebiri   reale..." Asadar elevul nu va fi docil. Conceptiile lui sīnt departe  de cele ale maestrului.  Ciocnirile  se  vor produce fara īntīrziere, izbucniri de mīnie pe care Vincent le stapīneste cu mare greutate. Daca mun­ceste, munceste nu ca sa faca arta: "Fie īn figura, fie īn peisaj, as vrea sa exprim nu ceva sentimen­tal melancolic, ci o durere profunda". El va po­vesti despre mizeria dezmostenitilor. si fiind sta-pīnit de acea obsedanta vointa, e obligat sa asculte observatiile neplacute pe care Mauve i le face īn legatura cu tinuta lui. Aspectul exterior al lui Vin­cent, tinuta lui neglijenta nu erau de natura sa-i permita frecventarea cercurilor īn care Mauve sau Tersteeg ar fi vrut sa-1 vada. Adesea n-are altceva de īmbracat decīt hainele vechi pe care le poarta prin casa si, īn munca sa febrila, nici nu se gīn-deste sa le menajeze ... seamana cu ceea ce vrea sa fie: un muncitor manual.

Ajutorul pe care-l primeste din partea lui Theo nu-1 poate scapa de saracie. Se simte vexat de cri-ticile pe care acum i le fac cei care pretindeau ca-1 sustin. Tersteeg pare sa fi fost primul care-i reproseaza tīnarului ca nu īsi "cīstiga pīinea"... "Dar ce īntelegi prin a-ti cīstiga pīinea?" īi va replica el unchiului Cor, negustorul de arta din Amsterdam. "Sa-ti cīstigi pīinea, sau sa meriti pīinea  -  sa  nu  mai meriti  pīinea,  adica  sa  fii nedemn de pīinea pe care o cīstigi, aceasta, mi se pare o crima, deoarece fiecare om cumsecade e demn d« coaja lui de pīine - cīnd īnsa, din fata­litate, nu o poti cīstiga desi o meriti, oh!, da, asta e o nenorocire, o mare nenorocire."

īn aceeasi chestiune īi scrie si lui Van Rappard: "Mi se pare ca e vorba nu atīt de a cīstiga cīt de a merita". Vincent īsi da destula silinta ca sa fie sigur ca o merita. "Daca muncesc din greu, cu perseverenta, īn curīnd munca īmi va aduce un cīstig".. . Lui Theo, singurul care nu-i face repro­suri, Vincent īi īmpartaseste dorinta lui de a fi īn curīnd demn de "o meserie care-i va permite sa cīstige destui bani ca sa poata trai, la fel de bine ca meseria de forjor sau de medic".

Dar pentru a o exercita va accepta, totusi, sa-si tradeze convingerile, credinta care īl exalta? Ca sa picteze mizeria oamenilor e nevoie sa copieze busturi si mīini de ipsos? Vincent nu va fi nici­odata "elev". Ca sa faca auzit cuvīntul Domnului la ce i-a folosit, cu ani īn urma, ca a buchisit la­tina si greaca la Amsterdam? Oare mai are acum nevoie de principiile lui Mauve?

RUPTURA CU MAUVE

Acordul dintre Maestru si elev e rupt acum. "īntr-o zi, mi-a vorbit pe tonul unui profesor uni­versitar. M-am stapīnit, dar cīnd am ajuns acasa, cuprins de o cumplita furie, am aruncat toate mulajele acelea prapadite īn lada cu carbuni unde s-au si sfarīmat. Mi-am zis: nu voi mai desena dupa modele de ipsos decīt atunci cīnd aceste sfarīmaturi vor fi iar albe si cīnd nu vor mai exista mīini si picioare de oameni vii pe care sa le desenez."

In urma acestei izbucniri, Mauve īi face cunos­cut lui Vincent ca nu se va mai ocupa de el vreme de doua Luni. Vincent nu e deloc afectat de aceasta pedeapsa. Dupa ce trec cele doua luni, īi scrie varului sau: "Sa ne stfīngem mīinile si sa 123   stergem dintre noi orice urma de ranchiuna. Daca totusi va este greu sa ma īndrumati gīnditi-va ca si mie īmi este greu sa fiu īndrumat de dumneavoastra care īmi cereti «sa ima conformez cu toata stric­tetea» tuturor dorintelor dumneavoastra: n-as mai fi īn stare sa ma supun. In consecinta mai bine ar fi sa terminam, dumneavoastra ou rolul de īndruma­tor, eu cu cel de īndrumat. Ceea ce nu īnseamna ca nu ma simt obligat fata de dumneavoastra si ca nu va datorez multa recunostinta".

Mauve nu-i raspunde. īn ranchiuna lui se ames­teca si deceptia piriaimuiita 'de Vincent care nu e ceea ce ar fi vrut el sa fie: un elev care sa-1 urmeze, sa-1 venereze, un pictor demn de grupul pe care īl frecventeaza si īn care stralucesc Breitner si atītia altii. Acest elev nu-i face onoare, asa cum sperase el, si prin urmare īl īndeparteaza. Mauve a ajuns chiar sa-si bata joc de Vincent, sa-i imite īn derīdere mersul, atitudinile. īi poarta pica nu numai pentru ca nu-i plac modelele academice, ci si pentru ca īsi alege modele din popor, de pe strada, de prin cartierele cele mai sarace si cele mai urīte. Asa cum s-a luat la harta cu pastorii si cu negustorii de arta, Vincent se ia la harta cu Mauve, cu Tersteeg, cu micul cerc artistic din Haga.

"Voi avea multe de suferit, tocmai datorita unor trasaturi caracteristice ale firii mele pe care nu le pot schimba. īn primul rīnd īnfatisarea mea, felul meu de a vorbi, de a ma īmbraca; apoi mediul pe care īl frecventez"...

Acest mediu este cel care corespunde nevoilor muncii lui, dorintei lui de a picta viata celor nefe­riciti, de a fi, īn felul sau, bardul si prietenul lor. Dar ar putea el sa fie asa cum doreste daca nu le-ar semana? Dupa cum īi scrie lui Theo, nu se simte īn largul sau si nu "redevine el īnsusi" decīt īn mijlocul oamenilor care muncesc si numai īm­bracat īn haine grosolane. "Asadar, daca īncep sa-mi faca observatii īn legatura cu felul meu de a ima purta, īn legatura cu īmbracamintea, cu īnfatisarea mea, cu felul meu de a vorbi, ce-ai vrea sa le raspund? Ca ma plictisesc fleacurile astea."

īn jurul lui Vincent creste ostilitatea. I se repro­seaza   ca   "nu-si   cīstiga   pīinea"   dar   mai   ales   e criticat pentru mīndria si ambitiile sale. Ajutorul pe care i-1 da unul sau altul serveste mai ales ca pretext pentru a-1 umili. Tersteeg spune peste tot ca Vincent nu va ajunge niciodata artist. Desigur, nu va fi niciodata un artist pentru galeriile Goupil si  pentru  saloanele  frecventate  de  doamnele   din lumea  buna.   "I-as  fi   aruncat  īn  obraz  cei   zece florini pe care mi i-a dat daca i-as fi cerut pen­tru mine, dar trebuia sa platesc un model, o sar­mana   femeie  bolnava   care  nu  putea  sa   astepte. Asa ca am tacut." si Vincent adauga: "Prefer sa ma lipsesc sase luni de masa de prīnz ca sa chel­tuiesc mai putin, decīt sa mai accept iar zece flo­rini de la Tersteeg si sa-i ascult reprosurile ... !" Unchiul Cornelis Marinus, care i-a facut o vi­zita, īi cere douasprezece desene īn penita, cu ve­deri din Haga, pe care Vincent se grabeste sa le execute si sa i le expedieze. īi scrie lui Tkeo des­pre bucuria pricinuita de acest eveniment ce i se parea "cvasi miraculos". Dar artistul  trimite  de­sene facute īn cartierele populare īn care traieste, adica nu ceea ce  dorea negustorul de  arta.  O  a doua comanda, pe care nu o termina, da nastere unei discutii aprinse. īn legatura cu toate acestea Vincent   īi   scrie   prietenului   sau   Rappard:   "Am primit un raspuns cu privire la subiectele desenelor «iele: am obtinut pe ele mai putin decīt ma as­teptam  desi  nu  speram  mai  mult  de  treizeci  de florini - pentru sapte bucati. Am īncasat doua­zeci de florini si pe deasupra  am mai primit  si o mustrare: oare-mi īnchipui ca astfel di desene ar avea vreo valoare comerciala?"

"I-am raspuns ca nu am de loc pretentia ca as fi la curent cu valoarea comerciala a lucrurilor si ca, daca el, ca negustor, īmi spune ca^ n-au paloare comerciala, eu n-am nici o pofta sa-1 contrazic si nici sa contest punctul lui de vedere; ca, īn ceea ce ma priveste, dau maj multa importanta valorii artistice si ca prefer sa ma preocupe natura mai degraba decīt calculu'.  preturilor; īn sfīrsit, i-am scris ca īi vorbeam de preturi si nu-i dadeam desenele mele pe nimic deoarece aveam ca oricare alt om nevoi omenesti: sa manīnc, sa am o locuinta etc. si consider ca e de datoria mea sa pun la punct aceste chestiuni relativ neīnsemnate. īi mai spuneam ca nu vreau sa-mi impun lucrarile īmpotriva vointei lui si ca ramīn dispus sa-i trimit desene asa cum doreste el, dar ca sīnt la fel de dispus sa renunt la clien­tela lui. Sīnt absolut sigur ca aceasta poveste va avea si alte urmari si ca atitudinea mea va fi soco­tita drept o manifestare de nerecunostinta, o ma­nifestare grosolana si brutala."

Se pare ca īn acel moment Theo īnsusi se īn­doieste de Vincent. Tersteeg s-a dus la Paris sa stea de vorba cu el. si felul īn care i-a prezentat situatia a fost fara īndoiala cauza tacerii lui Theo care, īn primele luni ale anului 1882, īi prici-nuieste lui Vincent īn repetate rīnduri o foarte mare īngrijorare. Reprosurile pe care i le face unchiul din Amsterdam, sagetile pe care i le arun­ca Tersteeg nu sīnt de natura sa-1 reconcilieze cu negustorii care au fost primii lui patroni si care nu i-au iertat nazbītiile din trecut. Regreta ca Theo se afla īn rīndurile lor, nu alaturi de el. si de ce oare nu ar trece de partea lui? De ce n-ar veni si el de partea artistilor care lucreaza cu propriile lor mīini, īn loc sa-i serveasca pe cei care traiesc din ceea ce produc altii? Theo, ca si el, ar putea deveni pictor: "Sīnt cīt se poate de sigur ca atunci cīnd vei fi īn atelierul tau ceva de care īnca nu-ti dai seama se va trezi īn tine - o mare putere de munca si de creatie pe care īnca nu o cunosti."

Theo nu īncearca deoīt sa reīnnoade legaturile
care se destramau si face risipa de sfaturi īn care-1
īndeamna sa fie indulgent: "Tersteeg a fost pentru
noi ca un frate mai mare, īncearca sa fii priete­
nos cu el". Dar Vincent si-a īncheiat socotelile cu
aceasta pretinsa prietenie, īn care n-a descoperit
deoīt dispret si uneori rautate. Tersteeg va īmpinge
lucrurile atīt de departe īncīt īi va spune lui Vin­
cent: "Mauve si cu mine vom interveni ca Theo
sa nu-ti mai trimita bani".         


Vincent se revolta nu dintr-un orgoliu van, ci pentru ca se considera o victima a nedreptatii, a lipsei de īntelegere. Nu-si face un titlu de glorie din izolarea care-i este impusa; sufera din pri­cina ei. Traieste "strīns īntr-o menghina". īi lip­seste mai ales prietenia lui Mauve, fiindca era prietenia unui artist. S-au vazut din nou, īnca o data.

"Mauve mi-a spus ca nu va mai putea da īnapoi, sau, īn orice caz, ca nu mai vrea. L-am invitat sa vina sa vada ce-am lucrat ca sa dis­cutam dupa aceea despre afaceri. A refuzat cate­goric: "Evident ca nu voi veni la dumneata; īntre noi totul s-a terminat."

"īn chip de concluzie a adaugat: «Ai un carac­ter perfid». Apoi mi-.a īntors spatele. Scena s-a petrecut printre dune ...

"Am facut cale īntoarsa revenind singur, cu inima coplesita de tristete si gīndindu-ma ca Mauve a īndraznit sa-mi spuna ce mi-a sjms. Nu-i voi cere explicatii, dar nici eu n-o sa-mi cer scuze. si totusi - si totusi - si totusi!" "As vrea atīt de mult ca Mauve sa regrete ce-a spus."

"Lumea ma banuieste de ceva - simt eu acest lucru - crede ca eu ascund ceva. Vincent are un secret care se teme sa iasa la lumina."

CHRISTINE

Aici, chiar īn aceasta admirabila scrisoare, Vincent īi dezvaluie lui Theo secretul care fara īndoiala sta la baza nenorocirilor lui si a reprosurilor cu care e coplesit.

"Ei bine! domnilor, o sa va īntreb, pe voi, care tineti atīt de mult la bunele maniere si la compor­tarea politicoasa, cu conditia ca totul sa nu fie decīt imitatie, cīnd faci dovada de mai multa politete, delicatete, sensibilitate si curaj: cīnd lasi o femeie īn voia soartei sau cīnd te interesezi de  o femeie parasita?

"Am īntīlnit iarna aceasta o femeie īnsarcinata, parasita de barbatul al carui copil īl purta īn pīn-tece.

"O femeie gravida care ratacea pe strazi cau-tīnd sa-si cīstige existenta īntr-un mod pe care īl banuiesti.

"Am angajat-o ca model si am lucrat cu ea toata iarna.

"Nu i-am putut da salariul ce se plateste unui model, dar asta nu īnseamna ca nu i-am platit orele īn care mi-a pozat si ca n-am reusit, slava Domnului, s-o salvez pe ea si pe copilul ei de foame si de frig, īmpartind cu ea bucata mea de pīine ...

". . .Cred ca orice om care pretuieste^ macar cīt pingeaua de la proprii sai pantofi, daca s-ar fi gasit īntr-o situatie asemanatoare ar fi actionat la fel."

Vincent vede īn aceasta femeie un auxiliar al muncii sale: "Am facut progrese, continua el, pentru ca aveam un model bun de desenat. Acum aceasta femeie s-a atasat de mine ca o porumbita īmblīn-zita; īn ceea ce ma priveste, neputīndu-ma casa­tori decīt o singura data, nu vad cum^as putea proceda mai bine decīt casatorindu-ma cu ea, acesta fiind unicul mijloc de a continua s-o ajut; altfel mizeria ar constrīnge-o sa reia drumul spre prapastie.

".. .M-am gīndit la o alta femeie pentru care inima mea mai bate īnca, dar ea era foarte departe si refuza sa ma vada, īn vreme ce aceasta ratacea pe strazi īn toiul iernii, bolnava, gravida, īnfo­metata. N-am putut proceda altfel. Mauve, Theo, Tersteeg, pīinea mea e īn mīinile voastre; mi-o veti   refuza   oare   si   īmi   veti   īntoarce   spatele?"

Cine e aceasta femeie pe care Vincent īncearca s-o salveze īntr-un moment cīnd el īnsusi e p« cale sa se scufunde?

īntr-o scrisoare scrisa la Enen īn decembrie, īi povesteste lui Theo despre īntīlnirea lui cu o pros­tituata din Haga, īndata dupa vizita la unchiul Stricker, vizita care 1-a umplut de amaraciune, si dupa īncercarea zadarnica de a o vedea pe Kee.


Portretul acestei femei corespunde cu cel pe care i-1 va face Ghristinei cu sase luni mai tīrziu. Totusi, contrar afirmatiei pe care o face Georges Charensol īntr-o nota la "Corespondenta com­pleta", nu este sigur ca e vorba de aceeasi femeie, īntr-o scrisoare posterioara, Vincent scrie īntr-ade­var ca a īntīlnit-o pe Christine "spre sfīrsitul lui ianuarie", dupa ruptura cu Mauve. E posibil totusi ca īn aceasta noua stare de deruta sa se fi dus deseori la aceeasi prostituata care, cu o luna īn urma, 1-a consolat de deceptia lui amoroasa. Asa­dar Vincent a falsificat cu buna stiinta aceasta data pentru ca Theo sa nu creada cumva ca el ar putea fi tatal copilului care avea sa se nasca? Aceasta ipoteza emisa de L. Roelandt nu pare sa fie demna de retinut. Oricum ar sta lucrurile este vorba de una dintre acele prostituate care vor fi singurele tovarase ale scurtei lui vieti. "Mi s-a īntīmplat adesea sa ratacesc pe strazi, singur-sin-gurel, cu sufletul chinuit, bolnav, prada mizeriei si fara bani si sa urmaresc cu privirea si sa-i invi­diez pe barbatii care-si puteau permite luxul de a merge cu aceste femei, si aveam impresia ca aceste sarmane, prin situatia lor sociala si prin experienta lor >de viata, erau surorile mele. Pe vremea cīnd eram adolescent ridicam uneori ochii, cu o netar­murita simpatie, cu respect, spre un obraz de femeie, pe jumatate vestejit si pe care se putea citi, as īndrazni sa zic:  viata m-a brutalizat."

Viata a brutalizat-o pe Christine. A fost sedusa de tīnara, dupa decesul tatalui ei, de un barbat de la care ea a ramas cu o fetita. Murindu-i aman­tul, se vede din nou singura, parasita, alaturi de o mama care munceste ca servitoare pentru a-i īntre­tine pe ceilalti sapte copii. Pentru a si-1 creste pe al sau - si fara īndoiala pentru a-si ajuta familia - Christine nu va avea īn curīnd alta resursa decīt trotuarul. O melodrama lamentabila care nu e literara. Qīnd o īntālneste Vincent, e gravida, bolnava, descumpanita. O ia ca model - acesta e termenul pe care īl foloseste cīnd īi vorbeste lui Theo despre ea si cu care justifica prezenta ei fata  de cei care mai vin īnca pe la el, la atelier. Dar cīnd īi face marturisiri fratelui sau, nu-i ascunde dorinta de a se casatori cu ea, mai mult din dato-torie decīt din dragoste.

Se pare ca adesea a fost falsificat sensul si chiar si datele acestor īmprejurari care reprezinta cu totul altceva decīt o banala aventura īn care candidul Vincent s-ar fi lasat prins. Numerosi bio­grafi au folosit cu placere cele mai īntunecate culori cīnd au facut portretul acestei femei pe care au gratificat-o cu cinci copii (atribuind fiicei pro­geniturile mamei). "Era o betiva abjecta, scrie Michel Florisoone. īi fura ultimii bani ca sa-si cumpere bitter; 1-a rupt de lume, 1-a coborīt īn infern." - "īnjura si scuipa, īl pune pe Vincent sa dea copiilor terciul, fumeaza tigari de foi si bea  zdravan . . ."   (G.   Coquiot).

La originea acestor comentarii sta raspunsul pe caxe ea 1-a dat unui medic de la spitalul din Leyda, unde s-a internat ca sa nasca. Aceste slabiciuni ocazionale, pe care ea le martu­riseste rīzīnd - bitter-ul si tigarile de foi - sīnt prezentate ca o obisnuinta.

Vincent nu-si face iluzii īn privinta ei. Modul īn care o descrie fratelui sau lasa sa se īnteleaga destul de limpede ca īsi da seama si de decaderea si de vulgaritatea ei. "Nu mai e draguta, nu mai e prea tīnara . .. Are o voce dezagreabila si tipa destul de des, spune lucruri sau are expresii pe care micuta noastra surioara Wilhelmine s-ar feri sa le rosteasca." Dar el n-a cautat-o, adauga; a gasit-o. si, asa cum facuse totdeauna pīna atunci, merge īn aceasta circumstanta pīna la ultima consecinta a ideilor sale; e logic cu el īnsusi cīnd culege aceasta epava. "Pentru mine ea e frumoasa, gasesc īn ea exact ceea ce-mi trebuie. Viata a lo­vit-o; pe ea si-au pus pecetea suferinta si adversi­tatile; se poate scoate ceva din ea."

"DOAMNA SĂRĂCIE"

Sa ne reamintim ce ira spus Vincent unchiului Cor īn legatura cu Phrine a lui Gerome. De fapt el o astepta pe Christine de ani de zile. Dragostea? Nu.Iubirea pentru Kee 1-a lasat fara sperante. "Nu mai sīnt capabil de o iubire ca aceea care s-a terminat cu un naufragiu."

Ceea ce īl leaga de Christine este nevoia impe­rioasa de a se devota cuiva, dorinta de a gasi un mijloc prin care sa "fie totusi folositor la ceva". si pentru aceasta era nevoie ca el^ sa se īndrepte spre fiinta cea mai mizerabila, sa īntinda mīna femeii cele mai decazute, de la care ceilalti īsi īntorc privirile cu dezgust sau dispret. Aceasta este ultima īncercare prin care Vincent mai trebuie sa treaca - cea mai disperata - īnainte de a-si asuma, īn sfīrsit, aceasta suferinta catre care se īndreapta astazi, linistit, rabdator, luptīnd zi de zi cu greutatile, cu mizeria, cu boala.

A fost o aventura? Vincent n-a mers niciodata atīt de departe pe calea idealului sau evanghelic. El a preluat asupra sa suferintele^ si ^pacatele Christinei, nemaimultumindu-se ca altadata cu acea caritate verbala a pastorilor, si nici chiar cu aju­torarea aproapelui, cum a īncercat sa faca īn Borinage. El ia īn casatorie, ca Francisc, dar īn dublu sens al cuvīntului, pe "doamna saracie". Da, doamna saracie e īntr-adevar aceasta femeie dezbracata, descarnata, lipsita de orice farmec si ps al carei portret el īl intituleaza "The Great lady" ... Ea e propria lui constiinta, justificarea lui.

Vincent nu se mai mira totusi de scandalul j>e care īl provoaca si de data aceasta altruismul sau. Dupa ce a fost respins de negustorii de arta si de pastori, acum e respins de catre ai sai, de unchi, de prieteni. Nici declasarea lui nu e un act de abdicare, un pas gresit. E un act de vointa dictat de aceeasi logica, de aceeasi umilinta: "Sīnt hotarīt sa ma īnradacinez īn clasele cele mai de jos". Va fi la nivelul celor pe care īi iubeste si pe care īi sustine, adica va fi el īnsusi ca ei.

Dar nu īntr-asta consta drama lui Vincent,  ci

īn faptul ca pentru a-si asuma o asemenea misiune

nu ajunge numai vointa.  Daca speranta īl  ajuta

sa se considere destul de curīnd "drept un munci-

   tor care exercita o meserie", el nu e totusi īnca decīt un elev nedocil, neīndemīnatic, incapabil sa-si asigure existenta desi are pretentia de a asigura existenta unei femei si a unui copil. īn curīnd Tersteeg īi va spune atest lucru, chiar fata de Christine, cu o īngrozitoare cruzime.

In cursul acestor prime luni ale anului 1882, reuseste sa-si asigure existenta gratie banilor pe care-i primeste de la Theo, dar īl chinuie saracia si īngrijorarea. Vidul din jurul lui devine pe zi ce trece si mai coplesitor. Toti cei care puteau sa-1 ajute l-au parasit, convinsi ca au de-a face cu un om imposibil deoarece nu vrea sa urmeze calea pe care i-au aratat-o ei. Numai Theo īi ramīne credincios prin īncrederea pe care i-o acorda si prin ajutorul financiar pe care i-1 da. Dar oare Vincent are dreptul sa nu-i spuna nimic despre o legatura pe care o īntretine fara stirea lui? Marturisind-o itn acea scrisoare din mai, e constient de ceea ce risca: "Daca vrei sa ma ucizi, iata īntind gītul. īmi cunosti situatia si stii ca viata si moartea mea depind, ca sa spun asa, de spriji­nul tau". Vincent se asteapta la orice, chiar la o "sentinta de moarte".

Theo nu semneaza aceasta sentinta de moarte. Fara īndoiala ca marturisirile pe care i le face Vincent n-au fost pentru el o noutate. īn timpul calatoriei sale la Paris, Tersteeg 1-a informat de­sigur despre prezenta Ohristinei īn viata fratelui sau, desi pe vremea aceea ea nu statea īnca īn ne-īncapatoarea locuinta a pictorului. Vine sa-i pozeze īn fiecare zi dar traieste īnca īmpreuna cu mama, fratii si surorile ei. Vincent nu i-a ascuns femeii nici saracia lui, nici starea lui de dependenta, nici amenintarea care apasa astazi asupra viitorului pe care el īndrazneste  sa i-1 propuna.

Dar Sien - asa-i spune el - accepta mizeria si situatia aceea nesigura pentru ca si ea a gasit o afectiune de care n-a avut parte.

Vincent vrea s-o ia de sotie pentru ca ea nu-i cere nimic īn plus fata de ceea ce el īi ofera acum. . . "Ea si cu mine sīntem doi nenorociti care-si tin tovarasie si īsi poarta īmpreuna povara.

Iata de ce nefericirea noastra s-a transformat īn fericire si insuportabilul  a  devenit suportabil."

Trebuie sa īntelegem din toate acestea ca buna īntelegere domneste īn atelierul mizer īn care Christine pozeaza ceasuri īn sir, īn care adesea lipseste pīinea, iar uneori Vincent tuna si fulgera īmpotriva negustorilor de arta, īmpotriva meseriei, īmpotriva lui īnsusi? Christine se īncrīnceneaza si ea, tipa, īnjura, ameninta ... Dar cum ar putea ea oare sa-1 "īnsele" si sa-1 "duca" pe Vincent, asa cum scrie la īnceput Theo, raspunzīnd la lunga scrisoare a fratelui sau? Aceasta prima reactie, in-inifluentaita dupa ouim s-ar putea crede de bīrfeīile lui Tersteeg, are sa se schimbe īn curīnd. Cīteva zile mai tīrziu, īi scrie cu o "nota de duiosie" care-1 misca pe Vincent. Ajutorul primit, īncepīnd din luna ianuarie, i-a permis acestuia sa traiasca dar si s-o salveze pe Christine, care a devenit "alt­ceva deoīt o femeie bolnava si palida". si asa cum si-o face partasa cīnd e vorba de caritatea lui Theo, si-o face partasa si cīnd e vorba de munca lui, de lupta lui pentru a deveni pictor. "Desenele mele sīnt facute de modelul meu si de mine", scrie el. Uneori, īn acele zile de primavara friguroasa, p!eaca amīndoi si poposesc "ca tiganii" printre dunele din Scheveningen, alaturi de vīnzatorii de vreascuri si de muncitorii care se duc la lucru, īntr-o noapte, dupa trei zile de furtuna, vīntul smulge o fereastra de la locuinta lor vetusta, ras­toarna un paravan, īmprastie desenele prinse pe pereti. Sīnt obligati sa prinda o cuvertura la fe­reastra ca ploaia sa nu mai patrunda īn camera. Vincent ar vrea sa īnchirieze o casa din vecini, mai mare si mai primitoare, dar cei 100 franci pe care Theo īi trimite īn fiecare luna sīnt prea pu­tini ca sa poata trai din ei trei persoane. Cīnd banii īntīrzie, Vincent e la mare strīimtoare. E furios pe Tersteeg, pe unchiul Cor, pe Mauve ... II nelinistesc zvonurile care i-au ajuns la ureche, zvonuri potrivit carora familia lui ar avea de gīnd sa-1 dea īn grija cuiva socotindu-1 incapabil 133   sa se conduca singur īn viata. Familia a mai avut ideea, cu cītiva ani īn urma, sa ceara internarea lui la Geel, la casa de nebuni!

Privatiunile si nelinistea īl macina pe Vincent. O boala venerica pe care i-a transmis-o Christine īl obliga, la īnceputul lui iunie, sa se interneze la spitalul comunal din Haga. Sta acolo mai multe saptamīni, la pat, incapabil sa deseneze, īngrijorat din pricina lui Sien a carei sarcina se apropie de termen. Christine īl viziteaza zilnic; are grija de atelier īn timpul absentei lui, iar cīnd vine la el, īi aduce carne afumata si zahar. Aceasta sa fie "bruta" de care vorbeste Florisoone, "betiva care fura ca sa bea"? Oare i-a "pervertit gusturile, i-a zdruncinat gīndirea", asa cum scrie Florent Fels? Mai īnainte venea īn fiecare saptamīna sa curete atelierul si chiar cīnd nu poza īi facea uneori lui Yinceat surpriza de a īmparti cu el o mīncare de cartofi sau de fasole verde.

La maternitatea din Leyda unde este primita, copilul se prezinta prost. Nasterea va fi grea si dureroasa ...

Vincent iese din spital īn ciuda avizului medici­lor, trece pe la atelier, apoi imediat, īmpreuna cu mama si cu fetita Christinei, se duce la Leyda unde tīnara femeie tocmai nascuse un baiat. īn fata acestui copil din "tata necunoscut", Vincent se simte emotionat de parca ar fi al lui. La īntoar­cere, de acasa de la mama Christinei, īi scrie lui Theo spre a-i face cunoscuta īn aceasta ocazie recunostinta lui: "Daca nu mi-ai fi venit īn ajutor, probabil ca astazi Christine n-ar mai fi printre noi... Frate, datorita tie, astazi am plīns de bucurie ..."

"UN LEAGĀN sl UN SCAUN DE COPIL..."

īntors acasa, se duce sa vada din nou casa vecina unde s-ar putea muta īmpreuna cu Christine si ar putea dispune de un atelier mai putin strīmt. Pro-prietareasa e gata sa i-o īnchirieze la un pret deri­zoriu, īn sfīrsit, Vincent se decide. Cumpara un leagan pe care īl cara īn spinare, apoi ajutat de mama Christinei si de un trtmplar de prin vecini, īsi amenajeaza cu dragoste ceea ce va fi, īn sfīrsit, caminul sau. Mila care 1-a condus spre Christine a fost substituita de un sentiment mai puternic: "īncet-īncet, pe nesimtite, īntre ea si mine s-a nascut altceva, nevoia pe care o avem unul de celalalt. Ceea ce exista īntre Sien si mine este real, nu e un vis, e realitate..."

Vincent priveste acum aceasta realitate cu o linistita īncredere. īmpotriva bolii, īmpotriva zi­lelor grele, īmpotriva ironiei si ranchiunei lui Tersteeg si a altora, el are munca lui, si e convins ca īn curīnd ea īi va aduce si un cīstig. Dar, mai ales, orice s-ar īntīmpla, are aceasta casa si aceasta femeie, umila fericire la care visa īnca de pe vremea cīnd o cunoscuse pe Ursula Loyer: "Cīnd vei veni sa ma vezi n-o sa ma gasesti nici abatut nici melancolic; vei intra īntr-un interior īn care cred ca te vei putea simti bine . .. Un atelier de debutant si un menaj īnca tīnar īn plina activitate.

"E un atelier nici misterios, nici mistic, deoarece este īnradacinat īn inima vietii. Un atelier īn care se afla un leagan si un scaun de copil. .."

īn destinul lui Van Gogh, copiii au ocupat tot­deauna un loc capital. īntr-un anume fel, viata lui a fost conditionata de prezenta a doi copii: copilul nascut mort, caruia i s-a substituit el, micul Vincent Willem van Gogh, care doarme īn cimi­tirul din Zundert, si celalalt Vincent Willem van Gogh, nepotul sau, din calea caruia, īntr-o buna zi din vara anului 1890, el va dispare de buna voie.

De-a lungul īntregii sale existente, Vincent a avut fata de copilarie o duiosie si o atractie pro­funde, īn ochii lui, copilaria e īnsasi imaginea vietii, imaginea semintei care asteapta sa creasca: "Socotesc ca nicaieri nu te poti gīndi mai īn liniste decīt līnga vatra unui taran, līnga un leagan vechi īn care doarme un copil, īn timp ce prin fereastra zaresti un mic lan de grīu de un verde delicat.. .." Aceasta e imaginea care īl va coplesi īn singura­tatea de la Drenthe.

Pe līnga femeile pe care le-a iubit cu adevarat: Ursula, Kee, Sien, au existat totdeauna copii. Vin cent trebuie sa se interneze din nou īn spital dar e nerabdator sa se apuce de treaba. Christine s-a īntors de la Leyda īncurajata de profesorul care a īngrijit-o si de infirmiere. I s-a spus ca īn fata ei se deschide o viata noua daca īsi poate fauri un camin.

Vincent a obtinut de la Theo promisiunea ca īi va trimite un ajutor lunar de 150 franci, expe-diindu-i din zece īn zece zile cīte 5P franci. Suma īi va ajunge sa faca fata nevoilor menajului si sa-si continue aspra lui ucenicie, pentru a putea raspunde cīt mai curīnd īncrederii pe care fratele lui i-a acordat-o. Ca sa se casatoreasca cu Sien, va astepta sa fie īn masura sa-i asigure pīinea, dar īi face cunoscuta lui Theo intentia lui de a-si informa parintii despre legatura lui cu Christine. īnainte de toate, vrea sa se īntīlneasca cu fratele sau pentru a examina īmpreuna situatia. īn sfīrsit, Theo poate raspunde la acest apel. Soseste da Haga īn primele zile ale lui august.


IX. CĂMINUL PIERDUT...

Dupa ce e reluata corespondenta, īn urma vizitei lui Theo, tonul scrisorilor lui Vincent e complet schimbat. Vreme de cīteva luni nu face nici o aluzie la Christine, nici la viata lui sentimentala. Singurul subiect, de care se ocupa īn misivele sale, e munca īnversunata cu scopul de a-si "cīstiga pīinea".

Aceasta tacere lasa sa se ghiceasca totusi ca n-a reusit sa gaseasca la Theo ceea ce spera - daca nu o aprobare, macar o īntelegere care l-ar fi sustinut īn ciudata misiune ce si-a asumat-o.

īnca de la primele confidente ale fratelui sau, Theo si-a dat seama ca aceasta legatura, īntr-un astfel de moment, si atīt de īmpovoratoare, mi face decīt sa agraveze situatia si asa dificila, iar prin grijile pe care le comporta sa īngreuneze īndeplinirea sarcinii pe care si-o asumase. I-a spus aceste lucruri fratelui mai mare, e de crezut ca fara mīnie, dar si fara speranta de a-1 vedea remmtīnd īnainte ca īmprejurarile sa-1 duca la un impas. Poate ca de comun acord au socotit ca e mai īntelept sa nu mai vorbeasca despre toate acestea, si fiecare sa-si continuie propriul sau efort cu scopul de a-i permite lui Vincent sa īnvete meseria. Deoarece din acel moment, acesta vor­beste foarte des de munca lui, ca despre un lucru care-i face solidari. "Ceea ce fac eu depinde de ceea ce faci tu: adica daca nu-mi mai trimiti tot  atītia bani eu nu-mi Toi mai putea continua munca si voi ajunge la disperare." Scrie adesea munca noastra, efortul nostru, subliniind astfel tocmai faptul ca unul nu poate fi artizan si nu poate crea opere, fara materialele pe care i le da cela­lalt, īn aceasta directie, merge atīt de departe īn solicitarile lui pline de neliniste īncīt devine exi­gent. Promitīndu-i ajutorul sau, Theo s-a angajat dupa cum s-a angajat si Vincent, pe un plan dife­rit, dar care impune aceleasi īndatoriri.

Unele din acele raspunsuri la scrisorile fratelui sau, dar mai ales atitudinea lui īn diverse īmpreju­rari, permit sa ne facem o idee despre el ca om. E mult mai ponderat decīt fratele si chiar decīt tatal sau, care are, si el, iesiri violente, o intran­sigenta ce cu greu si-o poate tempera.

Theo e sensibil, indulgent si asa va fi totdeauna. Meritul lui de a se arata generos fata de Vincent e cu atīt mai mare cu cīt, dupa ce 1-a īncurajat sa se faca pictor, nu pare sa fi pastrat totdeauna convingerea  ca  va  ajunge  vreodata  artist.  Afec­tiunea profunda ce i-o poarta fratelui sau, īnver­sunarea   cu  care  acesta  īsi  continua  munca,  sīnt motivele care īn acest prim an īl īndeamna sa-1 ajute, mult mai mult decīt o īncredere oarba īn talentul lui. Daca īl īncurajeaza, īl īncurajeaza mai mult  cu  prietenie   decīt  cu  caldura.  Chiar  si  īn zilele  glorioase,  s-ar  putea pune īntrebarea  daca Theo crede īntr-adevar īn geniul lui Van Gogh. Violenta pasiunii de care e mistuit pictorul, abso­lutul pe care īl īncorporeaza īn tot ce īntreprinde nu pot fi īmpartasite. Dar pentru ca Theo īntelege ca fervoarea aceea este viata lui, īl va ajuta pīna la capat sa si-o īntretina. Astazi ca si mīine, i se īntīmpla totusi sa se īndoiasca, si-i da de īnteles acest lucru lui Vincent. Anul acesta, dupa multe luni de eforturi, īi marturiseste: "īn privinta viito­rului nu pot sa-ti dau decīt putine sperante". Prin natura meseriei lui, stie destul de exact care pictura "se vinde" pentru a-si putea da seama ca aceea a lui Vincent va tenta prea putini amatori. Din acea clipa, īnsa, este drept oare sa-1 mai īncurajeze pe un drum care poate nu are nici o iesire?

Theo īi va scrie cīndva uneia dintre surorile sale: "M-am īntrebat adesea daca nu fac o greseala ajutīndu-1 mereu si daca n-ar fi mai bine, asa cum adesea am fost pe punctul s-o fac, sa4 las sa se descurce singur. Dupa scrisoarea ta, m-am gīndit mult la aceasta problema si am ajuns sa cred ca trebuie sa continui si ca nu pot proceda altfel decīt asa. īn mod cert e un artist si cu toate ca ceea ce face acum nu e prea frumos, i-ar putea servi mai tīrziu si poate ca atunci va fi apreciat. Iata de ce ar fi pacat sa fie īmpiedicat sa-si con-tinuie studiile; desi e prea putin practic īn studiile sale, cred ca īntr-o buna zi va reusi sa-si vīnda lucrarile".

Astfel raspunsul pe care īl da propriilor sale īn­doieli īl angajeaza pe Theo tot mai mult pe un drum care īn cele din urma va fi drumul datoriei, īn ceea ce-1 priveste pe Vincent, acesta nu-si dra­muieste eforturile, e sigur de progresele pe care le realizeaza, de scopul pe care-1 urmareste.

DESCOPERIREA PICTURII

Daca vizita lui Theo n-a schimbat cu nimic pro­blemele pe care le punea prezenta Christinei, ea a marcat totusi un eveniment capital īn vocatia fra­telui mai  mare:   descoperirea picturii.

Theo s-a angajat sa-i asigure existenta vreme de un an si īi lasa suficienti bani ca sa-si poata cum­para culori, pensule, o paleta ...

Primele īncercari de pictura īn ulei, pe care le-a facut īn atelierul lui Mauve īn ianuarie, n-au mai putut fi continuate din lipsa de mijloace. Vincent s-a vazut constrīns sa-si "īnfrīneze pofta". Poate, īn sfīrsit, sa revina la pictura si cu materialele de care dispune acum - are 'chiar si un cadru con­fectionat de un fierar, un cadru pe care īl fixeaza īn fata lui ca sa vada peisajul "ca printr-o fereas­tra", cu scopul de a sesiza mai bine efectele pers­pectivei - paraseste pentru un moment atelierul si studiile spre a lucra la tara si pe tarmul marii  la   Soheveningen.   Picteaza    salciile    cu    ramurile taiate, ce se īnsirau de-a lungul rīului, cīmpiile verzi cu capite de fīn si marea ce se zarea dincolo de dune.

Acestea sīnt primele sale studii pictate. si Vin-cent care trudeste la desen de doi ani de zile īi marturiseste surpriza sa lui Theo: "Crezusem ca primele studii nu vor semana cu nimic dar ca urmatoarele vor fi mai bune. si trebuie sa spun ca īntr-adevar seamana a ceva".

Pentru prima oara īn viata, rezultatele o iau īnaintea sperantelor. Desenul era pentru el o munca, pictura e o revelatie. I se daruieste cu tot sufletul amintind de cuvintele lui Millet: "Jn pic­tura trebuie sa-ti amesteci sīngele".

Poate ca aceste "lucruri nemarginite si intense" pe care le vede dintr-o data īn culori sīnt tocmai ceea ce cauta el īnca de pe vremea cīnd era la Londra sau īn Borinage, acea eliberare pe care o chema...  "E ceva īn mine,  ce-o  fi  oare?"

īn curīnd, acest elan va fi din nou frīnt de mizerie, dar īn momentul de fata Vincent īl tra­ieste din plin ... "Nu trebuie sa te menajezi nici cīnd simti nevoia. Daca esti epuizat pentru o vreme, īti revii, si din asta cīstigi studiile pe care le recoltezi, ca grīul sau ca fīnul taranului."

Nici ploaia, nici furtuna nu-1 pot opri, asa cum nu-1 opreste nici oboseala. īn anumite zile, lucreaza printre dune pe un vīnt atīt de puternic īncīt cu greu se poate tine īn picioare, si care-i acopera pīnza cu nisip. Altadata, pe cīnd picteaza un petec de pamīnt arat, se dezlantuie o furtuna "īn­sotita de o ploaie puternica. A durat aproape o ora. Dar eram atīt de īnversunat īncīt nu mi-ana parasit postul si m-am adapostit de bine de rau īn dosul unui copac. Cīnd, īn sfīrsit, furtuna s-a potolit si corbii au īnceput iar sa zboare, n-am regretat ca am asteptat aoest moment, din cauza tonului profund, admirabil, al pamīntului ud de ploaie".

"īnainte de furtuna am lucrat stind īn genunchi pentru a avea orizontul cīt mai jos, iar pentru a continua a trebuit sa īngenunchiez īn noroi. -."    E de pe acum acel "nebun dupa pictura" care va cutreiera cīmpiile din Arles si din Auvers si īn aceasta pasiune regaseste la fel de vie ca si odinioara dragostea lui pentru natura. Vorbeste despre natura cum n-a mai vorbit niciodata, cu un simt al culorilor si al luminii pe care munca i-o dezvaluie pe masura ce i se daruieste. La Scheveningen, picteaza mari īntinderi de nisip si cer, cu cīteva mici figuri de pescari si cu barci. Prin padurea "autumnala" descopera pe trunchiu­rile arborilor nuante care merg "de la un verde stralucitor" pīna la un "negru cald si intens" ...

"Am fost surprins cīnd am vazut cīt de solid sīnt īnfipte īn sol aceste mici trunchiuri de copaci, pe care le-am īnceput cu pensula, dar, din cauza stratului gros de culoare cu care era pictat solul, trasatura de pensula se topea ca nimic, si atunci, apasīnd tubul, am facut sa iasa din el radacinile si trunchiurile ■- si le-am modelat usor cu penelul.

"Da, iata-le, tīsnesc din el, sīnt aici solid īnra­dacinate, īntr-un anume fel sīnt multumit ca nu am īnvatat sa pictez. Poate ca as fi īnvatat sa las sa treaca neobservate efecte de acest fel, asa ca acuma spun nu - tocmai asta vreau sa obtin, daca nu e posibil, nu e posibil, dar vreau sa īncerc desi nu $tiu cum ar trebui facut. Nu stiu nici eu cum pictez, ma asez cu un panou alb īn fata locu­lui care m-a izbit, privesc ceea ce am īn fata ochi­lor, īmi spun, acest panou alb trebuie sa devina ceva - ma razgīndesc nemultumit - īl pun de-o parte si dupa ce ma odihnesc ma uit la el cu o anume spaima - ramīn nemultumit pentru ca sulfletul īmi este prea plin de aceasta minunata natura ca sa pot fi multumit - si totusi vad ca natura mi-a povestit ceva, mi-a vorbit, si ca eu am notat stenografie cele spuse. S-ar putea sa existe cuvinte indescifrabile īn stenograma mea - greseli sau lacune, totusi ramīne ceva din cele ce mi-au spus padurea sau plaja sau o figura ome­neasca." De  la primul  sau contact  cu pictura,  Vincent afirma o siguranta pe care n-a avut-o īn nici o alta  īmprejurare.  īn   aceeasi  scrisoare catre theo

 

spune: "pictura mi-a intrat īn sīnge .. ." si dintr-o data īsi gaseste, fara nici un studiu, fara nici o lectie, maniera, acele īmpastari care sīnt ca braz­dele de pamīnt sau ca scoarta copacilor, facute din materie nu din aparente.

Dar īn acest fel culorile se epuizeaza repede, si cu atīt mai repede cu cīt lucreaza de dimineata pīna seara, abia oprindu-se ca sa īmbuce ceva. īsi agata studiile pe peretii atelierului. Dar le va putea vinde oare?

Dupa cīteva saptamīni, asemenea unui luptator prea īnflacarat care si-a consumat toate cartusele, trebuie sa īnceteze focul si sa-i puna din nou lui Theo īngrijoratoarea problema a banilor. "Ar tre­bui sa stiu daca studiile mele acopera pretul pen­sulelor,  al  culorilor  si  al  pīnzei."

si ca sa afle ar trebui sa vīnda? Dar deocamdata nici nu e vorba de asa ceva si pictorul care abia s-a descoperit e obligat sa nu mai picteze pentru ca nu mai are culori. . .

ARTA sl COMERŢUL

Vincent nu se descurajeaza. Reīncepe sa deseneze, reia studiile de figuri. Renunta la culturile de cartofi, la īntinderile marine, pentru a reveni la barbatii si femeile care forfotesc prin piete, prin cantinele pentru saraci, prin azilurile de batrīni. Se reīntoarce de asemenea īn atelierul unde Sien īsi creste copilul...

La putina vreme dupa ce s-a mutat la Nuenen, noua sa "pastorie", Theodorus vine sa-si vada fiul. Sta de vorba cu el pe un ton "dezaprobator" despre legatura sa, dīndu-i ca argument al criticii sale aceasta ciudata sentinta: "Totdeauna exista ceva imoral īn legatura cu o femeie de conditie inferioara".

Totusi nu-i mai pretinde nimic, stiind bine ca Vincent nu va asculta decīt de propria sa con­stiinta; putin timp dupa īntoarcerea sa acasa, īi va trimite la Haga un pachet cu īmbracaminte si un   "palton calduros de femeie", dar care īl va emo­tiona profund  pe  fiul  sau.

Din nou, se resemneaza cu munca obositoare si cu mizeria. "E mai bine sa fii īnvins decīt īnvin­gator - Prometeu deoīt Jupiter."

In iarna aceea, se va gīndi la sarcina īnfaptuita; e sigur ca a īnaintat. Līnga el, si tot atīt de īncet, o femeie "progreseaza", redobīndindu-si sanatatea si linistea; o fetita reīnvie; un copil doarme. īn mijlocul mizeriei care īl hartuie, acest camin īl sus­tine   adueīndu-i   un   fel   de   fericire.

"īn toata iarna aceea atīt de īntunecata, īi scrie prietenului sau Rappard, acest copil a fost pentru mine ca o lumina īn casa. Iar femeia, cu toate ca nu e solida si ca trebuie sa munceasca din greu pentru a asigura ordinea īn atelier, s-a mai īn-zdravenit si ea. Vezi deci ca, sfortīndu-ma sa aprofundez arta, līneerc īn acelasi timp sa apro­fundez viata, amiīodaua mergīnid mīna īn mīna."

\ incent nu-i marturiseste nimic din toate aces­tea lui Theo; īi vorbeste numai despre lecturile sale - Zola, Hugo, Murger. īl tine la curent cu lucrarile sale, cu acea sarcina comuna, careia, īnju­gati amīndoi, i se consacra īn vederea unui viitor mai bun. Acest viitor, chiar dupa experienta pasio­nanta pe care tocmai o facuse, nu-1 considera din punctul de vedere al picturii. Aceasta nu poate fi pentru el deoīt o eliberare personala dar nu o considera o meserie. Expozitiile nu-i trezesc inte­resul. Ce-i deci īn ochii lui aceaista pictura pentru care uita chiar sa manīnce? O exigenta pe care o simte fermentīnd īn interiorul sau, dar care nu-1 angajeaza decīt pe el īnsusi. īn cursul acestei toamne, īi sorie lud Van Rappard: "N-am avut nici o data pofta, si de altfel cred ca nu voi avea niciodata, sa cer publicului sa vina sa-mi vada opera. Nu ma lasa rece daca o apreciaza, dar tre­buie s-o faca fara zgomot; consider ca lucrul cel mai putin de dorit din lume este o anume forma de popularitate".

Simte, īnainte chiar de a fi īncercat, ca opera lui nascuta din pasiune, din ardoare, nu e facuta pentru negustori. Transformarea artei īn comert īl revolta. O situeaza pe prima prea sus si pe cel din urma prea jos pentru a admite ca un tablou ar putea deveni o valoare comerciala. si chiar daca īmpreuna cu Theo gīndeste ca primele sale studii ar putea fi cīndva vandabile, ajunge foarte curīnd la concluzia ca locul lor "e mai de­graba īn atelier deoīt īn comert".

Cu tablourile a facut cunostinta prin interme­diul gravurilor si sub aceasta forma le atribuie el o anumita misiune, o anume putere asupra publi­cului. Dar ca opera unui om sa ajunga proprieta­tea altuia i se pare o aberatie.

Theo i-a acordat un an ca sa-si perfectioneze desenul. Termenul se apropie. La tehnicile pe care le folosea pīna acum, creionul, estompa, penita, adauga litografia. Intra īn legatura cu un tipograf si face cīteva īncercari pe care le supune judecatii fratelui sau. Are suficiente cunostinte oare ca sa poata ajunge ilustrator la Haga sau, daca e nevoie, la Londra, unde reviste ca Graphic sau London News i-ar putea asigura o slujba fixa?

Dar acest muncitor este descumpanit eīnd tre­buie sa aiba de-a face cu oamenii. Putin cīte putin s-a cufundat, dupa venirea lui la Haga, īntr-un mediu si chiar īntr-o singuratate care nu fac decīt sa  agraveze  nesociabilitatea  lui  naturala.

Stīngacia si timiditatea lui, caracterul violent si felul lui repezit de a vorbi, tinuta lui pe care si Theo i-o reprosa, nu sīnt de natura sa-i dea sigu­ranta de care ar avea nevoie. Dincolo de munca īnversunata īn care se angajeaza, īl framīnta viito­rul. "Uneori mi se strīnge inima cīnd vad cum merg treburile, si atunci īmi piere tot cheful. Nu ca n-as dori sa consacru desenului toate preocu­parile mele, dar ar trebui sa iau legatura cu redac­torii, pfu! si gīndul asta ma face sa ma cutremur."

si oare sub presiunea editorilor nu va trada aceasta arta agonisita cu pretul atītor eforturi? Descopera peste tot, īn idei ca si īn executie, "ceea   ce   Zola   numeste   triumful   mediocritatii".Daca pastorii l-au tradat pe Dumnezeu, acum vede ca si artistii tradeaza adesea arta. Gravurile cize­late cu finete pe care le admira la Londra īn Graphic, īsi pierd putin cīte putin calitatile, mo­tivele, semnificatiile. Editorii cer astazi "actuali­tati" facute prea īn graba. Frumoasele vremuri ale stampei sīnt pe duca. In reviste apar primele repro­duceri fotografice. "O acvaforte obisnuita, o sim­pla litografie are un farmec original pe care nici un  procedeu mecanic nu-1  poate  īnlocui."

Vincent ar vrea sa se lipseasca de negustori. Uitīnd pentru o clipa deceptiile pe care i le-au provocat egocentrismul si meschinaria pictorilor de la Haga, īi face cunoscut lui Theo un proiect de asociatie - fara presedinte si fara statut - care i-ar grupa pe pictori si pe gravori īn vederea realizarii unor reproduceri dupa operele de arta, reproduceri menite sa īmpodobeasca locuintele muncitorilor si taranilor. Expune amanuntit aceasta idee himerica, īi vorbeste despre ea si lui Rappard. Proiectul - "caritabil, nu comercial", precizeaza el - nu va fi pus īn aplicare nici macar īntr-o forma incipienta. Se īncheie anul. īn ciuda progre­selor realizate, situatia ramīne neschimbata. E la fel de grea, viitorul la fel de nesigur... Ţelul lui? "Ma zbat sa ajung la el, as vrea sa realizez ceva serios, care sa aiba suflet!" Dar īn aceasta lupta pentru arta si pentru existenta, nu are, īn continuare, alt sprijin si alta arma decīt afectiunea lui Theo.

Un eveniment neasteptat va face ca legaturile dintre cei doi frati sa se strīnga si mai mult. Se deosebesc prin caracter, dar au aceleasi sentimente. La īnceputul lui ianuarie, la un an dupa Vincent, Theo se ataseaza, la rīndul sau, de o tīnara femeie bolnava, pe care amantul tocmai o parasise lasīnd-o sa se descurce singura cu toate datoriile. Theo i se marturiseste īn taina fratelui sau mai mare. Din acel moment toate firele sīnt reīnnodate. Dupa mai multe luni de absenta, Christine reapare īn scrisorile lui Vincent. Gestul lui Theo si confiden­tele lui īi alatura, mai uniti ca oricīnd īmpotriva lumii care-i īnconjoara: "Societatea din care facem parce califica asemenea fapte drept nesabuite, te­merare, stupide..."

Nu, hotarīt, Theo nu va fi de partea lui Ter-steeg, ci alaturi de cei care sufera, alaturi de cei care stiu ce e mila, pentru ca ei īnsisi se considera vrednici de mila.

Vincent a facut bilantul anului de munca, dar acum īi poate vorbi fratelui sau si de un alt pro­gres, cel realizat, dupa parerea lui, de Sien pe calea īnsanatosirii ei fizice si morale. Este "mai īnzdravenita, mai putin nervoasa"; copilasul este fermecator, fetita se simte mai bine, chiar daca mai poarta īnca urmele marii mizerii de odinioara. Acest an n-a fost asadar inutil. si Vincent se bucura la rīndul sau ca si Theo are "de salvat o viata". Pentru un moment redevine fratele mai mare care-I copleseste cu sfaturi, spunīndu-i cum s-o īngrijeasca pe tīnara femeie, cum s-o pazeasca de singuratate si  de lipsa de preocupari.

īn cele din urma Theo va renunta. Dar situatia aceasta similara va face ca Vincent sa capete o īncredere deplina īn fratele sau.

"ALBUL s^ NEGRUL"...

Ajutorul pe care i-1 da Theo e cu totul altceva decīt un gest de mila frateasca. Este, am mai spus-o, o participare, o anume asociere īn vederea unui scop care nu e acela de a trai īn primul rīnd, ci acela de a īnfatisa frumusetea lumii si mizeria poporului. Frumusetea lumii nu poate fi descoperita, dupa parerea lui Vincent, decīt īn locurile cele mai mizere - īn inimile cele mai nenorocite. "Am fost sa vad locul unde matura­torii arunca gunoaiele. Tii, drace! cīt era de fru­mos!" exclama el. si vorbind despre lucruri, are aceleasi accente de tandrete cu care vorbeste des­pre fiinte! "Ce frumos e glodul si iarba vestejita!" Vincent īsi continua drumul cu īncetineala - daca nu chiar īn bezna - ca pe vremea cīnd era tn Borinage - īntr-o penumbra īn care figurile si obiectele īi apar la fel de terne. Vincent nu vor beste niciodata despre lumina, despre soarele care scalda uneori vastele īntinderi ale cīmpiei. Ci despre pajistile ce mustesc de ploaie, despre re­flexele apei sub cerul cenusiu. Fulgerul īntrezarit prin pictura nu 1-a orbit decīt o clipa. E īnca cu totul legat de ceea ce-i seamana, de tristetea vietii. O tristete de pe urma careia nu sufera, pe care o cultiva cu un fel de pasiune morbida. Ajunge chiar sa-si īmpleteasca strīns meseria cu altruismul la care nu poate renunta: "Idealul meu este sa lucrez dupa model si sa dispun de un numar tot mai mare de modele; de o ceata de oameni sarmani pentru care atelierul ar putea īnsemna un fel de «liman de bunavointa» cīnd e frig sau cīnd n-au de lucru, sau cīnd au nevoie de un azil. Unde sa stie ca vor gasi caldura, mīncare si bautura, si posibilitatea sa cīstige cītiva gologani. Deocam­data fac acest lucru la o scara redusa, dar sper ca īn curīnd voi putea face mai mult."

Problema modelelor a fost totdeauna o pro­blema capitala pentru Vincent. Nu putea sa lu­creze din memorie - si cele cīteva īncercari de a lucra īn acest fel facute la Arles, dupa sfatul lui Gaugaiin, nu-i vor aduce nici satisfactii si nu vor mai fi repetate.

Aceasta dorinta de a picta dupa natura are doua motive: nevoia de adevar, pe care nu-1 poate exprima decīt studiind cu rabdare si tena­citate, si contactul uman - sau poate, mai exact, contactul social. Este destul de curios ca lipsindu-i banii necesari ca sa-si poata plati modele recru­tate printre straini (profesionisti sau neprofesio-nisti), Vincent nu i-a pictat aproape niciodata pe cei apropiati - parinti sau prieteni. Nici fratele, nici surorile, nici parintii, cu exceptia cītorva de­sene facute dupa fotografiile de familie, nici fe­meile pe care le-a iubit: Kee Vos, Margot Bege-man - īn afara de Christine care i-a fost model īnainte de a-i deveni amanta.

Aceasta s-ar putea explica prin faptul ca el nu cauta atīt sa individualizeze caractere cit sa contureze tipuri sociale: muncitori, tarani, tesatori.  Mai tīrziu, la  Arles, va  īncarca  figurile cu  sim boluri care le vor depasi. Factorul Roulin va de­veni un fel de zeu socratic, sotia lui va evoca "femeia care leagana copilul", pictorul Eugene Boch, un poet.

"E ciudat sa frecventezi modelele, scria el de la Haga, afli o multime de lucruri despre viata lor; am lucrat iarna asta cu oameni de care o sa-mi amintesc totdeauna."

Pentru a-si exprima sentimentele, "albul si ne­grul" īi sīnt mai la īndemīna decīt culorile. Dar se foloseste de ele ca pictor, cautīndu-le toate nu­antele, cautīnd toate efectele acestei game sum­bre. Celor care spuneau: "A picta īnseamna sa desenezi cu culori". Le raspundeam: "fie, dar si sa desenezi īn alb si negru īnseamna de fapt sa pictezi īn alb si negru". Iar ei ziceau: "A picta īnseamna a desena", iar eu: "a desena īnseamna a picta!" īntr-adevar, din acest moment Vincent este pictor. A sesizat linia, miscarea. Cautarile lui din cursul acestor prime luni ale anului 1882 au mai ales ca obiect modelele, clarobscurul. Lito­grafia nu 1-a interesat decīt īn trecere, dar gratie ei a descoperit noi ustensile si materiale noi: cre­ionul litografic, cerneala autografica si īn curīnd cerneala de tipar pe care o amesteca pe paleta cu culori de ulei, brun si alb, sau pe care o di­lueaza cu esenta de terebentina spre a obtine laviuri mai mult sau mai putin deschise. Ceva mai īnainte a īncercat carbunele muiat īn ulei. Cauta nuante profunde de negru si pentru a le realiza experimenteaza toate tehnicile care-i trec prin minte. Dupa ce termina un desen, arunca o ga­leata de apa peste hīrtie si reface liniile cu pen­sula pe foaia uda. Elegantelor "Faber" le prefera creionul de tīmplarie sau grafitul natural al carui luciu īl face sa' dispara folosind ca fixativ laptele. īntr-adevar, picteaza fara culori. Uneori mai īncearca si acuarela, dar acest mijloc prea clasic nu-1 satisface decīt pe jumatate; o gaseste oarecum fada si se acomodeaza mai bine cu laviu-rile īn griuri, pe care k obtine prin mijloacele pe care le-am vazut. īn acelasi timp, īntelegīnd rolul luminii asupra obiectelor si asupra modelelor, comanda niste obloane mobile pe care -le fixeaza īn interiorul fe­restrelor spre a putea dispune de lumina dupa plac si pentru a o putea dirija cum vrea el. īn cīteva luni, minutiosul ucenic a luat alura unui novator. Se consacra īn continuare figurilor pe care le de­seneaza īn atelier īmbracīndu-si modelele - pe Sien, pe fetita (o sora mai mica de-a Christinei, nu propria ei fiica), cītiva batrīni de la azil, sau un muncitor de prin vecini - cu zdrente des­coperite pe la telali. Sīnt siluete mari, aproape īntotdeauna īn miscare... "Sa desenezi o fiinta omeneasca, ceva ce traieste... spune el. Stīnga-cia de acum un an a devenit un fel de asprime a trasaturilor care e caracteristica pentru siluetele pictate la Haga. Trasaturile sīnt ferme, volumele sīnt solid construite. E munca lipsita de comple­zenta, de īnflorituri, a unui artizan care-si stapī-neste bine uneltele. Ţaranul īncovoiat īn timpul muncii, femeile cu privirile atintite asupra greu­tatilor vietii, batrīni de la azil drapati īn redin­gotele lor lungi.

Van Gogh arata omul īn actiune, muncitorul facind acele gesturi care, pentru el, au avut īntot­deauna semnificatia simbolica a muncii ce se sa­vārseste dupa cum a poruncit Dumnezeu.

Scrie despre o compozitie pe care o pregateste - culegatorii de cartofi: "īmi īnchipui ca bine-ar fi sa fac, cu aceste figuri, īngenuncheate, seara, pe un cīmp plat, ceva care sa evoce un anume cli­mat de devotiune".

īn primavara, o vizita la Rappard, o scurta ca­latorie pe care o face la Utrecht, anume ca sa-1 vada, īl decide sa se apuce īntr-adevar de com­pozitii mari, pentru care se simte pregatit.

Se duce printre dune, la carierele de nisip, īn­cepe simultan mai multe desene de un metru pe cincizeci de centimetri: muncitorii de la turbarie la lucru, groapa cu gunoaie, antrepozitul de car- buni, culegatorii de cartofi; peste tot apar oameni īn actiune carora el trebuie sa le sesizeze īn ace­lasi timp si gesturile si caracterele. Adesea por­neste la drum de pe la patru dimineata; uneori lucreaza  toata  noaptea,  cu pipa īn  gura, īn  ta-

cere. ..

Un tīnar topograf de prin vecini, pe nume Fur-nee, īi cere lui Vincent permisiunea de a lucra alaturi de el si īi cere unele sfaturi. Atunci prie­tenia lui Rappard e pentru el un sprijin īn munca. Urmeaza amīndoi drumuri oarecum paralele. "Am uneori impresia ca ma aflu pe bordul unei corabii pe vreme de furtuna, cīnd grijile devin prea īm­povaratoare, scrie el. īn sfīrsit, cu toate ca marea ne ofera primejdii si ne putem īneca īn ea, iubesc nespus de mult marea..."

Furtuna nu mai e departe. Dar Vincent gaseste īn munca o forta invincibila. īncrederea pe care o are īn el īnsusi, dar si necesitatea, īl īndeamna sa mearga la Tersteeg sa-i arate unul din desenele lui mari. Vizita zadarnica. Irascibilul negustor se multumeste sa-i aduca aminte ca 1-a sfatuit sa faca acuarele. Cīt despre desene, abia le priveste si nu spune nimic despre ele: "N-as fi de loc mi­rat daca le-ar considera ca fiind opera unui ne­bun, sau ceva absurd ..."

O scrisoare adresata unchiului Cornelis, ne­gustorul din Amsterdam, prin care īncearca sa reīnnoade legaturile lor si īi cere sa vina sa-i vada desenele, ramīne de asemenea fara raspuns. Nu-i nimic! Vincent va continua sa mearga pe calea pe care si-a trasat-o. Cīndva tot va trebui sa i se dea dreptate.

Fie, negustorii pot sa-i īntoarca spatele; īn fond nu i-ar pasa de atitudinea lor daca n-ar avea atīta nevoie de bani. Din nou a stabilit relatii cu cītiva pictori: Van der Weele, al carui talent si eforturi le apreciaza, Breitner, care vine sa-1 revada dupa o lunga absenta, Blommers, V. de Velden, caruia īi face o vizita la Rotterdam, dar ale carui pīnze īl irita, si īn sfīrsit, De Bock, care īi creeaza conditii oa sa poata lucra la Scheve-ningen. īn vara, Vincent se decide sa se apuce din   nou de pictura si sa faca cīteva studii de peisaje marine si de peisaje cu figuri. Dar chiar atunci Theo īi spune ca are prea putine sperante īn pri­vinta viitorului.

"APA URCA..."

Aceasta scurta fraza e de ajuns ca sa destrame din-tr-o data curajul lui Vincent, acel curaj care se īntretinea numai dintr-o tensiune īncordata a īn­tregii lui vointe: "Numai pentru ca simteam tra­ind īn mine speranta īn vremuri mai bune am persistat daruindu-mi toata puterea muncii pe care o fac acum, fara sa ma īngrijesc de viitor altfel decīt nutrind speranta ca īntr-o buna zi voi culege roade  dupa  cum  am  semanat...

"Au trecut saptamīni, multe saptamīni, si luni de-a lungul carora cheltuielile mele au depasit mij­loacele, īn ciuda stradaniilor mele, īn ciuda gri­jii si parcimoniei mele. Cu banii pe care mi-i tri­miti, eu trebuie nu numai sa ma descurc vreme de zece zile ci sa si platesc o gramada de datorii ast­fel īncīt cele zece zile urmatoare sīnt cīt se poate de slabe. Femeia mai trebuie, īn plus, sa-si alap­teze copilul, si adesea se īntīmpla sa nu aiba lapte. "si eu ma simt uneori foarte slabit cīnd trebuie sa lucrez printre dune sau īn alta parte; nu ma-nīnc pe saturate.

"Ghetele mele sīnt numai petece si cu pingelele gaurite; toate astea si alte mici mizerii ma īmba-trīnesc.

"īn sfīrsit, asta n-ar fi nimic, Theo, daca as pu­tea sa ma agat de ideea ca totusi situatia se va īndrepta cu conditia ca eu sa perseverez. Dar tu tocmai mi-ai scris: nu-ti pot da decīt prea putine sperante īn privinta viitorului..."

Vincent simte din nou ca se apropie un dezas-
tra. īn mizeria pe care o īndura de mai bine de
un an, alaturi de aceasta femeie si de cei doi co­pii ai eij el n-a putut conta decīt pe munca lui
si pe sprijinul ce i-1 oferea credinta lui. Oare nu
 varnai putea conta nici pe ele?

si Christine, care nu are acest sprijin, fara īn­doiala ca e de multa vreme deznadajduita. Īnca din primavara, Vincent se plīnge de "caracterul ei execrabil". si-a facut socoteala, si mama ei de ase­menea, ca īn sfīrsit acest pictor le va scapa de mizerie. Acum ea nu mai crede asta, iar cei din jurul ei, familia īi dau de īnteles ca pīna la urma el o va parasi.

Datoriile cresc; creditorii īl hartuiesc. Daca-1 plateste pe unul, ridica pretentii si celalalt. Un negustor din cartier īi intra īn casa īnjurīnd īn gura mare si cīnd Vincent īncearca sa-1 dea afara negustorul īl ia de guler si-1 trīnteste jos, ceea ce nu cerea un prea mare efort data fiind starea de slabiciune a nefericitului pictor. Perceptorii re­clama plata impozitelor, dar el se multumeste sa-si aprinda pipa cu somatiile lor si le spune ca vīn-zarea mobilierului sau sarac n-ar acoperi cheltu­ielile.

Corabia ia apa prin toate partile. īnca o data Vincent īsi da seama ca se scufunda. Grijile, foa­mea, mizeria l-au epuizat. īl cheama īn ajutor pe singurul prieten care nu 1-a parasit: "Fa tot po­sibilul ca sa vii mai repede, frate, caci nu stiu cīt mai pot rezista. Sīnt prea coplesit, simt ca īmi voi da sufletul sub povara.

"Ţi-o spun deschis, īncep sa ma tem ca n-o s-o scot la capat īn felul acesta, deoarece constitutia mea ar fi destul de buna daca n-as fi postit prea mult sau daca as fi muncit mai putin, si pe cīt a fost posibil am ales prima solutie, pīna īn clipa cīnd iata-ma ajuns prea slab. Cum as putea con­tinua sa rezist?"

īn īncheiere, īi cere sa nu vorbeasca nimanui despre starea tn care se afla ca nu cumva cei care "l-au prevenit si i-au prezis" sa creada ca au dreptate.

Cīnd Theo primeste acest apel disperat, e cuprins el īnsusi de neliniste. īi vorbeste lui Vincent de īndoiala care īl "roade īncercīnd sa-si dea seama daca e responsabil de consecintele su­paratoare ale unei actiuni bune..." Probabil ca aceasta īntrebare se refera la urmarile propriei Iui  aventuri. E posibil ca ea sa se refere si la Vincent. Dar cine este asadar responsabil de aceste urmari suparatoare? "Ce sa mai spun de momentele īn care simti cum un soi de fatalitate face ca binele sa se transforme īn rau, raul īn bine."

Cauta īmpreuna o iesire din acest nou impas. Sa mearga la Londra? Dar Vincent nu se simte destul de sigur pe meserie ca sa īnfrunte editorii. Sa se instaleze la tara unde viata - chiar cu fe­meia si copiii - ar fi mai ieftina? Dar cheltuielile mutatului nu ar agrava si mai mult situatia? Sa se stabileasca la Loosduinen, pe tarmul marii?

Ca pe vremea tineretii, Vincent reīncepe, des­cumpanit, hoinarelile lui solitare. Rataceste printre dune pīna dincolo de Scheveningen, pe coastele pustii unde tacerea se umple de obsedantul vuiet al marii si de tipetele pasarilor. Singuratatea īi reda linistea.

Asteptīnd sosirea lui Theo, mai picteaza cīteva 9tudii. Dar si el īsi pune prea putine sperante īn viitor. "Nu numai ca am īnceput sa desenez re­lativ tīrziu, dar nici nu sīnt sigur ca mai am mult de trait..." si fara sa poata prezice, calculeaza totusi ca trupul lui va mai rezista bine īnca "sase pīna la zece ani". Vincent nu se īnseala. Nu mai are de trait decīt sapte ani.

O NOUĂ PLECARE

Facīnd bilantul destinului sau, trage concluzia: "Trebuie ca īn cītiva ani sa duc la bun sfīrsit o sarcina determinata; nu e deloc nevoie sa ma gra­besc paste masara - trebuie sa ma tin de munca, senin si linistit, cīt mai regulat si cu īnflacarare, pe cīt mi-e posibil; lumea nu ma intereseaza de­loc, sau numai pentru ca am o datorie fata de ea si, fiindca m-am plimbat prin aceasta lume vreme de treizeci de ani, am de asemenea si obligatia de a-i lasa ca semn de recunostinta cīteva amintiri sub forma de tablouri - care n-au fost facute ca sa;placa unei tendinte sau alteia, ci ca sa exprime  un sentiment omenesc sincer".

Theo vine sa-1 vada la 15 august. Despre aceasta īntīlnire nu se stie nimic, sīnt cunoscute numai reactiile lui Vincent, din scrisorile expediate dupa īntīlnire. Theo regreta din nou ca fratele sau a rupt-o cu familia, gīndindu-se poate ca si de data aceasta ar fi putut gasi un refugiu la "pastorie". Martor la dezastru, Theo nu s-a putut abtine sa nu-i reaminteasca lui Vincent reprosurile facute de Tersteeg, īn legatura cu tinuta, de pilda. Dar Vincent n-are alta īmbracaminte decīt hainele vechi ale tatalui si fratelui sau. Theo a īncercat de asemenea sa-i deschida ochii īn privinta Chris-tinei care nu va putea fi niciodata altceva decīt o piedica īn munca lui si īn calea seninatatii pe care el si-o doreste. Vincent este si el constient de toate acestea. Dar nu vrea sa "precipite nimic"; mai spera īn nu se stie ce miracol; daca ar smul­ge-o de līnga familie si ar pleca īn provincia aceea pierduta de care i-a vorbit Rappard, īn Drenthe, numai cu ea si copiii, nu si-ar recapata ea oare bunavointa de altadata? Dar nu mai e timp. Christine s-a īndepartat de amantul ei. Mama si fratele o īndeamna s-o rupa cu el si sa-si reia vechea meserie. "Ea nu-si da seama ca pro­cedeaza rau sau - ma īntreb uneori - nu vrea sa-si dea seama." Ea nu va lupta pentru salvarea ei asa cum Vincent lupta pentru meseria lui. "Da, nu ma intereseaza nimic si sīnt lenesa, īi raspunde ea lui Vincent, da, sīnt o prostituata si īn afara de meseria asta nu vad pentru mine alta iesire de­cīt sa ma arunc īn apa." si ea, ca si Vincent, si-a prevazut destinul.

Pentru moment, ea renunta sa-1 urmeze īn fuga lui spre pamīnturile salbatice din Drenthe. Hota­rasc amīndoi o despartire provizorie, īntelegīnd foarte bine, si el si ea, ca va fi o despartire definitiva. Vincent īnca mai spera ca ea o va apuca pe drumul cel bun; fiindca i-a promis ca se va angaja ca servitoare, el da anunturi. īsi pro­pune s-o ajute daca are cu ce. Christine pare ca vrea sa se īndrepte, dar, pe la spatele lui Vincent, mama si fiica comploteaza cu "pestele de frate-sāu"... Vincent constata ca anunturile sīnt o prefacatorie si īn cele din urma Sien īi marturiseste ca "a facut demersuri ca sa fie angajata īntr-un bordel". Femeia s-a razgīndit la timp, dar īn fata acestor minciuni si intrigi nefericitul Vincent īsi pierde curajul... Nici ea si nici mama ei nu se vor ridica din mizeria care le copleseste; si ce se va īntīmpla cu copiii?

Aici din nou trebuie semnalata o eroare repe­tata des de catre majoritatea biografilor. Vincent ar fi profitat, ca sa fuga, de internarea Christinei la maternitatea unde ar fi nascut un "al saselea copil" care putea fi al lui Vincent. Legenda odi­oasa si stupida colportata īnca si astazi de bio­grafii ce falsifica īnsasi termenii scrisorii lui Vin­cent1. Or, tocmai dimpotriva, acesta īi relateaza lui Theo cum anume i-a vorbit Christinei: "Daca vei ajunge din nou īn starea īn care te-am īntīl-nit, casa mea va continua sa fie si a ta. Dar situa­tia e alta; furtuna a trecut; poti sa-ti croiesti un drum īn viata cu propriile tale puteri, fara aju­torul meu - trebuie sa īncerci..."

īn ceea ce-1 priveste, e hotarīt acum. O misiune mult mai exigenta decīt salvarea acestui suflet care refuza sa fie salvat īl obliga sa urmeze o alta cale. Dar īnca o data generozitatea lui a esuat. Trebuie sa se rupa de aceasta afectiune care īl leaga de trei fiinte, pentru a īndeplini sarcina ce-o are de īndeplinit. Sa se elibereze. Sa fuga. Dar unde? "N-are importanta, numai sa traiesc o vreme sub acoperisul unui taran, departe, foarte departe, la tara, foarte departe de aici, acolo unde natura este autentica."

Pleaca. Porneste "la drum, fara bagaje, singur,

la īnvatatura. .."

Christine si copiii īl conduc la gara unde ulti­mul sau prieten, tīnarul topograf Furnee, vine si el sa-1 salute... "La plecare ne-am luat un ramas-bun sfīsietor..."

Acest mic si trist grup, care descreste pe peronul garii din Haga, reprezinta pentru Vincent, īn nea gra lui mizerie, singura fericire pe care o va fi cunoscut īn ceea ce credea el ca este "viata ade­varata   ...

Acum īl cheama o alta viata pe care si-o va pe­trece īn singuratate.

X.  SINGURĂTATEA


Oare aceasta smulgere e o eliberare? Vincent a mers pīna la capatui acestui efort care a durat aproape doi ani īntr-o situatie imposibila, si oare de mult l-ar fi dat gata pe oricare altul. Total lipsit de resurse materiale, la discretia unui frate care-i "tinea soarta īn mīinile lui" si care nu-i aproba modul de viata, el voia īn acelasi timp sa-si īntemeieze un camin, sa īnvete o meserie, sa faureasca o opera, sa salveze un suflet care pīna la urma renunta din propria-i vointa sa se sal­veze - si toate acestea īn vreme ce aproape toata lumea era īmpotriva lui, parinti, confrati, ne­gustori. ..

īn trenul care-1 poarta printre scundele coline din Weliiwe, dupa durerea pricinuita de aceasta ruptura ce sanctioneaza un nou esec, Vincent īn­cearca o senzatie de usurare. Va īncerca sa-si re­vina, contīnd pe singuratate si pe lucrul sau, pentru a-1 ajuta.

Soseste seara la Hoogeveen, īn inima regiunii Drenthe, si trage la "un han rustic", foarte a-proape de gara, de unde se si grabeste sa-i scrie fratelui sau pentru a-i da adresa si pentru a-i īm­partasi impresiile. Cīmpia trista raspunde starii lui de spirit. īn jurul burgului - "un lung sir de case de-a lungul unui canal" - se īntind pajisti īn care cresc cītiva arbori si prin care sīnt īmpras- tiate  stīne,  ferme  sau  colibe, iar  si  mai  departe, prin īmprejurimi, se afla turbariile si landele aco­perite cu maracini.

Intentia lui nu e sa se stabileasca la Hooge-veen - unde podul hanului, spune el, ar putea totusi sa-i serveasca drept atelier - ci sa mearga dintr-un catun īntr-altul, dintr-un sat īntr-altul. Gazda sa īl asigura ca ar putea "vizita toata re­giunea turbariilor cu «sabotii», pīna la frontiera prusaca si pīna la Lacul Negru". Iata-1 deci gata sa cutreiere īmprejurimile, cautīnd motive pentru arzatoarea lui dorinta de a picta.

Drenthe, provincie situata īn nordul Ţarilor de Jos, īntre vechiul Zuiderzee si frontiera germana, era pe vremea lui Van Gogh una dintre cele mai dezmostenite regiuni. Henry Havard, care a cu­treierat-o īn epoca aceea, o descrie īn lucrarea sa La Hollande a voi d'oiseau^ (Traversīnd Olanda), ca pe o regiune austera, cu "un sol sarac si nisi­pos īn care nimic nu se obtine fara efort".

si totusi, īn aceasta regiune ingrata, o seama de peisagisti olandezi din marea epoca s-au dus sa-si instaleze sevaletele cu mult īnaintea lui Vincent, printre acestia numarīndu-se Jacob van Ruysdael si prietenul sau Hobbema.

īn jurul fiecarui sat se afla o mica zona de cul­turi, Esch, īnconjurata de īntinderi atīt de vaste de pamīnt acoperit cu maracinis, īncīt Havard si īnsotitorul sau s-au ratacit prin īmprejurimile oraselului Zweeloo, negasind "nici o urma de drum, nici de carare, pierduti īntre cerul arzator si landa neagra".

Localnicii īsi scoteau veniturile, pe vremea aceea, din turba "Veen", ce provenea din terenurile mlas­tinoase si pe care o transportau cu "sabotii" pe canale. Turba era vīnduta īn alte regiuni ale tarii. Dar insalubritatea mlastinilor afecta populatia.

0          asemenea salbaticie naturala era parca anume
facuta sa-1 īncīnte pe Vincent.

Vioiciunea impresiilor noi, autenticitatea rustica pe care o descopera dupa o lunga sedere la oras, ti  redesteapta   entuziasmul   sau  fata   de  natura, fata de fiintele fruste din care vrea sa-si faca mo­dele. Se duce prin catunele vecine, intra prin co­libele īn jurul carora barbati si femei au de lucru cu turba...

slepurile, carora prin regiune li se spune "sa­boti", sīnt trase de cai de-a lungul canalelor, dar de cele mai multe ori sīnt trase de barbati, de femei sau de copii. Viata aspra si mizeria, si aici, si-au pus pecetea pe trasaturile acestor tarani, au ofilit fetele femeilor. si-atunci īn Vincent se re­deschide dureroasa rana: "Theo, cīnd vad prin maracinisuri cīte o sarmana femeie purtīndu-si co­pilul īn brate sau strīngīndu-1 la piept, mi se umplu ochii de lacrimi. O recunosc īn femeia aceea cu atīt mai mult cu cīt slabiciunea si īm­bracamintea  jerpelita  accentueaza  asemanarea.

"stiu ca ea nu e buna, ca am avut perfecta dreptate sa fac ce am facut, ca-mi era imposibil s-o aduc aici, ca a fost īntelept si cuminte sa fac ce am facut, dar asta nu ma īmpiedica sa-mi simt lufletul sfīsiat si inima īndurerata cīnd zaresc o biata fiinta bolnava de friguri si nenorocita. Cīta tristete-i pe lumea asta!"

si Vincent īsi īncheie scrisoarea cu aceste cu­vinte: "Sīnt momente cīnd nu-mi gasesc linistea decīt īn certitudinea ca nefericirea nu ma va cruta nici pe mine".

NATURA sl OAMENII

Din lipsa de bani, Vincent n-a putut aduce cu el decīt o mica provizie de culori. Cu toate acestea se apuca imediat de treaba si īncepe cīteva studii de peisaje cu colibe si cu mici figuri īncovoiate de munca. Dar nu are cu ce-si plati modelele, iar cīnd gaseste mijloace, modelele refuza sa-i pozeze fata de adunatura de gura-casca. si-atunci, se instaleaza, de bine de rau, īntr-o sura sau vreun pod unde abia patrunde lumina. De cele mai multe ori lucreaza sub cerul schimbator, profitīnd de ultimele zile frumoase, pentru a reda unduirea  ierburilor din lande, "veen"-ul, terenurile cu turbarii, ochiurile de apa din mlastinile noroioase, busteni putrezi, un peisaj īn descompunere prin care el īnsusi rataceste cu chinurile lui.

"Totul e frumos aici, oriunde te-ai duce", scrie el. Hoinareala redesteapta īn el sentimentele din copilarie si pe acela al singuratatii. īn natura ga­seste sublimul si gaseste asemanari cu "Millet" īn taranii aceia si mai primitivi decīt cei din Bra-bantul natal. Dar īl apuca ameteala cīnd trebuie sa redea pe pīnza nesfīrsita cīmpie cu maracini.

Lupta n-a īncetat dar īn continuare īi lipsesc armele. īntr-o zi, pleaca de dimineata ca sa pic­teze ... "N-am putut face nimic, īmi lipseau vreo patru sau cinci culori, si m-am īntors acasa ca un caraghios."

Vine toamna cu vreme urīta, cu "zile ploioase si mohorīte" . .. Nefericitul Vincent se retrage īn podul care constituie refugiul lui. "Lumina cade prin unicul ochi de sticla peste caseta mea goala, peste o legatura de pensule cu parul tocit care nu mai valoreaza mare lucru."

Prada amaraciunii, Vincent e singur acum. Face penibilul bilant al anului ce se īncheie, contul datoriilor pe care īnca nu le-a putut plati, lui Rap-pard, gazdei sale, imposibilitatea de a lucra, din lipsa de materiale si de atelier, la opera care, doar ea, e īn masura sa-i justifice exilul.

Lungile scrisori pe care le trimite fratelui sau sīnt toate strigate disperate īn care īsi marturiseste grijile ce-1 chinuie din pricina lui Sien, de la care nu mai are nici o veste, si din pricina lui īnsusi īntrucīt e "īmpotmolit si poticnit" ca īn cele mai negre zile pe care le-a petrecut pe vremuri la Bo-rinage. Cauta zadarnic o iesire si la un moment dat se gīndeste sa se duca īn Indonezia. īn cele din urma, coplesit de melancolie, pleaca mai de­parte, fugind de propria lui singuratate.

īi lasa hangiului neīnsemnatul sau bagaj si se īmbarca pe un slep. Pe canal, trecīnd printre ma-racinisuri, ajunge la Nieuw Amsterdam, un sat situat la limita frontierei si a mlastinilor.

īi povesteste lui Theo despre "interminabila ca­latorie" prin "vaste īntinderi plate, cīmpii colorate diferit... punctate ici-colo de petele pe care le faceau un bordei ca o movila, acoperita de iarba, o mica ferma, un pīlc de mesteceni subtiri, plopii, stejarii..."

Ii lipsesc culorile dar īn scrisori e pictor. Frazele lui sīnt tot atītea studii, precise, de o ciudata fru­musete: "Cerul era de un alb-mcv delicat, de ne-descris, nu cu norisori de vata ci, dimpotriva, cu nori grosi īngramaditi unul peste altul si care aco­pereau tot cerul, ca niste smocuri colorate īn mov, īn gri, īn alb cu o singura si mica despicatura prin care aparea albastrul. La orizont o dīra rosie mag-mrica; si dedesubt imensul maracinis brun, īntu­necat, uimitor; īn sfīrsit, profilata pe banda rosie a cerului, gramada de acoperisuri scunde ale mi­cilor bordeie".

si de data aceasta, īn fata splendorilor naturii, īsi regaseste linistea.

īnainte de a pleca din Hoogeven a primit zece florini de la tatal sau si cīteva tuburi de culori comandate de la Haga. Poate sa reīnceapa treaba si īn acelasi timp īsi recapata speranta.

Camera pe care o īnchiriaza la han e destul de spatioasa, are un balcon din care poate vedea "maracinii si baracile" si are o soba pentru zilele reci. Cīnd se simte coplesit de singuratate, co­boara pentru o clipa si se asaza īn bucataria rus­tica  unde s-ar putea sa existe si  un  leagan.

. .. Un leagan. Līnga vatra goala Vincent se gīn­deste la caminul lui destramat. A primit vesti de la Sien prin vecinul lui, tīmplarul, care a socotit de cuviinta sa nu-i dea femeii adresa pictorului desi ea i-o cerea. Vincent īi scrie imediat; s-au īnteles ca el īi va scrie daca ea va dori īn curīnd va afla ca ea continua sa lucreze ca spalatoreasa si ca femeie cu ziua, ca sīnt sanatosi copiii. Sa fie adevarat? "Scrie aproape indescifrabil, incoerent si  pare sa regrete  anumite   lucruri   din   trecut".

"Mila si afectiunea mea pentru ea n-au murit", repeta Vincent. si ceva mai tīrziu: "Sarmana, sarmana creatura! Iata singurul sentiment pe care l-am īncercat la īnceput si pe care-1 īncerc iarasi la sfīrsit".

IN PRIVINŢA NEGUSTORILOR .. .

si Theo care, la Paris, traieste tot cu Maria, tīnara de care s-a īndragostit, are de īntīmpinat greutati. Situatia lui la Boussod si Valadon ramīne nesigura din pricina lipsei de īntelegere a negustorilor care face ca situatia lui sa devina "aproape de nesu­portat". Or pentru Theo nu se pune numai pro­blema propriei lui existente. Vincent e pe deplin lamurit: "Tu īi ajuti pe Tata, pe Mama, pe Wilhel-mine, pe Maria si mai ales ma ajuti pe mine". Dar la proiectele fratelui sau de a pleca īn Ame­rica, i-1 opune pe al sau, cel pe care i-1 sugera īnca de la Haga: sa se faca si el pictor, sa se lepede o data pentru totdeauna de preocuparile negustoresti si sa treaca īn clanul artistilor. Desi­gur, el īnsusi duce de ani de zile o lupta grea si īnca n-a reusit sa-si asigure existenta. E sigur īnsa ca odata si odata tot va izbuti si nu vrea ca Theo, numai pentru a-1 ajuta pe el, sa continue, īmpo­triva dorintei lui, o cariera care-i repugna si pentru care nu e facut. Vincent a suferit mai mult decīt a lasat sa se vada si decīt ar fi putut spune stiindu-si fratele de partea lui Tersteeg si a lui Cornelis Marinus. stie ca locul lui nu e acolo si i-a spus de nenumarate ori acest lucru. Astazi i-1 repeta cu o īnflacarare, o insistenta care cresc pe zi ce trece si se exprima īn scrisori īn care īncet-īncet se contureaza o noua himera plina de gene­rozitate si de dragoste.

Aceasta īncercare prin care trece Theo e poate anume data ca sa-1 lamureasca mai bine asupra lui īnsusi, ca sa-1 oblige sa se rasgīndeasca, sa se schimbe: "nu o repetare a aceluiasi lucru, ci o rege­nerare totala. īn trecut nu te-ai īnselat; nu, dat fiind trecutul, tu trebuia sa fii cum ai fost..." Dar sa fi fost trecutul acela doar o epoca de "fun­damentare, de slefuire si nu īnca adevarata solu­tie?" Scriind acestea, Vincent se gīndeste la el īnsusi, care vreme de atītia ani a cautat, s-a īnse­lat, īnainte de a descoperi drumul pe care s-a angajat si de care acum e sigur si pe care īl va urma pīna la capat īn ciuda tuturor obstacolelor s[ a tuturor celor care īl dispretuiesc, neluīnd īn seama ceea ce nu e īn deplin acord cu indestruc­tibila lui vointa: "Daca ceva īn adīncul tau īti spune: «nu esti pictor», abia atunci trebuie sa pic­tezi, batrīne, si vocea aceea va amuti". Fata de sarcina lor comuna se comporta ca taranul pe ogor, ca vitele la arat: "Trebuie sa te apuci de treaba cu īndrazneala, cu o anume constiinta ca ceea ce faci e conform ratiunii, ca taranul care mīna caruta ... Daca n-ai cal, devii propriul tau cal".

Tacerea pe care o pastreaza unchiul Cor, fata de īncercarea lui Theo de a restabili o apropiere, īntareste si mai mult vointa pictorului. Singurata­tea īn care traieste, viata aspra pe care o are īn fata ochilor, īn loc sa-1 descurajeze īl ajuta sa vada mai bine zadarnicia acelei lumi īn care Theo se consuma īn van luptīnd cu intrigile si cu īncer­carile unora sau altora de a-1 ponegri. Vincent poate vorbi tocmai de avantajul de a nu "avea un anume rang". "Viata noastra e īntr-o atīt de mare masura un mister īncīt sistemul «bunei cu­viinte» e fara discutie prea strīmt. Pentru mine acest sistem nu mai are nici o valoare".

Zilele de singuratate petrecute īn Drenthe, īn­cercarile prin care a trecut la Haga, viitorul lui Theo, nu viitorul lui de negustor, ci de om, iata tot atfaea motive care-1 determina pe Vincent sa se clarifice nu īn privinta zilei de mīine, de care nu-i pasa, ci īn privinta situatiei īn care se afla acum, īn privinta felului sau de a īntelege viata, īn ciuda atītor avataruri, nu si-a pierdut nici cre­dinta, nici īncrederea, si acum are īn inima cer­titudinea pe care o cauta odinioara.

"LOCUL TĀU E INTR-UN LAN DE GR1U ..."

Aceasta certitudine e destinul sau de pictor. Pīna acum niciodata n-a vorbit despre ea cu atīta con­vingere. Regretele pe care le are atunci cīnd se gīndeste la femeie si la copii nu-1 fac sa se īn­doiasca   totusi   ca   ceea   ce   ieri   īnca   mai   numea "viata adevarata" īnsemna pentru el tocmai viata de pictor. "Acum traiesc īntr-o atmosfera care ma exalta atīt de puternic, care-mi ordoneaza, regleaza, īntareste, reīnnoieste si-mi amplifica gīn-durile, īncīt am ajuns sa fiu īn īntregime sub sta-pīnirea ei."

De demult, dupa acea atroce calatorie prin tara neagra, īn toiul iernii, īn el germineaza ceva, īncet, dureros, dar care-i īntareste tot mai mult credinta īntr-o arta mai imperioasa decīt apostolatul. De-atunci, trecīnd prin īncercari, el a putut sa se īndoiasca de toate si de toti. Dar niciodata de telul lui, de aceasta desavīrsire care se aseamana cu o nastere.

"Are Gustave Dore o vorba pe care totdeauna am gasit-o foarte frumoasa: Am o rabdare de bou. Eu vad īn ea, īn acelasi timp, ceva de bine, o anume cinste ferma ..." ... "Am o rabdare, cīta liniste exprima, cīta demnitate."

"Cum s-ar putea oare sa n-ai rabdare, sa nu īnveti de la natura sa ai rabdare, sa ai rabdare sa vezi īn liniste īnaltīndu-se grīul, crescīnd lucrurile -- oare te poti socoti un lucru mort cu desavīr­sire īncīt sa crezi ca nici macar nu poti creste?"

Problema pe care Vincent i-o pune lui Theo este urmatoarea: daca īsi da īn sfīrsit seama ca trebuie s-o rupa cu Goupil si asociatii lui, tīnarul _ frate va reusi sa-si gaseasca un drum alaturi de Vincent. Acesta īsi va relua rolul de frate mai mare pentru ca, la rīndul lui, sa-1 īndrume pe aceasta cale pe care el īnsusi s-a poticnit multa vreme. īl va sprijini. Din nou Vincent se entuzias­meaza īn scrisorile lui īnflacarate, ca «n apostol īn cautare de discipoli. "Dar daca vrei sa cresti, continua el, trebuie sa te afunzi īn pamīnt. īti spun deci: seamana-te īn pamīntul din Drenthe si aici vei īncolti... esti grīu si locul tau e īntr-un lan de grīu."

Sub impresia acestei sperante care 1-a scos din cercul singuratatii lui, Vincent īsi aminteste din-tr-o data de dificultatile prin care trece chiar el, si care indiscutabil ca se vor īnmulti cīnd Theo va deveni pictor. Poate conta pe un mic capital    de 2 400 florini care le-ar ajunge sa traiasca doi ani īn Drenthe. Incapabil sa-si dea seama cīt de himeric poate fi un astfel de proiect īn astfel de circumstante, reconstruieste mintal esafodajul ace­lei fratii de artisti - de data aceasta īn adevara­tul sens al cuvīntului - la care de atītea ori a visat la Bruxelles si la Haga, asa cum va mai visa īnca si la Paris si la Arles.

"Nu ma pot īmpiedica sa-mi īnchipui cum vii­torul se alcatuieste nu numai din mine singur, ci din tine si din mine, pictori si colaboratori, tova­rasi īn aceasta mica tara de turba."

La aceasta revarsare de entuziasm, pe care firea sa ponderata refuza sa-1 īmpartaseasca, Theo ras­punde cu prudenta. Vincent e mirat, pune īntre­bari; se teme ca nu cumva Maria, prietena fra­telui sau, sa fie cauza ezitarilor. Nu se īndoieste ca Theo e gata, asa cum e gata si el, sa īnfrunte cea mai crunta mizerie numai sa se realizeze, daca īntr-asta vede el destinul sau.

"Vom avea destule greutati dar, dragul meu, ce bucurosi vom fi ca sīntem noi doi, ca traim īm­preuna īn sīnul acestei naturi de o nespusa frumu­sete si mai ales ca sīntem patrunsi de ideea ca sīntem doi muncitori manuali. E atīt de īmbucu­rator ca aproape nici nu īndraznesc sa ma gīn-desc la toate acestea si totusi nu ma pot stapīni, desi aceasta fericire īmi pare prea mare, atīt pen­tru tine cīt si pentru mine, pentru ca īn existenta noastra noi n-am fost obisnuiti cu fericirea, si sīn­tem īnclinati sa spunem ca ea e harazita mai de­graba altora decīt noua."

īn singuratatea īn care se retrage ziua, īn lun­gile seri de noiembrie, reia fara īncetare aceste gīnduri īn care descopera pentru el īnsusi salvarea din singuratatea care-1 copleseste. Acest gīnd a īncoltit ca o samīnta, fiind pe cale sa puna stapī-nire pe el. Nu-i mai vorbeste lui Theo de studiile lui, de lumea care-1 īnconjoara. Traieste īn acest viitor apropiat care va aduce alaturi de el fiinta cea mai draga, cea mai "frateasca".

Cīnd, īn sfīrsit, īsi da seama ca īnca o data si-a facut sperante  zadarnice, se pare ca treburile lui Theo se rezolvasera de multa vreme. Pentru Vin-cent e o cruda deceptie faptul ca īndemnurile lui au ramas fara efect, ca Theo n-a avut curajul de a face saltul care l-ar fi smuls "de līnga negus­tori", īn scrisorile pe care i le adreseaza atunci fratelui sau, se simte ciuda ca acesta nu e asa cum Vincent ar fi vrut sa fie, ca accepta compromi­surile comertului, ca a "sacrificat prea mult de dragul bunastarii" ... In cele din urma, īi da dreptate lui Theo, dar amaraciunea nu-i trece, iar aceasta noua rana īl īmpinge din nou īn sin­guratate, īnca vreo cīteva saptamīni... Dupa care īi va fi imposibil s-o mai suporte.

PLIMBAREA LA ZWEELOO ...

Spre sfīrsitul lui noiembrie, īl īnsoteste pe hangiul
care se duce cu brisca la tīrgul din Assen. Pornesc
īnainte de revarsatul zorilor, si pe la orele sase
ajung īn satul Zweeloo. A doua zi, Vincent īi va
povesti fratelui sau aceasta lunga plimbare prin
noaptea de iarna .. . "Cīnd a prins sa se lumineze
de ziua si cocosii au īnceput sa cīnte din toate
bordeiele īmprastiate prin landa, totul, casutele
izolate pe līnga care treceam, īnconjurate de plopi
subtiri din care auzeam cazīnd frunzele īngalbe­
nite, vechea clopotnita darapanata din micul cimi­
tir īmprejmuit cu ziduri de lut si cu garduri de
faget, peisajul plat, landa, lanurile de grīu, totul,
totul semana perfect cu cele mai frumoase pīnze
ale lui Corot. O liniste, un mister, o pace cum
numai el a pictat".         :

īn satul īn care a lucrat Liebermann, Vincent spera sa gaseasca alti pictori. Obsedat mereu de ideea fraternitatii artistice se gīndea poate - avīnd acum īndoieli īn privinta fratelui sau - ca va īntīlni pe acolo vreun alt izolat ca si el. Toata viata lui Vincent, solitarul, este īntr-un anume sens o cautare a unei iubiri imposibile, a unei prie­tenii fecunde care sa-1 smulga din singuratate. To­tusi, si de data aceasta, frumusetea lucrurilor, sen­timentul  infinitului pe care īl  intuieste īn ele, īl coplesesc cu o bucurie ce nu e daruita decīt anu­mitor suflete.

Fara; sa-1 mai astepte pe hangiul care-si conti­nua drumul spre Assen, Vincent se īntoarce pe jos. Sta de vorba cu plugarii, cu cantonierii, dese­neaza o batrīnica ce lucreaza la o vīrtelnita īn­tr-un han unde se opreste sa manīnce o bucata de pīine si o ceasca de cafea si porneste din nou printre lanurile de grīu galben care-1 fac sa se gīndeascīf la mare.

... "Cīnd, īn sfīrsit, a apus soarele, īnchipuie-ti linistea, pacea acestei clipe! īnchipuie-ti o mica alee de plopi īnalti, cu frunzis de toamna; īnchi­puie-ti un drum lat facut din noroi, numai din noroi negru, avīnd, la dreapta maracini cīt vezi cu ochii si la stīnga maracini cīt vezi cu ochii, īn­tunecatele siluete triunghiulare ale cītorva bordeie acoperite cu iarba, lumina rosie a vetrei ce se vedea prin ferestre, baltile de apa de un galben murdar, īn care se reflecta cerul si īn care putre­zeau radacini; īnchipuie-ti aceasta īntindere de noroi, seara īn amurg, cu un cer alburiu deasupra, deci toate lucrurile negre pe un fond alb. si, īn aceasta gramada de noroi, un personaj care de sus pīna jos era numai par, ciobanul, o masa ovala facuta din doua jumatati, una de līna, alta de no­roi, ciocnindu-se, īntrepatrunzīndu-se reciproc. si turma, o vezi venind, te īnconjoara; si faci cale īntoarsa si o urmezi. Turma neascultatoare īnain­teaza pe drumul de noroi. īnainteaza cu greu. Dar īn departare apare ferma, acoperisuri napadite de muschi, gramezi de paie si de turba printre plopi...

«... Ziua a trecut si, din zori pīna la asfintit sau mai degraba de la o noapte la alta, m-am cu­fundat īn aceasta simfonie."

u Aceasta pagina, dintre atītea altele, se cuvenea sa fie citata, pentru ca forta unor astfel de impre­sii au avut īn viata lui Vincent si īn arta lui tot atīta importanta - ti poate mai multa greutate - ca si evenimentele care i-au marcat cursul. Preci­zia observatiei, intensitatea imaginilor si raportul w   de culori īnregistrate si redate īntr-un stil admi rabil, totul reveleaza pictorul care este Van Gogh, pictorul īn plina putere pe care īl tin īn frīu si adesea īl reduc la tacere nefericirea si mizeria. "Cu ce te alegi dupa o astfel de zi? trage el concluzia. Numai cu un mare numar de schite. si totusi īti mai aduce si altceva: o pofta linistita de lucru."

reīntoarcerea in casa parinteasca ...

Aceasta īnalta plenitudine nu dureaza. "Tot soiul de tulburari, datorate unui guturai si nervozitatii mele", va spune el - īl chinuie pe Vincent īn zi­lele ce urmeaza. īi scrie lui Theo despre eventua­litatea de a petrece Craciunul īn familie, dar brusc, fara sa-1 mai previna īn aceasta chestiune, se decide - desi acest proiect īl "īnspaimīnta enorm". "Calatoria mea a īnceput cu o plimbare de mai bine de sase ore printre maracinisuri, īn­spre Hoogeveen. īntr-o dupa-amiaza, pe furtuna, pe ploaie si pe zapada.

"Aceasta plimbare mi-a ridicat moralul sau mai exact starea mea de spirit si natura s-au īngema­nat, īntr-atīta si atīt de bine īncīt aceasta afini­tate m-a calmat mai bine decīt orice. Mi-am spus ca reīntoarcerea mea acasa ma va lumina īn privinta a ceea ce trebuie sa fac."

Cele trei luni petrecute īn Drenthe i-au īntarit hotarīrea de a picta; de a picta īn afara oricarei veleitati de a face din pictura un mijloc de a-si cīstiga existenta. Contactul cu natura fortifica vointa lui Vincent, dar īl īndeparteaza si mai mult de exigentele vietii sociale, de ciudata conceptie a vietii citadine. E ca taranul; ara, seamana, dar Dumnezeu e cel care face sa rodeasca samīnta... Care Dumnezeu va face sa īncolteasca si truda lui Vincent?

A facut multe sacrificii pentru aceasta arta manuala, si acum sa nu fie ea īn stare sa-1 sustina? īn timpul sederii la Drenthe, s-a gīndit muit; īn­tr-un anume fel, s-a "reīnnoit īn natura". Dar, de cīnd a abandonat proiectul unei posibile vieti īmpreuna cu Theo, īsi da bine seama ca nu va putea suporta singuratatea. N-a mai pictat decīt vreo dteva tablouri; n-a mai simtit acea febra a muncii care la Haga, īn ciuda grijilor, 11 punea creionul īntre degete. Dar atunci avea alaturi de el o femeie si un leagan. Ca si taranul are ne­voie de un camin īn care seara saj>e odihneasca, are nevoie de o prezenta afectuoasa, de o vointa lesata de vointa lui.

Plecarea lui din Nieuw Amsterdam, pe furtuna, e īnca o fuga. Se reīntoarce īn casa parinteasca fara iluzii, fara sperante. N-are de ales. Acolo e ultimul lui refugiu

XI. ARTA sl BANII

Cei doi ani pe care Vincent van Gogh īi va trai la Nuenen vor īncheia etapa tatonarilor, a cauta­rilor bījbīite. Ajunge la "pastorie" frīnt, descum­panit, prapadit, īncīt nici nu se poate darui artei care trebuie sa-1 salveze. Se reīntoarce pornit īm­potriva tuturor pentru ca nu s-a putut descurca singur si nici n-a putut suporta singuratatea la care singur s-a comtrīns. Experienta lui de la Drenthe a fost un esec; ea s-a terminat cu o ul­tima speranta spulberata pentru ca Theo n-a ve­nit alaturi de el sa duca īmpreuna, cot la cot, lupta pe care el o sustine singur de atīta amar de vreme.

Ce va gasi īn acest burg din Brabant īmprej­muit, ca si cele din Drenthe, de lande cu mara­cini si lanuri de grīu?

Ce va gasi īn aceasta familie cu care e mai mult sau mai putin certat de trei ani?

Parohia lui Theodorus numara numai vreo suta de enoriasi īntr-un orasel cu mai bine de doua mii de suflete. Biserica e la fel de modesta ca si cea de la Zundert. Pastorul e o persoana familiara printre enoriasi si buna impresie pe care el si ai sai au facut-o prin tīrg risca sa fie oarecum com­promisa de venirea acestui fiu īmbracat cu o ca­masa albastra de taran, cu o palarie cu boruri largi īnfundata pīna la ochi, si care rataceste tot timpul pe cīmp, merge pe la tesatori si pe la ta­rani dar fuge de lumea din burg?Dar nu intentioneaza sa stea aici prea multa vreme. Ar vrea numai sa se mai īntremeze; as­teapta fara īndoiala cine stie ce gest sau ce vorba care ar putea face sa renasca īn el īncrederea de alta data. "īnfrīngīndu-si propriul orgoliu", pare avid de caldura care i-a lipsit vreme de trei luni, caldura caminului. O va gasi la "pasterie", unde se reīntoarce ca "un dine zbīrlit" care are nevoie de mīngīieri?

Dupa acesti doi ani de absenta, pastorul īi face o primire "prieteneasca si fermecatoare" - recu­noaste el - dar īsi da seama īn curīnd ca īn sinea lor, atīt tatal cīt si ceilalti din familie sīnt la fel de neīntelegatori, iar el se considera victima lipsei lor de īntelegere. īn cercul familiei el ramīne "strainul".

Au trecut ani, Vincent a fost supus multor īn­cercari. Pastorul a ramas īnsa neschimbat īn bine-cuvīntata lui liniste; e sigur ca a actionat totdeau­na cīt se poate de bine, ieri ca si astazi. Dincolo de primirea lui amabila, Vincent n-a gasit, ceea ce fara s-o marturiseasca, nadajduia, elanul capa­bil de a trezi afectiunea pierduta.

Cum va putea deci sa traiasca pe līnga ai sai? Primele zile au fost dificile, Vincent nu stie cu exactitate cum anume ar trebui sa priveasca vii­torul, dar nici īn privinta sederii lui īn casa pa­rinteasca, pentru a-si putea continua acolo munca, nu primeste din partea celor interesati un raspuns mai clar, sau spontan si calduros. "īntr-o seara, se hotaraste ca mai pot sta aici o vreme - a doua zi dimineata mi se spune: trebuie sa ne mai gīn-dim īnca la asta."

^ Vincent compara cazul lui cu cel al prietenului sau Rappard care si-a instalat atelierul la Utrecht, īn casa parinteasca. De ce lui i se refuza ceea ce altii acorda fara discutii, ca un lucru "de la sine īnteles"?

Vincent nu-si va putea stapīni mīnia pe care aceasta atitudine o adauga la amaraciunea strīnsa cu ani īn urma.

Dupa cīteva zile are cu tatal sau o discutie  despre  care  se  grabeste  sa-1  informeze  pe  Theo.

TRĂDAREA LUI THEO

E multa vreme totusi de cīnd Vincent nu mai asteapta nimic de la pastor si de la cei din preaj­ma sa. Le īntoarce spatele, lasīndu-i alaturi de Tersteeg si de multi altii īntr-o lume fata de care nu are nici ura, nici mīnie, dar pe care vrea s-o ignore; refuza sa acosteze la acest tarm. Daca revine asupra acestei chestiuni chiar īn vreme ce cauta un refugiu la "pastorie" o face pentru ca resentimentele lui au un alt motiv, mai profund si care īl afecteaza mult mai mult.

sederea la Nuenen va marca ruptura definitiva cu familia. Dar, īn acelasi timp, ea situeaza si pre­cizeaza raporturile dintre cei doi frati; e un mo­ment esential prin faptul ca determina destinul de pictor al lui Van Gogh. Aceasta prietenie a fost cu totul altceva decīt afectiunea generoasa, asa cum e īndeobste considerata, a unuia care da spre a-i permite celuilalt sa traiasca si sa picteze. Interminabilele scrisori din aceasta epoca de la Nuenen, dintre care multe n-au fost cunoscute decīt īn 1952, cīnd s-a editat "Centenarul", pre­cizeaza ceea ce īnainte se putea doar banui. Aceas­ta prietenie a dobīndit caracterul unei adevarate pasiuni si astfel - mai ales īn acesti ani cru­ciali - a formulat exigente, a cunoscut momente de amaraciune sau de stralucire.

Vincent a fost alungat din singuratatea de la Drenthe de deceptia cauzata de refuzul lui Theo de a alege meseria de pictor. El a crezut īn acest destin imaginar asa cum pe vremuri a crezut īn iubirea Ursulei. Dorinta lui are aceeasi forta ca si iluzia care i-o provoaca. Astazi ca si ieri, nu admite ca lucrurile sa fie altfel decīt le-ar vrea el, adica asa cum īi par lui ca sīnt.

īnca din prima scrisoare expediata din Nuenen, īncepe din nou sa vorbeasca despre meseria de negustor de arta pe care o exercita Theo, mese­rie careia el īi aduce mult mai multe reprosuri decīt parintilor sai, revine asupra acestui ciudat comert care da valoare comerciala unor opere fa­cute de oameni pentru oameni si care n-ar trebui   sa fie decīt niste daruri din moment ce impun atītea sacrificii! Nu are mai multa īncredere īn cei care cumpara decīt īn cei care vīnd.

Se poate concepe ca o opera care izvoraste din inima si e facuta cu degetele īndrumate de geniu sa fie masurata īn cifre, sa fie evaluata? Cum pot pretind; negustorii o asemenea aberatie? īi evoca pe Rembrandt, pe Millet, pe Israels: "Putin ma intereseaza ca una din pīnzele lor costa un golo­gan sau o suta de bilete de o mie de florini. Asa ca negustoria cu obiecte de arta nu ma intere­seaza deloc.

"Nu ma intereseaza decīt daca ma gīndesc la tine si numai cīnd ajung sa ma īntreb daca e posibil sa-ti placa aceasta meserie."

Aceasta idee īl chinuie pe Vincent ca si iubirea pe care i-a refuzat-o Kee. Afectiunea lui pentru Theo īnseamna pentru el si durerea de a-1 vedea īn tabara celor pe care īi dispretuieste. Drama con­sta īn faptul ca Theo nu e īn lumea lui, īn uni­versul lui... Ca are īn cealalta "un anume rang" si considera acest rang drept o necesitate sociala cu care Vincent a rupt-o, īnca de la Haga, cu buna stiinta si nu fara zarva.

Theo nu-si da seama ca o apuca pe un drum gresit, la capatul caruia va deveni asemenea celor care-1 īnconjoara? "De ce sa ucizi o parte din tine, sa renunti la ce e mai bun īn sufletul tau?"

Cīteva luni mai tīrziu, īi va adresa acest patetic avertisment: "Nu vreau sa te vad printre cei me­diocri, pentru ca te-am iubit prea mult, da, pen­tru ca te iubesc īnca prea mult ca sa pot suporta sa te īmpotmolesti, sa te vad ajuns īntr-o stare de toropeala."

Acestor reprosuri, din ce īn ce mai vehemente, Theo le raspunde, īncercīnd sa se justifice asa cum de altfel īncearca sa-1 faca pe fratele sau sa īnte­leaga ca īn cazul tatalui lor nu este vorba numai de o "vanitate de pastor", ci de motive, de puncte de vedere justificabile. Ceea ce pentru Vincent e un motiv bun de si mai violenta razvratire. īi aminteste lui Theo propriile lui vorbe: "Seman tot 173   mai  mult  cu Pa",  spre  a-1  face  sa  īnteleaga  ca daca si el, Theo, va deveni "un Van Gogh" ca Pa sau Cornelis Marinus, el īi "va īntoarce spatele."

E posibil ca acest frate iubit sa fie, si el, unul dintre aceia īn care "lumina e neagra"...

Iata ce-1 obsedeaza acum, ce-1 chinuie ca o rana deschisa.

Prezenta la pastorie a acestui pictor, cu īnfa­tisare de tarani, suscita īn Nuenen comentarii lesne de banuit. Acest personaj insolit, a carui existenta a fost mai mult sau mai putin tainuita, apare dintr-o data īn mijlocul acestei familii rigoriste si onorabile, venita de abia un an si jumatate prin partea locului, ca un subiect de reprobare, īntr-adevar, Theodorus avea oarecum dreptate cīnd īi scria lui Theo spre a-i face cunoscut un acord ce avea sa-i īngaduie lui Vincent sa locu­iasca si sa lucreze la el: "E īntr-adevar nevoie de curaj ca sa facem aceasta noua experienta; ne-am propus sa-i lasam toata libertatea īn privinta felu­lui sau ciudat de a se īmbraca .. ."

Discutia n-a dus la nici un rezultat. Fiecare si-a pastrat pozitia. Vincent vrea cu orice pret sa se agate de acest ultim refugiu, pentru ca el īi ofera singurul mijloc de a-si continua munca.

E golita o spalatorie de līnga casa care-i va servi drept atelier si unde īsi va putea adaposti ceea ce el numeste "sfīntul calabalk" ... "Atelier īntr-o magazie de carbuni cu canal si cu o groapa pentru balegar", astfel īl descrie el, cu amaraciune, fratelui sau.

Se apuca de treaba, porneste īn cautarea mode­lelor. Le va gasi printre tesatorii care trudesc īn conditii īngrozitoare, īn cocioabe īntunecoase, pen­tru fabricile din Eindhoven, orasul vecin. Discu­tiile lui cu taranii, lungile plimbari fara tinta pe ogoare si prin cīmpiile cu maracini ca si īm­bracamintea lui ciudata au facut ca īn privinta lui sa circule tot felul de povesti si i-au atras si o po­recla: "nea pictorul" ...

Pe aceste meleaguri care sīnt si ale lui, si chiar īn sīnul familiei, Vincent este mai singur ca ori-cīnd. Nu ia parte deloc īn viata comuna; "pas­toria" nu e caminul lui. Vincent nu mai are camin.

"N-AM PROCEDAT BINE ..."

De īndata ce a putut intra īn stapīnirea spalato­riei, pleaca la Haga pentru a expedia lucrurile pe care le-a lasat īn grija gazdei sale^ A petrecut o zi la Rappard care 1-a īncurajat sa ramīna īn continuare la tatal sau, īn ciuda greutatilor. A revazut-o pe Sien.

Cīteva zile mai tīrziu, dupa o noua despartire, coplesit de suferinta ce se adauga acum resenti­mentului, revine la Nuenen pornit īmpotriva lui Theo pe care īl acuza ca vara precedenta 1-a īm­pins s-o rupa cu Sien, lucru ce astazi si-1^ repro­seaza. "Din moment ce ne-am despartit ramīnem despartiti; numai ca la urma urmelor regretam ca nu am ales o cale de mijloc; afectiunea noastra mutuala dainuie, pentru ca are radacini prea adīnci si baza ei e prea solida ca sa piara dintr-odata."

īi relateaza lui Theo cum Christine a avut o "conduita demna", muncind ca spalatoreasa pentru a-si putea creste copiii, īn ciuda sanatatii ei subre­de. Se lasa amagit? Nimic nu autorizeaza o ase­menea afirmatie.

"Frate, am gasit-o īntr-o neagra mizerie si sīnt īnca adīnc īndurerat din aceasta pricina. Evident, īmi dau seama ca s-a īntīmplat mai ales din cauza mea, dar tu ai fi putut sa vorbesti altfel."

... "N-am procedat bine". .. Iata cum judeca acum hotarīrea lor. In sfaturile care l-au īn­demnat atunci sa plece, Vincent descopera cu amaraciune partile rele ale lui Theo, "felul de a-i privi pe anumiti oameni". Mintal īl si­tueaza īn clanul lui Tersteeg si al burghezilor unde si pīna acum considera, dar numai ocazional, ca se afla de fapt, datorita atasamentului sau fata de meserie. Din acest moment, vreme de cīteva luni va cauta, cu placere parca, sa deschida aceasta rana; va rascoli īn trecut, īn relatiile lor, fapte care ar putea fi un cap de acuzare īmpotriva fra­telui sau, ca un amant gelos, dupa ce a intervenit o ruptura.

"Cīt despre prietenia noastra, frate, ea e foarte  zdruncinata ..."

Descopera īn Theo doua firi opuse, "doua firi care se lupta", si īl acuza ca īn acea ocazie a la­sat sa actioneze latura cea rea: "esti crud cu toata īntelepciunea ta, dupa pilda lui Pa, care se com­porta adesea īn acelasi fel.

"īti repet: crud. Pentru ca exista oare un lucru mai crud decīt sa rapesti sprijinul unei femei atīt de nenorocite, de prapadite, si al copilasului ei? Sa nu-ti īnchipui ca vei reusi sa te convingi ca nu despre asta ar fi vorba, si nici ca era doar o himera de-a mea. Sa nu-ti īnchipui ca vei reusi sa crezi ca, la urma urmelor, nu era vorba decīt de o tīrfa prapadita si de copiii unei tīrfe. Motiv īn plus, dupa parerea mea, de a-ti fi sincer mila de ei - de altfel eu am dovedit prin fapte ca nu-ti spun vorbe īn vīnt".

... "Probabil ca nu ai constiinta de a fi savīrsit o fapta rea", continua el, si daca totusi a vrut sa le faca un serviciu femeii, copiilor si lui īnsusi, le-a facut "un serviciu pe dos" ...

La Haga, Vincent are o lunga convorbire cu Christine. Au īnteles ca era imposibil, si fara īndo­iala, inutil sa reia viata īn comun. Dar, pe masura ce īn noptile lui de nesomn si īn timpul plimbarilor solitare Vincent īsi stīrneste resentimentele de care e coplesit, ajunge sa se convinga ca astazi ar avea dreptul sa nu mai asculte decīt de propria lui constiinta. "Am īnca tot atīta, daca nu chiar mai multa afectiune pentru ei..." īn numele caror principii, pe care el le respinge, au vrut sa-1 smulga din caminul ce si 1-a īntemeiat? Vrea din nou sa-si faca auzita vointa si, īn timp ce lui Theo īi scrie ca nu e decis, tatalui sau īi spune ca se gīndeste sa se reīntoarca la Christine si chiar s-o ia de sotie. "I-am vorbit lui Pa despre aceasta chestiune pentru a repune pe tapet problema «dreptul parintesc» de a īmpiedeca o solutie de acest gen, pentru ca el a adus-o īn discutie."

Or, Theo, care-si cunoaste fratele, are toate mo­tivele sa se teama ca nu cumva acesta, din bravada sau din dorinta de a-si afirma independenta, sa ia de la cap aceasta lamentabila poveste. īnainte chiar ca fratele sau sa-i relateze noua discutie pe care a avut-o cu pastorul, "pretinde" ca Vincent sa renunte odata pentru totdeauna la aceasta femeie, asa cum el īnsusi a recunoscut adesea - si chiar ieri - ca e necesar sa faca. si cum ar putea-o ajuta īn situatia actuala din moment ce nu cīstiga un ban?

Nu acesta e argumentul care-1 va convinge pe Vincent. Replica imediat īn legatura cu starea de dependenta īn care īl tine īn prezent ajutorul fra­telui sau: "Nu-mi sta īn putere s-o ajut, īn orice caz pentru moment. Sīnt deci mai ales īn puterea ta, si concomitent īn puterea multor altora care nu pot fi de acord cu mine. N-o sa ma poti face sa renunt la ea, cu toata puterea ta financiara. Pen­tru ca īn privinta femeii nu voi ceda, si vreau sa afirm acest lucru cīt se poate de clar īncīt sa-1 auda si cei tari de ureche. Declar dinainte ca am hotarīt sa īmpart cu ea tot ce este al meu si ca nu doresc sa accept de la tine bani pe care, fara nici un gīnd ascuns, nu-i pot considera ca un bun al meu".

Theo considera deci banii pe care-i trimite fra­telui sau drept o pomana; si, ce e mai grav, "con­ditionata"? Vincent nu va admite niciodata aceasta situatie. Libertatea pe care el le-o lasa altora vrea sa-i fie si lui recunoscuta, sa fie lasat sa traiasca si sa actioneze dupa cum crede el de cuviinta. Din acea clipa, īn mintea lui ruptura a devenit fapt consumat. Nu-1 mai considera pe Theo ca alta­data; nu-1 mai socoteste frate sau prieten; acum va da īn vileag tot ceea ce i-a parut suspect īn ati­tudinea lui, pentru a-1 coplesi cu reprosuri, pentru a gasi motive sa-i refuze prietenia si chiar banii aceia care "nu-i mai fac placere".

Totusi, pe la mijlocul lui ianuarie, un eveniment de familie face sa dispara pentru o clipa resenti­mentele pictorului. īn timp ce cobora din trenul ce-o aducea de la Helmond, unde s-a dus ca faca niste cumparaturi, Moe - mama - a cazut si si-a fracturat femurul drept. Iat-o deci imobilizata pentru sase luni. īn Vincent se redesteapta imediat spiritul de devotament si īmpreuna cu surorile lui - mai ales Wilhelmine, cea mai mica - īngrijeste bolnava si totodata da o mīna de ajutor la tre­burile gospodariei.

Aceasta "catastrofa" are si alte consecinte pentru caminul pastorului. Vincent pune la dispozitia ta­talui sau banii pe care tocmai ii primise de la Theo si cu care voia sa-si achite datoriile pe care le facuse la Furnee, tatal tīnarului sau prieten, topo-graful, care īn curīnd avea sa-1 ameninte cu sechestrul.

O domnisoara batrīna care locuieste īmpreuna cu surorile ei īn casa vecina īsi ofera si ea ajutorul la treburile "pastoriei". Are vreo patruzeci de ani si se numeste Margot Begemann. E o fire blīnda, sensibila, si viseaza, ca si Vincent pe vremuri, sa se devoteze aproapelui; fiindca toata lumea din tīrg īsi bate joc de "nea pictorul", ea se simte atrasa de el. Accidentul lui Moe īi va apropia; se leaga un īnceput de prietenie pe care totusi Vincent n-a īncurajat-o deloc.

Pentru moment are cu totul alte gīnduri. si īn primul rīnd, e preocupat sa cīstige ceva bani spre a-si aduce si el contributia la cheltuielile im­puse de īngrijirile ce trebuie date mamei. Din nou īi cere lui Theo sa faca efortul de a-1 ajuta sa vīnda.

Dupa accident, vazīndu-i devotamentul, pasto­rul i-a spus lui Vincent ca poate sa stea la el o vreme fara sa plateasca ceva. Astfel ca banii pe care-i primeste de la Theo īi permit pictorului sa-si achite vechile datorii pe care le are la Haga. A ajuns oarecum pe linia de plutire, dar īn viitor - desi pentru moment tonul scrisorilor lui e mai putin agresiv - īsi propune sa procedeze altfel. Din moment ce nu mai e īnhamat īmpreuna cu Theo la aceeasi treaba, nu va putea accepta sa-i fie o povara, "sa traiasca pe spinarea lui", asa cum a fost deja acuzat, īn trecut, ca ar vrea traiasca pe socoteala unchilor lui. I-o spune fara mīnie, de data aceasta, dar cu fermitate: "Declar cu tarie ca socotesc banii pe care i-am primit pīna acum de la tine ca o datorie pe care o voi lichida de va fi posibil, chiar daca tu ai īn aceasta privinta alte pareri".

Pīna atunci, īi face fratelui sau urmatoarea pro­punere: "Iti voi trimite lucrarile mele, vei retine din ele tot ce ti se pare demn de retinut, dar tin sa consider banii pe care-i voi primi de la tine īncepīnd din martie ca fiind bani cīstigati de mine. si voi socoti ca e cīt se poate de just ca la īnceput sa-mi dai mai putin decīt mi-ai trimis pīna acum".

Vincent propune aceasta solutie care-i permite sa mentina raporturile lui cu Theo, dar pe alte baze. Nu-i cere sa-i ia lucrarile "īn calitate de negustor, ci ca om care jnte'.ege sa īntreprinda ceva pentru cei de felul sau, pentru cei care sīnt īnca la īnceput".

īi lasa lui Theo grija de a aprecia valoarea si posibilitatile de vīnzare a acestor lucrari. si fara sa mai astepte raspuns īi trimite, la 13 februarie, un prim colet postal continīnd trei "mici tablouri si noua acuarele".

NEGUSTOR SAU PROTECTOR?

De-acum īncolo Vincent īi va trimite fratelui sau regulat, īn schimbul banilor pe care-i primeste, aproape toate operele sale: desene, picturi. "Vreau sa fiu liber de orice obligatie fata de tine...", īi scrie el īn scrisoarea aceea din februarie. īntr-ade­var, din acel moment - daca cei doi frati ar fi putut citi viitorul - Theo e cel care devine obli­gat!

E constient oare de acest lucru?
īn^ aceasta privinta, trebuie relevata o impor­
tanta divergenta ce apare īn traducerile facute
dupa scrisorile lui Vincent. īn cea a lui Georges
Philippart (Grasset, 1947) se poate citi īn ras­
punsul pe care Vincent īl da observatiilor lui Theo:
»cred ca e adevarat ceea ce spui, ca munca mea
trebuie sa se īmbunatateasca .. . (scrisoarea 358).
Aceeasi fraza devine īn Corespondenta completa:
«Cred ca ai dreptate, vreau sa spun ca opera mea
valoreaza mult mai mult..." . Aceasta interpretare falsi­fica opinia care s-ar putea face īn legatura cu atitudinea lui Theo. Chiar daca acesta crede īn talentul lui Vincent - ceea ce nu e īnca sigur - nu crede īn valoarea comerciala a lucrarilor lui. Iar pictorul, nu numai ca īsi da seama de acest lucru, dar i-o si spune fara sa-1 menajeze:

"Pīna īn prezent, n-ai vīndut nimic - nici la pret bun nici la rau - si ca sa-i spun adevaru­lui pe nume, cred ca nici n-ai īncercat vreodata sa vinzi".

N-a discutat pīna acum despre acest lucru pen­tru ca, īn fond, lui Vincent īi repugna vīnzarea. I-a scris īn acest sens de nenumarate ori, si īn masura īn care Theo, prin ajutorul pe care i-1 da, colabora la opera lor comuna, putin īi pasa daca aceasta e rentabila sau nu. Astazi, dupa ce acest pact intim a fost desfacut, situatia nu mai e aceeasi.

. . . "Trebuie s-o scot la capat, Theo. Lasīndu-ma īn nadejdea ta, am ramas tot unde eram acum cītiva ani; ceea ce spui tu acum despre lucrarile mele: «Sīnt aproape vandabile, dar...» e strict identic cu ce mi-ai scris cīnd ti-am trimis de la Etten primele mele schite din Brabant."

Dar daca Theo īi refuza lucrarile, va face el īnsusi demersuri pe līnga negustori. Theo nu le va refuza, dar īn aceasta situatie se simte strīns cu usa. īsi va schimba din aceasta cauza parerile si atitudinea? Are īncredere īn arta lui Vincent numai pentru ca spera īntr-un viitor care mereu se īndeparteaza. Nu-1 descurajeaza; dar nici nu-1 mai īncurajeaza, si e oarecum de mirare, date fiind relatiile lui cu impresionistii, ca nu-i arata fratelui sau, cu mai multa franchete sau cu mai multa brutalitate, ce anume din pictura lui merge īmpo­triva unei evolutii pe care, de altfel, pictorul retras īn cīmpiile cu ciulini nici n-are cum s-o cunoasca. Asupra acestei chestiuni vom reveni ceva mai tīr-ziu. īn aceasta īmprejurare, spiritul timorat al lui Theo a facut un deserviciu lui Vincent. "Am im­presia ca eziti, ca nu arati nimanui lucrarile mele; ba chiar cred ca nici nu le vei arata īntr-un viitor apropiat."

Totusi Vincent trebuie sa vīnda de acum īncolo din motive multiple si imperioase: ca sa nu se mai īndatoreze la Theo, ca s-o ajute pe Christine si pe copiii ei, de asemenea ca sa dea bani si īn casa īn care traieste "din mila", pentru a-si cumpara lu­crurile de care are nevoie si īn primul rīnd culori: "Trebuie sa-ti dai seama ca nu ma pot resemna cu situatia actuala; pe oriunde ma duc, si mai cu seama acasa, sīnt tot timpul īntrebat ce tac cu lucrarile mele, daca īmi aduc vreun cīstig etc. īn sfīrsit, aproape toata lumea se intereseaza de po­vestea asta si asteapta sa vada ce-o iesi de-aici".

Acum nu mai e īn singuratatea din Drenthe, si pentru altii, ca si pentru el īnsusi, Vincent are nevoie sa stie īncotro merge. Va fi nimicita oare credinta care-1 sustine?

īn aceasta lunga scrisoare - care dateaza pro­babil de la īnceputul lui martie - Vincent im­plora, īsi dezvaluie nelinistea, mīnia, dispretul si o profunda amaraciune: "Deschis vorbind, nu ti-as purta pica daca mi-ai spune fara ocol ca lucrarile mele sīnt mediocre, sau ca din diverse motive nu te poti ocupa de ele, dar nu e frumos din partea ta sa le vīri undeva īntr-un colt si sa nu le arati; cu atīt mai mult cu cīt īn acelasi timp ma asiguri - nu am nici o īncredere īn asigurarile tale - ca nu le gasesti rele. Nu cred, si la rīndul tau nici tu nu crezi ce spui. Deoarece tu īnsuti spui ca īmi cunosti munca mai bine decīt oricine, am tot drep­tul sa presupun ca ai despre lucrarile mele o pa­rere foarte proasta si ca nu vrei sa-ti murdaresti mīinile cu ele. - si-atunci de ce sa mai insist?"

Face bilantul anilor care s-au scurs si al anului īn care au fost prieteni. Ceea ce astepta el de la Theo era sa-1 "ajute sa progreseze", sa-si puna cauza lui "la inima". "Bani, desigur" - deoarece banii īnseamna ca el va "continua sa munceasca" si va putea "sa aiba rabdare".

De rabdare e la fel de satul ca si de viata pe care o duce, fara camin si fara dragoste "Ţi-am spus  atunci  (altadata)  ca  īmi  repugna  sa  traiesc singur, ca as prefera sa traiesc cu o tīrfa neno­rocita decīt sa traiesc singur ...

"Sa trecem peste cei doi ani, pe care cu greu mi-i explic, īn cursul carora am fost tulburat de idei religioase - de un fel de misticism - dar īn rest am dus o viata destul de pasionata."

La Nuenen - fapt de care īsi va da seama ceva mai tīrziu - lumea īl priveste cu suspiciune si relatiile lui amicale cu Margot alimenteaza can­canurile din oras. Surorile domnisoarei batrīne sīnt īngrijorate de prietenia ei cu "nea pictorul"... Despre aceste lucruri īnca nu-i spune nimic lui Theo; si de ce i-ar spune? "Nu ma mai gīndesc la tine ca la un frate, ca la un prieten, cu bucuria de altadata."

īi reproseaza ca uneori s-a folosit de ajutorul pe care i-1 da ca sa-i influenteze hotarīrile si ca sa joace rolul unui protector fata de care e mai mult sau mai putin obligat sa se supuna ... "N-am ce face cu protectia ta, daca tu nu faci nimic pentru munca mea.. ." Revine asupra legaturii sale cu Christine pe care, mai mult decīt altii, Theo o dezaprobase "si poate pe buna dreptate, recu­nostea el, dar am ajuns sa mi se faca lehamite de parerile tale si de dreptatea ta" . . .

"Nu mai vreau sa primesc banii tai daca tre­buie sa ma conformez moralei tale ..."

Pe masura ce scrie tonul devine tot mai agresiv - dar s-ar putea spune oare ca devine si ne­drept cīnd, reprosīndu-i-se ca "nu si-a pastrat ran­gul", el raspunde ca totdeauna i s-a dat exact nu­mai atīt cīt sa nu moara de foame?

Cauta o solutie care sa le īngaduie sa ramīna īn punctul unde se gasesc acum, "sa evite o dis­puta violenta īnca vreo cītiva ani de-acum īnainte, din moment ce nu ne hotarīm sa rupem acum relatiile noastre - o disputa care ne-ar putea face sa ne urīm".

Cum sa evite o asemenea situatie? "Fi-vei Pa II? - unul mi-ajunge", adauga el. De mai multe saptamīni īl bate gīndul sa se instaleze la Anvers unde ar reusi poate sa vīnda ceva. Daca nu,   ce  se   va   īntāmpla   cu   el?   Nu   stie   nici   nu  cauta sa stie. Dar exista un lucru pe care īl re­fuza, un lucru pe care īl repeta cu īngrijorare īn mai multe scrisori: "Nu vreau sa devin protejatul tau, Theo, nu vreau . .."

UN CONTRACT CIUDAT .. .

Este desigur regretabil ca raspunsurile lui Theo la aceste scrisori nu au fost publicate. Ele ar fi īn­gaduit sa fie si mai bine interpretat acest conflict dramatic - si care va dura sase luni - īn de­cursul caruia raporturile dintre cei doi frati vor aparea īntr-o lumina noua. Intrucīt majoritatea biografilor lui Van Gogh n-au facut aluzie la acest conflict - si, cel putin pīna īn 1952, din motive temeinice - ni s-a parut necesar sa citam numeroasele extrase reproduse mai sus, si īn acest fel sa prezentam "documentele procesului" mai degraba decīt o interpretare romantata a eve­nimentului. Din cele o suta de scrisori expediate de Vincent de la Nuenen, zece nu au fost publi­cate īn primele editii, iar treizeci si trei au fost trunchiate. Aceste cifre relevate de L. Roelandt, īn lucrarea sa Vincent van Gogh si fratele sau Theo, spun destul de mult despre importanta acestei dispute. Se va vedea mai departe cum con­secintele ei vor trece dincolo de problemele mate­riale ce sīnt puse īn discutie si vor depasi chiar si conflictul sentimental care-i dezbina pe cei doi frati. Tocmai dupa aceasta amara experienta - fiindca trebuie sa recunoastem ca Theo nu-i apre­ciaza pīnzele - Vincent va descoperi adevaratul sens al picturii pe care pīna atunci mai mult sau mai putin īl subordonase sensului sentimentelor. Criticile lui Theo, carora li se īmpotriveste cu vehementa, īl rascolesc, dar aflīnd despre ele nu­mai din ripostele pe care le primeste, nu le cu­noastem decīt latura cea mai putin justa, tocmai latura īmpotriva careia Vincent putea sa reactio­neze stiind ca are dreptate. Astfel īsi putea īn­gadui sa scrie: "īmi servesti parerea pe care ar  avea-o juriul  Salonului  daca  ar  trebui  sa-mi  ju dece lucrarile, desi stii foarte bine ca niciodata n-am intentionat sa trimit ceva pentru Salon".

si continua cu aceasta diatriba careia fontii pa­troni īi servesc drept tinta:

"In rezumat, spui ca te vei ocupa de desenele mele daca ele merita osteneala, daca ai putea sa le asezi alaturi de Millet si Corot.

"Te cred cu draga inima, dar īmi dau seama ca īn acest caz as putea sa ma adresez altora, nu numai tie. Fiindca īti place sa-mi amintesti ca firma Goupil & Comp. face mai ales comert cu arta de felul celei a lui Millet si Daumier, īti voi raspunde ca firmei Goupil & Comp. nu i-a pasat de Millet īnainte ca Millet sa se vīnda bine - si nici de Daumier. Pe vremea debutului lui Millet si al lui Daumier, firma Goupil & Comp. se in­teresa mai mult de Julien Brochart si de domnul Paul Delaroche - pe care, Delaroche, nu-1 con­sider un mare domn, īntelegi? Iata, asta-i firma Goupil & Comp."

Dar īn criticile lui, juste sau nu, Theo nu ia acea pozitie neta pe care Vincent o reclama cu aceeasi insistenta cu care īncearca sa provoace o ruptura definitiva. Theo nu numai ca 1-a lasat singur cu "sarcina lor comuna" - acesta e ter­menul pe care fratele sau 1-a folosit adesea - dar acum nu mai crede nici īn munca pe care Vincent o continua, singur, īmpotriva tuturor din jurul sau, renuntīnd pentru ea la ceea ce el nu­mea "viata adevarata". Pentru pictor, comportarea lui Theo se aseamana cu tradarea unei iubiri.

Theo accepta pīnzele pe care i le trimite Vin­cent, dar nu mai vrea sa se angajeze, e īn astep­tare. Or - fie ca le vinde, fie ca le pastreaza ■- faptul ca īi achizitioneaza lucrarile cu satisfactie, ar fi pentru Vincent mai mult decīt o īncurajare, o dovada ... "din partea ta, scrie el, o marturie de īncredere īn viitorul meu, dar nu voi īncerca sa-ti smulg aceasta dovada ..."

Ar trebui sa credem ca, ulcerat de o atitudine pe care si el, la rīndul sau, o poate considera drept ingratitudine, Theo refuza sa-i ofere frate­lui  sau o  dovada pe  care īn  alta situatie poate ca i-ar fi dat-o? Ţine oare, īn fata acestui or­goliu care se īmpotriveste, sa-si umileasca fratele, facīndu-1 cu orice pret sa simta ca se afla īntr-o stare de dependenta? Niciodata n-a īncetat si n-a rarit ajutorul īn bani pe care i-1 trimitea. Dim­potriva, se pare ca adesea raspunde la injurii trimitīnd o alta bancnota. Vincent a putut sa-i scrie: "Daca-ti este absolut imposibil sa faci alt­ceva decīt sa-mi trimiti, frateste sau nu, bani, poti sa-ti pastrezi banii..." Theo nu-i va pastra, iar Vincent, de voie de nevoie, īi va primi.

īn acest duel fara iesire, ei ajung īn cele din urma la un fel de conventie absurda pe care Vin­cent o confirma īn acesti termeni, acceptīnd ba­nii ca bani "cīstigati": "E de la sine īnteles ca īti voi trimite īn fiecare luna lucrarile mele. Aces­te lucrari vor fi, asa cum spuneai, proprietatea ta; sīnt absolut de acord cu tine ca vei avea drep­tul absolut de a nu le arata nimanui si ca eu nu voi avea nimic de obiectat daca vei gasi cu cale sa le distrugi ... Vreau sa merg mai departe, am nevoie de bani ca sa progresez si vreau sa-i cīs-tig cu orice pret, asa ca, īn consecinta, chiar daca putin īmi pasa sau nu-mi pasa de tine, nu voi rupe legatura noastra si voi accepta totul, daca e nevoie, atīta timp cīt banii pe care mi-i trimiti īn fiecare luna, fara sa-mi pui conditii īn privinta a ceea ce pot si ceea ce nu pot sa fac, īmi vor fi utili sau indispensabili".

"Parerea pe care o am despre tine si despre banii tai contrabalanseaza parerea pe care tu o ai despre mine si despre lucrarile mele."

PREZENTUL sl VIITORUL

De-a curmezisul  vicisitudinilor  acestei  furtunoase prietenii, ciudatul tīrg va dainui pīna la moartea pictorului. Acesta va primi cu regularitate de  la tratele sau singurii bani care-i īngaduie sa traias­ca - totdeauna prost - si sa munceasca. La fel » credincios, Vincent īi va trimite aproape toate 5   pīnzele lui, fiind din ce īn ce mai putin interesat sa le arate sau sa le gaseasca vreun achizitor. E multumit ca ele acopera cheltuielile pe care le face Theo iar lui īi permit sa "progreseze", sa mearga mai departe. Pare indiferent fata de soar­ta lor. Va lasa la pastoria din Nuenen toate lu­crarile pe care nu le-a trimis fratelui sau si care, īn parte, vor fi dispersate, fiind vindute ca obiecte de ocazie. La Anvers va lasa īn voia soartei tot ce a pictat acolo. Celelalte lucrari se vor īngra­madi īn strimtul apartament al lui Theo, deoarece sīnt "proprietatea" lui.

Dar Vincent a acceptat pentru moment aceasta conventie īmpins de nevoi. "Sa lasi sa zaca lu­crarile mele īntr-un colt, asa cum faci tu, asta se cheama neglijenta..." īi scria el īnainte de a īn­cheia pactul. Ceva mai tīrziu va adauga: "Ar trebui sa rupem relatiile noastre din moment ce īmi dau seama ca pierd ocaziile de a vinde fiind­ca accept banii tai".

Aceasta ruptura nu se va produce deoarece Vin­cent nu va putea sa vīnda. N-are nici aplicatia si nici mijloacele necesare; sarcina lui consta īn cu totul altceva, el trebuie sa creeze, sa picteze. Dar e de netagaduit ca vede just situatia. Daca Theo 1-a salvat, īntr-o anume masura el a contri­buit si la pierzania fratelui sau. Afectiunea lui nu poate fi pusa la īndoiala, dar īn afara de ca­racterul sau timorat - opus caracterului lui Vin­cent - si īmprejurarile au facut ca la urma urme­lor el sa fie cel mai prost situat pentru a-1 putea impune pe pictorul Van Gogh asa cum va īn­cerca sa-i impuna pe Monet, Renoir, Gauguin. Se poate aprecia dupa īngrijorarea pe care i-o īm­partaseste īn mai multe rīnduri fratelui sau - si mai ales īn vremea cīnd acesta se afla īn Drenthe - ca situatia lui Theo la "D-nii Goupil &c Comp." era precara, nemultumitoare - sau cel putin asa si-o imagina el. Cum ar fi putut acest colaborator, atīt de putin sigur pe situatie īn ciuda constiin­ciozitatii sale, sa faca pe cineva sa creada īntr-un pictor "amator" care avea si dublul dezavantaj de a-i fi frate si, mai rau, da a fi un fost sala­riat  al Casei,  destituit  (sau  aproape)  pentru in disciplina si pentru munca lui mediocra; dezavan­tajat īn plus - daca mai era nevoie - de direc­torul unei sucursale din strainatate, dl. Tersteeg, cu care s-a certat si care era sigur, el īn orice caz, ca Vincant nu e un artist? Chiar daca ar fi vrut sa-1 prezinte astazi patronilor sai pe acest "cusurgiu" ca pe un geniu - sau pur si simplu ca pe un pictor "vandabil" - Theo ar fi riscat, printr-o astfel de tentativa, sa se expuna sarcas­mului patronilor sai care ar fi considerat ca e pus pe glume. Vincent nu se īnseala cīnd īi re­proseaza fratelui sau ca n-a "īncercat niciodata" sa-i vīnda pīnzele - sau cel putin n-a īncercat la Goupil. Theo nu va īncerca niciodata. si cum ar fi putut interveni pe līnga alti negustori fara sa fie acuzat ca slujeste "concurenta"?

Data fiind pozitia lui, nu-i va putea da nici un ajutor imediat, chiar daca mai tīrziu va ajun­ge, sa creada īn geniul lui Vincent. Nu va avea alt mijloc de a asigura realizarea pictorului de-cīt banii pe care-i trimite si pe care'astazi oricum nu-i mai putea considera drept un dar caritabil.

Vincent era prea mīndru, prea independent, ca sa-i accepte ca atare. īsi dadea seama, chiar daca numai el gīndea acest lucru, ca nu i-a propus un tīrg care sa-1 pagubeasca si ca lucrarile lui va­lorau mai mult decīt primea pentru ele, iar īn ultima  instanta  beneficiarul  va  fi  Theo.

Spre sfīrsitul vietii, cīnd va īntelege ca nimic nu se va schimba īn situatia lor, Vincent va spu­ne: "īti voi da banii sau īmi voi da sufletul".

Theo n-a mai apucat sa mediteze asupra acestei dileme. Dar sotia si fiul lui au trait. Fiecare pīn-za si fiecare scrisoare de-a lui Vincent avea sa-i rasplateasca pe mostenitori pentru generozitatea lui fheo si, īn acelasi timp, prin difuzarea lor, pīnzele si scrisorile aveau sa-i faca dreptate ge­niului lui Vincent.

XII. PICTORUL ŢĂRANILOR

"Exista, fara īndoiala, momente cīnd esti scīrbit de oameni, inclusiv de propriul tau eu ..."

īn acest fel īi īmpartaseste Vincent amaraciunea sa pictorului Van Rappard. īn mod miraculos prietenia lor dainuie de aproape cinci ani dar, . īn cuarīnd, ea se va destrama. si īn acest caz, ca si īn privinta tradarii lui Theo sau a mizeriei, Vin­cent se va resemna.

īn ciuda framīntarilor lui obsedante, munceste
fara īntrerupere, facīnd un dublu efort īn ceea
ce priveste desenul si pictura. Modelele lui sīnt
tesatorii alaturi de care a petrecut multe cea­
suri, urmarindu i cum lucreaza la razboaie. Cu
ani īn urma, la Courrieres, a fost izbit de acesti
muncitori īn care vedea ,,tipuri īnca inedite" pe
care voia sa le "aduca la lumina". Pentru Vin­
cent, scopul artei sale era sa arate omului truda
oamenilor. īmpreuna cu tesatorii, asa cum pe vre­
muri facuse cu minerii, el se cufunda īn adīncul
beznei, īn baracile īntunecoase unde se savīrseste
munca misterioasa care le īngaduie "celor goi sa
se īmbrace". Urmarind īn jurul siluetelor masive
ale masinilor gesturile precise, repetate fara īn­
cetare, ale tesatorilor, pictorul vede totdeauna
omul din Biblie supus caznei ce i-a fost data,
frate al taranului si al minerului, aserviti cu totii
luptei elementare īmpotriva frigului si a foamei.
Din ianuarie pīna īn iulie 1884, el realizeaza pe
acest motiv zece pīnze si numeroase desene.E posibil de asemenea ca īn fata pīnzei ce se tesea sub ochii lui, din fire de diverse culori, Vincent sa fi intuit legi cromatice care īn eu-rīnd aveau sa devina pentru el o preocupare obsedanta.

īngrijorat de reticentele lui Theo, īi trimite cī-teva desene lui Rappard, cerīndu-i parerea. Apre­cierile īncurajatoare ale acestuia īl īndeamna sa-i mai ceara sa arate lucrarile trimise unor amatori care ar fi eventual dispusi sa le achizitioneze. "Sīnt obligat sa fac acest lucru. Daca n-as fi obligat, fii sigur ca as prefera sa-mi pastrez studiile si n-as consimti sa le vīnd." Amatorii poate vor avea īn­credere īn el, dar la negustori ("fara nici o excep­tie"), precizeaza el - si e de banuit la cine se refera - "e sigur ca nu va gasi nici apreciere, nici buna-oredinta, nici īncredere ..."

īn schimb, īi vorbeste lui Theo despre Rappard si e uimit ca si de pictura acestuia fratele sau se intereseaza la fel de putin ca si de pictura lui. Dar sentimentul unui efort comun e de ajuns ca sa-1 mai īnsenineze pe solitar. Scrisorile pe care le adreseaza fratelui devin mai putin agresive si dau asigurari ca si relatiile cu lumea din Nuenen s-au īmbunatatit.

īn mai, renunta la spalatoria de la presbiteriu si īsi aranjeaza un atelier īn casa paracliserului bi­sericii catolice de la care īnchiriaza doua camere - "una mare si una mica si care dau dintr-una īntr-alta" ca sa lucreze īn cele mai bune conditii. La propunerea lui, Rappard vine sa petreaca vreo zece zile la Nuenen īnainte de a se duce la Ter-schelling, o insula din Frise, unde a mai fost de cīteva ori. Lucreaza īmpreuna prin cocioabe si pe cīmpuri.

Economiile pe care le face la banii pentru mīn-care - deoarece tatal sau īi asigura īntretinerea - īi permit lui Vincent sa se dedice din nou pictu­rii. Atentia pe care Rappard o acorda desenelor lui īl īmbarbateaza, si daca n-are īndrazneala de a pretinde ca īl egaleaza īn materie de colorit, are totusi sentimentul ca īn aceasta privinta face ceva 89   progrese. Ambitia lui e rabdatoare, dar din ce īn ce mai ferma. Iubirea ce i-o arata Margot Bege-man, iubire care s-ar putea crede ca e mai de­graba entuziasm si admiratie, face si ea ca Vincent sa-si recapete īncrederea īn sine fara de care nu poate trai. īn sfīrsit, prin iunie, Theo īnsusi vine pe neasteptate la Nuenen. īn bucuria revederii, cei doi frati uita de resentimentele trecute. Prie­tenia lor se va lega oare din nou?

O BUTADA DE-A LUI DELACROIX . ..

īn prima scrisoare expediata dupa vizita lui Theo, Vincent transcrie un pasaj din cartea lui Charles Blanc: Artistii timpului nostru. Acest pasaj se re­fera la "tonul local" si citeaza cuvintele lui Dela-croix care afirma ca "marii coloristi nu fac tonul local": "ceea ce e perfect adevarat, spune Dela-croix, iata un bun exemplu (arata cu degetul to­nul cenusiu si murdar al pavajului). Daca i s-ar fi spus lui Paolo Veronese: Picteaza-mi o frumoasa femeie blonda a carei carnatie sa aiba tonul aces­ta, el ar fi pictat-o si, īn tabloul lui, femeia ar fi fost o blonda".

Theo i-a adus fratelui sau aceasta carte scrisa de un contemporan cu scopul de a-i face cunos­cuti pe "artistii timpului sau" ale caror opere sau tendinte Vincent le ignora; de multi dintre ei nici macar n-a auzit. Theo i-a vorbit despre pictorii de la PaTis, pe care tinerii īi considera astazi ca fiind sefi de scoala: Delacroix, Courbet. I-a oferit de asemenea Maestri de altadata de Fromentin. Th^o e sigur - poate i-a si spus fratelui sau - ca Vincent, īn ciuda tuturor eforturilor lui, nu se va putea dezbara de anumite idei, de anumite traditii, daca nu va avea constiinta constantei evolutii a artei careia doreste sa i se consacre. Din aceasta fraza cuprinsa īn scrisoarea urmatoare: "īnteleg tot ce vrei sa spui prin «prea negru»" - rezulta ca fratele sau a īncercat sa-1 lamureasca si ca 1-a sfatuit sa renunte la bitum si la brunul īnchis care domina toate picturile de la Nuenen si pe care Vincent le apara cu pasiune.

Dar ceea ce-i spune Theo īl nelinisteste. si chiar daca nu-i da dreptate, convingerile lui nu mai sīnt atīt de ferme. "Te aud citīnd foarte multe nume noi si ajung sa nu īnteleg nimic, dat fiind ca n-am vazut absolut nici o lucrare de-a acestor pictori."

"Iar din ceea ce spui despre «impresionism», am īnteles ca este cu totul altceva decīt credeam eu; dar īnca nu mi-e prea clar ce anume īnseamna aces termen."

Singuratatea intelectuala īn care traieste de ani de zile īl priveaza de aceste fecunde schimburi de idei la care visa altadata. Scrisorile lui Theo si lecturile sīnt singurele porti ce-i sīnt deschise spre arta. īntr-adevar, e obligat sa descopere totul numai prin meditatiile sau instinctul lui. si totusi va reusi atīt de bine īncīt atunci cīnd va sosi la Paris se va afla imediat pe picior de egalitate cu marii maestri ai timpului.

Deocamdata ceea ce īncearca el sa redea neīn­cetat este "clarobscurul cald al unui interior īn­tunecos si prafuit". si totusi e izbit de butada lui Delacroix. Ea īl va lamuri - confirmīnd sfatu­rile lui Theo - asupra legilor pe care le desco­pera dintr-o data chiar si īn anumite opere pe care le admira. Daca un gri murdar pare luminos - ca īn anumite ceruri ale lui Corot - culorile vii pot si ele sa fie mai vii sau mai stinse īn functie ie cele pe līnga care sīnt puse. Aceasta descoper re a raporturilor dintre culori īl conduce pe Vincnt exact pe drumul pe care Theo ar fi vrut sa-1 vada angajat, dar atasamentul sau fata de pictorii care-i plac, sensul precis pe care vrea sa-1 dea artei sale, īl fac sa se intereseze mai pu­tin de "lucrurile mai noi". īn timpul sederii sale la Nuenen, continua sa picteze "negru", avīnd totusi, ici-colo, cīteva tuse vii, iar īn unele cro­chiuri acuarelate o anume prospetime ce anunta evolutia care se pregateste. īn cursul anului urma­tor, cīnd va studia raporturile dintre culori, va aescoperi legile a caror aplicare sistematica īi va fi revelata de pictorii de la Paris: "Vazute de . aProape, cele mai bune tablouri si tocmai cele mai complete din punct  de vedere  tehnic sīnt facute din  pete  de  culoare  puse  una  līnga   alta,   si  nu au efect decīt de la o anume distanta".

Mintal, Vincent a parcurs singur drumul ce duce la impresionism.

IUBIREA UNEI FEMEI

īnca din primele saptamīni ale sederii sale la pas­torie, Vincent planuieste sa mearga la Anvers unde ar vrea sa reia contactul cu pictorii si cu negusto­rii. Dar lunile trec; ramīne la Nuenen pentru ca iubeste natura, pentru ca aici gaseste modele si poate folosi pentru pictura banii pe care-i primeste de la Theo. Avīnd atelier poate lucra īn liniste. Pe neasteptate, se amelioreaza si relatiile lui so­ciale. Mergīnd īntr-o zi la Einhoven ca sa cum­pere culori, īn pravalia negustorului face cunos­tinta cu un fost bijutier, Hermans, acum anticar, care la vīrsta de saizeci de ani si-a pus īn gīnd sa-si decoreze singur sufrageria cu tablouri repre-zentīnd diversi sfinti. Vincent īl convinge sa pic­teze īn locul acestor "personaje mistice", tarani a caror munca va simboliza anotimpurile si care vor fi mult mai apti sa "stīmeasca pofta de mīncare a celor pe care-i va invita la masa". Hermans ac­cepta iar Vincent va desena pīnzele pe care ama­torul nu va avea decīt sa le copieze. Drepit com­pensatie, Hermans īi va plati cadrele, culorile si modelele, iar tablourile, dupa ce vor fi fost co­piate, vor fi restituite autorului. Vincent e īn-cīntat de acest aranjament care-i permite sa lucreze fara profit - dar si fara cheltuiala.

Or, īn aceasta fericita stare de spirit, o noua drama vine sa tulbure viata pictorului. Relatiile lui cu Margot au continuat, dar se pare ca īn aceasta noua aventura sentimentala rolurile s-au inversat. De data aceasta, Margot e cea mistuita de o pasiune pe care multa vreme si-o īnabusise si īn care īsi pune toate sperantele. Vincent regreta ca n-a cunoscut-o mai de mult; acum ea īi face impresia, scrie el nu fara  umor,  ca e "o  vioara de Cremona deteriorata  de un reparator incapabil Miscat de iubirea ei, Vincent e gata s-o ia de sotie daca ea doreste. Pīna una-alta, asteptīnd sa se lamureasca situatia, el o respecta, fiind, dupa cīt se pare, prea putin pasionat si deloc dornic sa atraga asupra lui mīnia celor cinci sau sase harpii - surorile mai mari - care zilnic īs,i co­plesesc sora mai tīnara cu reprosuri si amenintari din cauza relatiilor ei cu "nea pictorul" - cu acest incapabil, cu acest personaj straniu care a ajuns de rīsul lumii.

Lucmuirile au mers pīna acolo īncīt, dupa o noua discutie, īntr-un acces de disperare, Margot se otraveste. Nelinistit pe buna dreptate de exal­tarea ei, Vincent 1-a prevenit, cu trei zile īnainte, pe fratele femeii ca se teme de o eventuala de­presiune nervoasa. Margot a asteptat momenul īn care avea o īntīlnire cu Vincent ca sa ia otrava si, fara īndoiala, sa moara īn bratele lui. Cīnd si-a marturisit fapta īncepuse sa nu mai prea poata vorbi si sa se contorsioneze ... Cu ajutorul frate­lui ei, chemat īn mare graba, nefericita a fost dusa la un medic din Eindhoven care a constatat ca femeia īnghitise stricnina amestecata cu cloro­form sau laudanum care avu efect de antidot. Transportata apoi la Utrecht, unde familia, ca sa evite cancanurile din tīrg, spunea ca s-a dus sa faca o vizita, Margot se restabileste cu greu­tate si fiind mereu sub amenintarea unei boli de nervi.

Vincent se duce s-o vada si petrece o zi alaturi de ea. Gestul ei, pe care el īl considera o conse­cinta a unei atitudini ce-i reaminteste de atitudinea propriei sale familii fata de el īnsusi - acea "re­ligie a rangului social cu care fac negot oamenii onorabili", are darul sa-1 apropie de tīnara fe­meie a carei afectiune a ramas nealterata. Uneia dintre surori, care si-a permis sa-1 interpeleze īn legatura cu aceasta drama, īi replica īntr-o ma­niera foarte dura. "īn privinta scandalurilor īncep sa fiu mai bine īnarmat ca sa le curm cīt mai re-93   pede", īi scrie el fratelui sau. Dar confidentele pe cace i le face lui Theo se pare ca au avut drept re­zultat dīteva remarci sarcastice care au turnat gaz peste foc... si Vincent constata: "Nu pot scapa de impresia ca ceea ce ne dezlbina e un conflict fatal..."

Dar īnsusi sensul pe oare fiecare dintre ei īl da vietii īi stīrneste pe unul īmpotriva celuilalt; fie ca era vorba de familie, de sentimente, de arta sau de bani. Unul respecta ceea ce altul dis­pretuieste. Cum s-ar putea pune de acord? Vin­cent nu poate decīt sā-si deplīnga fratele. si īn acest sens evoca Libertatea lui Delacroix: "Soarta a facut sa ne pomenim īn doua tabere dusmane, desi eu sperasem ca tu vei evolua altfel si ca ne vom regasi de aceeasi parte a baricadei".

Deocamdata ei aipara cauze opuse. Vincent nu-si face iluzii īn privinta soaritei lui, dar prefera sa fie alaturi de cei care ramīn credinciosi fata de ceea ce sīnt, fata de ceea ce vor sa fie, fara sa cedeze ambitiilor care altereaza chiar si intentiile cele mai bune. Va avea, fara īndoiala, mult de luptat si mult de suferit. Totusi credinta lui īn viitor e din ce īn ce mai ferma. Oricare ar fi ob­stacolele <x-i vor sta īn cale, are certitudinea ca va izbīndi.

" ... si voi vedea raza alba īnainte de a īn­chide ochii..."

UN ELEV DE-AL LUI VINCENT

Despre aceasta epoca din viata lui Vincent avem o marturie directa, cea a lui Anton Kerssamakers, un tabacar de vreo patruzeci de ani, destul de īnstarit, oare, la fel ca si bijutierul Hermans, voia sa^si consacre timpul liber picturii. Vincent a ac­ceptat sa-i dea cīterva lectii de care elevul a pro­fitat cīt se poate de bine. El si-a publicat īn apri­lie 1912, īntr-un saiptamiīnal olandez, "De Amster-dammer" Amintirile sale despre Van Gogh īn ca­re evoca vremurile cīnd lucrau īmpreuna prin cīmpiile Brabantului: "Am facut mai multe excursii la Nuenen si am vizitat īntre altele o straveche   capela medievala, situata īn mijlocul cīmpului si 0 veche moara de vint līnga Lieshout. "Vincent era stoic. Voia sa se deprinda cu saracia ca un boem si se īntīimpla ca saptamīni īn sir sa nu ma­nānce carne, ci numai pīine si brīnza. «Asrtea nu se strica pe drum» - spunea el. si nu voia sa accepte altceva.

"Singurul lux pe care si-1 permitea era o plos­ca de coniac pe care o lua cu el īn toate excursiile, acesta fiind un obicei la care n-ar fi vrut sa renunte.

"Atelierul pe care-1 avea īn casa paracliserului era si el foarte boem. Cīnd intrai īnauntru ra-mīneai uimit vazīndu-1 cīt era de īntesat de pic­turi si desene īn acuarela sau creion reprezentīnd capete de barbati si femei care aveau nasurile īn vīnt, falcile proeminente, urechile mari, pumnii batatoriti si ridurile foarte accentuate. Alaturi de ele, tesatori, razboaie de tesut, oameni care sema­nau cartofi, femei care pliveau, nenumarate na­turi moarte, cam vreo zece studii īn ulei a stra­vechii capele din Nuenen, amintita deja, īn fata careia el se simtea totdeauna cuprins de extaz si pe care a pictat-o īn toate anotimpurile, pe vre­me frumoasa si urāta. Mai tīrziu aceasta capela a fost demolata de vandalii din Nuenen, cum le Spunea Vincent. Soba n-a fost niciodata curatita si era īnconjurata cu morimane de cenusa. Se mai aflau acolo cīteva scaune desfundate, un dulap īn care erau pe putin treizeci de cuiburi de pa­sari, diferite plante si muschi adunat de prin cīm-pia cu maracini, cīteva pasari īmpaiate, apoi mo­soare, Vīntelnite, un vas de ars jaratec, diverse iinstrumenite agricole, sepci vechi, palarii vechi, bonete femeiesti mur dare si ponosite, saboti etc. Cutia lui de vopsele ca si paleta au fost confec­tionate   la   Nuenen   dupa   indicatiile   lud."

In Amintirile sale, Anton Kerssemakers vorbeste despre o latura putin cunoscuta a ideilor estetice ale lui Vincent, care compara frecvent pictura cu muzica si, cu speranta de a sesiza mai bine co­respondentele, raporturile dintre cele doua arte, a luat la Eindhoven  lectii  de pian  de  la  un ba trīn organist. "Dar nu multa vreme, povesteste Kerssemakers, deoarece Vincent, īn timpul lectiilor, compara mereu tonurile pianului cu albastrul de Prusia, cu verdele smarald, cu ocrul sau cadmiul. Pīna cīnd īntr-o buna zi, crezīnd ca are de-a face cu un nebun, batrīnul organist a fost cuprins de o asemenea frica īncīt a īntrerupt lectiile."

Vincent īntretinea de asemenea relatii ou un functionar de la caile ferate, Van de Wakker, si cu fiul tipografului Gestel, īn atelierul caruia a reusit, tocmai datorita acestei prietenii, sa graveze cīteva litografii dupa tablourile sale.

Profesor benevol, Vincent se multumea sa le ceara elevilor sai, īn schimbul sfaturilor, cīteva tuburi de culoare cu care īsi potolea marea lui sete de pictura. "Caci vreau sa pictez mult, īi scrie el lui Theo, fara īntrerupere; vreau sa ajung sa nu mai lucrez cu jumatate din fortele mele, ci sa pictez de dimineata pīna seara."

De aceea, are nevoie de culori. īn ciuda certu­rilor care-i dezbina, el īi cere fratelui sau sa4 tri­mita un supliment de 20 de franci, de cīte doua ori pe luna; īi scrie din nou lui Mauve si lui Tersteeg, sperīnd ca īi va "recīstiga prin culoare". E ca un toxicoman privat de drog, nu-1 intere­seaza decīt pictura care a devenit scopul vietii lui. īn privinta mizeriei īn care e silit sa traiasca, scrie: "Nu pot suporta ca munca mea sa sufere din aceasta cauza".

Vorbeste mereu de plecarea lui la Anvers, dar nu pleaca pentru ca nu are mijloace si de teama ca ar putea pierde si refugiul pe caire i-1 ofera casa parinteasca.

īn afara de banii care-i sīnt necesari pentru pictura nu-1 mai intereseaza nimic. Theo se ofera sa-i trimita 50 de franci īn plus pentru a-1 despa­gubi pe tatal sau de cheltuielile pe care le are cu īntretinerea lui Vincent; el īnsa refuza sa se ames­tece īn aceasta afacere; daca Theo considera ca e necesar, sa trimita el īnsusi banii acasa.

īn ciuda solicitarilor repetate la care Theo ras­punde totdeauna, Vincent nu abdica nici de la mīndria  nici  de la certitudinile  lui:   "īnainte  de toate, retine acest lucru si pentru totdeauna: daca īti cer bani nu ti-i cer pe nimic; tu primesti īn schimb munca īn care-i investesc si, daca sīnt pen­tru moment īn īntīrziere fata de tine, sīnt pe cale ca īntr-o buna zi sa fiu chiaT īn avans".

ZILELE DE IARNA ...

In familie, atmosfera e din nou īncordata. Vizitele surorilor Begemann .- prea frecvente dupa pare­rea lui Vincent, desi el le invita - īntretin īn jurul lui, la "pastorie" un climat de ostilitate. Nu mai vine pe acasa decīt la culcare si pentru a-si lua mīnicarea pe care adesea o manīnca pe cīmp. "Vincent se īnstraineaza din ce īn ce mai mult de noi, īi scrie tatal lui Theo. Nu se mai uita la noi."

Cīnd vine toamna, picteaza peisaje melancolice - alei cu frunzele copacilor galbene, vechiul turn si "cimitirul taranilor", o moara de apa. si cīnd Rappard īi face o noua vizita, īn octombrie, e iarna.

Zilele scurte si īntunecoase, vremea urīta īl obli­ga sa stea īn atelier unde, de data aceasta, com­pune naturi moarte īn aceleasi -tonalitati de brun-īnchis: ulcioare, oale vechi patinate de mīinile taranilor. Se aviīnta īntr-o munca īnversunata voind sa picteze cincizeci de capete - si daca cincizeci nu ajung, va picta o suta! Capete de taranci de o asprime salbatica, cu trasaturi dure, accentuate, cu priviri care exprima nu seninatatea lui Le Nain sau resemnarea lui Millet, ci acceptarea fara iluzii a unui destin ce se aseamana cu un blestem.

Relatiile cu Theo sīnt din ce īn ce mai dificile; raporturile dintre cei oloi frati se mentin, desi la sfīrsitul anului 1884 Vincent propune de mai multe ori sa le puna capat odata pentru totdeauna: " ... m-ai facut sa īnteleg cīt se poate de limpede ca n-ai intentia sa te ocupi de mine si de munca mea decīt īn calitate de protector. Ce sa zic, mii de multumiri! E adevarat ca mi-ai trimis bani refulat,   dar  cu  raceala,   fara  prea  multe   vorbe, fara cea mai mica marturie de simpatie - īn timp ce eu lucram cu īncapatānare - dar mi-am dat seama din ce īn ce mai bine ca va veni un moment cīnd fiecare īsi va urma propria lui cale īn loc sa ne tinem unul altuia tovarasie pe acelasi drum".

Compara aceasta atitudine cu cealalta, careia el īsi īnchipuie ca i-a fost victima Maria, tīnara de care īn cele din urma Theo s-a despartit.

īn privinta lui Mauve si Tersteeg, dupa ce de­mersul lui Vincent s-a izbit de acelasi refuz ca si īn cazurile precedente, īi reproseaza lui Theo ca a avut o pozitie "neutra". Fiindca Theo n-a facut nimic ca sa-1 sprijine; scrisorile lui, pe care Vin­cent le compara acum cu "un fel de vitriol" de care trebuie sa se pazeasca, nu-i ofera īn chip de īncurajare deoīt "neīncrederea" lui. Theo ramīne credincios promisiunii sale ca si cum s-ar achita de o datorie. Dar nimic din comportarea lui nu mai aminteste de vechea prietenie. La propunerea lui Vincent de a pune capat relatiilor lor, Theo raspunde pīna la urma pe tonul unui "bun minis­tru al bele-artelor", īn niste termeni pe care Vin­cent īi repeta cu dispret: "Poate ca mai tīrziu, cīnd vei fi reusit sa te exprimi mai clar, s-ar putea ca noi sa descoperim unele calitati īn lucrarile tale de acum si sa adoptam atunci o atitudine diferita". Zilele de iarna se consuma astfel fara sa lase sa se īntrevada vreo iesire īn aceasta cearta vana si nici din situatia īn care se afla Vincent: "Nici un an n-a īnceput pentru mine mai mohorīt si mai trist", marturiseste el.

Theo, dimpotriva, īsi informeaza parintii ca afacerile lui merg bine. Datorita renumelui pe care si 1-a cīstigat la Boussod si Valadon, primeste din alta parte o oferta de 1.000 franci pe luna; suma enorma pe vremea aceea si pe care el īsi per­mite s-o refuze. Aceasta reusita nu-1 īmpiedica pe Vincent sa creada īn continuare ca negotul cu ta­blouri va intra īn curīnd īntr-o "panica generala". Dar se īnseala grav. In aceeasi scrisoare īn care īi vorbeste lui Theo despre succesul lui - si fara īndoiala ca la "pas­torie" se fac comentarii īn legatura cu cei doi frati - Vincent evoca conditia tesatorilor din Nuenen unde o familie - barbatul care tese si o femeie care īl ajuta sa depene bobinele - are pentru aceasta dubla munca un cīstig net de 4,50 fr. pe saptamīna, cam douazeci de franci pe luna. Iar cīnd tesatorul duce la o fabrica ceea ce a lucrat, adesea se īntoarce acasa fara sa fi ob­tinut o alta comanda. "Aici, īn momentul de fata, situatia e adesea deprimanta. Oamenii tac..."

Apropierea nu e facuta explicit dar e semnifi­cativ faptul ca Vincent a citat aceste cifre dupa cifra lui Theo. Acest contact permanent cu mize­ria muncitorilor si a taranilor, cu aceasta mizerie pe care burghezii, negustorii, cei de-o seama cu Tersteeg si Theo n-au cunoscut-o niciodata si nu vor s-o cunoasca, este un alt punct sensibil, o alta "baricada" īntre cei doi frati. Putinele lor referinte la problemele sociale din acea vreme re­leva o opozitie radicala, si o discutie mai des­chisa pe aceasta tema ar fi marit dimensiunile. "N-am nici posibilitatea si nici pofta sa ma mai opresc acum asupra acestui capkol. Ajunge. Dupa mine, morala conventionala e de-a-ndoaselea si m-as bucura daca timpul ar aseza-o īn picioare si ar īnnoi-o."

Nimic oare, īn ciuda fondului lor de dragoste frateasca, nu va putea sa reīnvie īncrederea din vremea tineretii? si totusi, cu toate bruftuluielile pe care trebuie sa le suporte si cu toata neīncre­derea pe care i-o arata Vincent, Theo pare mereu constient de destinul exceptional care-i este rezer­vat fratelui sau. īn octombrie al acelui an, īi scrie uneia dintre surori: "Vincent face parte din rīn-dul acelor fiinte care au vazut lumea foarte de aproape si s-au retras din ea. Acum trebuie sa asteptam sa vedem daca are geniu".

... si iata ca īn primele zile ale primaverii, la 26 martie, pastorul Theodorus se prabuseste pe pragul presbiteriului, dobortfc de o criza cardiaca...

MOARTEA TATĂLUI

Acest eveniment i-a strīns la pastorie pe toti mem­brii familiei, frati, surori, unchi. Resentimentele si dezacordul care-i dezbina pe Vincent si Theo nu rezista īn fata caldurii sentimentelor lor de dragoste. Aceasta īntālnire marcheaza un fel de īmpacare tacita si din nou, īn scrisorile ce le va scrie de acum īnainte, pictorul va vorbi despre opera lor comuna, de banii aceia care-1 fac pe Theo "pe jumatate" autorul creatiilor lui Vincent.

Ate loc un incident cu Anna, cea mai mare dintre surori, din pricina unor chestiuni banesti. Vincent se multumeste sa dea din umeri, fiind din ce īn ce mai indiferent fata de ceea ce s-ar putea crede despre el. Dar se decide s-o rupa definitiv cu aceasta familie pe care disparitia tatalui si a autoritatii lui o va duce la dezagregare. īi face cunoscut lui Theo intentia de a se muta la para­cliserul Sohafrat, īn atelierul īn care si asa īsi pe­trece aproape tot timpul. Acolo va putea sa se consacre īn īntregime singurului lucru care īl pre­ocupa de-acum īnainte, munca sa de pictor, care cīndva tot va reusi sa-i asigure existenta, fara ca el sa mai apeleze la ajutorul altora. Incidentul cu Anna īl determina sa renunte la partea lui de mostenire "deoarece, īi va explica el prietenului sau Rappard, arvīnd īn acesti ultimi ani grave di­sensiuni cu tatal meu, n-as vrea sa-mi arog nici un drept si nici sa dobīndesc ceva din ce i-a apar­tinut".

Pastorul a fost īnmormiīntat īn micul cimitir din jurul vechii biserici pe care Vincent a folosit-o ca subiect īn multe din studiile sale. Aceasta biserica era situata līnga prasbiteriu si poate fi remarcata īn mai multe pīnze si desene care īnfatiseaza gra­dina si chiar īn anumite picturi cu tesatori, īn care ea se vede prin ferestrele cocioabelor.

Ultimul studiu de pictura īnfatiseaza vechiul turn, cu clopotnita retezata si cu cīteva cruci īm­prejur, īn mijlocul unui stol de corbi. Aceasta tema funebra va fi reluata la Anvers īntr-un lan de grīu. El prefigureaza aici moartea templului dupa moartea pastorului. Aceasta pīnza a fost pic­tata, īntr-adevar, īn mai 1885, la doua luni dupa moartea tatalui.

Astazi din aceasta biserica n-a mai ramas nimic. Pe locul unde se īnalta ea odinioara, īn fata unui crīng, se afla un Hristos rastignit pe trunchiul unui copac mort si, ceva mai departe, abando­nata printre buruieni, alaturi de altele, piatra fu­nerara pe care abia se citesc cuvintele: "Aici odih­neste pastorul Theodorus van Gogh... 1822-1885".

Primprejur, vīntul sufla neostenit peste grīul abia rasarit.

Dincolo de ogoare se zaresc primele case din Nuenen si clopotnita profilata pe cer.

Moartea pastorului, care a provocat ruptura de­finitiva dintre Vincent si familie, a fost totodata, īn mod paradoxal, cauza unor certuri cu Anton van Rappard, certuri care vor dura cīteva luni si, īn cele din urma, vor strica prietenia dintre cei doi artisti. Luat pe neasteptate de eveniment si acaparat de venirea fratelui si a unchilor, Vin­cent neglijeaza sa-si anunte prietenul de moartea tatalui. Rappard a fost primit īn mai multe rīn-duri la pastorie. Or, ferparul ce i-a fost trimis, ca oricarei alte persoane, i s-a parut a fi nedemn de prietenia care-1 lega de aceasta familie, li trimite vaduvei o scrisoare de condoleante, dar tacerea lui Vincent i se pare o ofensa. Cīnd acesta reia co­respondenta īntrerupta timp de doua luni, trimi-tīndu-i o litografie dupa una din lucrarile lui, Rappard da frīu liber supararii sale si critica atīt 101    de violent compozitia, ba chiar si ambitiile pictoru'ui, īncīt Vincent, uluit, jignit, īi trimite misiva īnapoi, īnsotita de aceste cuvinte: "Tocmai am pri­mit scrisoarea dumneavoastra - spre marea mea mirare! Alaturat v-o restitui. Salutari". O prie­tenie veche de cinci ani se destrama din pricina unei neīntelegeri stupide. Zadarnic pretinde Vin­cent ca prietenul sau sa-si retracteze afirmatiile sale ofensatoare. īn zadar o cunostinta comuna, pictorul Wenkebach din Utrecht, īncearca o re­conciliere. Cīteva luni, urmeaza un schimb de scri­sori acerbe, jignitoare si pentru unul si pentru celalalt. Dar mīnia lui Vincent nu e durabila; fiecare sufera de pe urma acestei rupturi si īn cele din urma consimt sa "stearga cu buretele". "Ne­īntelegerea cu Rappard e complet data uitarii", īi scrie Vincent fratelui sau ... Dar, dupa cīteva saptamīni - nu se stie de ce... poate si din lipsa documentelor - corespondenta se termina cu o scrisoare care e totusi amicala. Nu se va mai vorbi de Van Rappard. Pictorul taranilor si-a pierdut si pe ultimul sau tovarajs.

"ŢĂRANI M1NCJND CARTOFI . . ."

si totusi vorbele de īncurajare ale acestuia l-au īndemnat pe Vincent sa se lanseze īn compozitia incriminata. Dupa schitele facute la Haga - gru­purile de lucratori la turbarie si culegatorii de cartofi - pictorul a revenit la figurile izolate. īi lipseste siguranta necesara pentru a plasa perso­najele īn spatiu, dar trebuie sa "mearga īnainte", īncepīnd cu primele luni ale anului 1885, face din ce īn ce mai multe studii de capete si de mīini pentru o mare compozitie īn care va īnfatisa ta­rani asezati īn jurul mesei la cina, mīncīntd car­tofi, fructul saracacios al trudei lor.

Decorul?  Interiorul unei cocioabe  din Nuenen, locuinta familiei De Groot, īn care si-a petrecut multe seri lucrīnd. īn martie, cīnd survine moartea tatalui, are schitata compozitia pe care i-o va arata fratelui sau. O reia īn luna urmatoare, adauga īnca un personaj. Sīnt acum cinci īn lumina zgārcita, ou o expresie ratacita, īndobitocita, asezati īn fata cartofilor aburind.. . O lume īnchisa, ob­scura, lipsita chiar si de acele minuscule ferestre ce dau spre cīmp si care pot fi remarcate īn a-proaipe toate pīnzele cu tesatori. īn prim plan, o fata vazuta din spate, īn contre-jour, īnchide cer­cul familiei - celula originara adunata īn jurul lampii, īn lumina care nu lumineaza ci contureaza doar relieful fetelor pe fondul lor de umbra. Pīnza e pictata īntr-o tonalitate verzuie, ca si cartofii aceia paliti de ger. "Eu pictez cu pamīnt", scrie Vincent. Nicicīnd bestiala servitute a omului nu a fost dezvaluita cu atīta cruzime, cu atīta forta dramatica.

īn mai, a treia pīnza - versiunea definitiva - īi este expediata lui Tiheo; aceeasi pīnza a carei litografie a stīrnit indignarea lui Rappard. Pentru Vincent, ea reprezinta un moment de mare im­portanta, e o īncercare de la care asteapta multe: "Toata iarna am tinut īn mīna firul acestei tesa­turi pentru care cautam un model definitiv, si daca acum a devenit o tesatura cu aspect aspru si grosolan nu e totusi mai putin adevarat ca fi­rele ei au fost alese cu grija si dupa anumite reguli. si s-ar putea sa fie o adevarata pictura cu tarani. stiu ca asta si aste".

"Daca un grajd miroase a balegar, foarte bine! De aceea si este un grajd".

"Un tablou cu tirani nu trebuie niciodata sa fie parfumat."

"Cīt despre Durand-Ruel, continua Vincent, chiar daca a apreciat ca desenele nu pretuiesc prea mult, arata-i acest tablou. N-are decīt sa-1 gaseasca rau sau bun. Dar arata-i-1 totusi, ca sa-si poata da seama ca noi investim multa energie īn lupita noastra. Vei auzi desigur spunīndu-se ca e un "ta­blou prost" si fii pregatit, asa cum sīnt si eu pre­gatit, sa auzi asemenea vorbe. Dar pīna la urma noi vom da ceva autentic si cinstit".

Se pare ca Theo s-a marginit sa-i arate pīnza lui Portier, un negustor din Montmartre care se interesa de studiile lui Vincent. Amīndoi gasesc ca aceasta compozitie e stīngace. Vincent preva­zuse ca asa se va īntīmpla si ca desenul va fi so­cotit incorect. Era la curent cu aceste aprecieri cīnd īi scria lui Theo rugīndu-1 sa arate pīnzele si cītorva colegi de la galerie: "Spune-i lui Serret ca as fi disperat daca figurile mele ar fi bune, spune-i ca nu le vreau de o corectitudine acade­mica, spune-i ca eu cred ca daca e fotografiat un om care sapa, īn mod sigur, omul n-ar mai sapa. Spune-i ca eu gasesc admirabile figurile lua Michel-angelo, desi picioarele sīn<t īn mod cert prea lungi, soldurile si coapsele prea mari. Spune-i ca eu so­cotesc ca Millet si Lherimitte sīnt adevarati pic­tori pentru ca nu picteaza lucrurile asa cum sīnt ele, dupa o analiza aprofundata si seaca, ci asa cum Millet, Lhermitte, Mic'helangelo le simit. Spu­ne-i ca marea mea dorinta este sa īnvat sa fac astfel de inexactitati, astfel de anomalii, astfel de remanieri, astfel de modificari ale realitatii īncīt din ele sa iasa, da, minciuni daca vrei tu, dar mai adevarate decīt adevarul literal".

īn Ţarani mīncīnd cartofi Vincent a vrut sa faca altceva decīt sa dovedeasca abilitatea lui de mestesugar. Prin fetele acelea, mīinile acelea, fruc­tele acelea extrase din pamīnt, īn cina taranilor, el exprima ciclul vital al alimentului dezgropat din pamīnt ca sa hraneasca trupurile acelea ce se vor reīntoarce īn pamīnt. "Nu īn zadar am me­ditat eu seri la rīnd, asezat līnga foc, īn casele minerilor, ale muncitorilor de la turbarii, iar aici, īn casele tesatorilor si ale taranilor exceptīnd se­rile cīnd munca nu-mi lasa timp si pentru gīndire.

"Cunoscīnd viata taranului din fiecare clipa a zilei, am ajuns sa fiu atīt de intim amestecat īn aceasta viata īncīt īntr-adevar aproape ca nu ma mai gīndesc la nimic altceva."

Munca lui e viata lui. si o vrea īn armonie cu el īnsusi: "sa te multumesti doar sa ai ce mīnca, ce bea, ou ce te īmbraca si unde sa dormi, sa ai cele cu care se multumeste taranul..."

īi spune atunci lui Theo: "Eu sīnt un pictor al taranilor" si īi vorbeste despre dorinta lui de a ramīne printre ei, pe meleagurile Brabantului pe care ai sai, dupa moartea tatalui, vor sa le para­seasca spre a se stabili la Leyda sau īn alta parte. S-a despartit "fara zarva" de maica-sa si de su­rori si s-a mutat la Schafrat, īn atelierul lui. Acolo si lucreaza atunci cīnd nu cutreiera cīmpiile īn tovarasia taranilor cu care, de-aoum īnainte, "dez­gustat de civilizatie", vrea sa-si īmparta viata si bucuriile: ,,... e fo?.rre mult sa te simti, iarna, īn largul tau prin zapada: īn largul tau printre frun­zele galbene ale toamnei; īn largul tau vara, prin holdele de grīu copt; sa fii fericit primavara, prin iarba; e foarte mult sa fii mereu īmpreuna cu se-ceratorii si ou tinerele tarinei, vara ou cerul imens deasupra ta, iarna īn colibele afumate. si sa-ti spui: toate acestea au fost dintotdeauna si vor exista totdeauna!"

īn timpul plimbarilor prin cīmpiile acoperite cu maracini, īn lungile ceasuri pe care le petrece prin cocioabe, realizeaza pīnze pe care se grabeste sa le trimita lui Theo spre a nu fi mereu tentat sa le retuseze. Ele sīnt tot atītea dovezi ale muncii lui, ale vietii lui grele; manīnca frugal numai pīine si brīnza, lupta ca si taranul cu natura care e īn acelasi timp ostila si amicala: " ... pe cele patru pīnze pe care le vei primi, am strīns cu si­guranta vreo suta de muste, poate chiar mai mult; fara sa mai pun la socoteala praful, nisipul etc. si de asemenea fara sa mai pun la socoteala faptul ca, īn cele doua ceasuri cīt a trebuit sa-mi car pīn­zele printre maracini si hatisuri, e posibil ca o crean­ga sau altceva sa fi zgīriat īn tacere pīnza etc". ^ . ■. Tot atītea marturii despre ceea ce preocupa gīndirea lui creatoare!

TEMA FECUNDITĂŢII

In pi/iza aceea, atīt de prost primita de cei carora    " ^ destinata, a investit ceea ce vedem   noi   as­tazi īn ea: totalul celor 12 ani de eforturi īn directia unei picturi care sa raspunda dublului sens, plastic si psihologic pe care, dupa parerea lui, īl comporta opera de arta si ale carui exigente le rezuma īn doua scrisori adresate lui Theo īn acea privavara a anului 1885: "...ceea ' ce vreau sa exprim: ca toate obiectele sīnt ro­tunde, ca forma, ca sa spun astfel, nu are nici īnceput nici sfīrsit, ca ea constituie un tot viu si armonios". si "īn acest fel eu caut sa īnvat nu sa desenez o mīna, ci un gest, nu un cap de o exacti­tate matematica, ci o expresie profunda. De pilda, omul care sapa adulimecīnd viīmtul cīrīH ridica pentru o clipa calpul, sau oīnd vorbeste. īnitr^un cuvīnt viata".

Viata. Aceasta este īntr-adevar tema esentiala si la drept vorbind singura tema care anima pīnzele din Nuenen, primele - dupa perioada de ucenicie de la Haga - care constituie o opera semnifica­tiva si coerenta. Pīnzele din ceea ce se numeste ,.perioada olandeza" sīnt caracterizate prin factura lor grosolana, prin tonalitatile surde. Folosirea bi­tumului, la fel ca si īn tablourile peisagistilor francezi din secolul al nouasprezecelea, a si dena­turat cea mai mare parte a operelor din acea vre­me care, īntunecate la origine, ise estompeaza din ce īn ce mai mult īntr-o masa maronie. Ce va ra-mīne din ele ,peste o suta de ani?

si totusi fara sa poata fi comparate cu extra­ordinara bogatie a operelor din ultimele perioade, acestea de acum prezinta implicit tot ceea ce va urma, sub aspectul motivelor tematice si chiar - prin contrast sau prin inversiune - sub aspectul facturii.

Aceste motive Vincent le rezuma īntr-un singur cuvānt: viata. Nu aparenta pe care realitatea o da fiintelor si lucrurilor, ci esenta lor.

īnca de pe vremea cīnd era la Haga, a schitat pentru prima oara tema fundamentala, aceea a Semanatorului. Aceasta tema constituie firul con­ducator, legatura ce va uni īntreaga opera a lui Van Gogh. Din acest gest si din acest act deriva celelalte motive ce se vor dezvolta ulterior īn se-riile īn care apar munca taranului si lanul de grīu.

El compara pictura īnsasi cu grīul care trebuie sa īncolteasca pentru a putea rodi. "Esti grīu, īi scrie el lui Theo..." īndemnīndu-1 sa se faca pictor. De la samiīnta la spic, de la semanator la secera-tor, aceasta e tama fecunditatii care se dezvolta si se largeste la dimensiunile pe care le-am desci­frat īn Ţarani mincīnd cartofi: ciclul vietii care renaste fara īncetare prin taina pamīntului care-o nutreste.

Trebuie subliniat, chiar din aceasta prima epoca a operei pictate, constantele care justifica si de­termina activitatea prin care īnsusi Vincent se realizeaza si se desavīrsaste. Din aceasta munca obscura pe care o continua cu īnversunare īn sin­guratate si mizerie vor īnflori marile opere. Vin­cent este astazi plugarul, semanatorul, tesatorul care īmbina cu rabdare firele urzelii, minerul care smulge pārniīntului hrana focului. Vor veni zilele stralucitei recolte, a tesaturilor bogate īn culori, a flacarii care īncalzeste si lumineaza. Aceasta transmutatie lenta la capatul careia pictorul īsi va fi consumat viata este dupa chipul si asema­narea tainei lucrurilor.

īn cursul celei de a doua perioade a sederii lui la Nuenen, īn toamna anului 1885, īn pīnzele care au ajuns pīna la noi domina alte doua mo­tive: motivul cuiburilor si cel al bojdeucelor. Naturi moarte? Peisaje? Ambele sīnt pictate īn aceeasi maniera, sīnt facute din aceeasi materie. Ele constituie un motiv unic. Vincent spune despre boj­deucile zgribulite sub acoperisurile lor de paie ca sīnt "mici cuiburi de oameni". si aici ne aflam īn fata temei fecunditatii, a fecunditatii fiintelor: oameni sau pasari, purtīnd grija "clocitului", si a nasterii care asigura sub aspectul reproducerii - asemenea grauntei sub aspectul hranei - perpetua­rea vietii. Este semnificativ faptul ca īn femeie Vincent a iubit totdeauna mama. Chiar si īn cazul tinerei Ursula, Vincent a fost miscat de instinctul e' matern. īi spunea, dupa cum s-a mai aratat «īngerul cu pruncii". Alaturi de Kee Vos Stricker, cīnd Vincent s-a īndragostit de ea, se afla un alt copil, un orfan. si Sien n-ar fi ramas oare o simpla aventura daca n-ar fi fost īnsarcinata atunci cīnd a cunoscut-o Vincent? Sau daca copilul ei, "mogīl-deata" de care el vorbea cu atīta tandrete, n-ar fi ajutat la īnghebarea acelui camin derizoriu īn care totusi Van Gogh a cunoscut prima si ultima lui fericire omeneasca?

Aceasta este "viata adevarata" la care a visat, pe care n-a cunoscut-o niciodata si pe care n-o va putea realiza decīt prin intermediul unei opere geniale dar totodata, ba poate chiar īn primul rīnd, a unei opere de individ predestinat, de vizionar.

Criza mistica a lui Van Gogh era un preambul. El īsi īnchipuia ca i-a trecut de īndata ce a rupt-o cu pastorii, cu tatal sau ...

De fapt ea a īnceput odata cu arta lui.

DAMNATUL DIN NUENEN

Vizita pe care i-o face Theo īn august n-a ame­liorat raporturile lor, mai putin īncordate, dar care se mentineau anevoie. Din nou, ca pe vremea cīnd Vincent se afla la Drenthe, negustorul de arta este īngrijorat de viitorul sau. Dupa cum reiese din scrisorile lui Vincent, Theo īi reproseaza fratelui mai mare ca are fata de el o atitudine dusmanoasa si ca se bucura oarecum de insuccesele lui mate­riale. Dar este fondata o asemenea banuiala din moment ce Theo marturiseste ca cifra lui de afaceri se ridica la 500 000 franci pe an? Dimpotriva, Vincent se arata mai conciliant; spera din nou ca vor realiza "mica lor afacere cu picturi", care ar fi "sufletul unei afaceri pe care am putea-o pune la cale ceva mai tīrziu"; si din nou īsi sfatuieste fratele sa se faca pictor. "Viata la tejghea e ceva trecator ..." scrie el.

īn privinta lui, īn privinta propriului sau destin, are convingeri ferme. "Pe masura ce īmprejurarile exterioare devin mai putin favorabile, forta mea interioara, si prin aceasta īnteleg vointa mea de lucru, creste."

Iata īnsa ca noi necazuri īncep sa4 hartuiasca. Furnee, tatal amicului sau, topograful  din Haga, caruia Vincent nu i-a achitat facturile pentru niste culori, īl ameninta cu sechestrul. Pentru 30 de florini pe care Vincent nu-i poate achita si pe care Theo declara ca nu-i poate plati.

Relatiile pictorului cu taranii -  si se pare ca īn mod   deosebit,  relatiile  lui  cu   "mīncatorii   de cartofi", familia lui De Groot si cu fiica acestuia Gordina   -   sīnt   interpretate   gresit.    De   data aceasta, parohul bisericii catolice īi reproseaza lui Vincent ca are o comportare familiara cu "oameni de conditie inferioara" si ajunge chiar sa le inter­zica enoriasilor sai  sa mai pozeze pentru pictor. "O tānara femeie care a pozat pentru mine  a ramas īnsarcinata, iar eu sīnt banuit ca as fi ames­tecat īn aceasta poveste", īi scrie ei lui Theo. Or, responsabil  de   aceasta  īntīmplare  e  tocmai  unul dintre enoriasii preotului.

Vincent care nu accepta sa se lase dus de nas merge la primar si-1 roaga sa reaminteasca "dom­nilor preoti ca īn parohiile lor trebuie sa se inte­reseze  de lucruri  mai putin  materiale".  Ceea ce, dupa cum se si poate banui, nu rezolva situatia. Impresionati de interdictia preotului - pentru mo­ment, cel putin - taranii refuza sa mai pozeze. Celor  care sustin ca īn acest fel pierd un cīstig suplimentar, preotul se  ofera  sa le dea el  īnsusi banii daca persista īn  refuzul lor. Acest  fiu ne­demn este  acum obiect de  scandal. S-a despartit de familie ca sa-si afle linistea, nu ca sa traiasca īn conflict cu altii, dar acum lumea vrea ca el sa plece, sa scuteasca orasul de o prezenta īngrijora­toare, de un exemplu care tulbura constiintele si inimile. N-a contribuit si atitudinea lui la boala care i-a rapus parintele? Acest pictor, care n-are cautare, nu traieste oare pe spinarea fratelui sau? Se vorbeste despre o nenorocire care era cīt pe ce s-o  dea  gata  pe  Margot,   care  locuia  Unga  casa parohiala ...  si  ce-i cu copilul  pe care-!  poarta īn pīntece fiica lui De Groot? Ajung toate acestea pentru ca pastorii sa faca front comun īmpotriva oii   rīioase  care   ameninta   sa   contamineze   toata turma.   Vincent,   damnatul,   va   trebui   oare   sa-si ī0'   paraseasca "cīmpul de lucru"?




OBIECTUL sl CULOAREA

Or, īn corespondenta pictorului, se suprapune peste aceste necazuri, de care nu mai vrea sa se lase coplesit, o noua constiinta a artei sale. Din cartile aduse de Theo cu prilejul primei lui vizite la Nuenen, din convorbirile pe care le-au avut cei doi frati, din schimbul de idei cu Rappard, īn spiritul lui Vincent s-a format ceva, ceva ce de ase­menea s-a dezvoltat, a īncoltit īn taina.

īn cursul ultimelor luni petrecute la Nuenen, īn scrisorile adresate lui Theo, se afirma o certitudine ce creste, o certitudine ce releva depasirea unei etape decisive. Arta care īn curīnd avea sa se desa-vīrseasca īn operele lui, constiinta artei moderne se exprima īn reflectiile pe care Vincent le īm­partaseste fratelui sau - si le īmpartaseste lui īnsusi - asupra raporturilor prin care e legata de obiect, asupra sensului si ralului culorii īn ex­presia picturala. Cunoasterea acestei apropieri, aceste reflectii, pertinenta acestor observatii dez­mint legenda unui pictor nebun, a unui inspirat al carui geniu s-a manifestat bTusc, aproape fara ca el sa-si fi dat seama. Nkicīnd un creator n-a patruns mai adīnc īn secretele artei sale, nicicīnd expresia acestor preocupari n-a tradat mai multa luciditate, chiar si atunci cīnd parea, cīnd de fapt era, deosebit de īndrazneata.

Acum, Vincent īncepe sa banuiasca, dincolo de adevarul pe care-1 desluseste prin cāmpiile si prin bojdeucile din Brabant, o realitate diferita care nu se va exprima numai prin lucrurile pictate ci chiar prin culoare.

Pe nesimtite īn conceptiile lui se produce o ras­
turnare. Acum aspira la o pictura constructiva si,
īn acest mod, cercetatorul solitar se alatura celor
pe care īn curīnd īi va īntīlni la Paris. O parte
din stradaniile lui i se par acum depasite, inutile.
Dar subliniaza: "N-as fi vrut sa ma lipsesc de
aceasta eroare. .. Pot sa admit ca ar fi fost o
nebunie, o prostie, sa continui mereu īn aceeasi
maniera, dar nu si ca toata stradania mea n-a fost
decīt pierdere de timp."si declara:

"Un cap de barbat sau de femeie este de o frumusete divina, nu-i adevarat? Daca e privit cu seriozitate, cu multa seriozitate. Ei bine, aceasta frumusete a tonurilor, care īn natura se influen­teaza unele pe altele, se pierde īn cazul unei imitatii fortate, literale; se pastreaza renegīnd-o printr-o gama de culori paralele dar nu īn mod tatal exacte, ba chiar foarte departe de a fi con­forme modelului.

Sa te servesti totdeauna īn mod inteligent de tonurile frumoase care se formeaza singure cīnd amesteci culorile pe paleta, si repet: īncepīnd cu propria-ti paleta, cu experienta pe care o ai īn privinta amestecurilor care dau culori frumoase, īnseamna altceva decīt o copiere mecanica, ser­vila, a naturii.

Un alt exemplu: sa presupunem ca am de pictat un peisaj de toamna, arbori cu frunze galbene. Bun. Ce importanta are, din moment ce eu concep acest peisaj ca o simfonie īn galben, daca galbenul meu fundamental este sau nu galbenul frunzelor? Asta nu adauga sau nu scade decīt prea putin. Depinde īnsa mult, as zice chiar ca totul depinde de modul īn care eu simt infinitatea varietatii de tonuri din aceeasi familie.

... Culoarea exprima ceva prin ea īnsasi", conchide el.

Dar īsi da bine seama ca se afla pe un drum al carui capat e īnca departe, ca mai trebuie_sa īnvete mult, sa studieze, sa reflecteze. Ca trebuie sa mai vada "ceva din Chardin, din Rembrandt, din vechii maestrii olandezi si francezi ... sa mai reflectez īnca īn modul cel mai serios fiindca vreau sa ajung sa fac mai mult..."

si īn vreme ce grijile īl coplesesc, la Nuenen - dupa īntīmplarea cu modelele, preotul exercita presiuni asupra paracliserului ca sa4 dea afara pe chirias - Vincent are o asemenea nevoie de a verifica ceea ce intuieste, īncīt īn octombrie, īm­preuna cu prietenul sau Kerssemakers, va merge pentru cīteva zile la Amsterdam ca sa viziteze din nou muzeele.

Iata cum relateaza Kerssemakers aceasta vizita:

"Vincent a plecat cu o zi mai devreme si mi-a dat īntālnire pentru a doua zi īn sala de asteptare a clasei a IlI-a a garii centrale din Amsterdam. Cīnd am intrat īn sala aceea, l-am vazut pe Vin­cent asezat īn fata ferestrei pictīnd privelisti din oras, īnconjurat de o masa de oameni compusa din controlori de tren, calatori, muncitori etc. Era foarte calm, nu dadea nici o atentie publicului, si era īmbracat īntr-un ulster mitos, iar pe cap avea o caciula de care nu se despartea niciodata. Cīnd m-a vazut si-a strfīns foarte linistit uneltele si ne-am īndreptat spre muzeu. Ploua cu galeata, asa ca dupa putin timp Vincent, cu ulsterul si caciula lui, a ajuns sa semene cu o pisica plouata. Am luat o trasura, fapt care 1-a facut sa ma bodo­ganeasca: «Putin īmi pasa de Amsterdam, mi-a spus, prefer sa merg pe jos; dar daca dumneata nu vrei altfel, ma rog».

Clīnd am ajuns la muzeu si-a reoīstigat buna dis­pozitie. M-a dus sa vad tablouri de Van Goyen, de Bol si mai ales de Rembrandt. Nu se mai putea desparti de Logodnica evreica īn fata careia si-a petrecut cea mai mare parte a timpului; si s-a dus sa-si gaseasca un loc cīt mai bun līnga tablou. Eu mi-am continuat vizita. «O sa ma gasesti tot aici!» mi-a spus. Cīnd m-am īntors dupa o vreme si l-am īntrebat daca nu plecam, m-a privit cu o expresie de uimire si mi-a spus: «Ma crezi sau nu, dar mi-as da zece ani din viata ca sa pot sta aici cincisprezece zile si sa am de mīncare numai brīnza si cīte o coaja de pīine. In sfīrsit, hai sa mergem, a spus, ca oricum nu putem donmi aici!» si cu mare greutate s-a hotarīt sa plece".

Este semnificativ faptul ca Vincent s-a oprit atīta vreme īn fata tabloului Logodnica evreica, "pictat de o mīna de foc", care este fara īndoiala unul dintre tablourile cu cele mai somptuoase cu­lori. Astazi, el contempla cu ailti ochi pīnzeie maes­trilor olandezi.

Vizita la Amsterdam īl face sa se hotarasca. "Paleta mea e pe cale sa se dezghete", īi scrie el lui Theo.  Dorinta lui  de  a  merge  sa  lucreze  la Anvers, atīt de des exprimata, timp de aproape doi ani, se precizeaza. Daca va fi necesar, ca sa-si cīstige existenta, va īncerca sa faca portrete, sa dea lectii de pictura, si la nevoie va picta firme.

"Simt dorinta de a restabili contactul, macar pentru o vreme". Acum nu mai are importanta ca vor sa-1 alunge din Nuenen. A fost si va ra-mīne "pictorul taranilor". Dar trebuie sa mearga mai departe, sa īnainteze spre drumul luminos, īnca de pe acum, considera plecarea sa "ca o re­īntoarcere din exil".

La sfārsitul lui noiembrie, lasīnd īn voia soartei cea mai mare parte a studiilor, rezultatul trudei lui de doi ani, ia trenul spre Anvers. Paraseste asadar Olanda, Brabantul natal, pamīnturile nor­dice, īn care nu se va mai īntoarce niciodata. Acum īncepe periplul care īl va conduce spre "Japonia", pīna īn extremul orient al luminii si al culorii.

CELE DOUA CĀRTI

Cu cīteva saptamīni īnainte de plecare, Vincent a pictat o natura moarta, una dintre cele mai desa-vīrsite din aceasta epoca olandeza, si care prin calitate īl īnrudeste cu Chardin. Iata cum i-o des­crie lui Tiheo: "O Biblie deschisa (deci un alb rupt) legata īn piele, pe un fond negru, avīnd un avant-plan de galben-brun si īnca o nota de galben ca lamīia ..."

Planurile, culoarea, tehnica. Or, aceasta pīnza este o opera-cheie, o cotitura nu numai īn cariera dar si īn spiritul si īn viata lui Vincent. Tabloul īnfatiseaza o biblie deschisa alaturi de un calen­dar si de o carte īnchisa. Criticul Jean Leymarie a facut o subtila analiza a acestei opere, analiza din care ni se va permite sa citam esentialul; ea situeaza perfect o etapa anume a evolutiei spiri­tuale si artistice a lui Van Gogh.

"Noi vedem aici o confruntare intentionata a doua carti perfect caracterizate: o Biblie deschisa, nu la īntīrnplare, ci la un pasaj precis indicat de  o inscriptie foarte distincta: Isaia, cap. MII, XX, si un roman frantuzesc modern al carui titlu nu este mai putin aparent: Bucuria de a trai de Zola, aparut cu un an īn urma. Faimosul verset al lui Isaia preamareste suferinta si reabilitarea finala a Slugii lui Dumnezeu. Aceasta Biblie monumentala - deschisa pentru frumusetea ei picturala si īn acelasi timp pentru valoarea ei de mesaj - este Biblia tineretii lui pe care si-a consacrat-o religiei, este Biblia tatalui sau, pastorul. Alaturi de ea este asezat un sfesnic cu luminarea stinsa, combinatie de motive caracteristice īn Vanitatile din secolul al XVII4ea, ce figureaza si īntr-un desen ante­rior, facut la Haga īn 1883, reprezentānd o femeie pe patul mortii. Or, de la moartea pastorului s-au īmplinit cel putin sapte luni, si Biblia simboli­zeaza amintirea lui si autoritatea lui morala ... Acestui memento mori - Biblia si luminarea stinsa - clarobscurului vechilor maestri olandezi, prejudecatilor calviniste ale vechii generatii, car­tea «galben ca lamīia» le opune bucuria pagīna de a trai, chemarea culorii pure, libertatea noua a tineretii; minuscula si densa lumina vie, de pe marginea mesei, echilibreaza cu īndrazneala marea masa desfasurata īn penumbra. Astfel este ilustrata īntr-un mod deosebit de impresionant trecerea dra­matica a lui Van Gogh de la bezna la lumina, de la Sorrow 1 la Bucurie, de la Nord la Sud." Daca Ţaranii mīncīnd cartofi constituie sinteza perioadei olandeze, Biblia deschisa constituie tes­tamentul ei. Cu aceasta pīnza, Vincent īncheie o etapa asupra careia nu va mai reveni niciodata. Face pasul decisiv, care arunca tot trecutul sau īntr-un neant la fel de necesar ca moartea - conditie a oricarei renasteri.

Admirabil este īn acest testament, īn acest adio mut si tragic (īn ciuda titlului īnselator) modul īn care se īmbina, din nou si īnca o data, cele doua realitati: viata si arta lui Vincent, sufletul si geniul lui. Modul īn care se juxtapun si se echi­libreaza īn sensul spiritualist al temei si īn sensul expresiv al culorii. Biblia aceea deschisa la cuvin-tele lui Isaia, sfesnicul acela ca un suflet mort, fondul acela obscur, imagine a trecutului, mar­cheaza sflīrsitul unei perioade īntunecate. Cartea aceea luminoasa, ,»galben ca lamīia", este deja floarea-'soarelui si camaruta din Arles, este viito­rul catre care pictorul a si pornit. Bucuria de a trai e scrisa pe culoarea soarelui si a grīului. Dar a presimtit Vincent oare toate acestea? Cartea nu se va desdhide niciodata. Bucuria īi va fi refuzata.

XIII. ETAPA DE LA AN VER

Smai īnalt, un anume sentiment al spatiului, al nobletei muncii taranului, catre care va reveni īntr-un mod ciudat, odata cu īnchiderea ciclului, atunci cīnd podisurile din Anvers īl vor īntīm-pina "īn pragul Eternitatii" . ..Vincent a fost foarte adesea prezentat ca un per­secutat, ca un personaj care de peste tot e alungat de oprobriu. De fapt, el e cel care se detaseaza, care se elibereaza de servitutile ce īncearca sa-1 ■copleseasca. De fapt, nici pastorii din Londra, nici Goupil, nici parintii nu l-au "alunga/t" ... A plecat, s-a īndepartat, uneori cu bucurie, al­teori cu duTere - cum s-a īntīmplat cīnd s-a smuls din caminul sau de la Haga - de tot ceea ce devenea o misterioasa piedica īn calea desti­nului sau, ale carui ocolisuri numai el le cunos­tea. Dificultatile din aceste ultime luni n-ar fi constituit un motiv suficient ca sa renunte la Nuenen, daca n-ar fi simtit dorinta de a-si con­tinua drumul. A strīns o recolta si a pus-o īn hambare; va veni timpul sa semene din nou altceva.

Viata lui nu e incoerenta, e un drum spre īm­plinire. S-a smuls succesiv din tesatura pe care educatia, mediul si formatia lui au facut-o īn jurul adevaratului sau "eu", descoperind astfel ceea ce era adevarul profund al propriei lui per­sonalitati. "Devin ceea ce eram cu adevarat", īi spune el lui Theo.

Anvers marcheaza o cezura īn arta pictorului, dar si īn viata lui. A lasat pentru totdeauna prin cīmpiile Brabantului tineretea sa austera, viata burgheza cu morala ei eronata si cu principiile ei meschine

"O STRAsNICA JAPONEZARIE"

sederea lui la Anvers va fi scurta. El pregateste aici epoca pariziana asa cum īn Drenthe a pre­gatit-o pe cea de la Nuenen. E izbitoare sentinta dramatica dupa care s-ar parea ca se conduce destinul lui Vincent, organiziīndu-se dupa toate rigorile unei tragedii. Printre motivele care l-au adus la Anvers se numara si dorinta lui nesta-pīnita de a vedea pīnzele lui Rubens - pe care īl gaseste "gaunos, superficial, emfatic", dar al carui colorit īl uluieste. Culoarea a intrat īn viata, īn fiinta lui. In curīnd, va vorbi despre un car­min . .. "la fel de cald si de spiritual ca vinul".

īndata dupa sosirea lui la Anvers, viziteaza muzeul de arta veche si muzeul modern. La cate­drala, īn fata pīnzelor lui Rubens, descopera "emo­tia prin combinatia de culori". Niciodata nu i-a īnteles mai bine ca acum pe Rembrandt si Frans Hals, si nu numai datorita tablourilor lor, ci si pentru ca le-a īntīlnit personajele īn tavernele īn care pentru cītiva gologani putea sa-si petreaca toata seara.

A īnchiriat o camera cu 25 de franci pe luna, la niste compatrioti care au un magazin de culori īn rue des Images, la nr. 194, aproape de gara centrala. Casa a fost transformata si poarta as­tazi nr. 224 pe strada devenita Longue rue des Images.

Dupa īndelungata lui claustrare īn atelier si īn bojdeucile de la Nuenen, Vincent parca e beat de sentimentul propriei lui libertati. Se plimba pe cheiuri, pe la docuri, pe ulicioarele cartierului marinaresc, cu baruri galagioase si cu firme scrise īn toate limbile pamīntului. Priveste la docheri,  sta  de  vorba  cu prostituatele,  si  e  foarte mirat cīnd descopera alaturi de "mateloti flamanzi, zdraveni, care, stīnd īn picioare, manīnca scoici si beau bere" minuscula figura, īncadrata de un par ca smoala a unei micute asiatice "ca un so­ricel care se strecoara pe līnga ziduri". Merge prin santanuri, pe la balurile populare, plin de in­teres fata de "oamenii care se distreaza". ,,E o Strasnica japonezarie", īi scrie el lui Theo.

Exotismul pe care-1 descopera aici -■ va des­coperi de asemenea si stampe japoneze cu care īsi īmpodobeste peretii camerei, stampe care vor avea un rol de jucat īn evolutia picturii lui - exotis­mul acela, amestecat īn viata tumultoasa a por­tului, e culoarea facuta din viata, e viata deve­nita culoare ... Carne si suflet, salasluieste īn el ca ceva sfīnt.

Nu uita īnsa motivele care l-au adus aici si nici de nevoia de a-si cīstiga existenta. Cītiva ne­gustori īi iau doua-trei pīnze īn consignatie. Toti se plīng ca afacerii? merg prost. Chiar Vincent e izbit acum de faptul ca studiile lui īi par sumbre aici. Deseneaza si picteaza cīteva colturi din An-vers: casele din piata centrala, cu fatadele lor ornamentale, catedrala, batrīna cetate - Steen - de pe malul rīului Escaut. Dincolo de fluviul cu ape mīloase, se afla sesul ce se īntinde pīna īn Olanda.

Dar Vincent nu priveste īntr-acolo, ci spre stra­dutele īn care se īngramadeste o multime din care ar vrea sa-si faca modele. "Prefer sa pictez ochii oamenilor, mai degraba decīt catedrale, oricīt de majestuoase si de impozante ar fi ele - sufletul unei fiinte omenesti, chiar si ochii unui cersetor prapadit sau ai unei prostituate care face tro­tuarul sīnt dupa mine mult mai interesanti".

Niste bani trimisi de Theo īi permit sa-si anga­jeze ca model o chelnerita de la un santan "un foarte frumos model dupa care am facut un cap īn marime naturala". O femeie solida, īntr-o bluza alba, cu parul negru legat cu o panglica rosie, grava, cu privirea fixa,   "cu  o  expresie de Ecce fiomo, scrie Vincent, ceva ce e īn acelasi timp voluptuos si sfīsietor ...".

Ar vrea s-o picteze goala. Dar ea refuza. Desi­gur, i-ar trebui mai multi bani. Doua prostituate accepta sa-i pozeze pentru cap; drept salariu vor primi portretele.

Cu cīt devine mai constient de ceea ce vrea sa faca, cu atīt mai mult īsi da seama ca mai trebuie sa lucreze īnca... Sa refaca, "fara graba ner­voasa, cu calm si pe īndelete, toate studiile de figuri de la īnceput. As vrea sa cunosc atīt de bine nudul si structura figurii īncīt sa pot lucra din memorie".

De īndata ce a renuntat la singuratate e mai putin sigur de el. Solicitat de ceea ce admira, har­tuit de diverse influente, aude mai putin bine sin­gura voce care conteaza, cea a geniului sau. Cele mai bune opere le va picta tot īn singuratate, departe de tablouri si de pictori: la Arles, la Saint-Remy,  la  Auvers,  asa  cum  a pictat  la  Nuenen.

Marile lectii pe care i le dau maestrii, ca si cele pe care i le va da impresionismul, el va trebui sa le asimileze, apoi sa le uite. "Rubens ma exalta tocmai pentru ca el e artistul care cauta sa expri­me, sa reprezinte efectiv o atmosfera de bucurie, de seninatate, de culoare, prin combinatiile de culori."

Daca, dupa ce a pictat tarani, acum picteaza tīrfe, o face pentru a trece ca si atunci dincolo de aparente, pentru a exprima prin culoare ceea ce a descoperit īn carti, "infinita frumusete a per­sonajelor feminine ale marilor maestri ai litera­turii, Zoda, Daudet, Goncourt, Balzac".

Dar nu are posibilitatea de a angaja modele. īi reproseaza din nou lui Theo ca vrea sa-1 lase la discretia creditorilor, se plīnge de "jumatatile lui de masura" si, īn timp ce el e īnhamat la treaba, "tu, īi scrie, continui sa stai īn doua luntre".

īn cele din urma, spre a putea munci cu mai putine cheltuieli si mai ordonat, se īnscrie la Academia din Anvers, asa cum īnca mai de mult avusese intentia.

UN "BĀDĀRAN" LA ACADEMIE

Intra la 18 ianuarie īn clasa de pictura condusa de Karel Verlat. Pictorul belgian Victor Hage-man, decedat īn 1938, care a fost martor la prima lectie, povesteste cum si-a facut aparitia acest ciu­dat personaj īn atelierul maestrului. Redam aceste amintiri pentru savoarea lor, dar, si de data aceas­ta, se pare ca martorul a sacrificat adevarul de dragul efectului. Daca ar fi sa dam crezare rela­tarii pe care i-o face lui Theo, Vincent n-a fost dat afara din clasa de pictura. A luat lectii vreme de cīteva saptamīni īnainte de a trece la cursul de desen condus de Eugene Siberdt. Acesta pare sa-1 fi īncurajat dezvaluindu-i ca Verlat - fara sa-i fi spus acest lucru elevului - considera ca "a muncit bine".

Sau poate ca Vincent a falsificat adevarul spre a-1 convinge pe Theo ca a avut succes?

Victor Hageman i-a īmpartasit amintirile sale lui Louis Pierard a carui lucrare am mai citat-o:

"Eram pe atunci elev īn clasa de desen. El a stat īn aceasta clasa cīteva saptamīni. īmi amintesc foarte bine de acest om aspru, nervos, nelinistit, care a cazut īn Academie ca o bomba; toti, direc­tor, profesori, elevi, erau foarte impresionati".

Glasa de pictura numara vreo saizeci de elevi, dintre care un sfert erau englezi si germani. Vincent avea pe vremea aceea ceva mai mult de treizeci de ani. A venit la Academie asa cum era īmbracat si la Nuenen īn haine de lucru taranesti, de cu­loare albastra, si cu caciula. "īn loc de paleta, povesteste Hageman, s-a folosit de o scīndura smulsa dintr-o lada īn care probabil c-a fost zahar sau drojdie de bere. īn ziua aceea, elevii aveau de pictat doi luptatori care pozau pe un podiu, goi pīna la brīu. Van Gogh a īnceput sa picteze, febril, cu furie, cu o viteza care i-a uluit pe con-discipolii sai. Pusese straturi atīt de groase de cu­lori īncīt culoarea curgea literalmente pe parchet".

"Cīnd Verlat a vazut lucrarea si pe extraordi­narul ei autor, 1-a īntrebat īn flamanda, oarecum zapacit: «Cine esti dumneata?» Van Gogh i-a raspuns linistit: «Ei da, sīnt Vincent, olandez». Atunci foarte academicul director a spus pe un ton dispretuitor, aratīnd pīnza noului venit: «Eu nu corectez acest stīrv de cīine. Baiete, du-te cīt mai repede īn clasa de desen». Van Gogh s-a ro­sit, si-a stapīnit mīnia si s-a dus la cursul de de­sen al bravului domn Sieber (sic); si pe el īl speria noul venit, dar avea un caracter mai putin iras­cibil decīt directorul sau. Vincent a ramas acolo, īn clasa, vreo cīteva saptamīni; desena cu ardoare, īnversunīndu-se cu vadit efort sa sesizeze forma, lucra repede, fara sa faca retusuri si rupīnd de cele mai multe ori desenul sau azvīrlindu-1 īn spate de īndata ce-1 termina. Facea crochiuri dupa tot ce vedea īn sala: desena elevii, hainele lor, mobilele, uitīnd de ipsosul pe care profesorul i-1 daduse sa-1 copieze. īnca din vremea aceea, Van Gogh uluia prin repeziciunea cu care lucra, refa-cīnd acelasi desen, sau acelasi tablou, de cīte zece-cincisprezece ori".

Nu este sigur ca situatia a fost redata exact, oricum, se pare ca Vincent a frecventat o vreme clasa lui Verlat. Dar incidentele nu vor īntīrzia sa-i faca asprului brabantez situatia dificila atīt fata de profesori cīt si fata de elevi: "Odata, re­lateaza mai departe Louis Pierard, dupa amintirile lui Hageman, elevilor li s-a dat (ca din īntīmplare) sa faca o copie dupa Venus din Milo. Frapat de una din caracteristicile esentiale ale modelului, Van Gogh a accentuat foarte mult latimea soldu­rilor, facīnd ca Venus sa sufere aceleasi diformari ca si Semanatorul lui MiMet, sau Samariteanul mi­lostiv al lui Delacroix pe care de asemenea avea sa le copieze īn cursul carierei sale. Frumoasa grecoaica a devenit o robusta matroana flamanda. Cīnd bunul domn Sieber a vazut lucrarea, a cio-pīrtit furios cu creionul foaia lui Van Gogh, co-rectīndu-i desenul si amintindu-i canoanele imua­bile. Atunci tīnarul olandez ... a fost cuprins de o violenta mīnie si i-a strigat profesorului īngrozit:  «Asadar, dumneata nu stii ce-i aia o femeie, Godferdom! O femeie trebuie sa aiba solduri, sa aiba fese, sa aiba un bazin īn care sa poata purta copilul!...»" Aceasta a fost ultima lectie pe care Van Gogh a primit-o - sau a predat-o - la Academia din Anvers.

Vincent si-a facut printre elevii Academiei, mai ales printre englezi, cītiva buni prieteni, ca Le-vens, de pilda, care este si autorul unui portret al pictorului, publicat odinioara īn revista Van nu en streks.

īi spune lui Theo oīt de nemultumit este pen­tru ca la scoala nu vede decīt ceea ce nu trebuie sa faca. I se fac sicane din pricina conturului: ,,fa mai īntīi un contur etc... De vreo douazeci de ori am vrut sa spun: conturul dumitale e un arti­ficiu etc ... daT mi-am spus ca nu merita oste­neala. si totusi, desi nu le spun nimic, eu īi aga­sez si ei ma agaseaza".

De el nu se prind falsele precepte. īndelungata lui experienta īn materie de desen, exemplele ade­varatilor maestri, īl ajuta sa se mentina īn sfera certitudinilor sale. I se permit unele licente, dar oare exemplul lui nu-i va īndemna si pe ceilalti elevi sa puna la īndoiala principiile academice? īn ceea ce-1 priveste, considera ca toate desenele sīnt "īn mod radical ratate".

Munca īn comun, schimbul de idei īl stimuleaza si īn cele din urma īi confirma justetea convinge­rilor lui, opuse īnvatamīntului oficial. Vincent nu se multumeste numai cu Academia. Se īnscrie la un club condus de Frans Vinck, unde seara, tinerii artisti pot sa deseneze nuduri dupa model.

si atunci, lucrīnd de la asfintit pīna noaptea
tīrziu, ca un neofit, Vinoent realizeaza cīteva din­
tre portretele cele mai bune si mai ales - īn afara
de Fata cu panglica rosie - Batrin īn maniera
lui Victor Hugo, Doica, Femeia īn albastru etc.
- portrete de o factura clasica, mai individuali­
zate īnsa decīt taranii din Nuenen, mai realiste
decīt vor fi portretele simbolice din perioada de
la Arles.

Unele crochiuri din carnetele lui - scene de bal popular - au o miscare si o vigoare care amintesc de Degas.

Dar viata istovitoare a acestor saptamīni si privatiunile pe care a trebuit sa le suporte ani de zile īl aduc pe Vincent īntr-o stare de depresiune fizica atīt de grava īncīt se decide, īn sfīrsit, sa consulte un medic, pe doctorul Cavenaille - ca­ruia, potrivit unei anchete īntreprinsa de M. E. Trailbaut printre descendentii medicului, pictorul i-ar fi platit consultatiile facīndu-i si daruindu-i un portret, astazi disparut.

- Lucrezi cu fierarie, nu-i asa? 1-a īntrebat medicul. si Vincent īi scrie fratelui sau: "Iata exact metamorfoza pe care mi-o doream. īn tine­rete, aveam aspectul unui intelectual surmenat, acum am īnfatisarea unui docher care īncarca si descarca fiare".

Dar acest docher este epuizat de mizerie si de surmenaj. La 19 decembrie, dupa cīteva saptamīni de la sosirea lui la Anvers, īi scrie fratelui sau: "īnchipuie-ti ca mi-e foame īn sensul literal al cuvintului".

īnca de la Nuenen, dupa moartea tatalui, se hranea mai ales cu pīine si brīnza. īntr-un an, n-a mīncat decīt de vreo cinci sau sase ori mīncare calda. La Anvers, gazda īi da micul dejun; a mers de trei ori la restaurant. īn rest, mīnca pe la lap­tarii cīte o bucata de pīine cu o ceasca de cafea, sau se marginea la pīinea de secara pe care o tinea īn valiza. si ca sa-si īnsele foamea, fuma peste masura.

"S-ar putea sa nu īntelegi, īi explica el fratelui sau, dar iata ca, de īndata ce primesc banii, nu comina pofta de a mīnca, desi am tot postit, ci de a picta, si pornesc imediat īn cautare de mo­dele. si continui tot asa pīna mi se termina banii."

La slabirea generala, provocata de un astfel de regim, se adauga tensiunea nervoasa, uneori abu­zul de alcool, cu atīt mai nefast cu cīt regimul lui alimentar e nesatisfacator si īn sfīrsit perma­nenta īngrijorare pricinuita de neputinta de a-si  asigura  existenta.   Negustorii   n-au   vīndut  nimic. Fara īndoiala ca īn descurajarea lui nici n-a cau­tat sa picteze firme sau, asa cum īsi pusese īn gīnd, sa coloreze fondul pe probele fotografilor. Treburi nedemne pe care de altfel nici nu le-ar fi acceptat, chiar daca i s-ar fi oferit.

Are accese de tuse, varsaturi, febra, o decalci­fiere dentara - sarmanul Vincent nu mai e decīt o epava. "Arat de parca as fi stat zece ani īnchis īntr-o celula", constata el cu amaraciune.

Nu mai poate munci si īsi da seama ca trebuie ,,sa spuna adio bucuriilor materiale ale existentei". Theo īi sugereaza sa se reīntoarca la Nuenen unde familia, care se pregateste sa se mute la Breda, ar avea nevoie de ajutorul unui barbat. Dar chiar daca s-ar simti īn stare sa faca acest lucru, pic­torul nu tine deloc sa reia relatiile cu ai sai, nici macar ocazional. "Am plecat de-acasa; dorinta lor a fost īndeplinita ..." De ce sa mai revina asupra unei situatii clasate, sa-i mai scrie mamei? Fiindca mama si surorile īi sīnt acum mai straine decīt niste necunoscute.

īl tenteaza mai mult un alt proiect. Sa mearga la fratele sau, la Paris, sa lucreze o vreme la Cor-mon, apoi sa-si aranjeze un atelier īmpreuna cu Theo. Theo nu spune nu. Pare ca de obicei sa oscileze īntre afectiunea ce i-o poarta fratelui sau si teama de ciocnirile la care īn mod sigur īi vor ] duce deosebirile de fire, de caracter, divergentele de pareri. Amīna termenul de aplicare al acestui proiect, cauta sa cīstige timp. Din nou e "īn doua luntre".

Ar fi cel mai bun mijloc de a se regasi, soco­teste Vincent. "Nadajduiesc din toata inima ca am pus capat despartirii noastre si ca i-am pus capat pentru   totdeauna".. .

Se teme si el putin de aceasta experienta dar nu vede īntr-asta un motiv suficient de serios ca sa nu īncerce.

Siberdt e de parere ca ar fi mai bine sa ramīna la Academie decīt sa plece la Paris si sa lucreze la Cormon. Vincent participa alaturi de colegii lui la concursul de la sfīrsitul sesiunii, desenīnd o sta­tueta de ipsos ce-1 īnfatiseaza pe Germanicus - desi stie "cu certitudine" ca va fi clasificat ultimul. Juriul se pronunta la 31 martie. īl trimite pe olan­dezul Van Gogh la cursul elementar.

La acea data - sīnt cīteva saptamīni de atunci - exact la 27 februarie, fara sa mai as­tepte aprobarea fratelui sau, Vincent a luat tre­nul de Paris, lasīnd īn voia soartei o parte din pinzele si din desenele sale.

XIV. AERUL FRANJEI

Vincent soseste la Paris īn dimineata zilei de
28 februarie. Nu se duce la galeria din bulevardul
Montmartre, temīndu-se fara īndoiala de o pri­
mire rece si preferind sa aiba cu fratele sau o
explicatie īntr-alt loc decīt la fostii lui patroni. Ii
trimite un bilet scris cu creionul fixīndu-i o īntīl-
nire pentru amiaza īn sala "patrata de la Luvru".
"īn privinta cheltuielilor, precizeaza el, ti-o repet,
va fi tot un drac. De altfel am bani, asta se-nte-
lege, si īnainte de a face vreo cheltuiala _ as vrea
sa-ti vorbesc. O sa vezi ce bine vom aranja lucru­
rile."     .           v

Theo, care e celibatar, are o mica locuinta pe strada Laval - astazi Victor-Masse - līnga Place Pigalle. Nici nu poate fi vorba de a amenaja acolo un atelier. Abia e loc pentru cei doi frati pīna cīnd vor īnchiria un apartament mai spatios.

Vincent e grabit sa intre īn atelierul Cormon, situat nu departe, īn apropiere de Place Blanche si despre care Theo, apoi si cītiva confrati din Anvers spuneau ca e foarte interesant.

Fernand Cormon, care īl conduce, are vreo pa­truzeci de ani, picteaza scene istorice, e foarte oficial si foarte academic, dar pare sa lase ele­vilor sai o anume libertate de vederi. Vincent, cu parul lui rosu, cu felul lui de a se misca, repezit, vorbind o franceza bolovanoasa si īmbracat tot ca un muncitor, a fost pentru maestru ca si pentru asistenta  tot  o   surpriza  ca  si  la  Anvers.  Totusi pentru el e necesar sa continuie munca īn care e angajat si din nou īncepe sa copieze mulaje de ipsos pentru a-si exersa mīna, pentru a dobīndi usurinta, la care tot viseaza, de a reda forma, vo­lumul, "īl revad parca la Cormon, dupa amiaza, cīnd ceilalti elevi erau plecati iar atelierul devenea pentru el un fel de celula, asezat īn fata unui mulaj de ipsos antic si copiind frumoasele forme cu o rabdare īngereasca. Vrea sa stapīneasca relie­furile, contururile, masele acelea. Se corecteaza, re­īncepe cu pasiune, sterge si īn cele din urma īsi sfīsie foaia de hīrtie frecīnd-o cu guma." īn aceste amintiri gasim prima descriere facuta de un mar­tor, de unul dintre cei care l->au cunoscut īn cursul acestei epoci pariziene. Emile Bernard era mai mic cu cincisprezece ani decīt Van Gogh. A fost frapat, ca si ceilalti camarazi, de aspectul noului venit - mai mare decīt ei toti - si de felul sau da a se purta.

Cīteva saptarmīni, Vincent se multumeste sa de­seneze, īn sfīrsit, īntr-o luni, īncepe prima lui pīnza. Un alt coleg de-al sau, Francois Gauzi, prieten de-al lui Lautrec, a povestit aceasta scena: "Pe masa pentru modele poza o femeie asezata pe un taburet. Van Gogh a facut repede desenul pe pīnza si a luat paleta . ..

"Transformīnd taburetul īn divan, el a plasat femeia pe o draperie albastra, de un albastru in­tens, neprevazut, care, pus īn opozitie cu galbenul auriu al pielii femeii, dadea o īmbinare de tonuri violente, inedite, care deveneau mai violente. Lucra cu o graba febrila. Lua culoarea parca cu lopata si pasta, īntinzīndu-se pe coada pensulei, īi na-claia degetele. Nu s-a oprit din lucru nici cīnd modelul s-a odihnit. Violenta studiilor lui i-a sur­prins pe toti cei din atelier; clasicii au fost uluiti cīnd le-au vazut."

A doua zi, cīnd Cormon s-a uitat la pīnze, s-a limitat doar sa critice desenul fara sa faca nici o remarca īn legatura cu pictura.

La atelier, Vincent se īmprieteneste mai ales cu Louis Anquetin, cu australianul J.-P. Russel, care-i  va face un portret, cu Alexandre Reid, un englez datorita caruia Vincent poate cunoaste arta lui Monticelli, mort īn acelasi an din cauza mizeriei la Marsilia, Francois Gauzi, pe care l-am amintit mai sus, si mai ales cu un tīnar de douazeci si doi de ani, care poarta barba si lornion, are un chip fin, o expresie sfidatoare si picioare de pitic, contele Henri de Toulouse-Lautrec, un aristocrat care nu īntretine relatii decīt cu prostituatele, cu clovnii si cu cīntaretele care urla la santan.

La fel ca Vincent - desi geniile lor sīnt dife­rite - acest pictor n-are ce face īn aceasta "ca­verna de rechini", unde totusi lucreaza de cītiva ani, dar īntr-o maniera foarte putin academica, īn ceea ce-1 priveste pe primul, acesta "va parasi atelierul   cu   eticheta   de   nebun",   scrie   Bernard.

De fapt nu 1-a parasit ci, dupa ce atelierul s-a īnchis pentru cīteva saptamīni, Vincent n-a mai revenit, convingīndu-1 si pe Toulouse-Lautrec sa procedeze la fel. "La atelier īnveti sa pictezi si sa traiesti pentru aparente, ca un intrigant."

Lui Vincent i-au ajuns trei sau patru saptamāni ca, dupa experienta asemanatoare pe care a avut-o la Anvers, sa-si dea seama de acest adevar. Va continua sa īnvete dar nu va mai accepta alt īn­drumator, va fi el īnsusi propriul sau ghid.

PE PANTELE DE PE BUTTE

Decizia lui Vincent este justificata si de un alt motiv. īn iunie, cei doi frati se muta īntr-un apar­tament īnchiriat de Theo pe strada Lepic nr. 54, la etajul al treilea al unei case burgheze unde lo­cuieste si Portier, negustorul de arta, prieten al celor doi frati. Au trei camere mari, din care una va fi atelierul lui Vincent si o camaruta īn care va dormi pictoTuī si o mica bucatarie. Fereastra atelierului se deschide spre acoperisurile Parisului. Prin īmprejurimi pe Butte se vad morile, cīrciu-mioarele, maidanele care se īntind pīna la fortifi­catiile de la Cliehy si Saint-Ouen.

Theo īsi instaleaza dulapul lui olandez, o cana­pea confortabila si o  soba īn camera īn  care īsi   va putea primi prietenii, mai ales pe Andre Bon-ger, un olandez cu care s-a īmprietenit de cītiva ani si care mai tīrziu īi va deveni cumnat.

Merge adesea sa cineze īmpreuna cu Vincent, la maica Bataille, pe rue des Abbesses, un restau­rant renumit īn fauna din Montmartre, unde se manīnca bine si ieftin, iar acest dublu avantaj atrage o gramada de artisti, de scriitori, de cīnta-reti si de modele.

Theo sta toata ziua la Galeria Boussod si Vala-don, din bulevardul Montmartre al caror girant a devenit īntre timp. īn acest timp, Vincent picteaza cu o neobosita ardoare acoperisurile orasului si morile, uneori de la fereastra atelierului, asa cum facea pe vremuri la Haga. Dar acum nuantele de brun sīnt īnlocuite cu griuri delicate. Picteaza si flori, tot felul de flori "pentru a armoniza bruta­litatea extremelor, īncercīnd sa redea culori in­tense".

Scapat de Academie, ia contact cu Montmartre, cu Parisul, īncepe īncet-īncet sa fie stapīnit de o febra pe care chiar atmosfera īn care traieste o va conduce la paroxism. īnca de pe cīnd era la Cor-mon, povesteste Francois Gauzi "smecherii de la atelier evitau sa faca glume pe socoteala lui. Le era putin teama de el".

īn gesturile lui repezite, īn atitudinea lui aspra, īn greutatea cu care se exprima - mai ales īn franceza - se simtea un fel de "dificultate de a exista", ca si cīnd trupul s-ar fi aratat potrivnic spiritului, tot asa cum pe vremuri creionul era potrivnic desenului. si totusi doreste cu aceeasi aviditate sa se faca īnteles.

īsi īmparte timpul īntre munca si vizitarea mu­zeelor si expozitiilor. Delacroix īl entuziasmeaza, iar impresionismul, pe care īl descopera īn epoca īn care creatorii sai īncep sa se impuna, īl face sa īnteleaga ca īn fata picturii se deschid cai noi, la a caror netezire va trebui si el sa puna umarul.

Este o epoca de cardinala    importanta    pentru   evolutia artistica a lui Van Gogh, si se considera ■ca. īn aceasta epoca īn contact cu operele lui Dela-croix, ale lui Monticelli, ale impresionistilor, Vin-cent are brusca revelatie a culorii si luminii. Ceea ce este adevarat. Dar aceasta revelatie este si re­zultatul unei maturizari care a īnceput īnca la Nuenen, caci īnca de pe atunci pictorul īi scria fratelui sau: "Culoarea exprima ceva prin ea īn­sasi". A descoperit pe cheiurile din An vers, īnainte de a le revedea la Paris, stampele japoneze pe care marinarii le aduceau din Extremul Orient. Parisul va īnsemna deci nu atīt o revelatie cīt o confirmare a descoperirii sale: culoarea.

īntr-o scrisoare adresata unui vechi prieten din Auvers, H. M. Levens, Van Gogh scrie īn lega­tura cu primele luni petrecute la Paris: "N-am avut bani ca sa-mi platesc modele, altfel as fi pictat numai chipuri. Dar am pictat o serie de stu­dii īn culori, flori pur si simplu, maci rosii, al­bastrele, nu ma uita, trandafiri albi si roz, cri­zanteme galbene, cautīnd sa pun īn opozitie al­bastrul cu portocaliul, rosul cu verdele, galbenul cu violetul si cautīnd tonuri neutre pentru a ar­moniza brutalitatea extremelor si straduindu-ma sa redau culori intense, nu o armonie īn gri."

si adauga:   "Am frecventat trei sau patru luni atelierul lui Cormon, dar nu mi s-a parut chiar atīt de util pe cīt ma asteptam. S-ar putea, totusi, sa fi fost vina mea; dar oricum ar sta lucrurile, l-am  parasit,   asa  cum   am   parasit  Anvers-ul;   si de-atunci   lucrez   singur.   si   imagineaza-ti   ca   de atunci  simt  mult  mai  mult  ca   sīnt  eu  īnsumi". Asadar, īn timpul acestei prime perioade a se­derii   sale   la   Paris,   Vincent   picteaza   flori   din lipsa de altceva mai bun, dar si pentru a-si lumina paileta. Dupa ce a parasit destuii de brutal atelie-Tul Cormon fiind īnca oarecum izolat printre con­fratii sai, se pare ca si-a petrecut vara anului 1886 īn singuratate, pictīnd acasa, pe strada Lepic, na­turi moarte, vederi din Paris si morile care īnca mai existau īn Montmartre.

īn vara aceea, Gauguin e īn Bretania unde īl va īnrīlni Bernard dupa hoinareala prin Normandia.

N!"umai īn toamna īl va īntīlni Van Gogh pe Gau­guin si-1 va revedea pe Bernard, īntors la parintii sai la Asnieres īn ciuda opozitiei manifestata de tatal sau īn privinta vocatiei fiului.

Cīnd Theo se īntoarce acasa, īn strada Lepic, au loc discutii interminabile despre arta, despre viitor, despre experienta pe care Vincent o con­tinua. si, la fel ca pe vremuri, pictorul nu suporta sa fie contrazis.

E pus din nou pe tapet vechiul proiect al unei "afaceri cu picturi" pe care cei doi frati ar fi urmat s-o faca īmpreuna, Bonger s-ar putea asocia si el, iar cīnd Theo pleaca īn Olanda unde īn fie­care an īsi petrece concediul, se īntelege ca el sa le vorbeasca unchilor despre aceasta afacere, pro­babil pentru a le cere un capital. Aceasta calato­rie mai avea si rostul de a pune capat unei povesti sentimentale. Theo īntretine relatii cu o oarecare S. care acum īl cam sīoīie. Ca sa evite o tentativa de sinucidere ce ar putea fi provocata de even­tualele certuri - īsi aminteste de Margot - Vin­cent īi sugereaza fratelui sau (iar Bonger e de aceeasi parere) "sa i-o paseze altuia" si el, Vin­cent, se declara gata s-o ia el, ba chiar, daca va fi necesar, sa se casatoreasca cu ea. Ceea ce ar fi rezolvat lucrurile cīt se poate de bine, deoarece "S. s-ar fi ocupat de treburile casei".. . si astep-tīnd ca pīna la īntoarcerea lui Theo sa se gaseasca o solutie, traiesc cum se nimereste: "stii ca S. si Bonger īsi petrec noptile aici? E o situatie cu­rioasa: ba sīntem foarte īngrijorati din pricina ei,, ba sīntem cīt se poate de veseli si facem mare haz. Dar S. este extrem de tulburata; īnca nu s-a le­cuit, mai are nevoie de mult timp".

"Domnii din Olanda" refuza sa accepte cererea lui Theo, cel putin pentru moment. Dintr-o scri­soare adresata de pictor surorii sale rezulta ca problema a fost repusa īn discutie si īn vara urma­toare si cu acelasi insucces. īl privesc pe Vincent cu prea multa neīncredere ca sa sustina o initia--231   tiva al carei promotor e chiar el.

DE LA TRISTEŢE LA BUCURIE

Datorita faptului ca īn anii 86-87 cei doi frati sīnt īmpreuna se rupe firul conducator - cores­pondenta - gratie caruia a putut fi urmarita, īnainte si dupa aceste zile si aproape zi cu zi, viata pictorului. Din acelasi motiv, criticii n-au putut sa dateze cu certitudine pīnzele din aceasta perioada. Refacut dupa postul si mizeria de la Anvers, Vincent van Gogh se avīnta, mai ales la īnceputul anului 1887, cu ardoarea lui obisnuita īn miscarea picturii la Paris. Fratele sau nu s-a hazardat sa arate picturile lui, asa cum face cu cele ale lui Gauguin si ale altora, patronilor sai, al carui salariat prea putin docil a fost si Vin­cent, la Haga. Se multumeste doar sa-1 puna īn contact cu cītiva negustori mai marunti, ca Por-tier - care locuieste īn acelasi imobil cu cei doi frati - si cu mos Tanguy, providenta pictorilor fara bani.

Dar īl intereseaza oare pe Vincent vīnzarea si succesul? Ar vrea totusi sa creeze o miscare, īm­preuna cu camarazii lui si īmpreuna cu ei sa se impuna atentiei publicului. Ceea ce nu-1 īmpiedica īnsa sa lucreze īn continuare cu toata īnversuna-Tea. Din primavara anului 1887, Vincent reīncepe sa picteze īn aer liber. īsi largeste orizontul si prin "Micul bulevard" ajunge īn mahalaua din nord care, pe malurile Senei, mai are īnca un aspect rural.

Este semnificativ ca aici, ca la Anvers, dispar
marile teme simbolice. Dupa plecarea pictorului
-din Olanda, din opera lui, fie ca este vorba de
naturi moarte, de portrete sau de peisaje, a dispa­
rut orice urma de misticism, de participare la su­
ferintele si la mizeria omenirii. Motivele nu mai
sīnt decīt de ordin cromatic sau plastic. Marile
teme de altadata, tratate cu o tenace pasiune, nu
vor mai reapare decīt īn perioada provensala īn
pīnze ca Semanatorul, Femeia care leagana copilul,
Plimbarea prizonierilor, Pietā de Delacroix, pre­
cum si tema griului care va marca apoteoza epocii
«de la Anvers. 

Operele de la Paris constituie niste game. Vin­cent īnvata sa cīnte īn tonalitati noi, pentru care foloseste facturile contemporanilor sai, ale caror īncercari - divizionismul lui Seurat si Signac, de pilda - īl intereseaza. Dar zadarnic am īncerca sa vorbim de o influenta a impresionis­mului. Fiindca artistul va īncepe sa lucreze īn anul urmator prin mici tuse divizioniste sau sa fo­loseasca o tehnica sau alta numai din constiincio­zitate si din dorinta de a īncerca orice experienta. si tot din constiinciozitate - si chiar īndata dupa plecarea din Nuenen - vrea sa picteze de acum īnainte īn culori luminoase. Caci astazi, pentru el, problema esentiala e aceea a culorii. Prin cu­loare vrea el sa se exprime, vrea sa opereze tre­cerea de la bezna la lumina, de la tristete la bucurie.

īnca din vara, i-a vorbit camaradului sau de la Anvers despre intentia lui de a merge "īn sudul Frantei,  patria tonurilor albastre si culorilor vesele".

Pe drumul tainic a! destinului sau, Vincent vede apropiindu-se vremea secerisului si a recoltelor. De pe acum īnca se vede o navalnica īnflorire cu gladiole, maci, lalele, trandafiri, crizanteme si īn curīnd cu primele floarea-soarekii. si cu acele Romane pariziene, Cartile galbene - care sem­nifica libertatea spiritului si cu copiile dupa stam­pele lui Hiroshige si Yeisen, care reprezinta che­marea Orientului.

Vincent a lasat īn Nordul cenusiu melancolia de altadata, si brunurile si negrul din Brabantul natal. E la o cotitura de drum, de la care, īn sfīrsit, toate lucrurile se lumineaza. īn vara urma­toare, īi va scrie surorii sale Will: "Eu, de pilda, am trait atītia ani īn care n-am avut niciodata pofta sa rīd... eu, de pilda, simt mai cu seama nevoia sa rīd, sa rīd mult".

VINCENT sl IMPRESiONIsTII

Cea de a opta expozitie a impresionistilor a fost deschisa din mai pīna īn iunie, pe strada Laffitte A fost ultima. Anul 1886 poate astfel marca nas terea postimpresionismului. Georges Seurat cu O duminica pe insula Grande Jatte a īmpins pīna la limita extrema "divizionismul" tonurilor. Dupa epoca de īnflorire, impresionismul se desface īn tendinte diverse iar Vincent asista uluit ca mar­tor la aceasta proliferare.

Mai ales īncepīnd din primavara anului 1887, el ia legatura cu alti pictori de pe vremea lui. La Portier, pe strada Lepic, la mos Tanguy, ne­gustor de culori si de tablouri nevandabile, la restaurantul Bataille, īn cafenelele si prin cīrciu-mioarele care se īnsira din piata Clichy pīna pe Butte, de la "Tambourin" pīna la "Biliard en bois" īi īntīlneste pe toti cei care, īn Montmartre de atunci, erau socotiti artisti liberi si gīnditori īndrazneti.

Un desen de Pissarro īl arata alaturi de Felix Feneon, celebrul critic al vremii. Toulouse-Lautrec īi face un portret īn pastel, īn cafeneaua "Tam­bourin". El īnsusi māzgaleste cīteva desene pe lis­tele de bucate ale restaurantului Chalet, o "bom­ba" de pe avenue de Clichy unde ia uneori masa. si unde, īntr-o buna zi, se va duce sa4 salute pe Seurat dupa ce-i vazuse o pīnza la expozitia din strada Laffitte, pe care īnsa nu-1 va cunoaste cu adevarat decīt īn ajunul plecarii sale.

īntīlneste, fara sa-i fi frecventat pe toti, marii impresionisti: Monet, Sisley, Renoir, Cezanne. Dar mai ales Pissarro e cel care, prin vīrsta, prin cali­tatea   operei   si   autoritatea   lui   binevoitoare,   va avea asupra lui cea mai puternica influenta. Cei­lalti nu acorda nici o atentie acestui pictor care se cauta pe sine si pare atīt de departe de con­ceptiile  lor.  Mai   tīrziu  Renoir  īi  va  spune  lui Ambroise   Vollard   ca   "nu   poate   suferi"   latura exotica a picturii lui Van Gogh, iar Cezanne, cu felul lui de a vorbi fara ocolisuri, va spune: "Sin­cer vorbind, dumneata faci o pictura de nebun". Asadar, nu cu cei despre care Theo īi prezen­tase drept maestri va reusi Vincent sa stabileasca raporturi prietenesti, nu cu ei va reusi sa īnjghe­beze acea fratie de eforturi pe care o dorea īnca de la Haga. S-ar putea sa gaseasca īnsa prietenia printre tinerii care, ca si el, cauta, dincolo de cuce­ririle impresionismului, un nou elan.

Tanguy īl prezinta lui Signac, Portier lui Guil-laumin, Theo lui Gauguin. īn pravalia lui mos Tanguy īl regaseste pe Emile Bernard, pe care, imediat, īl numeste "prietenul sau". Fiecaruia Vin­cent īi propune sa faca schimb de tablouri. E plin de admiratie fata de operele camarazilor sai. "Este excelent, este excelent!" īi spune el lui Emile Bernard - care īn viata lui n-a primit atītea elogii -- dupa ce-i vede pīnzele īn pravalia lui Tanguy. īn anul urmator, īnsa, īsi "ocaraste" prie­tenul care si-a permis sa-1 denigreze pe Signac numai pentru ca s-a certat cu el. īi reproseaza ca e sectar, si el īnsusi manifesta un interes plin de pasiune fata de tot ce se elaboreaza īn jurul sau, idei si opere, chiar daca la rīndul lui se īnflaca­reaza aparīnd un punct de vedere. Astfel, Guil-laumin īl vede cum se-nfurie deodata īn fata unei pīnze cu "descarcatori de nisip" deoarece con­sidera ca miscarile sīnt false. si dezbracīndu-se de haina, īncepe sa mimeze cu frenezie miscarile muncitorilor.

Vincent se ducea frecvent īn fostul atelier al lui Daubigny, de pe cheiul Anjou, unde Guillaumin īsi primea prietenii. Alti martori, dimpotriva, īl descriu ca un izolat, ca un taciturn. Putea fi va­zut de asemenea la reuniunile saptamīnale, la Tou­louse-Lautrec, pe strada Caulaincourt: "Venea cu o pīnza grea sub brat, o aseza īntr-un colt, dar cīt mai īn lumina si astepta ca lumea sa-i dea cīt de cīt atentie, povesteste Suzanne Valadon, mama lui Utrillo. Nimeni nu-1 remarca. Se aseza pe un scaun, statea cu ochii la pīnda, amestecīndu-se foarte putin īn discutie. Apoi, plictisit, īsi lua ul­tima opera si pleca".

īn primavara, Vincent va urma totusi pilda impresionistilor; revine la pictura īn aer liber. Dar de data aceasta nu va evoca munca taranului. Prin mahalaua plina de cīrciumi, pe talazurile unde se-ntīlneau duminica īndragostitii, el cauta pre­texte care-1 vor ajuta sa asimileze tehnicile folo­site de pictorii din Paris, ceea ce-i va oferi posi bilitatea de a pune īn practica teoria culorilor pe care o studia mintal, cu pasiune, cu doi ani īn urma, īn Brabant, pe vremea cīnd paleta lui era īnca sumbra.

Nu   īncape   īndoiala   ca   Vincent   face   aceasta noua experienta cu unicul scop de a vedea unde va   ajunge.  La Paris,  ca  si  la  Anvers,   el  cauta, compara, īsi inventariaza resursele. Sīrguinta care se   simte  īn  poantilismul   minutios   dintr-o   pīnza ca Interiorul restaurantului  sau extrema libertate a tuselor mari, vibrante, ale Sarbatorii din 14 iu­lie la Paris, dovedesc prin diversitatea lor acel in­teres fata de experiment, care caracterizeaza aproa­pe toate pīnzele  din perioada pariziana.  īn  ace­lasi scop, Vincent pleca uneori cu o pīnza enor­ma - era luat drept pictor de firme - pe care la īntoarcere se puteau vedea mai multe subiecte, cum a facut si īn stampele care au fost utilizate ca fundal īn portretul lui mos Tanguy.

Aceasta  perioada  pariziana   -   cea  mai  putin cunoscuta  īn  ceea   ce  priveste  biografia   pictoru­lui - a fost una dintre cele mai fecunde. Din cele 880 de pīnze mentionate īn Catalogul J.-B. de La Faille  (editia  1970),  231   adica  mai  mult  de   un sfert   din  productia   totala  sīnt  pictate  la  Paris. Aceasta perioada este totodata, prin abundenta ei, si cea mai   diversa   tocmai   datorita   evolutiei   pe care o determina si - consecinta a acestei muta­tii - cea mai putin personala.

Oriunde ar fi, printre taranii din Brabant sau printre confratii din Paris, Vincent cauta - asa cum va face si cīnd va descoperi stralucirea me­leagurilor provensale si a noptilor īnstelate - sa īnvete si sa īnteleaga pentru a putea exprima vi­ziunea care-1 izbeste. Dar numai cīnd redevine el īnsusi, dincolo de aceste cautari, numai atunci ge­niul lui īncepe sa straluceasca.

Lui Gustave Coquiot care i-a cerut sa-i poves­teasca amintirile sale despre Van Gogh, Signac i-a raspuns: "īl īntālneam la Asnieres si la Saint-Ouen; pictam pe malurile Senei, mīncam pe la cīrciumile din mahala si ne reīntorceaim la Paris pe jos pe avenue de Saint-Ouen sau Clichy. Van Gogh, īmbracat cu o bluza albastra de tinichigiu, si-a pictat pe mīneci puncte colorate. Mer­gea foarte aproape de mine, striga, gesticula, agita īn aer pīnza lui mare de 30 cu vopseaua īnca proaspata: se umplea de culoare si el si la fel pateau si trecatorii".

Pe temeiul cītorva titluri eronate din primele cataloage La Faille, s-a spus ca Vincent a lucrat la Suresnes, la Chatou, la Joinville. Or, daca fa­cem abstractie de cele cīteva peisaje din Tuile-ries si din Bois de Boulogne (acestea din urma isca īndoieli), Van Gogh n-a pictat deloc īn aceasta perioada pariziana decīt privelisti din Montmartre si din mahalaua vecina, Asnieres, unde-1 atragea prietenia lui pentru Bernard. Vin­cent a pictat acolo podurile, taluzurile Senei, col­turi din parcL barci goale, cīrciumi si uzinele din Cliohy care fumegau la orizont.

Podurile, sinele de cale ferata, ca si bocancii grei de marsaluiala, vor reveni īn toate epocile artei lui - teme ale evaziunii, amintiri din cala­torii, dor de hoinareala ce-1 cuprinde cīnd munca īl obliga sa stea mai mult īntr-un loc, ca tesatorul linga razboi.

Dar indiferent care ar fi motivul, important e ca acum cultiva o pictura luminoasa la care im-presionistii l-au facut sa adere pentru totdeauna. Factura poate varia la infinit, de la o pīnza la alta, marea descoperire consta īn culoare. "Aerul Frantei limpezeste ideile si-ti face bine, īi scrie el pictorului Devens, face mult bine, tot binele din lume."

LA "TAMBOURIN", ACASĀ  LA SEGATORI. ..

Cei care au operat mai īntīi aceasta revolutie a culorii pure si a luminii expun acum gratie tena­citatii lui Theo van Gogh, gerant la domnii Bous-sod, Valadon et Comp. pe bulevardul Montmartre. Pissarro, Monet, Degas, Renoir, Cezanne sīnt considerati maestri de catre initiati. Sīnt pictorii "de pe marele bulevard". Vincent - care-i  nu meste astfel - nu-si are locul acolo, dar viseaza sa-si grupeze camarazii, pe Lautrec, Gauguin, Sig-naic, Bernard, Anquetin, pe toti cei care frecven­teaza cafenelele din Montmartre. Acestia vor fi pictorii de pe "micul bulevard" - bulevardul Clichy. Ca sa-si expuna lucrarile n-au nevoie de o galerie de burghez, ci de o sala de cafenea unde se īntīlnesc seara oamenii din cartier dar si spiri­tele libere care nu considera o īnjosire faptul ca stau alaturi de plebea de pe Butte.

Drept negustori īi au pe mos Tanguy, care aduna īn magazia din spatele pravaliei pīnzele pe care pictorii i le dau īn schimbul tuburilor de culoare; pe Portier, care nu vinde deloc, si pe alti doi "amatori": Martin, un fost zidar din Louve-ciennes, care i-a cunoscut pe Corot si pe Jong-kind si tinea o galerie īntr-un demisol de pe strada Laffitte, si Thomas, fost negustor de vinuri din Bercy, stabilit pe bulevardul Malesherbes. Toti aveau lucrari de-ale lui Van Gogh dar n-au vīndut nici una.

Ar fi trebuit ca pīnzele, chiar daca nu se vīnd, sa fie macar expuse, sa dovedeasca ca exista acolo o īntreaga comunitate  de artisti care cauta ceva nou,   ca  lupta  īmpotriva  artei  oficiale   a   acade­miilor   continua.   Vincent   dorea   sa   arate   ceea ce  descoperise  el īnsusi:  stralucirea  lucrarilor  lui Monticelli,  ale carui apere le-a vazut pe  rue  de Provence, la Delarbeyrette  si, mai  ales, stampele japoneze pe care le-a apreciat īnca de pe vremea cīnd era la Anvers. Bing, un negustor tot de pe rue de Provence, avea un pod plin de stampe. Le vindea pe cītiva  gologani.  Vincent  s-a  grabit  sa cumpere atīt cīt īi permiteau slabele lui mijloace financiare  si  īl  zorea  pe   Theo   sa   achizitioneze, īn   special  Hokusai,   constient   fiind   de   valoarea pe  care  aveau s-o dobīndeasca īn  viitor.  Va re­veni asupra acestei chestiuni cīnd va fi la Arles, īndemnīndu-si din nou fratele sa se intereseze de stampe.  I  se  ofera  posibilitatea   de  a-si   expune stampele īntr-un cabaret, īn sala prin care se pe­rindau  toti  oamenii de litere  si  de  arta  ai  tim­pului.  Acest  cabaret-restaurant,   "Le  Tambourin'1, situat pe bulevardul  Clichy,  la  numarul 62,  era tinut  de  o  italianca,  Agostina  Segatori,   care   cu ani  īn urma  a  fost model  si   a pozat   mai  ales pentru  Gerome;   poate  si   pentru  Corot.  Restau­rantul  servea  Asti,  Barbera  si   faimoasa   "cratita milaneza". Peretii erau acoperiti cu desene si ver­suri  de-ale obisnuitilor localului  si  erau  īmpodo­biti cu tamburine. Pe vremea aceea acolo puteau fi  īntīlniti   Maurice   Rollinat,   Alphonse   Allais, Edmond   Haraucourt,    Steinlein,   Caran    d'Ache, J.  L.  Forain,  Carabin,  Toulouse-Lautrec  si bine­īnteles toti pictorii de pe "micul bulevard". Vin­cent   a  cāstigat   repede   favorurile   patroanei   dar, cum  era  de  asteptat,  povestea a  luat o  īntorsa­tura neplacuta.  Pe vremea  aceea lumea artistilor se   amesteca   adesea   cu   lumea    interlopa.    Mont­martre  era  cartierul  lui  la  Goulue  dar  si  al  lui Gasque  d'Or.  Dupa  spusele  lui  Gauguin,  "Tam-bourin"  ar fi  fost unul  din  locurile  de  īntīlnire ale  apasilor  din   cartier  care  īsi  puneau   la   cale loviturile  īn  tīīmip ce la  mesele  de  alaturi  estetii si artistii discutau despre problemele la zi īn ma­terie de estetica. Un chelner care pare sa fi fost prietenul patroanei - "ea nu e nici libera si nici stapīna   īn  casa   ei",   scrie  Vincent   -   provoaca o  cearta  care degenereaza  īn  īncaierare.  Chelne­rul īl arunca pe artist īn strada dupa ce-i crapase obrazul cu un ciob de pahar.

De oīnd īncepuse legatura pictorului cu Sega­tori, pīnzele lui Vincent stateau agatate pe peretii restaurantului "Tambourin". īntr-o scrisoare adre­sata lui Theo, care se afla īn Olanda, Vincent scrie ca "mai tine" la amanta lui. Se reīntoarce la cabaret cu intentia de a-si recupera pīnzele si foarte hotarīt "sa nu o menajeze" daca va īn­cerca sa nu i le dea.

La putin timp dupa aceea, "Tambourin" a dat faliment. Potrivit amintirilor negustorului Am-broise Vollard, unele tablouri de-ale lui Van Gogh au fost scoase la mezat si vīndute pe cītiva franci, īmpreuna cu alte diverse obiecte.

fe         Aceasta nefericita experienta nu 1-a putut convinge pe Vincent sa renunte la organizarea altor expozitii colective īn locuri publice. Una, la "Theātre Libre" unde Antoine care īsi deschisese īn anul precedent sala a pus la dispozitia artis­tilor necunoscuti "saizeci sau optzeci de metri de perete" pentru a fi decorat. Alta, īn sala unui restaurant popular de pe avenue Clichy (fara īn­doiala restaurantul Chalet) unde Van Gogh a reusit sa strīnga, alaturi de cele cam o suta de pīnze ale sale, si pīnzele prietenilor lui de pe "micul bulevard": Pissarro, Gauguin, Seurat, Guillaumin, Anquetin, Bernard etc. Acesta din urma si-a gasit cu acest prilej primul sau cum­parator. Dar Vincent n-a vīndut nimic.

O ETAPA IN DRUMUL SPRE LUMINA

īn cei doi ani petrecuti la Paris alaturi de fratele sau, Vincent a scaipat de mizerie. Constitutia lui robusta de taran din Brabant iese īnvingatoare de īndata ce nu mai e obligat la privatiunile pe care le-a īndurat atītia ani de zile. La īnceputul sederii lui la Paris, are īnca nevoie de unele īn­grijiri, dar Theo, mai ordonat, reuseste, nu fara dificultati, sa echilibreze viata materiala a frate­lui sau si īi creeaza conditii care-i permit sa ma-nīnce pe saturate. Aceasta brusca fortificare nu e fara īndoiala straina de efervescenta lui, de violenta vorbelor si faptelor lui, subliniata īn unanimitate de toti cei care l-au cunoscut īn epoca aceea. Atītatoarea viata pariziana, alco­olul - datorita lui Gauguin s-a obisnuit sa bea absint - fac de asemenea ca artistul sa traiasca īntr-o stare de febrilitate pe care nici chiar munca nu reuseste s-o modereze. Se mīnie din nimic pe sotia lui Tanguy, pe confratii lui si, bineīnteles, pe Theo a carui rabdare e pusa la grele īncercari. Va evoca mai tīrziu, scriindu-i lui Gauguin, "zilele acelea ciudate cīnd se discuta cu pasiune prin atelierele sarace si prin cafenelele de pe «micul bulevard»."

In  cursul  acestei  sederi  la  Paris,  picteaza  pu­tine figuri,  din   motive  deja   cunoscute.   Cīteva portrete ale Agostinei Segatori, ale lui mos Tans;uy, ale camaradului sau Alexanter Reid, coniirma totusi calitatile lui de portretist si īn special cele douazeci si trei de autoportrete care sīnt tot atī-tea marturii asupra omului.

Are barba scurta, parul roscat, tuns scurt, fata destul de īmplinita, crestetul tuguiat, dar ceea ce frapeaza īn toate aceste pīnze este privi­rea atintita asupra lui īnsusi, profunda, de o fi­xitate ciudata si uneori aproape halucinanta. Tra­saturi aspre, expresie grava sau amara care con­trazice tot ceefi ce spune el despre jovialitatea lui din acea vreme si care fara īndoiala nu e decīt o revolta īmpotriva trecutului sau si a lui īnsusi.

īn aceasta privinta este revelatoare scrisoarea adresata īn toamna anului 1887 surorii sale Wil-heknine: "Acum cred ca īnsusi Hristos le-ar spune celoT care stau melancolici si pasivi: «N-ati īnte­les. Ridicati-va! Treziti-va! De ce cautati viii printre morti?»" si cīnd ea īi scrie despre intentia ei de "a studia ca sa scrie", el īi raspunde: "Nu, scumpa si micuta mea surioara, īnvata mai de­graba sa dansezi, īndraigosteste-te de unul sau de mai multi subnotari sau de ofiteri, ma rog, de cine ti-e mai la-ndemīna. Fa mai degraba, da, fa mai degraba o gramada de prostii decīt sa studiezi olandeza. N-are nici un rost sa te abru­tizezi īnvatīnd. Asa ca nici nu vreau sa aud de asta.

īn ceea ce ma priveste, am si-acum īn mod constant cele mai imposibile aventuri de dragoste, cele mai deochiate din care īn general ies si ru­sinat si pagubit. Dar socotesc ca am tot dreptul, deoarece īmi spun ca pe vremuri, cīnd ar fi fost normal sa fiu īndragostit, īmi vīram īn cap tot felul de povesti religioase, sociale sau de arta, si credeam mai mult decīt astazi ca arta e un lucru sfīnt." I se mai īntīmpla īnca sa se gīndeasca la ceea ce pe vremuri el numea "viata adevarata" - un camin, copii - dar acum se afla angajat īntr-o aventura pe care n-o justifica nici ambitia si nici reusita. Ceva īl īmpinge pe un drum al carui capat nu stie unde se gaseste. Caci īsi da bine seama ca aici, la Paris, ca pe vremuri la Wasmes sau la Nuenen, īnainteaza pe un anume drum. Ideile care-1 īnflacareaza, culorile care-1 obse­deaza sīnt instrumente care-1 ajuta sa faca noi descoperiri. Influentele pe care se pare ca le su­fera īn vremea aceea - si care fac din pīnzele epocii pariziene, īn ciuda īnsemnatatii lor pe pla­nul evolutiei, opera cea mai putin personala a artistului - nu sīnt decīt rodul unei experiente. Ţelul lui se afla dincolo de o anume conceptie artistica, dincolo de toate tehnicile pe care le īn­cearca īmboldit de aceleasi convingeri si de ace­lasi elan cu care īn trecut desena forme. Lucrul cel mai bun pe care 1-a realizat pīna atunci - īi scrie el Wilhelminei - este Ţarani mīncīnd cartofi... Acum trebuie sa reia acest drum īn sensul adevarat, sa treaca de la bezna la lumina... "Sper sa arat ca eu caut si altceva decīt sa pic­tez tablouri cu flori si peisaje īnverzite."

FUGA SPRE SOARE . ..

Vincent e la Paris de optsprezece luni. Cu mult īnainte īnca de toamna acestui an 1887, vorbea de dorinta lui de a merge mai departe, de a ca­uta o alta lumina. si de data aceasta, noutatea - curentele care-1 puneau īn contact cu o lume ne­cunoscuta - s-a consumat. Din muzeele unde s-a reīntīlnit cu marii maestri, de la Delacroix si Monticelli, de la impresionisti si de la camarazii lui care acum īncearca sa depaseasca formula impresionista, din arta japoneza care a fost pen­tru el o mare revelatie, Vincent a retinut ceea ce-1 putea  ajuta sa  progreseze.   A  īncercat   īnca   odata sa-i uneasca īn jurul lui pe cei care mun­ceau pentru acelasi scop. Dar rezultatul a fost doar certuri si suparari. Nu se lasa descurajat numai de atīt, dar pentru moment are nevoie de altceva. Sa se retraga pentru o vreme īn Sud, "sa nu mai vad atītia pictori care, ca oameni, ma dezgusta", īi scrie el lui Theo, care e īn con­cediu.

Nesociabil este din cauza aspiratiilor lui de fraternitate. Voind sa iubeasca prea mult oame­nii, īsi da seama cu si mai multa amaraciune cīt sīnt ei uneori de nedemni de iubire. Aceasta al­ternanta de īnflacarare si dezgust nu este īn ca­zul lui Vincent nici contradictie si nici paradox.

Totusi Theo īi scrie uneia dintre surori: "E ca si cum īn el ar exista doi oameni, unul extraor­dinar de dotat, delicat si blīnd, celalalt orgolios, egoist si duT. Ce pacat ca el e propriul sau dus­man, fiindca nu numai ca le face viata grea al­tora, dar si-o face si lui īnsusi".

īn locuinta din strada Lepic, Vincent īntretine o permanenta dezordine; tinerii pictori pe care Theo īi primeste cu placere īn casa, si pe care īi sustine, īl ocolesc de teama discutiilor intermina­bile care adesea devin veninoase. "E aproape in­tolerabil, spune Theo . .. nu-i cer decīt un singur lucru, sa nu-mi faca vreun rau, dar ramīnind īmi face un rau, pentru ca mi-e greu sa-i suport prezenta..."

Vincent īsi da seama, chiar daca fratele sau ezita sa i-o spuna, ca īi amaraste viata. Mai e acum si vorba de faptul ca, satul de viata de boem, Theo se va casatori īntr-un viitor apropiat. Vincent īntelege ca oricum va deveni indezirabil īn caminul acela, īn acea "viata adevarata" care īncepe sa se īnjghebeze. Iata deci un alt motiv al plecarii lui: dispare, pentru prima oara din des­tinul lui Th6o. Odata mai mult, Vincent se re­trage, fara zarva, asa cum a procedat si cīnd a fost vorba de parintii sai, de unchii sai, de atītia prieteni.

Dar nu-si pierde totusi speranta ca Theo va  ramīne tovarasul sau de lupta. Mai tīrziu, īi va scrie Iul Gauguin, care a plecat din nou, pe la īnceputul lui februarie, īn Bretania, relatīndu-i īntīmiplarile care s-au petrecut dupa plecarea lui si despre care spune ca "vor ramīne de neuitat". "Discutiile cu Guillaumin, cu Pissarro tatal si fiul, cu Seurat, pe care nu-1 cunosteam (i-am facut o vizita la atelier doar cu cīteva ore īna­intea plecarii mele), au devenit mult mai cuprin­zatoare.

"In aceste discutii a fost foarte adesea vorba de ceea ce ne sta la inima, atīt fratelui meu cīt si mie, adica de masurile care trebuie luate pentru a salvgarda existenta materiala a pictorilor..."

I-a vorbit despre plecare si lui Toulouse-Lau-trec care se pare ca l-ar fi sfatuit sa mearga la Arles - īn Provence, unde picteaza Cezanne, unde a murit Monticelli.

Asa ca, de multa vreme, viseaza sa vada Su­dul, iar despartirea le-ar aduce, lui si fratelui sau, usurare si liniste.

īn ultima seara, merge īmpreuna cu Theo la un concert unde se cīnta Wagner; ceva mai īna­inte, Vincent 1-a rugat pe Emile Bernard sa-1 ajute a doua zi sa aranjeze īn asa fel atelierul, īncīt fratele sau, cīnd va reveni acasa, sa aiba sentimentul ca Vincent e tot acolo. Dragostea lor ramīne nestirbita. Pīnzele īi vor prelungi pre­zenta. Dar ce blestem īi īmpiedica sa se īnteleaga ca fratii?

"A prins cīteva stampe japoneze pe pereti, scrie Bernard, a asezat cīteva tablouri pe seva­lete, iar alte tablouri le-a lasat gramada pe jos. Ne-am despartit la acel colt de pe avenue de Cli-chy, supranumit de el "micul bulevard", si s-a terminat pentru totdeauna, n-o sa-1 mai vad nici­odata, n-o sa mai fiu alaturi de el decīt dupa ce vom fi despartiti prin moarte. ..

XV. TARA GALBENA

Theo si-a condus fratele la gara. Nu stim cum s-au despartit, dar a doua zi Vincent īsi īncepe astfel prima lui scrisoare: "īn timpul calatoriei m-am gīndit la tine cel putin tot atīta cīt m-am gīndit la locurile noi pe care le vedeam".

Dialogul epistolar e reluat īn modul cel mai firesc, ca un fir ce se reīnnoada, dar pe un ton nou, mai īnflacarat, mai plin de īncredere. Ciocni­rile dintre ei, care īnca de pe vremea cīnd Vincent era la Haga n-au īncetat o clipa, dispar acum defi­nitiv, desi situatia fiecaruia ramīne neschimbata. Cei dei ani pe care i-au petrecut īmpreuna le-au dovedit ca nu pot duce aceeasi existenta, dar i-au ajutat de asemenea sa se cunoasca mai bine unul pe celalalt. "Am simtit totdeauna ca īn iarna aceasta noi ne-am pus inima īn dicutiile noastre." Daca īnca nu-si da exact seama de valoarea operei fratelui sau, īn orice caz Theo nu se mai īndoieste acum nici de destinul lui de pictor, nici de buna lui credinta. īncepe imediat sa-i trimita bani, nu ca o pomana pe care o dai strīmbīnd uneori din nas ci, dimpotriva, cu sentimentul ca participa la elaborarea operei, asa cum Vincent īi ceruse pe vremuri. īi trimite mai mult - aproxi­mativ 250 franci pe luna si de cele mai multe ori īi cumpara si-i trimite de la Paris pīnze si culori. Raspunde fara nici o discutie si fara sa-1 faca sa 245   astepte la orice  solicitare suplimentara  a fratelui sau; acum Vincent e cel care are regrete: "Sa stii ca mai bine as vrea sa ma las de pictura decīt sa te stiu spetindu-te ca sa cīstigi bani". si īn alta parte: "īmi fac mereu reprosuri ca pictura mea nu face cīt costa".

Theo nu spune nimic.

Nu mai asteapta acum unul de la celalalt decīt ceea ce fiecare poate da. Experienta  de la Paris ina   demonstrat   lui   Vincent   ca   visul   lui   de   a munci pentru realizarea aceleiasi sarcini, īmpreuna cu Theo, ca doi boi īnhamati la acelasi jug, este un vis himeric; dar prin mijloace diferite, amīn-doi urmaresc acelasi scop: sa impuna pictura care raspunde pasiunii lor  si  este  conforma cu princi­piile lor. si īn aceasta lupta,  Vincent abia acum īntelege,  Theo  a  dat  mai  mult  decīt  el,  reusind, adesea īmpotriva dorintei patronilor lui, sa-i ajute pe  impresionisti  sa  devina  apreciati  si  cunoscuti, sa īnvinga īn acelasi timp si indiferenta publicului si   ostilitatea   criticilor   si   a   negustorilor.   Astazi Theo īi apare cu totul diferit de Tersteeg cu care īndraznise pe vremuri sa-1 compare. Acum el vede īn   Theo   "unul   dintre   primii   sau   chiar   primul negustor-apostol" care nu mai e īmpotriva pictori­lor, ci alaturi de ei. Astfel, Theo - daca e sa fie comparat cu grīul  -  a  īncoltit,  iar  misiunea lui i se pare pictorului atīt de nobila īncīt se gīndeste sa  faca  la Marsilia  ceea  ce  face  Theo   la  Paris. Aceasta  schimbare  de pozitii  determina o  schim­bare definitiva a raporturilor dintre cei doi frati.

"NEGUSTORI CARE N-AR FI CĂMĂTARI"

Soseste la Arles la 20 februarie si gaseste īntreaga regiune acoperita de zapada. Dar aceasta surpriza nu-1 deceptioneaza: "Peisajele īnzapezite, cu creste albe ce se īnalta pe cerul la fel de luminos ca zapada, semanau foarte bine cu peisajele de iarna ale japonezilor". Crede ca maslinii - "arbori mici, cu o coroana rotunda si cu frunzisul verde-oliv sau verde-gri"   - sīnt lamīi.  īn ceea ce priveste   orasul, considera ca poate fi comparat, ca impor­tanta, cu Breda sau Mons.

Ca si la Haga si la Anvers, se instaleaza īn apropierea garii. Trecīnd de Poarta Cavaleriei si de fortificatii, gaseste pe strada Cavaleriei, care duce spre centru, un restaurant-hotel, la Carrel, unde īnchiriaza o camera. Strada Cavaleriei e o artera comerciala, animata, īn care dau numeroase stradute prost famate, frecventate de zuavii din garnizoana.

Nu-i spune nimic lui Theo despre sentimentele sale si nici despre starea lui fizica si mintala, care nu e deloc satisfacatoare. Ca de obicei, lasa sa treaca vreo cīteva luni pīna cīnd va spune ade­varul: "Cīnd te-am parasit īn gara de Sud, foarte mīhnit si aproape bolnav si aproape alcoo­lic din pricina ca am tot īncercat sa ma īnsd . .."; iar despre ultimele saptamīni petrecute la Paris scrie: "īntr-adevar nu mai puteam suporta".

Absintul, cu care l-au obisnuit camarazii lui de pe "micul bulevard", a facut nule efectele ce le-a avut asupra lui hrana mai substantiala. La fel si discutiile, diversitatea conceptiilor artistice, au fost pentru el, om al absolutului, un fel de febra epui­zanta, īn ciuda productiei sale abundente, īsi da seama ca la Paris nu va putea lucra īn sensul īn care ar vrea el. Are nevoie sa-si recīstige "calmul si īndrazneala". Singuratatea pe care n-o poate suporta īi este totusi necesara.

Dar cīti din prietenii lui n-ar avea si ei nevoie sa ia contact cu alte realitati decīt cele de pe bule­vard: "As vrea din multe motive sa le pot asigura un loc de refugiu cailor de la trasurile din Paris cīnd se vor desela, adica tie si multora dintre prietenii   nostri,   impresionistii   saraci".

Da, de-acum īncolo Theo face parte din tagma pictorilor. Dovada aceasta fraza; īn mintea lui Vincent, el a trecut "de cealalta parte a barica­dei", si de ce oare n-ar trece chiar si Tersteeg? Zapada care acopera cīmpia, frigul, oboseala nu-i īngaduie lui Vincent sa faca altceva decīt sa  gīndeasca.  Din  nou  īl  asociaza  pe  fratele  sau  la proiectele lui himerice: ar putea sa faca si el, la Marsilia, pentru opera lui Monticelli, care īnca nu si-a gasit locul cuvenit, ceea ce Theo a facut la Paris pentru impresionisti. si oare n-ar putea, mai degraba decīt Alexander Reid, īn care n-are īncre­dere, sa īncerce sa faca treaba asta īn Anglia chiar Tersteeg? Plimbīndu-se prin mahalalele din Arles sau pe cīmpiile ce se īntind, mereu acoperite de zapada, pīna la colina Montmajour, Vincent dea­pana din nou visul lui de a īnfiinta o asociatie de artisti si negustori "care n-ar fi niste camatari"; se gīndeste ca fratii mai mari - cei de pe "marele bulevard" - ar putea veni īntr-ajutor, cu pīnzele lor, fratilor mai mici care ar putea sa-si continuie munca si sa-si faca o reputatie. īi scrie īn acest sens lui Tersteeg si-i trimite scrisoarea lui Theo care adauga cīteva cuvinte asa cum i-a cerut Vin­cent. Se pare ca si Theo crede acum īn aceasta comunitate de eforturi. Desi a dorit-o, plecarea lui Vincent lasa īn strada Lepic un gol pe care Theo se hotaraste foarte curīnd sa-1 umple gaz­duind īn casa lui un tīnar pictor olandez, Koning, care  va  sta  acolo  cīteva  luni.

Vincent a facut si el cīteva cunostinte la Arles. I-au facut vizite cītiva pictori amatori, apoi un tīnar danez, Mourier Petersen, pe care-1 apreciaza mai mult ca prieten decīt ca pictor, iar mai tīrziu, un american care i-a vorbit de John Russel, de Mc Knigt, si un belgian, Eugene Boch, cu care lucreaza īmpreuna la Fontvieille.

Tersteeg īntīrzie cu raspunsul: pīna la urma, ras­punde dar nu spune nimic precis. Proiectul cade de la sine, ca atītea altele, dar Vincent continua sa   se   gīndeasca   la   el.

PREZENŢA TRECUTULUI

Pentru prima oara īn acest an, Theo īi propune lui Vincent sa-si expuna cīteva pīnze la Salonul Independentilor. E o noua dovada de stima fata de lucrarile fratelui sau. "Pe mine, scrie Vincent, aceasta problema ma lasa mai mult sau mai putin rece. Contez mai degraba pe lucrarile din anul acesta". Dar nu refuza. Iar Theo expune trei pīnze din epoca pariziana: Romane pariziene, La Butte Montmartre si In spatele lui Moulin de la Galette - lucru de care, īn cele din urma, autorul se declara foarte multumit, deoarece a fost expus "īmpreuna cu ceilalti  impresionist!".

Dar preocuparea lui este "munca din acest an". La putin timp de la sosire, schiteaza cīteva pīnze: o Batrīna arleziana, un Peisaj cu zapada, Pravalia unui mezelar de pe strada Cavaleriei, vazuta prin vitrina restaurantului Carrel, si doua pīnze mici, o ramura īnflorita de migdal, care sīnt un fel de promisiune.

Zapada a disparut, dar dupa ea vine mistralul rece si uscat. Vincent īncepe sa descopere Pro-vence strabatīnd drumurile ce duc spre Fontvieille si Tarascon. Da, e īntr-adevar tara exotica pe care si-o īnchipuia, Japonia visurilor lui. "Apusuri de un portocaliu sters, care fac ca pamāntul sa para albastru. Sori galbeni, splendizi", īi scrie lui Ber-nard. Migdalii, si īn curīnd piersicii, se vor desface īn buchete pe cerul "de un albastru dur". Mistra­lul nu va reusi sa-1 opreasca din munca. "E prea frulmos", scrie Vincent. īsi instaleaza sevaletul prin livezi, īi leaga picioarele de tarusi, ca atunci cīnd lupta cu vīntul Marii Nordului printre dunele din Scheveningen si lucreaza "cu miscari neregulate", cuprins adesea de o "furie de a munci", ca sa picteze "livezile din Provence de o extraordinara veselie".

Prin sora sa Wilhelmine, Vincent afla despre disparitia lui Mauve. Raspunde simplu: "Am fost foarte impresionat de moartea lui". si īn acelasi timp īi scrie lui Theo: "Am lucrat o pīnza de 20 īn aer liber, īntr-o livada .. . Probabil ca e cel mai bun peisaj din cīte am facut pīna acum. Toc­mai cīnd am sosit cu el acasa, primesc din partea surorii noastre o lucrare olandeza dedicata lui Mauve, cu portretul pictorului (...)... Am simtit ca ceva parca ma strīnge de gīt de emotie si am scris pe tabloul meu: «In amintirea lui Mauve - Vincent si Tbeo» si, daca gasesti ca e bun asa cum e, īl vom trimite amīndoi doamnei Mauve . . ." si adauga: "Cred ca īn memoria lui Mauve ar trebui facut ceva  duios si  foarte vesel..."

Poate si din cauza ca Tersteeg a fost prieten cu Mauve, Vincent īncepe din nou sa spere ca rela­tiile lor  s-ar  putea  īmbunatati.

Poate si pentru ca se afla dintr-o data sub im­presia acestui Sud a carui splendoare ajunge la desavīrsire īn vara, si pentru ca e la antipodul tarii sale - "uneori totul este pe atīt de formi­dabil de vesel pe cīt e Olanda de trista" - exila­tul īsi īndreapta gīndurile spre tara sa natala spre a-i aduce un ultim omagiu: "As vrea sa fac vreo cīteva studii destinate Olandei, apoi sa las Olanda , īn pace pentru totdeauna".

"Am simtit īn aceste zile, gīndindu-ma la Mauve, la J. H. Weissenbruch, la Tersteeg, la mama si la Will, o emotie mai puternica decīt ar fi fost poate normal, si ma simt mai linistit cīnd īmi spun ca voi face cīteva pīnze pentru cei de acolo. Dupa aceea īi voi uita si probabil ca ma voi gīndi la ei tot atīt cīt ma gīndesc la micul bulevard."

Poate si pentru ca regaseste, descoperind īntin­sele sesuri din valea rīului Crau, "sentimentul spa­tiului", adus cu el din Brabant.

"īn privinta caracterului, multe motive de aici sīnt absolut identice cu cele din Olanda; diferenta consta īn culoare..." si compara Camargue cu peisajele lui Ruysdael.

si odata cu livezile īnflorite, Vincent descopera īn sudul orasului, pe canalul care duce de la Aries la Bouc, poduri mobile asemanatoare cu cele din Olanda; asa cum a pictat morile din Montmartre, picteaza acum cīteva pīnze cu unul dintre ele, podul Langlois, care fara īndoiala īi amin­teste de tara sa. īn mod curios, īncetul cu īncetul, īn timp ce e tot mai impregnat de Sud, īn stra­fundurile lui se trezesc nu numai imaginile trecu­tului, dar si īntrebarile lui mistice, angoasele de odinioara. Primele pīnze, acele livezi īn floare, acele peisaje īn culori stralucitoare, Vincent le picteaza, cu­prins de "o febra continua de lucru", cu o rapi­ditate care-1 surprinde si pe el. īncercarile pe care le-a facut cu atīta minutiozitate la Paris nu mai au nici o valoare aici unde mistralul sufla īn pīn-zale lui de parca ar fi pīnzele unei corabii pe furtuna, unde soarele "īmbraca totul īn sulf". Pictorul redevine el īnsusi, fara "nici un sistem de tusa", īi scrie lui Bernard: "īmpastari, locuri īn care pīnza, pe ici pe colo, nu e acoperita de culoare, colturi lasate complet neterminate, reluari, brutalitati; īn sfīrsit, īnclin sa cred ca rezultatul este destul de īngrijorator si enervant si nu va fi deloc o īncīntare pentru cei care au idei precon­cepute despre tehnica".

Se gīndeste scriind acestea, si poate cu o anume surpriza, la camarazii lui de pe "micul bulevard" īnnebuniti dupa divizionism, dupa cloazonism, dupa cautarile acelea nu zadarnice, dar care tre­buie cīt mai repede dominate pentru ca nu cumva, īn loc sa te serveasca, sa te limiteze. īi vorbeste acum cu draga inima lui Theo despre Cezanne si Renoir care de multa vreme au depasit impre­sionismul. Acum īi depaseste el, si īn fata naturii, nu mai asculta decīt de imperioasele ei exigente. Desigur nu reneaga mostenirea de la Paris, dar ea este asimilata. Tus-a e ferma, volun­tara, schimbatoare; culoarea joaca un rol primor­dial si are game de o uluitoare bogatie. Uimitoa­rea prospetime din Livezile albe, admirabilul Pod Langlois, simfonie de galben, albastru, rosu, verde, marcheaza dupa foarte rabdatoare cautari o stapīnire deplina a culorii dobīndita cu atīta rabdare. Iesind din bezna, Vincent a cīstigat, īn sfīrsit, lumina datorita careia toate lucrurile vor avea un nou aspect si poate un nou sens. īnca n-a vazut vara meridionala dar viseaza alti sori... >,Un cer īnstelat, iata ce-as vrea sa īncerc sa fac..."    īi scrie lui Bernard.

Entuziasmul stīrnit de aceasta explozie de lu­mina, care nu e numai īn jurul lui ci si īn el īnsusi, īl antreneaza pe pictor īntr-un adevarat uragan creator care va ajunge la paroxism īn lunile urmatoare. īi comanda fratelui sau, īntr-o singura scrisoare, peste o suta de tuburi de culori - pe care acesta i le trimite imediat - si pīnze de cīte zece metri pe care el īnsusi le prinde pe sasiuri.

Nu se multumeste numai cu pictura: scrie lungi scrisori fratelui sau - uneori cīte doua pe zi - lui Bernard, surorii sale, lui Russel, lui Koning ...

si totusi, cel care se daruieste acestei munci co­plesitoare, acestei opere supraomenesti, este un om epuizat, bolnav.

O ALTA VIAŢA ...

E fericit Vincent īn aceasta betie creatoare? Nu-i

0          nenorocire ca e complet absorbit de munca, īi
scrie  el  Wilhelminei...  Dar  totusi  el  īsi  imagi­
neaza  "fericirea  cu  totul  altfel".

El singur a voit sa paraseasca Parisul pentru ca īsi dadea seama ca se pornise pe un drum care-1 va duce repede la dezastru. Dar la Paris tocmai starea de surescitare īn care traia era pentru el un sprijin. Odata cu disparitia ei, reīnvie angoasele, īn primele scrisori din Arles, terne oarecum, nu vorbeste deloc despre suferintele lui. Abia īn mai, cīnd criza s-a atenuat, īi marturiseste lui Theo: "Doamne, ce melancolie si ce deprimare, cīnd am īncetat sa mai beau, cīnd am mai rarit-o cu fu­matul, cīnd am reīnceput sa reflectez īn loc sa caut sa nu ma mai gīndesc!"

Ca sa uite, īncepe din nou sa munceasca cu īn­versunare, cum a facut la Nuenen cīnd era la fel de singur ca si acum. si aceleasi necazuri financiare s-au napustit asupra lui, ca mustele asupra unui animal ranit. La Carrel īncep discu­tiile deoarece vor sa-1 puna sa plateasca un surplus de chirie pentru materialele cu care a tixit hotelul;

1          se serveste o posirca infama pe care stomacul lui
bolnav n-o suporta, asa cum nu suporta nici mīn carurile "naclaite de grasime". Cere, dar fara nici un rezultat, sa i se dea cartofi, orez, paste fai­noase. Nu manīnca mai nimic si nici nu bea, pen­tru ca īsi impune, dar si pentru ca, desi Theo īi trimite bani, cheltuieste totul cu pictura si nu are niciodata suficiente mijloace ca sa se hraneasca īndestulator.

si atunci īncepe din nou sa faca un plan de viata īn comun cu alti pictori. Ar vrea, ca la Nue­nen, sa aiba un atelier nu numai pentru el ci pentru toti cei pe care el ar vrea sa-i faca tova­rasii lui de lupta, creīnd Atelierul Sudului. īi tri­mite lui Theo un īntreg program de viata sana­toasa care ar urma sa-1 ajute sa-si regaseasca echi­librul si sa devina "īntr-un an, cu totul alt om". Dar īi marturiseste ca mai bea si acum peste ma­sura cīnd se simte coplesit de descurajare si de singuratate. Relatiile cu femeile sīnt reduse la minimum. Dragostea la care a tot visat - acum īsi da foarte bine seama ca nu va ajunge niciodata sa traiasca "adevarata viata", ca destinul lui este īntr-alta parte! - dragostea nu mai e pentru el decīt o necesitate pe care si-o satisface "īn borde­lurile pentru soldati".

Dupa saptamānile acestea de deziluzii si de sleire, e "ceva mai īmbatrīnit, dar nu mai trist.. ."

"Chiar si aceasta viata artistica, despre care noi stim ca nu e cea adevarata, mi se parea atīt de īnsufletita īncīt as fi un ingrat sa nu fiu multu­mit de ea ..."

Din aceasta perspectiva īsi pune noi īntrebari. El a situat totdeauna dincolo de prezent telul sau, recompensa eforturilor sale. Vorbeste despre pic­torul viitorului; credinta lui este ca acesta se va naste din suferintele celor de astazi. Se considera el īnsusi o veriga dintr-un lant care īncepe undeva departe si va merge mai departe prin generatiile viitoare de artisti. Iar aceasta succesiune de gene­ratii face din arta ceva ce poate fi comparat cu viata - "o alta viata". O pasiune, o vointa ce se transmit de la un artist la altul ca de la tata la fiu; un alt ciclu al carui scop nu e mai limpede  decīt scopul vietii, dar e la fel de cert si la fel de necesar. "Ne dam seama ca e ceva mult mai mare decīt noi, ca e mai de durata decīt viata noastra".

Traind din nou īn singuratate (uneori trec zile fara sa schimbe o vorba cu cineva) Vincent uita de vanele dispute estetice de la Paris: "Ce am īnvatat la Paris se duce ... iar eu ma reīntorc la ideile mele". Vīlvataia de lumina din Provence, noptile īnstelate īl fac sa devina din nou constient de ceea ce 1-a obsedat fara īncetare, de ceea ce a obsedat omenirea de cīnd exista ea. Va reapare tema Semanatorului.. . "Valuri de amintiri de odinioara, aspiratii spre acel infinit ale carui simboluri sīnt semanatorul si snopul si care ma īncīnta si acum la fel ca odinioara. Dar cīnd oare voi face cerul īnstelat, tabloul acela care m-a preo­cupat dintotdeauna?"

Viata? Poate ca ea continua si dincolo de lanu­rile de grīu si dincolo de leagane. īn spiritul lui Vincent patrunde sentimentul cosmic: "Mereu mi se pare ca sīnt un calator care merge undeva si are o destinatie".

īn banalitatea vietii cotidiene, īnfruntīnd vicisi­tudinile destinului sau omenesc, acest nomad a nazuit totdeauna sa se stabileasca undeva. E o himera, la fel ca si dorinta lui de ordine, de viata sanatoasa si linistita. Se si gīndeste sa mearga la Marsilia, sau chiar īn Africa, īmpreuna cu Ber-nard, daca acesta va trebui sa-si faca acolo stagiul militar. Totodata īnsa vorbeste despre dorinta lui de a se stabili undeva, cauta mereu sa cheltuiasca cīt mai putin si pe cīnd primele lui pīnze īncep sa se usuce īsi face reprosuri ca īnca nu i-a trimis nimic lui Theo de la care a primit pīna acum o multime de bani, si care are dintr-o data din nou dificultati cu Boussod si Valadon. īngrijorat ca a cheltuit atīta banet, Vincent īnceteaza sa mai pic­teze si revine la desen.

īncepe atunci sa faca acele surprinzatoare cro­chiuri īn tus, pe care le executa cu o bucata de trestie ascutita la un capat, de o factura foarte personala dar īn care spiritul japonez e mult mai   sensibil decīt īn tablouri. Sīnt desene mari care uneori depasesc saizeci de centimetri, facute din linii scurte, din linii punctate, unele dintre ele fiind combinate cu mina de plumb, carbune sau acua­rela. Reia aceleasi motive, Crau, Montmajour, live­zile, semanatorul... si cu toate ca foarte curīnd va trece iar la pictura, Vincent continua sa dese­neze īn aceasta factura minutioasa care lasa totusi marilor planuri de ansamblu si amploarea si lumi­nozitatea.

si īn aceasta privinta, Vincent are sentimentul ca lucreaza mai bine ca īn trecut. Dar desenul nu-i pricinuieste mai putine necazuri decīt pictura: "Nu oricine ar rabda sa se lase asaltat de muste; sau sa lupte īmpotriva acestei agasante sīcīieli a mis­tralului care sufla īntr-una, fara sa mai pun la socoteala faptul ca mi-am petrecut toata ziua afara fara sa fi mīncat decīt putina pīine si niste lapte. Eram prea departe ea sa ma reīntorc īn oras de cīte ori as fi avut pofta".

Hotarīrea lui Vincent e determinata de dificul­tatile pe care le are cu hangiul, de nevoia "de a schimba locul". La īnceputul lui mai, īsi anunta fratele ca tocmai a īnchiriat pentru un an - cu 15 franci pe luna - o casa cu patru camere - sau mai exact doua odai si doua camarute - īn aripa dreapta a unei cladiri situate īn piata La-martine, la intrarea īn oras. E o casa zugravita cu galben pe dinafara si varuita īnauntru, o casa īnsorita si asezata īn fata unui scuar a carui ver­deata el o apreciaza īn mod deosebit.

"Va fi atelierul, magazia, pe timpul cīt va dura campania aici, īn Sud." Va putea astfel sa scape de cheltuielile si de necazurile de la hotel si mai ales poate acum sa se gīndeasca la realizarea campania aici, īn Sud". Va putea astfel sa scape Theo, lui Bernard si altora pe care i-ar fi placut sa-i aiba līnga el. Dar casa ar trebui mobilata, e nevoie de investitii pe care nu le putea acoperi dintr-o data si mai ales nu īn acest moment. Pleaca totusi de la hotelul Carrel, dar nu fara dificul­tati. Patronul vrea sa-i retina lucrurile daca nu S5   plateste  nota  ce  se  ridica  la  67,40  franci,   suma pe care Vincent o considera excesiv de mare. Face deci apel la un "judecator de pace" - ca sa ma exprim, scrie el, "ca evreul arab din Tartarin". īn parte i se da cīstig de cauza.

Zugraveste casa din nou si pīna sa-si poata cumpara mobila, dupa ce si-a depozitat tot cala-balīcul si pīnzele īn atelier, īnchiriaza cu un franc pe zi o camera īntr-o "cafenea de noapte" care ramīne deschisa pentru carutasi si pentru betivi. Va mīnca la cafeneaua de la gara pe care o tin sotii Ginoux, la care va gasi o hrana mai sana­toasa si mai buna decīt la Carrel si cu care se va īmprieteni foarte curīnd.

A trecut si luna mai. Criza de adaptare pare sa se fi terminat; sta mai bine cu sanatatea: "Nu mai simt chiar atīta nevoie de distractii, sīnt mai putin hartuit de pasiuni si pot munci mult mai linistit", scrie el ... A trimis lui Theo primul colet cu zece studii... si īncepe din nou sa picteze pentru ca simte apropiindu-se marea stralucire a verii.

DIFICULTĂŢILE LUI GAUGUIN

īn timp ce īn casa, solitara si goala, Vincent se gīndeste la comunitatea de pictori pe care a si numit-o Atelierul Sudului, la Pont-Aven, Paul Gauguin o duce foarte greu. E aproape singur de doua luni si traieste la un han pe datorie. La 22 mai, īi cere lui Theo van Gogh - care si el īncearca sa-i vīnda pīnzele - un ajutor provizoriu spre a iesi din impas. Cīnd afla despre toate aces­tea de la fratele sau, Vincent se gīndeste sa-i pro­puna lui Gauguin sa se mute la el, īn casa galbena. "Nu poti sa-i trimiti si lui din ce sa traiasca īn Bre-tania, si mie din ce sa traiesc īn Provence, īi scrie el lui Theo. Dar poate socotesti si tu ca e mai bine sa facem totul pe din doua si sa fixam o suma, sa zicem 250 pe luna, daca īn fiecare luna, pe līnga si īn afara de munca mea, ai mai avea si un Gauguin."

Nu e oare acum momentul sa īnceapa cu Gau­guin realizarea unei comunitati de pictori? Vincent   īi cere lui Theo "sa considere propunerea lui ca o simpla afacere", tinīnd seama de faptul ca sumele pe care le-ar expedia īi vor asigura, īn afara de rezultatul muncii lui Vincent "si proprietatea asu­pra unei pīnze de Gauguin".

Negustorii din Amsterdam sau din Paris dau din umeri. Ah, daca ar putea ei sa prevada viito­rul. Ce avere ar fi facut Theo daca ar fi avut destui bani ca sa-i īntretina pe cei carora Vincent le spunea "impresionisti saraci": viitorul avea sa faca dovada ca "acest nebun de Vincent" avea dreptate! ... Nu numai īn materie de pictura ci si īn afaceri...

īi scrie chiar lui Gauguin, transmitīnd scrisoa­rea fratelui sau spre a-i cere consimtamīntul. Theo se declara de acord si-i trimite lui Gauguin 50 de franci   ca  sa-1   scoata   din   īncurcatura.   Acesta  īi raspunde   lui   Vincent   fara   īnsa   sa   se   pronunte foarte precis  asupra  propunerii  deoarece  se pare ca  are  alte proiecte - mult mai himerice  - si speranta   "de   a   gasi   un   capital   de   600.000   de franci cu care sa īnfiripe un magazin de tablouri impresioniste".  Lucru pe  care  Vincent  īl  comen­teaza cu mult bun simt scriindu-i lui Theo:  "ceea ce-i acum mai solid la Gauguin e pictura lui..." La īnceputul lui iunie, dupa ce cīteva saptamīni a tot amīnat plecarea, Vincent ia, īn sfīrsit, dili­genta care īl duce la Saintes-Maries-de-la-Mer, unde va petrece cīteva zile. Relatarile pe care le face despre   aceasta  calatorie  lui  Theo  si  lui  Bernard sīnt pline de amintiri despre tara natala. La Ca-margue?   "Lande,   cīmpii   īntinse   ca  īn   Olanda." Plaja?  "Ca īn Olanda  -  fara  dune īnsa  si  cu mai  mult   albastru..."   Chiar   si  īn   jurul   vechii biserici fortificate se afla cocioabe "ca prin mara-cinisurile noastre sau ca prin turbariile din Dren-the". Chiar si marea īl face sa se gīndeasca  - "cu totul involuntar", precizeaza el - la unchiul lor, marinarul!

Ca si la Scheveningen, se plimba pe plaja unde vede tinere fete  "svelte, drepte, putin cam  triste dar mai ales mici vase   

Verzi rosii, albastre, atīt de frumoase ca forma si colorit de parca-ar fi niste flori".

Crochiurile pe care le face īn scrisorile lui dupa aceste mici corabii, cu volute de valuri si cu pīn-zele umflate, sīnt ca niste desene japoneze.

In ceea ce priveste Mediterana, pe care o vede pentru prima oara, scrie ca are "o culoare de scrumbie, adica schimbatoare, astfel īnck nu se poate sti daca e verde sau violeta, nu se poate sti daca e albastra deoarece dupa o secunda reflexul schimbator a luat o nuanta de roz sau gri".

īn acest magic univers al luminii īn care se afla acum, Vincent descopera noi motive de entuziasm. Priveste toate lucrurile "cu un ochi mai japonez". Aceasta culoare, aceasta bucurie transfigureaza imaginile realizate īn aceasta saptamīna - trei studii pictate, acuarele, desene - imagini care au prospetimea unui vis fericit.. .

Se plimba "o noapte pe tarmul marii, pe plaja pustie. Privelistea nu era vesela dar nici trista, era frumoasa".

Chiar si aceasta noapte īnstelata era frumoasa datorita culorilor - are un albastru profund, un al­bastru de cobalt, si "albeata albastra a caii lac­tee" ...

Cīteva zile mai tīrziu īi scrie lui Theo: "Acum, dupa ce am vazut marea aici, īmi dau perfect seama cīt de important este sa ramīn īn Sud si sa simt ca trebuie si mai mult intensificata culoarea - Africa nefiind departe".

Provence i s-a revelat progresiv ca de obicei, urmīnd lent drumul soarelui spre suprema lui stra­lucire. "Totul e altfel decīt īn primavara", re­marca el. Vorbeste despre o regiune care "īti da o idee de spatiu si de cer", despre caldura "uscata, limpede, diafana"; nu mai vede lucrurile ci culo­rile. Nuantele de auriu, de bronz, de aramiu, de galben, de albastru stralucesc īn scrisorile lui asa cum stralucesc pe pīnze. si cīnd vrea sa-si supuna pīnzele unui examen, le asaza pe fondul rosu-caramiziu al pardoselii atelierului . . . Lumea este culoare. "Asadar poate, poate, sīnt pe urmele ei, si ochiul meu se formeaza dupa natura de aici . . ." īn aceasta munca īnfocata, īn aceasta orgie de pictura, evenimentele vietii curente par sa treaca neobservate. Proiectul lui Gauguin, care ar vrea sa amestece si negustorii īn treburile lor, nu4 ten­teaza deloc. El are īncredere īn artisti, nu īn ne­gustori - ba īnca si īn privinta artistilor, care foarte des "se mānīnca īntre ei" nu-si mai face totdeauna iluzii! īncepe sa fie satul de reticentele lui Gauguin, īsi da seama ca nu e chiar la asa mare strīmtoare cum pretinde, si din clipa aceea nici Vincent nu mai este "excesiv de grabit".

La Paris, Theo tocmai organizeaza la Baussod si Valadon o expozitie cu pīnzele pe care Glande Monet le-a pictat īn Antibes, din februarie pīna īn mai. Monet īi scria lui Gustav Geffroy: "īnoti īn aer albastru, e ceva īnspaimīntator . . ."

Vincent ar vrea grozav sa vada aceste pīnze. Dar e si el īncatusat de munca lui, de destinul lui ... "sīnt strīns īn propria-mi piele, iar pie'ea mea e prinsa īn angrenajul Artelor Frumoase ca bobul de grīu īntre pietrele morii".

SIMBOLISMUL CULORII

īn iunie, dupa "o saptamīna de munca neīntre­rupta si īncordata, prin lanurile de grīu, īn soare", schiteaza un semanator: "Pe o cīmpie arata, pe o cīmpie īntinsa cu bulgari de pamīnt violeti, urca spre orizont un semanator īn albastru si alb. La orizont, un lan de grīu copt, peste toate acestea un cer galben cu un soare galben." O simpla schita īn care īnsa culoarea "joaca un rol foarte important", si din care ar vrea sa faca un "nemai­pomenit tablou" . ..

Vincent īncepe ciclul simfoniei sale solare pe tema initiala care īl obsedeaza dintotdeauna. Aceasta e prima īncercare īn care culoarea parti­cipa la expresivitatea ideii. Este o schita capitala care leaga astfel īn arta lui Vincent trecutul de viitor, Brabantul de Arles, si chiar mai departe, de podisurile din Auvers. Jonctiunea s-a facut.   Simbolul semanatorului intra īn marea descoperire a luminii. Soarele apare pentru prima oara īn pīnzele pictorului si este semnificativ ca apare pentru a lumina gestul semanatorului. Pamīntul sterp din Brabant se acopera cu recoltele din Arles. Vincent a ajuns acolo unde voia sa mearga. Pictura lui intra īn era cosmica; īn ea stralucirea lumilor   se   juxtapune  gestului   vietii.

Semanatorul si-a reluat locul īn opera si īn spiritul lui Van Gogh. Trateaza din nou acest subiect cīteva luni mai tīrziu, de data aceasta īnsa taind personajul pe la jumatatea corpului pentru a pune mai bine īn valoare gestul si aureola ca un imens disc galben ce īmprastie raze de lumina pe un cer verzui. S-ar putea spune ca sensul sim­bolic se detaseaza mai precis. īn cursul acestor luni de vara, Vincent cutreiera cīmpiile spre Mont­majour si Fontvieille, prin aurul grīnelor coapte, pictīnd zile īntregi, fara ragaz, tot mai repede, nu din usurinta ci pentru ca mīna lui nu mai este decīt un instrument pe care mintea īl conduce cu ardoare, cu lacomie de parca ar trebui sa smulga tot aurul din soare, sa fure ca Prometeu focul cerului.

"Un soare, o lumina, īi scrie el lui Theo, pe care din lipsa de alte cuvinte mai potrivite nu le pot numi decīt galben, galben de sulf pal, citron pal auriu. Ce frumos e galbenul!"

īn alte pīnze din aceasta perioada, cum ar fi Asfintitul soarelui sau Lanul de grīu, cīmpia nu mai e decīt o revarsare stralucitoare de aur ce se īntinde pīna spre orizont unde formeaza o dunga  subtire  ceva  mai  īntunecata.

Pe drumul sau printre stīncile din Montmajour se īmbata de aceasta stralucire si revine de cinci ori īn fata acestui peisaj pe care īl compara cu o mare mai frumoasa decīt marea deoarece aici traiesc oameni. "Nimic decīt infinitul, eterni­tatea" ...

īntr-o anume seara, ramīne pīna tīrziu īntr-un
loc pustiu, acoperit de bolovani ca sa vada "cum
cad pe pamīnt raze foarte galbene, o adevarata
ploaie de aur".;,Oh, cei ce nu cred īn soarele de aici sīnt īn­tr-adevar niste pagini", īi scrie el lui Theo.

Iar īn scrisoarea trimisa lui Emile Bernard, adauga: i,N-am nici o īndoiala ca din cauza aceasta te ticnesti, or, eu fiind ticnit mai dinainte nu pot decīt sa ma bucur de acest lucru".

Din lipsa de bani, din lipsa de modele (pentru ca nu e ceea ce se numeste "barbat cu femeile", scrie el, īncīt tīrfele sa-i pozeze gratuit) Vincent a trebuit sa abandoneze portretul, desi acesta īl face "sa simta infinitul mai mult decīt celelalte".

īn aceste luni din vara anului 1888, care mar­cheaza plenitudinea artei sale, poate īn sfīrsit sa lucreze din nou portrete. Un gornist dintr-un regi­ment de zuavi - pe care fara īndoiala 1-a īntīlnit īntr-un bordel - accepta sa-i pozeze. Face cu el doua pīnze ("E necioplit si, ma rog urīt si facut anapoda"). Dar noul mod īn care īsi organizeaza viata materiala īi va permite sa gaseasca modele printre noii lui prieteni: Doamna Ginoux, care tine cafeneaua de la gara, unul din clientii ei cei mai credinciosi, un fel de urias socratic si revo­lutionar, factorul Roulin - care de fapt este "antrepozitar de posta" - si familia acestuia, īn sfīrsit un sublocotenent de zuavi, Milliet, caruia īi da prieteneste cīteva lectii de desen si care īl īnso­teste adesea īn plimbarile pe care le face la tara.

Ca si īn peisaj, urmarind acelasi tel si din ace­leasi motive, īn portret se opereaza o evolutie ce tinde sa mearga dincolo de aparente si de atitu­dini spre a exprima prin culoare caracterul, sufle­tul, personajului, adica īnsasi esenta. si nu numai prin imaginea modelului oi si prin fondul pe care modelul pozeaza, de unde rezulta si tonurile vio­lente, contrastele acelor mari suprafete acoperite cu o singura culoare care īn portretele lui Van Gogh sīnt ceea ce era fondul de aur al primitivi­lor cīnd īl pictau pe Hristos sau pe sfinti. Asa sīnt tonurile pe care se detaseaza Arleziana sau Armānd Roulin de exemplu.

Alteori dimpotriva, asa cum a īncercat deja cu Mos Tanguy care are un fundal īn maniera stam­pelor japoneze, pictorul se foloseste de fond pen

Gauguin i-a telegrafiat lui Theo pentru a-1 pune la curent cu evidentele si pentru a-1 informa de ple­carea sa. A asteptat sosirea fratelui ca sa plece īmpreuna cu el? īn aceasta privinta nu se stie nimic precis, cert e īnsa ca a fugit - acesta este termenul exact, fara sa se mai intereseze macar de propriile-i lucruri, pīnze, masti, manusile de scrima, pe care ulterior i le va cere lui Vincent! īn orice caz, nimeni nu 1-a vazut la Hotel-Dieu, unde ranitul a fost internat, desi Vincent cerea mereu sa stea de vorba cu el.

Cīnd soseste Theo, medicul Felix Rey - un tīnar de 23 de ani, sensibil si plin de devota­ment - īl informeaza ca fratele sau, care se afla īntr-o stare de "delir furios", a trebuit sa fie īnchis īntr-o celula. Se straduieste totusi sa-1 li­nisteasca spunīndu-i ca de fapt criza pare sa se atenueze si ca fara īndoiala este vorba de ceva trecator. īntr-adevar, īn curīnd Vincent se va simti destul de bine ca sa poata sta de vorba cu fratele sau - īmprejurare pe care biografii nu au mentionat-o desi este atestata īntr-o scrisoare adre­sata de Theo logodnicei sale, Johanna Bonger, scrisoare pe care aceasta o citeaza īn introduce­rea ei la prima editie a "Corespondentei": "Cīt am stat eu cu el avea momente cīnd se simtea bine, dar imediat era din nou framīntat de obse­siile lui filozofice si teologice. Era cīt se poate de dureros sa vezi cum din cīnd īn cīnd se schimba, cum sufera, cum īncearca sa plīnga si nu reuseste".

Fara īndoiala Theo n-a stat la Arles decīt o zi sau doua. E preocupat de afacerile lui si de cala­toria pe care trebuia s-o faca īn Olanda īn vederea logodnei. Pleaca deci foarte curīnd dupa ce īnsa primeste toate asigurarile ca doctorul Rey se va in­teresa de bolnav si īl va informa despre starea lui.

Vincent a fost internat īntr-unui din saloanele mari ale spitalului. Se cere subliniat faptul ca me­dicii din Arles īl considerau bolnav, nu nebun - altminteri ar fi fost internat īntr-un ospiciu. Diag­nosticul  medicului sef Urpar indica o criza ner­voasa de origine epileptoidala cu halucinatii si de­lir ale carei semne dispar dupa trei zile. Totusi, la 29, doctorul Rey īi scrie lui Theo ca starea lui Vincent pare sa se agraveze. A doua zi, īnsa ves­tile   sīnt   mai   linistitoare:    "Pastorul   protestant domnul Salles, a venit aseara la mine si i-am fa­cut īmpreuna o vizita. Era foarte linistit si parea complet restabilit". Cu toate acestea, cīnd au in­trat īn salon, Vincent i-a primit foarte artagos si i-a spus ca ar dori sa aiba cīt mai putin de-a face cu el. "Atunci l-am asigurat ca īi sīnt prieten si ca doresc sa-1 vad cīt mai repede sanatos. Am stat destul de mult de vorba si ne-am despartit ca doi buni prieteni. M-a rugat sa va scriu si sa va in­formez cum se simte. Ceea ce la īnceput nu voia". Rey este de parere ca starea lui Vincent este mai buna - "A mīncat destul de bine si are suficienta forta  fizica  pentru  a  suporta  crizele";  crede  ca se va īnsanatosi repede, dar ca va ramīne cu "o mare excitabilitate".

"NEBUNIA LUI VAN GOGH"

Sub acest tititlu, doctorii Victor Doiteau si Edgar Leroy au publicat īn 1928, la editura Aesculape o lucrare care īncearca sa defineasca, dupa ce exami­neaza originea, destinul si caracterul patologic al lui Vincent, forma exacta a afectiunii de care a suferit.Nu este vorba īn acest caz nici de o dementa de natura sifilitica, nici, cum declara Jaspers, de schi­zofrenie (dementa partiala si precoce) care se ca­racterizeaza printr-o "alterare a personalitatii, o dislocare, o diminuare progresiva a facultatilor intelectuale".

Or, pīna la moartea lui - act de vointa si ra­tional justificata - īn intervalele dintre crize, Van Gogh a fost mai lucid ca oricīnd, mai con­stient ca oricīnd de ceea ce voia el si de arta lui. Scrisorile din aceasta epoca au aceleasi calitati ex­presive, pictura lui are aceeasi vigoare cromatica.

īn sprijinul refuzului lor de a crede ca a fost vorba de un caz de schizofrenie, doctorii Doiteau si Leroy remarca tocmai faptul ca "Vincent van Gogh n-a prezentat niciodata, nici īnaintea psi­hozei sale, care s-a declansat brusc īn 1888, nici chiar īn ultimii ani care au precedat-o, tulburari dementiale: dementa fiind definita - repetam - printr-o slabire progresiva si definitiva a facul­tatilor intelectuale".

Psihiatrul german, doctorul Walther Riese, este de aceeasi parere. Ca si Dostoievski, Van Gogh avea crize de natura epileptica. Acesta este si diag­nosticul la care s-a oprit doctorul Urpar din Ar­les, apoi doctorul Peyron de la Saint-Remy. īn privinta originii: "Epilepsie incontestabila dinspre partea materna", noteaza Doiteau si Leroy, īn lu­crarea lor.

Aceasta ereditate a fost confirmata si īn fata doctorului Peyron de catre Van Gogh. Or, dupa doctorul Maurice Vernet, epilepsia este adesea data ca exemplu "īn studiul ereditatii morbide la om", ea fiind mai transmisibila decīt oricare alte maladii. Este adevarat ceea ce afirma tot doctorul Vernet ca descendentilor li se transmit numai va-riatiunile anormale de excitabilitate organica sen­zitiva si ca "de fapt nu exista ereditate specifica, ci numai ereditate patologica"?

Cazul lui  Vincent dovedeste ca anumite trasa­turi de caracter se repeta īn indivizi din genera-tie īn generatie Asa cum remarca doctorii Doiteau * si Leroy, absenta atacurilor de epilepsie nu schimba cu nimic natura afectiunii. Este vorba de o psi­hoza epiloptoida, stare mintala epileptica, iar doc­torul E. Regis, īn lucrarea sa Precis de pskhia-trie scrie ca īn aceasta stare bolnavul "este sum­bru, taciturn, suspicios, susceptibil, mereu pe punc­tul de a se supara, de a-i jigni pe cei din jur, de a se īnfuria, de a lovi". Ceea ce corespunde nu spiritului lui Vincent ci caracterului sau; acelei duble firi de care se plīngea Theo pe vremea cīnd locuiau īmpreuna la Paris.

"Iritabilitatea, scrie si J. Fabret, constituie īn mod obisnuit trasatura dominanta a caracterului epilepticului".

Un alt studiu asupra psihozei epileptoide, da­torat unui alt psihiatru german, Kleist, descrie fe­nomene patologice care sīnt exact cele ale lui Vin­cent: crize fara simptome prealabile, accese de excitatie care pot duce la violenta sau la ranirea altora sau la autoranire, halucinatii audio-vizua-le, momente de teroare īn timpul crizelor, somn "post-episodic", pierderea memoriei si stare de de­presiune dupa crize etc. ..

Doctorii Doiteau si Leroy conchid astfel: "psi­hoza epileptoida fara atac de epilepsie (epilepsie latenta, mintala) ale carei cauze trebuie cautate mai ales īn antecedentele ereditare si personale". Ceea ce nu diminueaza īnsa "influenta cauzelor adjuvante: sifilis posibil, cafeism, tabagism, alcoo­lism relativ, stare de denutritie datorata mizeriei, surrrenaj fizic si mintal". Tot la diagnosticul acesta se raliaza si doctorul F. Minkowska, ale carei lu­crari pe aceasta tema au fost publicate īntr-o pla­cheta*.

Asadar nu exista nici un tamei sa se creada ma­car o clipa ca Vincent van Gogh a fost nebun.

īn orice caz, se cuvine sa subliniem aceasta a-xioma a doctorului Vinchon: "Niciodata nebunia n-a dat nastere geniului" - chiar daca īngaduie manifestari expresive, plastice. Situatia inversa este mai plauzibila si acelasi autor subliniaza ca "o activitate intelectuala, interioara si īnnabusita, pusa īn slujba unei pasiuni ce o īmpinge mereu sa creeze, uzeaza spiritele care sīnt de o factura mai fragila, trezeste vechi tendinte morbide ce stau īn stare^ latenta, exagereaza facultatile emotive, pro­voaca uneori o psihoza de epuizare".

Pictura deci - sau mai degraba lupta lui pentru pictura - a provocat "nebunia" lui Van Gogh. Dar oare nu e tot atīt de van sa definesti starea lui patologica pe cīt este de dificil sa ex­plici arta lui? Deoarece geniul care inventeaza propriile jale forme si propria sa expresie e poate capabil sa-si inventeze chiar si propriile-i maladii.

"MICUL TIGRU BONAPARTE AL IMPRESIONISMULUI"

Rana se cicatrizeaza fara sa se infecteze. Vincent are capul bandajat. Memoria lui reia īncetul cu īncetul firul evenimentelor care l-au adus īn aceasta stare. Regreta mai ales faptul ca Gauguin a consi­derat ca este cazul sa-1 deranjeze pe Theo.

Otova zile mai tīrziu, la 1 ianuarie, factorul Roulin īi face o vizita la Hotel-Dieu. Insista ca doctorul sa-i permita sa-1 scoata pe Vincent din spital pentru o zi si pīna la urma reuseste sa ob­tina aprobarea. Se duc īmpreuna ia casa din piata Lamartine īn care acest om cumsecade, īmpreuna cu o femeie angajata tot de el, a facut curat si a pus totul īn ordine chiar a doua zi dupa drama. Vincent īsi vede iar pīnzele si toate lucrurile din casa rīnduite cum erau īnainte de furtuna aceea despre care nu-si aminteste īnca decīt foarte vag. li scrie imediat o scurta scrisoare fratelui sau īn care īsi afirma vointa de a^si continua munca, precum si convingerea ca va reusi sa-si duca mi­siunea la bun sfīrsit: "Cīnd voi iesi voi putea isa pornesc din nou pe drumul meu aici, si īn curīnd va veni primavara iar eu voi īncepe iar sa pictez livezile īn floare".

Pentru Gauguin adauga un bilet īn care īl asigura de prie­tenia lui "sincera si profunda" si īi cere sa se ab­tina "pīna cīnd amīndoi vom judeca mai bine lu­crurile sa vorbeasca de rau biata noastra casa galbena..."

Apoi, datorita afectiunii lui Roulin - care nu 1-a parasit cīnd 1-a vazut īn nenorocire ci, dim­potriva, s-a apropiat de el - Vincent se reīn­toarce la spital cu moralul mai ridicat. Relatiile lui cu doctorul Rey sīnt din ce īn ce mai cordiale, īmpreuna cu alti medici, Rey va veni sa-si vada prietenul si pacientul, iar īn zilele acelea grele va fi unul din oamenii care īl vor ajuta pe Vincent sa-si recīstige echilibrul. īn timpul vizitelor, se dis­cuta despre pictura si musafirii lui Vincent īnteleg "al naibii de repede" problema culorilor comple­mentare.

La cincisprezece zile dupa aceasta foarte scurta criza, Vincent īsi recapata īntreaga sa luciditate. La 7 ianuarie se reīntoarce acasa, desi, dupa cum īi va marturisi el lui Theo, cīteva zile mai tīrziu, se teme sa doarma singur īn casa. Iata īnsa ca Roulin vine sa-si petreaca toata ziua īmpreuna cu el. Iau masa īmpreuna la restaurant "bine dis­pusi", īn aceeasi seara, Vincent īi scrie fratelui sau: "Sper ca n-a fost decīt o simpla ticneala de artist, si-apoi am avut febra mare īn urma pierde­rii de sīnge foarte considerabile, deoarece a fost taiata o artera, dar pofta de mīncare mi-a revenit imediat, cu digestia stau bine si īmi refac zi de zi sīngele pierdut si pe zi ce trece īmi simt capul mai limpede".

Acum singura lui grija este sa reīnceapa lucrul, īncercarea prin care a trecut nu e decīt una īn plus pe līnga atītea altele si nu trebuie sa-i abata din calea pe care s-au angajat, sau mai degraba trebuie sa-i readuca pe drumul pe care au pornit īnainte de venirea lui Gauguin.

īncetul cu īncetul, pe masura ce amintirile si ideile devin mai precise, Vincent lasa sa se īn­trezareasca īn scrisorile lui catre Theo ceea ce n-a spus Gauguin: motivele, vorbele care au provocat un gest ce nu era un act de nebunie ci de furie "N-ar fi fost oare acum timpul sa-si dea seama ca noi nu eram exploatatori ci, dimpotriva, cau­tam sa-1 ajutam sa-si asigure existenta, posibili­tatea de a munci si ... si ... cinstea?"

si din moment ce Vincent vorbeste īn continu­are despre "castelele din Spania" ale lui Gauguin, este de presupus ca acesta din urma - hotarīt deja sa plece, dupa cum s-a vazut - le-a reprosat celor doi frati ca īl obliga sa duca la Arles o exis­tenta mediocra numai cu scopul de a-i "exploata" talentul. Tacerea pe care Gauguin o pastreaza, īn legatura cu un gest care fara īndoiala a avut un motiv, justifica aceasta interpretare, o face cu atīt mai convingatoare cu cīt īn relatarea amintita Gauguin falsifica motivele venirii lui la Arles! Iar Vincent, care pare sa vorbeasca despre aceste lu­cruri de reticenta si regret, conchide ca prietenul sau ar face bine daca s-ar duce si el sa consulte un psihiatru, deoarece 1-a vazut facīnd lucruri pe care "tu sau eu nu ne-aim permite sa le facem" si adauga: "Eu care l-am cunoscut foarte, foarte de-aproape, cred ca se lasa antrenat de imaginatie, poate de orgoliu dar ... destul de iresponsabil". Gauguin i-ar fi spus lui Theo ca-i este teama ca nu cumva prezenta lui sa-1 deranjeze pe Vincent. Afirmatie de care Vincent este cu atīt mai indig­nat cu cīt pentru el īn aceasta prezenta se con­cretizau sperantele lui si sentimentele lui de prie­tenie.

īn aceasta lunga scrisoare din 7 ianuarie, face tristul bilant al acestei aventuri si, īn ciuda priete­niei pe care nu vrea s-o rupa, nu ascunde resenti­mentele pe care le nutreste fata de prietenul care a dezertat din post lasīndu-1 singur īntr-o lupta pe care ar fi trebuit s-o sustina īmpreuna. īl com­para pe Gauguin cīnd cu Tartarin - datorita imaginatiei lui meridionale ("si cu imaginatia asta a lui ce va face el īn Nord? Pe legea mea daca nu vom auzi de īntīmplari poate chiar mai ciudate!") cīnd cu Napoleon - datorita ambitiilor lui - numindu-1 "micul tigru Bonaparte al impresionis­mului" ... Iar fiascoul din Provence īl face sa se gīndeasca la cel din Egipt!

Vincent se mira de proiectele himerice, de "co­pilariile" lui Gauguin - "mastile si manusile de scrima" - de incoerenta lui care īl face sa vi­seze, desi are sotie si copii īn Danemarca, sa tra­iasca īn Martinica. "Sīnt īnspaimīntat de dorin­tele lui inverse si de necesitatile incompatibile pe care desigur i le ocazioneaza".

si totusi, cu doua zile mai tīrziu, atīt e de con­vins ca solutia lor este cea buna, Vincent se de­clara gata sa "reīnceapa" experienta cu Gauguin. E ultima zvīcnire a unei sperante moarte. Caci dupa opt zile nu mai crede ca ar putea reīncepe.

UN OM FRINT

... Reīncepe singur. Aceeasi munca de Sisif, cu aceleasi dificultati, cu acelasi curaj. Reīncepe ci­clul sau de munca si mizerie fara sa se plīnga, fara sa se simta disperat.

Dar exaltarea creatoare din vara trecuta a pie­
rit pentru totdeauna. Marele sau vis de a fi pro­
motorul unei fratii de artisti i-a fost spulberat de
esecul pe care abia 1-a suferit. Nu va mai vorbi
niciodata despre repetarea unei noi experiente ase­
manatoare, iar despre experienta pe care a īncer­
cat-o nu se va sti niciodata ce anume i-a spus
Gauguin īn ziua aceea de 25 decembrie. īn scri­
soarea sa din 7 ianuarie īi spune lui Theo: "Mi-e
greu sa cred ca noi am apucat-o pe un drum chiar
atīt de gresit..." Dupa patru luni, īn clipa cīnd
trebuia sa paraseasca locuinta din casa galbena,
va scrie din nou despre telul care i-a unit pe amīn-
doi si despre incidentul acela care i-a adus lui
Theo, la fel ca si lui īnsusi, atītea necazuri. Ate­
lierul Sudului s-a naruit... "Situatia e atīt de de­
finitiva, scrie el, iar elanul meu de a fonda ceva
simplu dar durabil era atīt de puternic. . . Dar de
pe urma lor am ramas cu remuscari grave si greu
de definit. Cred ca de aceea am tipat atīta īn
timpul crizei, pentru ca voiam sa ma apar si nu
puteam. Fiindca nu mie ci pictorilor... nenorociti
... le-ar fi folosit acest atelier".Criza de nebunie? ... S-ar putea ca, dimpo­triva, ea sa fi avut un motiv foarte precis: mī-nie sau disperare, cauzate de o nedreptate ce īl lovea īn inima, de fapt o dubla lovitura deoarece īl atingea īn acelasi timp si pe Theo. Cīnd a īn­cetat aceasta stare de tensiune īn care a trait atīta vreme parca s-a sfarīmat ceva īn lumea aceea īn­valuita īn pulberea de aur a soarelui provensal si īn atelierul cu floarea-soarelui: Vincent e un om frīnt caruia i-a fost rapit crezul ce constituia ra­tiunea vietii. Va continua totusi, va "reīncepe", deoarece e prins "īn angrenajul artelor frumoase" dar nu-si mai propune decīt sa-si īndeplineasca sarcina proprie, cu orice pret... "Noi nu sīntem decīt niste verigi dintr-un lant", va repeta el īn curīnd, scriindu-i lui Theo. Nu-si mai pune īntre­bari īn legatura cu sensul misiunii lui, multumin-du-se pur si simplu sa duca la bun sfīrsit aceasta misiune.

Sa fi fost Gauguin chemat de destin anume ca sa confirme nedreptatea si īnfrīngerea care īn­deobste pun capat marilor misiuni, sa fi fost el chemat pentru ca toate - cum spune Evanghe­lia - "sa se īmplineasca"?

Cīnd a descoperit soarele si grīul copt, Vincent s-a vazut pe tarīmul luminii aceleia la care visa īnca din tinerete, si a ajuns la un paroxism dincolo de care totul se sfarma - arta si gīndi-rea. Artistul s-a realizat, iar ciclul īncepe sa se īnchida peste cucerirea lui patetica de care e īnca orbit ca de soarele ce-si reflecta razele īn ciobu­rile unei oglinzi.

De acum īnainte, īn spiritul si īn opera lui vor apare progresiv gīndurile si temele care l-au con­dus spre rabdatoarea lui ascensiune.

In delirul sau, el a revazut casa natala din Zun-dert si decorul copilariei de parca īntreaga lui viata i s-ar fi desfasurat pe dinaintea ochilor, amestecīnd prezentul cu trecutul īn fata acestui zid ce se ridica īntre el si viitorul lui. īndata dupa iesirea din spital īi scrie surorii sale Wil si ma- mei sale, īmpins de o afectiune ce de multa vreme ramasese uitata, simtindu-se din nou legat de ele printr-o tainica iubire.

Cu cīteva luni īn urma a primit, foarte emo­tionat, o fotografie de-a mamei. O fotografie dupa care a pictat un portret cu dorinta de a pune īn concordanta aceasta imagine cu sentimentele pe care el le atribuie culorilor. si cīnd a izbucnit criza avea īn lucru o pīnza - prima lucrare pe care o reia cīnd se apuca din nou de munca - un portret al doamnei Roulin pe care-1 intitu­leaza Cīntecul de leagan, portret si tema īn care parca de asemenea converg sentimente de dra­goste ce īsi au obīrsia īntr-un trecut mai īnde­partat chiar decīt propria lui copilarie. Ideea de a face din acest portret ceva īn fata caruia oa­menii pierduti "sa īncerce un sentiment de lega­nare, care sa le aminteasca de oīntecele lor de lea­gan" i-a venit īn timp ce vorbea cu Gauguin despre pescarii din Islanda. si pentru ca doamna Roulin este sotia unui om a carui prietenie īi pare uneori a fi mai degraba iubire parinteasca, poate ca Vincent prin aceasta imagine aude "cīn­tecul sau de leagan".

Niciodata - īnainte si dupa criza aceea de violenta - Vincent n-a redat prin culoare o ase­menea stare de liniste si atīta dragoste. Din cauza ca Gauguin 1-a tradat sau pentru ca Roulin, ade­varatul prieten, urmeaza sa-1 paraseasca (fiind numit la Marsilia, va pleca la 21 ianuarie)? īn casa lui galbena, Vincent se simte de parc-ar fi un matelot pe mare, īn drum spre nu se stie ce furtuni, ca un copil ratacit... "Am reusit sa cīnt prin culorile mele un cīntec de leagan?" - se īn­treaba el īnsusi, scriindu-i lui Theo.

O NOUA CRIZA

... Vincent a reīnceput. Chiar din primele zile, īndata dupa iesirea din spital, picteaza doua por­trete īn care apare el īnsusi, cu capul bandajat, autoportrete despre care nu-i spune nimic lui Theo. īntr-unui  din  ele,  la  fel  ca si īn  Cafeneaua  de 30° noapte, pe rosul si verdele ce constituie fundalul, apare un chip ce pare sa fi dominat, sa fi īnfrīnt aceste culori ale "cumplitelor patimi omenesti". Face, de asemenea, portretul doctorului Rey, o pīnza de o tinuta perfecta, de o surprinzatoare autenticitate psihologica. Aceeasi luciditate pe care o dovedesc scrisorile adresate lui Theo, o dovedeste si penelul sau. "Nu mi-am pierdut de loc echilibrul ca pictor", constata el cu satisfactie. Poate deci nadajdui ca īsi va relua lucrul, ca īsi va putea plati datoriile cu tablouri, cum a facut si anul trecut si ca īn ciuda apropiatei casatorii a lui Theo, sau poate chiar datorita acestei casa­torii, asociatia lor frateasca īsi va putea continua existenta, deoarece Jo li s-ar putea alatura "ca sa lucreze alaturi de artisti"?

Dar e mereu preocupat de aceasta datorie, de banii pe care i^a īnghitit pictura lui fara sa fi fost recuperati. "Vei fi trait mereu īn saracie ca sa ma hranesti, dar eu īti voi da banii sau īmi voi da sufletul."

īn sfīrsit, Theo pleaca īn Olanda, asa cum pro­iectase, dar crezīnd ca Vincent are de toate negli­jeaza sa-i mai trimita bani, astfel ca pentru ne­fericitul convalescent urmeaza o saptamīna de "post negru". A avut de facut fata diverselor chel­tuieli impuse de incidentul din decembrie, dar nu cere bani; se teme doar ca īn aceste conditii se va īnsanatosi mai greu deoarece sufera si de insomnii pe care īncearca sa le combata punīndu-si camfor sub perna si īn saltea. "Ma simt slabit si cam ne­linistit sPīnfricosat..." marturiseste el.

Merge cu regularitate la spital sa se panseze dar si ca sa se īntīlneasca cu doctorul Rey si cu pas­torul  Salles  cu  care  īntretine   relatii  prietenesti.

Dupa tonica demonstratie de afectiune a lui Rou­lin, Vincent vede acum, aproape cu mirare, ca peste tot este primit cu multa simpatie. Comisarul de politie īi face o vizita si strīngīndu-i mīna īl asigura ca daca are nevoie de el i se poate adresa ca unui prieten... Se duce si pe la casa de tole­ranta unde afla ca Gaby a lesinat cīnd a vazut ce "cadou"   i-a facut. Dar   si acolo i se   spune ca "pe-aici,  prin  locurile  astea  asemenea  īntīmplari nu mai mira pe nimeni...".

īn repetate rīnduri, Vincent i-a spus lui Theo ca oamenii din Sud sīnt putin "ticniti", ceea ce īl face sa se simta mai linistit cīnd se gīndeste la el īnsusi. "Toti de pe-aici sīnt buni cu mine", scrie el. "Oamenii au mult suflet." Pe aceste meleaguri si-a gasit o noua patrie. Un Craciun provensal pe care īl va vedea la Folies Arlesiennes īl va emo­tiona la fel de profund ca un cīntec de leagan... Ca acel cīntec de leagan pe care īl picteaza neo­bosit īn cinci pīnze consecutive.

"Eu am locurile astea de-aici si nu simt deloc nevoia  de a pleca la Tropice . .."

Dar īn ciu.da īncrederii īn sine pe care vrea sa si-o pastreze nestirbita, e silit sa-si dea seama ca nu s-a vindecat. īntr-o dimineata, pe cīnd se afla īn camera doctorului Rey care tocmai se radea, Vincent s-ar fi oferit sa-i dea o mīna de ajutor, dar cu o privire care pe medic 1-a facut sa se teama de o periculoasa urma a crizei: "Hai, ster­ge-o de-aici imediat! ..." Iar Vincent a iesit din camera cu capul plecat. Totusi, daca īn timpul crizelor exista obsesia crimei, este totdeauna vorba despre o obsesie mai mult veleitara decīt efectiva.

I se recomanda sa īnceteze deocamdata orice activitate cerebrala. Cu toate acestea, la īnceputul lui februarie, este constrīns din nou sa se interneze īn spital si o noua criza īi obliga pe medici sa-1 īnchida īn  "celula furiosilor".

La o telegrama de-a lui Theo care e nelinistit pentru ca nu mai are nici o veste de la fratele sau, doctorul Rey raspunde la 3 februarie: īl linis­teste scriindu-i ca Vincent se simte mai bine, ca īn curīnd va putea iesi din spital, dar ca ar trebui macar o vreme sa manīnce si sa doarma la spital.

"SUB CHEIE sl ZĀVOARE"

īsi reia din nou activitatea si corespondenta. Ne­bunia īl va obliga sa se interneze la Aix sau īn alta parte? īn acest caz, el e gata sa accepte orice, dar nimeni sa nu actioneze fara consimtamīntul lui. Pentru moment, simpatia cu care e privit peste tot, faptul ca la spital e cunoscut si e īngrijit de doctorul Rey, constituie suficiente motive ca sa ramīna la Arles. "Singura mea dorinta ar fi sa pot continua sa cīstig cu propriile mele mīini ceea ce   cheltuiesc."

Nu stie ca īn jurul sau se urzeste un complot. Mai multe persoane, nu din rautate, fara īndoiala, ci pentru ca sīnt īntr-adevar īngrijorate, īntocmesc o petitie adresata primarului prin care cer inter­narea nebunului lasat īn libertate. Initiatorii strīng pe petitie optzeci de semnaturi si o trimit la pri­marie. Vincent avusese incidente cu vecinii: "Daca politia - īi va spune el mai tīrziu pastorului Salles - mi-ar fi protejat libertatea īmpiedicīnd copiii si chiar persoanele mature sa se adune īn fata locuintei mele si chiar sa se catere pe fereas­tra, asa cum au facut (de parca as fi un animal ciudat), as fi fost mai calm; īn orice caz n-am facut rau nimanui".

Petitionarii au cīstig de cauza. Comisarul central ordona spitalului sa-1 interneze pe bolnav, cum se va si īntīmpla, iar ordinul e cu atīt mai simplu de executat cu cīt doctorul Rey fiind el īnsusi suferind lipseste din spital.

Pastorul Salles este cel care-1 anunta pe Theo de acest nou necaz, īntr-o scrisoare din 2 martie: ..Faptele ce i se reproseaza fratelui dumneavoas­tra (admitīnd ca sīnt exacte) nu permit ca un om sa fie considerat alienat si sa se ceara internarea lui".

Dupa cincisprezece zile, la 18 martie, scrie din nou: "Fratele dumneavoastra mi-a vorbit cu mult calm si cu o perfecta luciditate despre situatia lui si despre petitia semnata de vecini... īn starea lui e ceva ce nu poate fi definit si este imposibil sa-ti dai seama de schimbarile atīt de brusce si atīt de complete ce se petrec īn el. Este evident ca atīt timp cīt se va afla īn situatia īn care l-am gasit eu nu s-ar putea pune problema internarii lui; si nimeni, dupa cīte stiu eu, n-ar avea tristul curaj sa faca acest lucru". Este lesne de īnchipuit īn ce stare sufleteasca e Theo acum, cu o luna īnainte de casatorie, cīnd primeste aceste vesti. A īnchiriat un apartament pentru el si Jo, tot īn Montmartre - Cite Pigalle nr. 8. De aici scrie el, cu netarmurita dragoste, aceasta admirabila fraza: "Ai facut atīt de mult pentru mine" ... - aceasta fraza care pare sa inverseze pozitiile lor, dar care īn fond nu face decīt sa confirme comuniunea celor doi frati: "Ai facut atīt de mult pentru mine īncīt sīnt profund mīhnit ca acum, cīnd probabil eu voi trai zile de mare fericire cu scumpa mea Jo, tu vei trece prin multe necazuri. Fiindca ar vrea, pe cīt este cu putinta sa duca aceeasi viata pe care o duc si eu, ea credea ca ai sa-i fi si ei un frate, asa cum tot­deauna mi-ai fost mie..."

īi vorbeste despre pīnzele lui care "fac odaile atīt de vesele" si īn care se simte "un puternic accent de adevar, satul autentic..."

Vincent nu i-a scris lui Theo imediat dupa noile evenimente deoarece nu voia sa-si nelinisteasca fratele. īi scrie acum, cīnd primeste aceasta scri­soare īn care "īngrijorarea frateasca 1-a emotio­nat" ... "Iata-ma zile īntregi pus sub cheie si zavoare, īnchis īn celula furiosilor, fara ca vina mea sa fi fost demonstrata sau macar demonstra-bila."

Dar nu-i cere sa intervina īn favoarea lui. Are Theo nevoie sa-i dea asigurari ca este "īn depli­natatea facultatilor mintale?" Scrisoarea lui o do­vedeste cu prisosinta: Vincent īl sfatuieste sa su­porte situatia cu stoicism, asa cum o suporta si el si sa-si stapīneasca mīnia. "Daca eu nu mi-as retine indignarea - scrie el pe buna dreptate - as fi imediat socotit un nebun furios." Conteaza pe prietenii sai, doctorul Rey - despre care īnca nu stie ca este absent - pe comisar si chiar pe pri­mar, sperīnd ca vor interveni spre a pune capat abuzului.

"Lucrurile se vor aranja. Situatia e prea idioata ca sa mai dureze."

Se gīndeste ca poate, cīndva, īntr-adevar va tre­bui sa se interneze. Acum īnsa nu exista motive. Ceea ce i s-a spus la bordel despre īntīmplarile prin care a trecut, cele ce i s-au spus prin alte parti, la fel ca tot ce se petrece īn jurul sau, īl fac sa se simta linistit. īsi da seama ca populatia traieste īntr-o stare de neliniste confuza din pri­cina unor usoare miscari seismice, asa cum s-a īn-tīmplat cu doi ani īn urma si la Nisa, cīnd dato­rita cutremurului s-a produs panica aceea care 1-a bucurat  atīt  de  mult  pe  Nietzsche.

Daca sufera de ceva, sufera īntr-adevar de o "sensibilitate excesiva", ca si Gauguin, numai ca el n-are nevoie sa mearga la Tropice din cauza asta. si īi atrage atentia lui Theo sa nu-si iasa din fire cu toate ca "īntre noi exista o mare simpatie si comunitate de idei".

Dar inactivitatea īl apasa. īn celula īn care e īnchis - "Sa suferi fara sa te plīngi e unica lectie" - totul īi este interzis, chiar si fumatul. "Neavīnd nimic altceva de facut, ma gīndesc toata ziua si toata noaptea la cei pe care i-am cunos­cut."

Trecutul se amesteca iar cu prezentul. Peste re­sentimentele uitate ce le nutrise fata de ai sai, se suprapune acum amaraciunea pricinuita de lasita­tea a carei victima a cazut. Arlezienii acestia īn a caror simpatie crezuse, vecinii pe care i-a pre­tuit, i-au tradat īncrederea pe care le-a aratat-o. Fiindca - mai remarca Vincent - el s-a ranit pe sine, dar lor nu le-a facut nimic. Iar celor care l-au adus aici, le declara ca e gata "sa se arunce īn apa" o data pentru totdeauna daca poate astfel sa-i faca fericiti pe "omuletii aceia virtuosi"^. Aceasta "lovitura de maciuca" 1-a zdruncinat; daca ar fi īn libertate si ar fi provocat sau insultat, cum a mai fost, s-ar mai putea oare stapīni?

Mai tīrziu va afla ca de fapt nici unul din vecinii lui, cu care avusese oarecare relatii, nu fi­gura pe lista petitionarilor. Afectiunea atīt de emo­tionanta a lui Roulin, simpatia doctorului Rey si cea a pastorului Salles - "un om foarte cumse­cade si devotat", spune el, īl pot consola de cele­lalte deceptii. īn singuratatea din celula, zilele se  scurg  cenusii;   dac-ar   fi   afara   ar  picta  ca   anul trecut livezile īn floare. "Munca īmi lipseste mai mult decīt m-ar putea obosi." īntre timp īnsa prie­tenii lui fac demersuri ca sa-1 scoata de acolo. Doctorul Rey s-a reīntors; pastorul Salles a gasit pentru Vincent o mica locuinta īntr-un alt cartier unde si-ar putea regasi linistea. Lucrurile se vor aranja oare? Casatoria lui Theo nu va aduce, si ea, o mai mare stabilitate a bunei lor īntelegeri? si din moment ce sīnt atīt de uniti, fericirea fra­telui sau nu este īntr-o anume masura si propria lui fericire? Iar scrisoarea prieteneasca pe care a primit-o de la Jo lasa sa se īnteleaga ca ea ar putea deveni o legatura īn plus īn fratia lor de artisti...

VIZITA LUI PAUL SIGNAC

Nici prietenii din Paris nu l-au uitat. Koning īi spune lui Theo ca ar vrea sa mearga la Arles sa-1 vada pe Vincent; Bernard īi scrie īn acelasi sens. Dar Vincent nu mai īndrazneste sa-i īncurajeze dupa ce a trait experienta aceea care i-a adus atī-tea suferinte.

Cam pe la 20 martie, Paul Signac care mergea sa picteze pe litoral īi face o vizita. Pentru Vin­cent e o mare bucurie si nu vrea sa-si lase prie­tenul sa plece pīna ce nu-i arata pīnzele sale. Medicul īi acorda autorizatia de a iesi din spital. Dar casa galbena a fost īnchisa de politie. Ca sa poata intra a fost nevoie sa parlamenteze ... "La īnceput n-au vrut sa ne lase sa intram, dar pīna la urma tot am intrat."

īntr-o scrisoare adresata lui Theo, Signac rela­teaza despre aceasta vizita urmatoarele: "L-am gasit pe fratele Dumneavoastra perfect sanatos, si fizic si moral. Am iesit īmpreuna ieri dupa-amiaza si astazi de dimineata. M-a dus sa-mi arate tablou­rile care, cele mai multe, sīnt foarte bune si toate foarte curioase. Amabilul lui doctor, internul Rey, crede ca daca ar duce o viata mai ordonata, daca ar mīnca si ar bea normal si la ore regulate, ar exista toate sansele ca teribilele crize sa nu se mai repete niciodata. S-a aratat foarte dispus sa-1 tina īn spital cīt timp va fi necesar ... Daca nu se reīntoarce la Paris, ceea ce, dupa parerea docto­rului Rey, ar fi preferabil, ar trebui sa se mute deoarece lumea de prin vecini īi este ostila. Aceasta e si dorinta fratelui dumneavoastra care ar vrea sa iasa cīt mai repede din acest ospiciu unde la urma urmelor desigur ca sufera din cauza ca e permanent supravegheat."

Aceste precizari sīnt confirmate īn amintirile pe care Signac i le va īmpartasi lui Gustave Coquiot, cu exceptia unui singur punct pe care īn mod deliberat 1-a omis īn scrisoarea adresata lui Theo: "Toata ziua mi-a vorbit despre pictura, literatura, socialism. Seara era putin cam obosit. Poate ca īl enerva si mistralul care sufla īngro­zitor. A vrut sa bea esenta de terebentina direct din sticla care se afla pe o masa din camera. Era vremea sa ne reīntoarcem la ospiciu".

si Vincent confirma relatarea lui Signac īntr-o scrisoare catre fratele sau, si mai ales cele spuse de doctorul Rey, recunoscīnd ca īntr-adevar el s-a "tinut īn puteri mai ales cu alcool si cafea". "Recunosc, spune el mai departe, dar iarasi e ade­varat ca pentru a atinge tonul īnalt de galben pe care l-am atins īn vara asta, era nevoie sa ma ametesc si eu putin."

De cīnd s-a īmbolnavit, vede cu alti ochi tablou­rile cu floarea-soarelui, aceasta floare al carei pictor a devenit asa cum altii au devenit pictorii altor flori, aceasta floare care, ca si el, se īntoarce dupa soare si pe care el a pictat-o īn acea nota galbena, puternica si īnalta ca un tipat. Acum e de parere ca una din pīnze ar putea fi expusa la Goupil; ar vrea sa aiba si Theo una, "pentru inti­mitatea dintre tine si sotia ta", i-ar da una si lui Gauguin caruia ar vrea sa-i faca "o placere de o oarecare forta" ...

"E o pictura care-si schimba putin aspectul, care se īmbogateste daca o privesti mai multa vreme."

Crede ca si Theo a contribuit, ca sa-i "fortifice 307 moralul", la vizita pe care i-a  facut-o Signac si la tot binele pe care i 1-a facut aceasta vizita, si īi spune simplu "īti multumesc pentru asta".



Theo se va casatori īn curīnd. Pleaca din nou īn Olanda pe la īnceputul lui aprilie. si cu toate ca Vincent īi vorbeste lui Signac (desi recunoaste binefacerile unei asemenea casnicii) cu un umor destul de macabru, ca de cioclu, despre ceremonia pe care fratele sau va fi nevoit s-o suporte, pen­tru onoarea familiei, īi trimite lui Theo o scrisoare plina de dragoste.

De la vizita lui Signac iese din spital īn fiecare zi si lucreaza. Pentru a cincea oara reia Cīntecul de leagan, care fara īndoiala īl ajuta sa uite "o anume tristete vaga si greu de definit" de care s-ar putea sa nu fie straina casatoria lui Theo. Aceasta fericire care lui i-a fost refuzata, aceasta fericire de care el nu mai are parte, īnseamna de asemenea si sfīrsitul fericit al unei himere cu care s-a iluzionat prea multa vreme... Nici pentru Theo viata de artist nu e viata adevarata. A gasit-o pe cealalta; si cu toate ca afectiunea Johan-nei s-ar putea alatura afectiunii lui Theo, Vin­cent se simte iarasi parasit.

īn aceeasi scrisoare citeaza acest epitaf de pe un mormīnt antic al unei preotese din Carpentras: " ... care nu s-a plīns niciodata de nimeni..." De cine deci ar fi īndreptatit Vincent sa se plīnga? Dar cine e īndreptatit sa se plīnga vreodata? "Prin comparatie eu ma simt un fel de fiinta ingrata."

Nicicīnd n-a fost atīt de calm, atīt de īnga­duitor, atīt de resemnat. Daca va trebui sa-si pa­raseasca "sarmana casuta galbena", o va parasi fara sa faca sicane pentru cheltuielile pe care le-a avut cu zugravitul si cu instalarea gazelor de care n-a profitat mai deloc. Doctorul Rey se ofera sa-i īnchirieze doua camarute īntr-o casa de-a lui. Vincent īnsa nu se mai simte īn stare sa-si ame­najeze un nou atelier si sa locuiasca acolo singur. Nu vrea nici "sa sacrifice īnca o existenta pentru existenta sa" si cum ar putea oare?

De-acum īncolo, ce alta solutie ar mai fi decīt aceea de a-si accepta soarta oricīt ar fi ea de amara? 11 citeaza totusi pe dascalul Panglos care-1 īndeamna sa fie optimist. Asadar, din cīnd īn cīnd, mai are īnca umor si cultiva ironie. Nu vrea sa cedeze "deznadejdilor interioare destul de serioase", despre care īi vorbeste lui Signac. si daca īntr-o buna zi va īnnebuni, ce-i ramīne de facut? "Ma gīndesc sa accept fara nazuri meseria mea de nebun asa cum Degas s-a facut notar. Numai ca, adauga el, nu prea ma simt īn puteri ca sa joc un asemenea rol."

CĂSĂTORIA LUI THEO

īn cursul lunii aprilie, cīnd la Amsterdam are loc casatoria lui Theo, Vincent e silit sa plece din casa galbena īn care a investit atītea sperante. Dupa aceasta noua ruptura nu-i mai ramīn decīt "prieteniile profunde" despre care īi vorbeste lui Signac, dar care au "dezavantajul ca te ancoreaza īn viata" mai mult decīt s-ar cere.

īnchiriaza cele doua camere oferite de doctorul Rey, dar numai ca sa-si depoziteze acolo mobilie­rul si pīnzele. īn ceea ce-1 priveste ar vrea sa ia totul de la capat, dar simte ca-i este imposibil. Pentru ca nu poate sta la nesfīrsit īn spital se hotaraste, dupa ce īn prealabil a discutat problema si cu doctorul Rey si cu pastorul Salles, sa se in­terneze la ospiciul din Saint-Remy-de-Provence, un azil pentru alienati unde spera ca va putea continua sa picteze. Pictura e singurul lucru care-1 mai intereseaza. "Provizoriu doresc sa fiu internat atīt pentru propria mea liniste cīt si pentru linis­tea altora."

īn momentul īn care Theo paseste īn viata ade­varata, Vincent se īnchide īn singuratate. īn el se produce un imens vid, si daca mai picteaza si acum, pictura nu mai e pentru el decīt "mijlocul de a se retrage din viata".

"Nu te necaji din pricina mea - īi scrie lui Theo. Iata, īn aceste zile cīnd m-am mutat, cīnd  mi-am transportat mobila, cīnd am ambalat pīn zele pe care ti le voi trimite, totul era trist, dar mai ales mi se parea trist ca toate mi-au fost daruite de tine cu atīta dragoste frateasca si ca atītia ani de zile tu ai fost totusi singurul om care m-a sprijinit si-acum sīnt silit s-o iau de la capat si sa-ti spun aceasta trista poveste, dar mi-e greu sa exprim ce simteam. Bunatatea pe care mi-ai aratat-o nu-i un lucru pierdut, pentru ca tu ai avut aceasta bunatate si ea ramīne ca ceva al tau, chiar daca rezultatele ei materiale ar fi nule, cu atīt mai mult ea īti va ramīne ca ceva al tau, dar nu pot sa-ti spun aceasta asa cum o simteam."

Aceasta scrisoare a unui om care din propria-i vointa se retrage dintre oameni, aceasta scrisoare sfīsietoare ar trebui citata īn īntregime. E o scri­soare impregnata de o nesfīrsita dragoste, dar īn ea se citeste totodata disperarea, ea anunta dispa­ritia voita a unei fiinte, un fel de sinucidere mo­rala (īnaintea celeilalte), desi finalul ei este conso­lator - īncearca sa fie - vorbind despre posibi­litatea "de a continua sa mai muncesc putin la pictura".

... "īti strīng mīna īn gīnd, nu stiu daca o sa-ti scriu foarte, foarte des, fiindca nu sīnt īn fiecare zi cu mintea destul de limpede ca sa pot scrie cīt de cīt logic.

"Bunatatea care ai aratat-o fata de mine mi se pare astazi mai mare ca oricīnd, nu-ti pot scrie asa cum simt, dar te asigur ca aceasta bunatate e de mare pret si daca īnca nu-i vezi roadele, scumpul meu frate, nu te necaji, caci ea va ramīne ca un bun al tau. si pe cīt e cu putinta īndreapta asupra sotiei tale aceasta dragoste. Iar daca noi vom coresponda mai putin, vei vedea ca daca ea este asa cum o cred eu, īn ea vei gasi mīngīierea. Iata ce nadajduiesc ..."

El ise retrage īn umbra. si pentru ca stie ca sen­timentele care dicteaza faptele au mai multa im­portanta decīt propriile lor rezultate, īi lasa lui Theo, īn schimbul a ceea ce a primit de la el, aceste cīteva cuvinte repetate cu o sfīsietoare eloc­venta: "Bunatatea ta īti va ramīne ca ceva al tau ..."

UN SINGUR REFUGIU...

Scrisoarea aceasta e un fel de adio la care Theo raspunde imediat, animat de aceleasi sentimente, afirmīnd ca ajutorul sau a fost ceva cīt se poate de firesc, "fara sa mai tin seama de faptul ca si tu m-ai ajutat de multe ori prin munca ta si printr-o comportare frateasca mai valoroasa decīt toti banii pe care  i-as putea  dobīndi  vreodata".

Theo s-a reīntors la Paris cu Jo - "mai fericit decīt s-ar putea spune īn cuvinte" - īn aparta­mentul lor din Montmartre. Temīndu-se ca hota-rīrea lui Vincent de a se interna īn ospiciu sa nu fi fost dictata de dorinta pictorului de a-si scuti prietenii de grijile ce si le fac din cauza lui, Theo īi propune sa vina la ei la Paris. La vara ar pu­tea merge la Pont Aven, īmpreuna cu colegii lui. Dar Vincent se declara deocamdata incapabil sa-si organizeze singur viata si azilul i se pare a fi un refugiu - "o simpla formalitate", īn asteptarea unui viitor pe care, totusi, nu se bizuie prea mult.

Pastorul Salles urmeaza sa plece la Saint-Remy, sa vada īn ce conditii ar putea fi internat Vincent, care acum se zbuciuma din cauza ca īsi obliga prietenii sa faca fel si fel de demersuri si sa se preocupe de problemele lui. Se acuza de un egoism de care pesemne ca nu si-a dat seama pīna acum. Dar "nu-ti poti vedea de meserie si īn acelasi timp sa te interesezi de celelalte".

Vincent s-a lepadat de orice ambitie si de orice orgoliu. Nu mai are nici o aspiratie, vrea doar sa aiba asigurata hrana si odihna, cu conditia de a-i fi totusi lasata libertatea de a picta, ultimul lui mijloc de "a-si uza viata".

"Nu ma simt īn stare sa merg la Paris sau sa merg la Pont Aven, de altfel mai niciodata nu mi se īntīmpla sa doresc ceva sau sa regret ceva din inima."

Din cīnd īn cīnd doar, mai simte mocnind īn el vechea lui aspiratie de fericire, sentimentul ire­mediabilei lui singuratati... "si astfel, de faleza disperarii se sparg valurile, furtuna dorintei de a  īmbratisa  ceva,  o  femeie  buna  ca  o  closca   dar, UN SINGUR REFUGIU...

Scrisoarea aceasta e un fel de adio la care Theo raspunde imediat, animat de aceleasi sentimente, afirmīnd ca ajutorul sau a fost ceva cīt se poate de firesc, "fara sa mai tin seama de faptul ca si tu m-ai ajutat de multe ori prin munca ta si printr-o comportare frateasca mai valoroasa decīt toti banii pe care  i-as putea  dobīndi  vreodata".

Theo s-a reīntors la Paris cu Jo - "mai fericit decīt s-ar putea spune īn cuvinte" - īn aparta­mentul lor din Montmartre. Temīndu-se ca hota-rīrea lui Vincent de a se interna īn ospiciu sa nu fi fost dictata de dorinta pictorului de a-si scuti prietenii de grijile ce si le fac din cauza lui, Theo īi propune sa vina la ei la Paris. La vara ar pu­tea merge la Pont Aven, īmpreuna cu colegii lui. Dar Vincent se declara deocamdata incapabil sa-si organizeze singur viata si azilul i se pare a fi un refugiu - "o simpla formalitate", īn asteptarea unui viitor pe care, totusi, nu se bizuie prea mult.

Pastorul Salles urmeaza sa plece la Saint-Remy, sa vada īn ce conditii ar putea fi internat Vincent, care acum se zbuciuma din cauza ca īsi obliga prietenii sa faca fel si fel de demersuri si sa se preocupe de problemele lui. Se acuza de un egoism de care pesemne ca nu si-a dat seama pīna acum. Dar "nu-ti poti vedea de meserie si īn acelasi timp sa te interesezi de celelalte".

Vincent s-a lepadat de orice ambitie si de orice orgoliu. Nu mai are nici o aspiratie, vrea doar sa aiba asigurata hrana si odihna, cu conditia de a-i fi totusi lasata libertatea de a picta, ultimul lui mijloc de "a-si uza viata".

"Nu ma simt īn stare sa merg la Paris sau sa merg la Pont Aven, de altfel mai niciodata nu mi se īntīmpla sa doresc ceva sau sa regret ceva din inima."

Din cīnd īn cīnd doar, mai simte mocnind īn el vechea lui aspiratie de fericire, sentimentul ire­mediabilei lui singuratati... "si astfel, de faleza disperarii se sparg valurile, furtuna dorintei de a  īmbratisa  ceva,  o  femeie  buna  ca  o  closca   dar, UN SINGUR REFUGIU...

Scrisoarea aceasta e un fel de adio la care Theo raspunde imediat, animat de aceleasi sentimente, afirmīnd ca ajutorul sau a fost ceva cīt se poate de firesc, "fara sa mai tin seama de faptul ca si tu m-ai ajutat de multe ori prin munca ta si printr-o comportare frateasca mai valoroasa decīt toti banii pe care  i-as putea  dobīndi  vreodata".

Theo s-a reīntors la Paris cu Jo - "mai fericit decīt s-ar putea spune īn cuvinte" - īn aparta­mentul lor din Montmartre. Temīndu-se ca hota-rīrea lui Vincent de a se interna īn ospiciu sa nu fi fost dictata de dorinta pictorului de a-si scuti prietenii de grijile ce si le fac din cauza lui, Theo īi propune sa vina la ei la Paris. La vara ar pu­tea merge la Pont Aven, īmpreuna cu colegii lui. Dar Vincent se declara deocamdata incapabil sa-si organizeze singur viata si azilul i se pare a fi un refugiu - "o simpla formalitate", īn asteptarea unui viitor pe care, totusi, nu se bizuie prea mult.

Pastorul Salles urmeaza sa plece la Saint-Remy, sa vada īn ce conditii ar putea fi internat Vincent, care acum se zbuciuma din cauza ca īsi obliga prietenii sa faca fel si fel de demersuri si sa se preocupe de problemele lui. Se acuza de un egoism de care pesemne ca nu si-a dat seama pīna acum. Dar "nu-ti poti vedea de meserie si īn acelasi timp sa te interesezi de celelalte".

Vincent s-a lepadat de orice ambitie si de orice orgoliu. Nu mai are nici o aspiratie, vrea doar sa aiba asigurata hrana si odihna, cu conditia de a-i fi totusi lasata libertatea de a picta, ultimul lui mijloc de "a-si uza viata".

"Nu ma simt īn stare sa merg la Paris sau sa merg la Pont Aven, de altfel mai niciodata nu mi se īntīmpla sa doresc ceva sau sa regret ceva din inima."

Din cīnd īn cīnd doar, mai simte mocnind īn el vechea lui aspiratie de fericire, sentimentul ire­mediabilei lui singuratati... "si astfel, de faleza disperarii se sparg valurile, furtuna dorintei de a  īmbratisa  ceva,  o  femeie  buna  ca  o  closca   dar,


anul trecut. īn timpul cīt a stat īnchisa, cīteva pīnze s-au deteriorat din cauza umezelii^... Ce va ramīne din toata truda lui, se īntreaba, deoa­rece stie, fiindca a vazut la Luvru pīnzele lui Delacroix, ca "tablourile se vestejesc ca florile..." Acum ar trebui sa gaseasca un ospiciu īn care sa fie primit pe gratis īn schimbul pīnzelor^ ce le-ar lasa azilului. Numai ca un asemnea ospiciu nu exista: "Aceasta fiind poate, nu spun o mare, dar oricum.o mica nedreptate. Eu m-as resemna daca as gasi un astfel de azil". si adauga aceasta fraza care spune totul: "Daca n-ar fi prietenia ta oamenii m-ar īmpinge fara nici o remuscare la sinucidere, si poate ca, oricīt as fi de las, pīna la urma acolo as ajunge".

DACA SAMĪNŢA NU PIERE ...

La 2 mai, Vincent īi trimite lui Theo jdoua lazi cu pīnze din care fratele sau ar urma sa pastreze picturile ce i se par "acceptabile" si sa le distruga pe celelalte. Se pare ca Vincent si-a pierdut īn momentul acela īncrederea īn sine, care pe vremuri constituia suportul lui moral.. . "Or, eu, ca pic­tor, . nu voi reprezenta nimic important, sīnt abso­lut sigur ..." Acum i se pare ca si acordul īn­cheiat cu Theo e un tīrg pagubitor pentru fratele sau si din aceasta cauza e din nou framīntat, e din nou cuprins de remuscari: "Banii cheltuiti cu pictura mea fac sa ma simt strivit sub un senti­ment de datorie si de lasitate si bine^ar fi daca s-ar putea ca totul sa se termine odata".

īnca mai picteaza livezi de maslini, un lan de grīu si īncepe iarasi sa faca desene īn penita, care devin din nou "foarte negre si destul de melanco­lice, tinīnd seama de faptul ca e primavara". Este vorba acum si de o reīntoarcere spre motivele care īl atrageau pe vremuri, reīntoarcere care va īncheia ciclul evolutiei sale. Impresionismul va ramīne pentru el obiectul unei anume pasiuni, ceea ce nu īnseamna īnsa ca pictorii care l-au precedat tre- buie neglijati... "īmi dau seama ca ma reīntorc din ce īn ce mai mult la ideile pe care le aveam īnainte de a veni la Paris".

Viitorul plin de sperante pe care-1 īntrevedea atunci cīnd lupta pentru pictura si pentru pictori nu mai e astazi decīt o amintire. īsi reia cu mo­destie locul sau de veriga īn lantul fara sfīrsit al artei si al oamenilor. "Principalul este - īi spune lui Theo - sa ne simtim cīt mai uniti", dar aceas­ta unire nu mai poate fi decīt sentimentala, afec­tiva. A īncetat si ea sa mai fie cimentul unei opere comune.

"Acum ca te-ai casatorit, noi nu vom mai trai pentru marile idei ci, crede-ma, numai pentru cele marunte. Iar eu gasesc īntr-asta o formidabila usurare de care nu ma plīng deloc."

īn Vincent, totul a fost ars de focul unei vieti neīnduratoare. Fiecare scrisoare din aceste ultime zile petrecute la Arles completeaza bilantul īnfrīn-gerii. Soarele, al carui pictor si bard a devenit, 1-a nimicit cu lumina pe care Vincent o cautase atīta amar de vreme. Acest om zdrobit nu mai este de­cīt o modesta aparenta, un īnvelis gol pe dinaun­tru, pentru ca a dat totul fara sa primeasca ni­mic īn schimb. Dar  "daca samīnta nu piere . .."

si totusi, desi nu-si mai face nici o iluzie, va continua sa īnainteze pe calea de lumina orbitoare pe care s-a angajat.

XVIII. CIMPUL ĪNGRĂDIT

Azilul de alienati din Saint-Remy, situat la 25 km de Arles, era gazduit īn vechea manastire Saint-Paul de Mausole, construita īn veacul al Xll-lea, cam la 1 500 de metri de orasul īn care s-a nascut Nostradamus, līnga podisul Antiques si īn apropierea ruinelor de la Glanum, cetate re­cent descoperita, anterioara ocupatiei romane.

Regiunea e admirabila. īnspre imensul ses se vad turnurile din Avignon si culmile muntilor Ventoux. īn partea opusa, se afla lantul Alpililor, cu creste stīncoase ce se decupeaza pe un cer de cobalt, cu coaste brazdate de un labirint de viroage acoperite cu o vegetatie luxurianta īn care chita greierii.

Azilul a fost īnfiintat la īnceputul secolului tre­cut de un anume doctor Mercurin, alienist, iar din anul 1874 la conducerea ospiciului a venit doctorul Theophile Peyron, care era īn acelasi timp si admi­nistrator si medic sef. Azilul depindea de un ordin religios, iar doamna Deschanel, sora Epiphanie, care era stareta acestui ordin, conducea pe vre­mea aceea serviciul de īntretinere si "de aprovi­zionare si de distribuire a hranei".

īn ziua de 8 mai, pastorul Salles, care s-a ocu­pat de cele necesare internarii, īl conduce pe Vin­cent la azil. Este deci īn masura sa-i scrie lui Theo: "Calatoria noastra a decurs īn conditii ex- celente. Domnul Vincent a fost foarte calm si el   foarte  sumar  e  completat  cu  un   fotoliu vechi, īmbracat īntr-o tapiserie uzata, despre care Vincent crede ca a ramas mostenire de la vreun pacient mai īnstarit.

Dar iluzia pe care acest decor ar vrea s-o ofere pacientului, īncercīnd sa-1 faca sa uite ca īnca­perea este o celula, este anulata de fereastra pre­vazuta cu drugi solizi de fier.

Aceasta fereastra da totusi spre un peisaj odih­nitor, spre ultimele ondulatii ale Alpililor, iar di­mineata Vincent va vedea "soarele ridicīndu-se glorios". Chiar de līnga zidul cladirii coboara īn panta lina un cīmp ce apartine domeniului, dar care e complet īngradit cu un zid īnalt de piatra. Zidul nu ascunde orizontul, dar opreste privirea ca si drugii de fier, de parca dincolo de refugiul lui Vincent chiar si lumea exterioara ar fi limitata. Cīmpul īngradit va deveni unul din motivele fa­miliare ale pictorului - tema simbolica a izolarii sale, de care se izbesc valurile pietrificate ale Alpililor.

CALATORII D1NTR-O ALTA LUME

Totul īn acest asezamīnt, laudat cu multa amabi­litate īn anunturile publicitare, totul aici are doua fete: camera-celula, cīmpul īngradit si viata clo­cotitoare care freamata īn padurile de pini si prin vīlcele. Libertatea cīnta īmpreuna cu greierii, aerul e īnmiresmat de parfumul plantelor aromatice, dar īn marea sala de la parter unde se strīng bolnavii, si, uneori prin celule, se aud urlete cumplite, care fac sa-ti īnghete sīngele īn vine.

Bolnavii se plimba īntr-una īncoace si-n colo, printre ziduri, urmarind cine stie ce himera sau speranta nascuta din propria lor imaginatie. Cei mai periculosi si cei mai indecenti se afla īntr-o alta aripa a cladirii. īn jurul lui Vincent se afla mai ales fiinte abulice care-si tīrasc de colo pīna. colo neputinta si plictisul.

"Sala īn care se sta īn zilele ploioase e  ca  o sala de asteptare de clasa a IlI-a dintr-un sat ce  līncezeste.. .   Unii   bolnavi   vin   cu  bastoane,   cu lunete, īn tinuta de calatori, ca niste pasageri" ... gata sa īntreprinda o calatorie dincolo de posibil.

Azilul are trei clase - cum aveau si caile ferate pe vremea aceea. Costul ultimei clase, cea a lui Vincent, este de 100 fr. pe luna, iar regimul ali­mentar (atīt de laudat īn prospecte) poate fi ase­manat, scrie pictorul, cu mīncarurile restaurante­lor pariziene de mīna a saptea, napadite de gīndaci de bucatarie (de altfel, din cīnd īn cīnd, īn supa mai cade cīte un gīndac); de obicei se manīnca fasole, naut, linte si "alte articole de consumatie". Acest regim alimentar se datoreaza, fara īndoiala, doctorului Peyron, pe care īl intereseaza mai mult economiile decīt hrana bolnavilor; īn "sectorul domnilor" sīnt numai doisprezece oameni.

Vincent nu se plīnge de aceasta cumplita com­panie, cel putin la īnceputul sederii sale īn ospi­ciu. Dar e lesne de īnteles ca aceasta ambianta nu era de natura sa vindece un om ale carui crize trecatoare nu afectau deloc luciditatea de care se bucura dupa accese.

Tratamentul se reduce la bai si se pare ca ni­meni nu se intereseaza de tratament, deoarece Vin­cent scrie: "nu se face absolut nimic, bolnavii sīnt lasati sa vegeteze īn inactivitate si sīnt hraniti cu mīncaruri fade si cam stricate".

Vincent refuza aceasta hrana si se multumeste numai cu pīine si supa, astfel īncīt conditiile lui de trai nu se schimba deloc. Dar el īi scrie fra­telui sau despre aceste lucruri fara sa se plīnga. Vorbeste despre pacientii internati ca despre niste fiinte nenorocite care īl fac sa nu mai simta "re­pulsia" ce i-o provoca nebunia. Acum, artistii care au murit nebuni - si, vai, au fost atītia - īi par ca au "o īnfatisare senina". Descopera ca īn­tre aceste fiinte napastuite exista un fel de soli­daritate amicala, care īi face sa se suporte reci­proc, si uneori chiar sa se ajute īntre ele. Vincent a vazut īn jurul lui toate fetele mizeriei, foamea, frigul, saracia lucie a minerilor si a tesatorilor, dar n-a apucat pīna acum sa traiasca īn mijlocul acestei ultime decaderi, care nu e numai fizica ci fi morala.

Theo īi scrie ca pentru el aceasta sedere la Saint-Remy nu īnseamna ca Vincent s-a retras din lume, ci doar "o odihna de moment", pīna cīnd va mai prinde puteri. S-a oferit sa-i caute o pen­siune īn apropierea Parisului si i-a propus chiar sa plece la Pont Aven, unde mai sīnt si alti pictori.

"As vrea, īi scrie Theo, sa gasesc undeva niste oameni care sa te īngrijeasca lasīndu-te īn acelasi timp sa fii complet liber". Dar Vincent numai doreste nimic. Deocamdata considera ca e prefe­rabil sa ramīna unde e. "Ma simt bine aici", ras­punde el.

Fara īndoiala ca ceea ce vede īn jurul lui, prin­tre aceste epave umane, īl īndeamna sa se consi­dere un favorizat al soartei. Luciditatea pe care si-a redobīndit-o e o compensatie pentru frica lui de noi crize, de care īsi da seama ca nu a scapat. si pentru a uita prezentul si spaima de viitor, el are munca, are misiunea lui pe care trebuie sa le continue atīta timp cīt va mai fi īn stare sa tina o pensula īn mīna.

MIsCAREA DE ROTAŢIE A LUMILOR

Primele saptamīni petrecute īn ospiciu īi aduc lui Vincent o oarecare liniste. Viata ordonata, faptul ca e scutit de preocuparile gospodariei, baile pre­lungite pe care le face de doua ori pe saptamīna īl calmeaza, īl linistesc si foarte curīnd īncepe sa picteze pīnze care, si ele, sīnt o expresie a linistii lui interioare: trunchiuri de copaci acoperite de muschi, ramuri īnfrunzite, vechea banca de līnga bazinul ce ornamenteaza gradina paraginita. I se permite sa lucreze numai īn gradina, nu si īn afa­ra. Dar primavara face din acest loc īmprejmuit un paradis vegetal īn care Vincent descopera "eter­nele cuiburi de verdeata pentru īndragostiti".

E mereu preocupat sa restituie ceea ce primeste.  Certurile estetice i se par acum ceva foarte īnde partat, ori niste "furtuni īntr-un pahar cu apa" Din nou scrie ca face "unele progrese" si din nou īsi aminteste de anii tineretii si, īn acelasi timp, de tot ceea ce pe vremuri fusese obiectul admira­tiei sale.

La propunerea lui Theo de a participa la Expo­zitia Independentilor, raspunde, si de data aceas­ta, ca totul īi este indiferent. Poate, eventual, Noap­tea īnstelata? Dar oricum, nu vrea nimic, nu-si doreste nimic, nici macar sa-si revada prietenii la care, totusi, se gīndeste adesea.

De o luna "n-am simtit niciodata dorinta de a fi īntr-alta parte ..."

Esential este faptul ca-i linistit si ca linistea lui persista. Faptul ca se raresc crizele īi da o oare­care speranta ... "Acum, īi scrie el lui Theo, dez­gustul meu de viata e mai putin pronuntat, iar melancolia mai putin acuta".

īl citeste din nou, cu pasiune, pe Shakespeare si mai cu seama lucreaza cu ardoare, avīnd "doua­sprezece pīnze pe santier". Crede ca īn special munca īl poate vindeca.

La cererea lui, doctorul Peyron īi permite sa iasa, īnsotit de un gardian, ca sa picteze prin īmprejurimile ospiciului unde regiunea muntoasa īi ofera motive noi.

īntr-adevar, Vincent se afla acum pentru prima oara īn fata acestor convulsii īncremenite ale na­turii si se pare ca īn caracterul atīt de aparte, atīt de zbuciumat al operelor din Saint-Remy, tre­buie sa fie remarcat un mod constient de a trata motivele ce le descopera īn aspectele geologice, mai degraba decīt un fel de inconstienta geniala datorata starii sale patologice. Ca si īnainte, Vin­cent picteaza acum - oameni si lucruri - cautīnd sa descopere ceea ce se afla dincolo de aparente. El nu va evoca aspectul Alpililor, ci structura lor: muntii redobīndesc violenta lor de haos īn care tīsnesc flacarile negre ale chiparosilor. īntreaga natura se īntoarce la originile ei dramatice prin-tr-un fel de suprarealism luat īn adevaratul sens al cuvīntului care vrea sa desemneze o facultate sporita de a vedea si de a īntelege.Vincent va merge si mai departe cīnd, pe la īnceputul sederii lui īn ospiciu, va picta o Noapte īnstelata. Dar de data aceasta nu mai e cerul de la Arles, cerul imobil si linistitor al aparentelor: astrii sīnt antrenati īntr-un vīrtej cosmic, īn mis­carea de rotatie a lumilor de care noi nu ne dam seama deoarece ne poarta si pe noi prin infinit. E o pictura de vizionar, desigur, dar tocmai ea reflecta adevarul.

Pe la īnceputul lui iunie, lui Vincent i se per­mite sa mearga, tot īnsotit, īn satul Saint-Remy, numai ca aceasta experienta īl va deceptiona: "Simpla vedere a oamenilor si a lucrurilor a avut asupra mea un efect de parca eram pe cale sa lesin, si m-am simtit foarte rau. īn fata naturii ma stapīneste sentimentul muncii".

La ospiciu nu pare sa se dea prea multa atentie picturilor lui care, fara īndoiala, sīnt considerate drept o manie de om bolnav. Doar stareta, sora Epiphanie, manifesta un anume interes si intentio­neaza sa-i ceara pictorului o pīnza cu care sa de­coreze sala de reuniuni a surorilor. Calugaritele o sfatuiesc īnsa sa renunte la aceasta idee si ea nu mai insista.

Mult mai tīrziu (ea īsi va pastra īnca multa vreme functia pe care o are la ospiciu), sora Epiphanie īsi va aminti īn special de "cuiburile de rīndunele" si de "ciucurii de culori" din tablou­rile lui Vincent. A fost si ea mirata, ca toti cei­lalti, de rapiditatea cu care lucra Vincent. Picta "ca o masina", scria si fiul doctorului Peyron. De īndata ce īnceteaza sa munceasca Vincent e pierdut, devine prada unui plictis de moarte, e cuprins de o "groaznica spaima si soīrba" care-1 īmpiedica sa gīndeasca. Dar īl sustine vointa lui de a arata lumii frumusetea si tainica forta a na­turii, a unei naturi, care, "se īntinde dincolo de Saint-Ouen..." precizeaza el, gīndindu-se si la prietenii lui de la Paris.

Poate ca ceea ce cu precadere le lipsea confra­tilor sai de pe "micul bulevard" era tocmai con­stiinta maretiei ce domina pitorescul... As- tazi, īn monotonia acestor zile care se aseamana, lui Vincent īi este dat sa creada "ca un lan de grīu sau un chiparos merita osteneala de a fi pri­viti mai de-aproape..." cum privea el pe vremuri cīmpiile si maracinisurile din Brabant.

O LEGĂTURA MAI PUTERNICA DECĪT AFECŢIUNEA

Or, īn timp ce Vincent pare ca se restabileste īn­cetul cu īncetul īn singuratatea morala de la Saint-Remy, la Paris, Theo, care nu s-a putut niciodata lauda cu o sanatate de fier, se plīnge de tulburari inexplicabile... La 16 iunie, īi scrie fratelui sau: "Ar fi trebuit de multa vreme sa-ti scriu dar nu-mi puteam formula ideile ..."

īn aceasta scrisoare, si īn aceasta noua stare psi­hica, īi vorbeste lui Vincent despre opera lui cum n-a mai vorbit niciodata pīna atunci. Elogiaza ca­litatile picturilor lui, ale coloritului, dar, adauga el, "ai mers prea departe si daca ar fi sa se caute simbolul, cercetīndu-se cu migala forma, eu ga­sesc īn multe din pīnze, īn expresia rezumativa a gīndirii tale despre natura si despre fiintele vii, ca te simti foarte legat de ele. Dar cīt ti-ai mun­cit mintea si la ce risc te-ai expus mergīnd pīna la punctul extrem īn care ameteala devine ine­vitabila".

īl sfatuieste ca acum sa nu mearga mai departe spre "tarīmurile misterioase ce s-ar parea ca pot fi atinse, dar īn care nu poti patrunde fara sa fii pedepsit".

īntelegerea care s-a stabilit la Paris, īntre cei doi frati, capata acum un sens nou. Theo pare sa patrunda īntr-un domeniu ce pīna atunci i-a fost interzis. El intra īn tragicul univers al lui Vincent īn momentul cīnd apar primele semne ale bolii de care, pīna la urma, va fi si el rapus si care īl va smulge din fericirea lui, din "viata ade­varata", spre a-1 conduce, alaturi de Vincent, īn moarte. Sīnt de-acum amīndoi legati prin acelasi destin atroce, sīnt legati pentru totdeauna asa cum visa Vincent, īn Drenthe, ca "doi boi ce se pleaca suo povara aceluiasi jug"  arīnd pamīntul īn care trebuie sa īncolteasca grīul eforturilor lor.

Vincent a restabilit contactul cu Olanda. īi scrie mamei sale - care are aproape saptezeci de ani - si surorii sale Wilhelmina. Evoca īn scrisorile catre Theo "maracinisurile si mestecenii de la Nuenen, care erau atīt de frumosi..."

La 5 iulie, Jo īi anunta lui Vincent o veste ma­re: "Iarna viitoare, probabil prin februarie, spe­ram sa avem un copil, un baietas dragut pe care-1 vom boteza Vincent, daca vei voi sa-i fii nas". Cu cīteva zile īnainte de a primi aceasta scri­soare, pictorul īi scrie surorii sale Wil: "Eu care n-am nici sotie, nici copii, am nevoie sa vad la­nurile de grīu ..."

Vechea amaraciune nu i-a trecut dar se bucura ca Theo si Jo, mai fericiti decīt el, vor vedea rodul iubirii lor. īn relatiile dintre cei doi frati intervine astfel un element nou dar, totodata, si acea dedublare ce se contureaza īn destinul lui Theo care va fi īmpartit īntre "viata adevarata", voita, ordonata, logica, si atasamentul secret ce-1 tine alaturi de fratele sau, de misiunea lui de pic­tor, de parca ar fi legat de destinul celuilalt...

īntrucīt pe la īnceputul lui iulie pare sa se ma-' nifeste o ameliorare, Vincent primeste autorizatia de a se duce la Arles, īmpreuna cu un suprave­ghetor, ca sa-si ia cele cīteva pīnze pe care le la­sase sa se usuce si sa i le trimita lui Theo. Mai avea de asemenea de expediat la Saint-Remy mo­bila ce urma sa fie depozitata la azil unde era destul loc. Dar pastorul Salles e plecat īn­tr-un concediu de doua luni, iar doctorul Rey, care a dat un examen, s-a instalat la Paris. Vin­cent se īntīlneste numai cu fostii lui vecini, desi­gur si cu familia Ginoux, si cu altii. Calatoria a decurs fara incidente, iar īn zilele urmatoare Vin­cent īi trimite lui Theo cīteva tablouri a caror pri­mire e confirmata abia la 16 iulie, desigur din cauza ca Th£o se simtea extrem de obosit. īn ace-3   easi scrisoare īi vorbeste lui Vincent de interesul pe care l-au aratat fata de aceste pīnze Pissarro, mos Tanguy si un norvegian, Verenskiold, secreta­rul Grupului XX din Bruxelles, care 1-a īntrebat daca Vincent n-ar vrea sa expuna la ei. īl mai īnstiinteaza totodata ca din lipsa de loc a īnchiriat o īncapere la mos Tanguy unde va depozita o parte din pīnze, ceea ce īi va permite negustorului sa schimbe mai des tablourile pe care ar vrea sa le arate publicului.

Dar Vincent nu raspunde la aceasta scrisoare. A fost doborīt de o noua criza ce s-a declansat īn timp ce se afla pe cīmp si "se pregatea sa picteze pe o vreme cu vīnt". Theo e īnstiintat de docto­rul Peyron abia pe la īnceputul lui august cīnd criza aproape trecuse. Atunci īi scrie īn olandeza rīnduri pline de īngrijorare si de dragoste: "Bietul meu baiat, tare-as vrea sa stiu ce se poate face ca sa te scap de aceste cosmaruri.

Daca īntr^o buna zi vei socoti ca ti-ar face bine sa stai printre oameni care ar dori sa-ti alunge urītul si s-ar bucura sa te stie alaturi de ei, gīn-deste-te la camaruta noastra ...

... Doctorul si personalul se poarta bine cu tine? Tratamentul bolnavilor se face diferentiat, īn functie de cīt platesc? ... Nu-ti pierde curajul si gīndeste-te ca eu am atīta nevoie de tine".

" ... Am multa nevoie de tine ..." Desi tusea īnceteaza, starea sanatatii lui Theo nu se īmbuna­tateste: "Arat ca un cadavru", scria el īn urma cu doua saptamīni. Acum i-a venit si lui rīndul sa tīnjeasca dupa viata rustica; si el, cel care de atīta vreme lupta pentru pictura noua, marturi­seste ca, īn anumite momente, prefera tehnicilor savante pīnzele maestrilor de odinioara, īn care exista "ceva adevarat si sanatos, ca o tartina de pīine neagra".

Urmeaza si unul si celalalt acelasi drum, dar Vincent e profund mīhnit ca el nu va mai reusi sa ajunga nicaieri. Repetarea crizei īl face sa creada ca si īn viitor va fi la fel, ca aceasta ame­nintare va pluti mereu asupra lui. "E ceva abo­minabil", scrie el. Din cauza ca īn timpul crizei a tipat fara īncetare si i s-a umflat gītul si vreme de patru zile n-a putut mīnca nimic: "Nu mai vad cum ar fi cu putinta sa am curaj sau vreo speranta de mai bine ..."

CICLURILE sl LANŢUL

E īnchis īntr-o celula de la parter si deocamdata i se interzice accesul īn camera pe care o folosea ca atelier, iar lipsa lucrului īl chinuie la fel cum l-ar chinui lipsa unui drog cu care s-ar fi obis­nuit, īn timpul crizei, a īncercat sa-si manīnce vopselele. Cīnd, īn sfīrsit, poate iarasi sa lucreze, din celula lui picteaza din nou Cīmpul īngradit de care s-au poticnit sperantele lui - un cīmp cu paie galbene, dezmiristit; reia "lupta cu o pīn-za īnceputa īnainte de criza ..." si īi e recunos­cator - Creatorului, cerului? - fie si pentru aceasta ameliorare trecatoare!

Pīnza īncheie ciclul hranei, al bobului de grīu, paralel cu ciclul vietii.

"... Un secerator, studiul e complet galben, groaznic de naclait, dar motivul e frumos si sim­plu. si-am vazut atunci īn acest secerator - o silueta neclara care lupta ca un drac cu zapuseala, ca sa-si duca treaba la capat - si-am vazut atunci imaginea mortii īn sensul ca omenirea va fi grīul ce e secerat."

E o pīnza care, īn opozitie cu acel Semanator, pictat la Arles, aureolat de soarele galben, repre­zinta realizarea temei initiale pe care a urmarit-o de-a lungul īntregii sale cariere. "Dar īn aceasta moarte nu e nimic trist, caci totul se petrece īntr-o lumina vie sub un soare care inunda lumea cu o lumina de aur fin."

Orice  moarte  e  o   renastere,  gīndeste  Vincent si de aceea secerisul acesta e o apoteoza.   

"Ar ca un apucat, lucrez cu o frenezie surda mai mult ca oricīnd", scrie el. Acum capodoperele la creeaza "dincoace de drugii de fier ai celulei".

īn acelasi timp, īncepe sa lucreze din nou figuri. Schiteaza doua portrete ale supraveghetorului-sef, dintre care unul īndata dupa criza "slab, palid ca unjirac", apoi reia motive din Arles - casa galbena - lucreaza din amintire... N-a mai iesit din ospiciu de sase saptamīni, desi ar fi vrut sa mearga "īn munti, sa picteze zile īn sir", desi greierii care au pentru el "acelasi farmec ca gre­ierele din vatra taranului de pe la noi", umplu aerul albastru cu muzica lor ... De cīnd a avut criza, azilul īl apasa ca un blestem, īl chinuie frica de ceilalti bolnavi si frica de propria-i boala. Ar vrea sa plece din Saint-Remy. Dar va putea? I se va permite sa paraseasca azilul? Dupa saptamī-nile acelea de ratacire si-a redobīndit toata lucidi­tatea si īncepe sa lucreze cu īnversunare, munca fiind "cel mai bun paratrasnet pentru boala".

īn ciuda asigurarilor linistitoare pe care i le da doctorul Peyron, Vincent nu-si mai face iluzii īn ceea ce-1 priveste. stie, simte ca inevitabilele crize se vor repeta, mai mult sau mai putin vio­lente, la intervale mai lungi sau mai scurte, ca oricum boala planeaza asupra destinului sau ca un pericol permanent. Cauta sa descopere īn el, īn jurul sau, cauza care ar putea provoca aceste crize bruste īn urma carora se simte sfīrsit si se reface anevoie, stapīnit de o angoasa de care reu­seste sa scape din ce īn ce mai greu. īn speranta ca se va vindeca, se hraneste convenabil - doc­torul i-a prescris un regim special cu carne si vin - evita sa mai aiba de-a face cu ceilalti bolnavi, lucreaza fara sa se mai gīndeasca la nimic. Re­marca totodata ca acum crizele iau "o turnura religioasa absurda" si se īntreaba daca nu cumva mediul īn care traieste are asupra lui o influenta nefasta. N-ar fi trebuit sa-si apere cu mai multa īnversunare atelierul, libertatea, chiar daca ar fi fost sa se bata cu vecinii si sa omoare vreo cītiva jandarmi?

Ospiciul nu-i mai apare ca un refugiu ci ca un loc plin de miasme īn care se cufunda tot mai mult.

Prezenta alienatilor īi provoaca un fel de spaima, "īsi suporta boala cu mult curaj, povestea sta­reta, doamna Deschanel. Cel mai mult īl apasa promiscuitatea. Directorul i-a permis sa lucreze īn sala mare care e īn dreapta intrarii. Dar adesea mīnca vopselele; si atunci trebuia sa i se admini­streze urgent un antidot. Dupa ce se linistea ne cerea iertare si se apuca imediat de lucru."

S-ar putea sa nu-i mai priasca Sudul? S-a ata­sat de coloritul meleagurilor de aici, de cīteva fiinte simple care sīnt la fel ca sufletul acestor locuri, Roulin, Ginoux, doctorul Rey, dar acum e cuprins de "cumplita dorinta" de a-si "revedea prietenii si de a revedea cīmpiile din nord."

E un ciclu fatal, ca cel al vietii sau ca cel al anotimpurilor, caruia, mai devreme sau mai tīrziu, va trebui sa i se supuna. Totusi niciodata nu va uita zilele pe care le-a trait aici si tot ce a rea­lizat aici, sub acest cer de foc, si daca va avea cīndva succes "ma vad - scrie - regretīnd cu anticipatie singuratatea si mīhnirea mea de aici, cīnd zaresc printre drugii celulei cosasii pe cīmpul de sub fereastra".

Aceste rīnduri sīnt reproduse dintr-o lunga scri­soare, scrisa īn septembrie, īn care face un fel de bilant al experientei sale meridionale, experienta primejdioasa, la care nici nu vrea sa se gīndeasca prea mult, dar care, daca ar fi fost mai robust, daca rezistenta lui nu s-ar fi epuizat atīt de re­pede, l-ar fi condus acolo unde poate vor merge alti pictori ce vor veni dupa el. "Pentru mine e atīt de limpede ca istoria oamenilor e ca istoria griului, chiar daca omul nu este semanat īn pa-mīnt ca sa īncolteasca, ce importanta are asta, fiindca e macinat ca sa poata deveni pīine."

Dupa ce trece criza, doctorul Peyron īi acorda multa libertate dar Vincent ezita sa iasa din os­piciu. De doua luni sta īnchis īntre zidurile arse 327   de soare. Picteaza  o  copie dupa Pieta de Dela croix si un portret al sotiei supraveghetorului des­pre care spune ca e "un fir de iarba prafuit"... si īncet, īncet īncepe sa-si recīstige īncrederea īn pictura si īn el īnsusi.

Este momentul īn care īncepe seria de Lucrari agricole dupa gravurile lui Millet pe care īl inter­preteaza cromatic - admirabila simfonie de mo­tive albastre si galbene, o modulatie foarte dulce care marcheaza o culme īn evolutia "pictorului taranilor". Niciodata n-a mai pictat ceva atīt de linistitor, atīt de muzical (e poate cel mai fru­mos lucru pe care 1-a facut vreodata, va spune Theo!). īntr-adevar, aceste tablouri, ca si moti­vele pe care le ia din Delacroix, ca si acea cutre­muratoare pīnza inspirata de Gustave Dore, Plimba­rea prizonierilor, care e totodata si imaginea pro­priului sau destin, sīnt cu totul altceva decīt niste simple copii. īi va explica lui Theo ce reprezinta ele din punctul lui de vedere, facīnd o comparatie īntre pictor si muzicianul care nu e totdeauna compozitor ci uneori e si interpret.

"īmi asez īn fata, ca motiv, albul si negrul lui Delacroix sau Millet sau  ale  altora de dupa  ei.

si-apoi pe aceste motive improvizez culoarea lor, bineīnteles, ramīnīnd pe de-a-ntregul eu īnsumi, dar cautīnd sa-mi amintesc de  tablourile lor. .."

Contopind īn acest mod geniul lor cu al sau, Vincent realizeaza prin pictura fuziunea care-1 in­sereaza īn lantul de artisti, adaugīnd la creatia lor propria-i interpretare spre a crea ceva complet nou, dar legat de opera lor; nu exact la fel ci doar īnrudit, fiind continuatorul lor asa cum fiul e continuatorul tatalui si devenind astfel si con­tinuatorul tuturor celor ce le-au precedat... "si-atunci pensula se misca īntre degetele mele ca ar­cusul pe vioara, numai si numai pentru placerea mea."

Toata toamna lucreaza la pīnzele īn care-1 in­terpreteaza pe Millet. īsi aminteste si de Monti-celli si foloseste uneori īmpastarile lui, acea stra­lucire de culori care īl obseda īnca de pe vremea cīnd era la Paris.

LINIsTEA

Aceasta activitate creatoare īi aduce pictorului li­nistea si tine īn frīu demonii negri ce stau gata sa se napusteasca asupra lui. Se gīndeste īnsa mereu sa plece din Saint-Remy si, eventual, sa lucreze cu Pissarro, care s-a stabilit la Eragny, īn valea rīu-lui Epte. Doctorul Peyron, care a facut o cala­torie la Paris, s-a īntīlnit cu Theo si 1-a linistit īn privinta starii actuale a fratelui sau. Plecarea lui Vincent nu prezenta nici un inconvenient dar doctorul sugera totusi, dat fiind faptul ca īn gene­ral crizele s-au declansat dupa calatoriile facute la Arles, sa mai īncerce o noua experienta īnainte de a parasi ospiciul.

Pissarro traieste si el īn mizerie, iar īn casa lui "cīnta gaina", scrie Theo. Nu-1 poate primi pe Vincent la el, dar īl sfatuieste sa mearga la Au-vers-sur-Oise, un sat līnpa Pontoise, unde traieste un oarecare doctor Gachet, prieten de-al impresio-nistilor, care ar putea fi pentru Vincent si medic si prieten.

Propunerea pare sa-i fi convenit pictorului, dar īnca din primele zile ale lui octombrie īncepe sa faca plimbari īn afara ospiciului, ba chiar porneste īntr-o lunga excursie īn Alpili īn cautarea unor motive pe care le-ar putea trata fie acum fie la primavara. Asadar, nu are īn vedere o plecare imediata, nu se gīndeste sa se desparta de acest peisaj ale carui bogatii sīnt īnca departe de a se fi epuizat. Lucreaza "prin locuri foarte salbatice", īntr-o cariera aproape de ospiciu, daT si mult mai departe, prin rīpele de la Peyroulets, prin vaile adīnci ale Alpililor unde vegetatia este de o exu­beranta cvasi tropicala.

Uneori, chiar cīnd e afara, pe cīmp, se simte asaltat de atrocele sentiment al singuratatii, pe care munca īnsa reuseste sa-1 tempereze. Se grabeste sa-si duca treaba la bun sfīrsit, ca taranul care de teama furtunii īsi cara grīul īn hambare.

īi scrie fratelui sau ca daca nu se vor mai re­peta crizele, va ramīne la Saint-Remy pīna la  primavara,   desi   seara   -   si   acum   se   īnsereaza devreme - cīnd trebuie sa  termine cu lucrul  se "plictiseste de moarte".

īn aceste momente de repaus, care sīnt cople­sitoare, e mereu obsedat de ideea ca staruintele lui sīnt absurde. S-au cheltuit o gramada de bani pentru o gramada de tablouri, care desigur n-au valoarea pe care criticii - ca acel Isaacson, autorul unor note recent publicate īntr-un ziar olandez - īncep acum sa le-o descopere. Vin-cent īsi pierde īncrederea īn propria-i opera īn momentul īn care altii ajung, īn sfīrsit, sa i-o aprecieze. īn privinta calitatilor ce i se atribuie, considera ca este "extrem de exagerat" sa se dis­cute cu atīta emfaza.

Fara īndoiala, el continua cu ardoare lupta aceasta care īl ajuta sa traiasca si care acum e sin­gura ratiune a existentei sale. Dar pare ca vrea sa limiteze cīt mai mult sensul operei sale. Picteaza pentru propria sa placere, pentru cītiva prieteni, pentru cei care au fost martorii primelor lui eforturi si care poate ca acum, vazīndu-i pīn-zele, vor īntelege ceea ce n-au īnteles pe vremuri din desenele lui stīngace.

Acum, la capatul carierei, prin opera īnfaptuita, restabileste legatura cu tineretea sa. "Ne crampo­nam de sentimentele de afectiune din trecut", īi scrie el atunci surorii lui Wil... si se ofera sa-i trimita tablouri din care, o roaga, sa dea cīteva mamei, verilor, femeii care 1-a iubit, Margot Bege-mann. Mamei sale īi scrie, referindu-se la por­tretul lui, ca "totusi el a ramas oarecum un taran din Zundert".

E din nou stapīnit de acest sentiment de rusti­citate profunda si primeste cu oarecare nemultu­mire crochiurile pe care i le trimit Gauguin si Bernard, facute dupa Gradina Gethsemani, com­pozitiile acelea biblice - Bernard a vazut oare īn viata lui un maslin? - care nu sīnt decīt litera­tura sau conventie. Pentru propria-i placere, pic­teaza culesul maslinilor, revenind la semitonurile de alta data, cu mai putina stralucire cromatica, de parca ar picta "o vaga amintire, estompata de vreme" ... Viata calma pe care o duce de atī tea luni, īn izolare, īi aduce aceasta linistire? Exal­tarea care īl stapīnea la Arles a disparut. Nu mai poate atinge decīt trecator acele «īnalte note de galben" care l-au ametit. "īn fond, nu sīnt chiar atīt de violent cum s-ar putea crede - conchide el - īn sfīrsit, simt mult mai mult ca sīnt eu atunci cīnd sīnt linistit".

UN NOU VINCENT

O noua calatorie de doua zile la Arles, īn noiem­brie, s-a terminat cu bine, fara urmari suparatoare si toti cei de acolo l-au primit foarte bine. īn decembrie, picteaza pe bulevardul circular din Saint-Remy pīnzele lui cu Lucratorii de la pava), īntr-o tonalitate oarecum surda. Dar spre sfīrsitul lunii, "iarasi am facut o criza, fara nici un mo­tiv ..."

Va fi o criza scurta, numai o saptamīna, si de pe urma careia raimīne mai putin nelinistit decīt īn alte dati. "īn vreme ce eram bolnav, ningea cu fulgi care se topeau repede si noaptea m-am ridicat sa privesc afara. Niciodata, niciodata na­tura nu mi s-a parut atīt de emotionanta si atīt de senzitiva..."

Pe la īnceputul lui ianuarie, pastorul Salles īi face o vizita. īl gaseste restabilit, lucid. Dar Vin-cent nu mai stie ce sa creada despre anul care īncepe. Se gīndeste mereu sa paraseasca azilul de care e dezgustat, mai cu seama din cauza modului īn care sīnt tratati bolnavii: sīnt prost hraniti si sīnt obligati la inactivitate, desi o munca oarecare i-ar putea salva, asa cum pe el īl salveaza pic­tura. Fi-va īn stare sa traiasca singur, sa duca o viata libera, la Auvers, avīndu-1 alaturi pe doc­torul Gachet, sau va trebui sa se interneze īntr-un alt azil, īn Olanda sau altundeva, mai degraba la Montdevergjues unde un gardian i-a spus ca bol­navii sīnt lasati sa lucreze fiecare ce-1 trage inima? ^ Desi perspectivele sīnt sumbre, Theo continua 1   sa-1 īncurajeze. Arta lui īncepe sa fie cunoscuta.

īn Grupul XX de la Bruxelles se vorbeste despre "simfoniile lui Van Gogh". īi propune sa participe la o expozitie ce se va deschide īn curīnd īn pa­vilionul Primariei din Paris. "Cred ca putem as­tepta succesul cu rabdare, sīnt sigur ca vei avea", declara acum Theo. Nu sīnt simple vorbe de con­solare, adresate unui bolnav. Ele exprima convin­gerea ferma a lui Theo, sustinuta de parerile tu­turor celor care au vazut pīnzele lui Vincent. Un tīnar critic, Albert Aurier, pregateste un articol entuziast ce urmeaza sa apara īn ianuarie īn Mer-cure de France. Ceva mai tīrziu, referindu-se la Independenti, Gauguin va spune ca pīnzele trimise de Vincent constituie "punctul de atractie" al ex­pozitiei, iar Monet spune ca ele sīnt "lucrul cel mai bun". Sīnt expuse zece tablouri, zece capo­dopere de la Arles si Saint-Remy, precum si de­sene īn penita sau executate cu un betisor de tres­tie.

Vincent n-ar mai avea acum decīt sa astepte, muncind mai departe, culesul roadelor care s-au copt atīt de greu. "E fantastic cīt ai muncit de anul   trecut   pīna   acum",   va   mai   spune   fratele

sau.

Dar la sfīrsitul lui ianuarie, are un nou acces. Ca si cel precedent, e scurt. si chiar īn timpul acesta, la Paris, se naste la 31 ianuarie, copilul mult asteptat, un baiat care va fi, asa cum voia Jo si Theo, un nou Vincent... "īi urez sa fie la fel  de perseverent  si la  fel  de  curajos  ca  tine."

Theo īi anunta evenimentul īn aceeasi scrisoare īn care īsi exprima īngrijorarea fata de noua criza a fratelui sau... "E singurul nor care pluteste deasupra fericirii noastre..." īi scrie si Jo, chiar cu o zi īnainte de a naste. Wil e la Paris ca sa-si ajute cumnata.

Nasterea fiului lui Theo va strīnge si mai mult legaturile afective care-i unesc pe membrii acestei familii exemplare si, din azilul de nebuni unde se afla īn clipa aceea, Vincent se gīndeste la bucu­ria lui Moe, bunica, si mai ales la bucuria fra­telui care i-a daruit atītea . .. Copilul^ īi va sene 33 el Johannei, "va fi ca un mic soare ce rasare īn el".   :

SE RIDICA VALUL

Avea-va parte si Vincent de bucurii? Theo īi tri­mite articolul lui Albert Aurier din Mercure de France, primul articol de amploare pe care critica īl consacra operei lui, un articol scris īn termeni care īi ofera prilej si de bucurie si de mīndrie. Albert Aurier este un simbolist care se exprima īn limbajul scolii sale, dar care a sesizat bine, si arata cu sincer entuziasm noul pe care opera lui Van Gogh īl aduce īn arta timpului sau.

... "E universala si nebuneasca si orbitoarea stralucire a lucrurilor; e materia, e natura īntreaga contorsionata frenetic, paroxizata, ridicata pe cul­mile exacerbarii, e forma ce devine cosmar, cu­loarea ce devine flacara, lava si nestemate, lumina ce se preface īn incendiu; viata, emotie fierbinte."

Albert Aurier subliniaza complexitatea artei lui Van Gogh, acel "miraculos limbaj destinat sa tra­duca Ideea", Ideea care-si gaseste expresia īn ges­tul Semanatorului, "cel semanator de adevar," chemat sa regenereze lumea de astazi, iar īn pīn­zele cu sori si cu floarea-soarelui "glorioasa ale­gorie heliomitica".

Aurier analizeaza īn acelasi timp si tema si ma­niera. "Pensula lui opereaza cu pete enorme pe tonuri foarte pure, cu dīre curbe, rupte de tuse rectilinii... cu foarte stralucitoare constructii, īn­gramadite uneori cu stīngacie, si toate acestea dau anumitor pīnze aparenta solida de ziduri orbi­toare   de   lumina   cladite   din   cristale   si   soare."

Dupa ce citeste articolul, Vincent īi marturi­seste fratelui sau ca este extrem de surprins. īn acest articol, el vede nu atīt o prezentare a artei sale, ci mai degraba ceea ce ea ar fi fost de dorit sa fie. Dar mai ales e uimit si aproape iritat, ca toate comentariile elogioase - pe care de altfel le gaseste "exagerate" - se refera la el īn loc sa se refere la toti cei care trudesc ca si el urmarind ace­lasi tel.

Cīteva zile mai tīrziu, īi transmite lui Theo o lunga scrisoare destinata criticului īn care sub­liniaza   urmatoarele:   " ...   īn   articolul   dumnea voastra, am recunoscut pīnzele mele dar mai bune decīt sīnt ele īn realitate, mai bogate, mai semni­ficative. Totusi, ma simt destul de stīnjenit gīn-dindu-ma ca ceea ce spuneti despre mine s-ar potrivi mai degraba altora. De exemplu si mai cu seama lui Monticelli..." si vorbeste pe larg des­pre meritele pe care le are culoarea īn opera aces­tui pictor din Marsilia spre a conchide: ... "spu­neti īn legatura cu mine niste lucruri ce par sa se refere la numele meu numai din greseala si care ati face bine sa le spuneti despre Monticelli ca­ruia īi datorez foarte mult. Apoi īi datorez foarte mult lui Paul Gauguin cu care am lucrat cīteva luni la Arles si pe care, de altfel, īl cunosteam īnca de la Paris".

Aceasta nevoie de a da altora ceea ce nu-i apar­tine decīt lui este o forma a altruismului de care Van Gogh a fost animat tot timpul, o forma de expresie a acelui spirit de colectivitate care-l face sa se simta legat īn lantul eforturilor din care se considera a fi o simpla veriga, si din toate aceste motive a fost desigur socat din capul locului de titlul articolului lui Aurier: "Un izolat" ...

īn legatura cu acest articol, īi destainuieste ma­mei sale: "Ceea ce ma sustine atunci cīnd lucrez, este tocmai sentimentul ca ceilalti fac īntocmai ca mine".

Totusi pastreaza recunostinta criticului, desti-nīndu-i unul din tablourile sale cu Chiparosi "pe un colt de cīmp cu grīu īntr-o zi de vara īn care bate mistralul".

Acest articol inteligent si clarvazator este pri­mul omagiu public ce se aduce operei lui Van Gogh. Dar acum Vincent nu mai are curajul sa se "lase tīrīt" spre acea muzica de culori care cu un an īn urma 1-a dus pe marginea prapastiei. Limita lui va trebui sa fie totusi un anume realism sim­plist? "Tot mai prefer īnca sa fiu cizmar decīt mu­zician al culorilor." O alta veste īncurajatoare īi vine de la Bruxelles unde Anna Boch, sora picto­rului belgian cu care Vincent era īn bune relatii pe vremea cīnd locuia la Arles, ea īnsasi pictorita,

cumpara  din  expozitia  Grupului  XX  Viile  rotii cu patru sute franci.

Acest omagiu ce este, īn sfīrsit, adus muncii lui īl nelinisteste pentru ca se īndoieste de meritele sale, de rostul trudei lui. īn momentul īn care a ajuns sa fie īnteles, se īntreaba daca īntr-adevar trebuia sa spuna ceea ce a spus... "si astfel, tot gīndindu-ma ... īmi vine sa refac totul si sa caut sa fiu īntr-un fel iertat ca toate tablourile mele sīnt totusi aproape un strigat de spaima, desi rus­tica floare  a  soarelui  simbolizeaza  recunostinta".

ULTIMA CRIZA

La 25 februarie, Theo primeste o scrisoare de la doctorul Peyron. Dupa o calatorie de doua zile la Arles, fratele sau a Tebuit sa fie adus cu trasura la Saint-Remy, fiind doborīt de o noua criza. Nu-si amintea unde si-a petrecut noaptea si ce a facut cu un tablou pe care-1 luase cu el.

Theo īi scrie fratelui sau la 19 martie, apoi din nou, īmpreuna cu Jo, la 29 martie. īl infor­meaza despre succesul pe care pīnzele lui l-au avut la Salonul Independentilor si la Grupul XX din Bruxelles. Numai ca Vincent nu poate ras­punde la aceste scrisori. La 23 aprilie, Theo tot nu are īnca vesti de la el decīt prin intermediul doctorului Peyron care se straduieste sa-1 linis­teasca convins ca, desi prelungita, criza va trece, ca si cele precedente. īn sfīrsit, Vincent e īn stare sa citeasca scrisorile ce i-au fost adresate, iar pe la sfīrsitul lui aprilie e capabil sa si scrie ... "am avut iar o criza, fara dureri, e adevarat, dar am fost complet abrutizat.. ."

Remarca totusi ca "treaba mergea bine si ul­tima pīnza cu ramuri īnflorite - vei vedea si tu poate ca e tabloul facut cu cea mai multa migala si cel mai bun - am pictat-o cu calm si cu tuse mult mai sigure.

Iar a doua zi numai eram decīt o bruta nenoro­cita".

S-a remarcat de-acum ca īn timpul crizelor bol­navul nu mai e capabil de nici o activitate inte­lectuala. Nu mai scrie, nu mai picteaza. Or, aceasta ultima criza, desi a durat mai mult, se pare ca a fost mai putin violenta deoarece īn cursul acestui nou acces Vincent a pictat "trei mici pīnze din memorie", adica "Amintiri din Nord": doua Colibe īn soare (F691-692) si un Peisaj de iarna (F693) al caror desen convulsiv tradeaza starea patologica a pictorului. Sīnt fara īndoiala singurele pīnze carora li se poate aplica remarca lui Cezanne: "O pictura de nebun". Dar va trebui subliniat mereu ca nu nebunia este resor­tul picturii lui Van Gogh si ca pictura 1-a dus la nebunie. Cu exceptia acestor trei pīnze, perioadele de criza au fost perioade de totala neputinta crea­toare.

īn timpul bolii mai primeste si alte scrisori, de la Gauguin, care e si el "disperat ca nu poate con­tinua"; de la familia sa - scrisori pe care Vincent īnca nu are curajul sa le citeasca. īi scrie īn schimb fratelui sau ca sa-1 felicite de ziua lui. "īn ace­lasi timp te rog sa accepti diversele tablouri pe care ti le trimit īmpreuna cu multumirile mele pentru tot ce ai facut pentru mine, caci fara tine as fi fost foarte nenorocit."

Se simte din nou rascolit de cele ce s-au spus despre lucrarile sale. īn aceeasi scrisoare īi cere lui Theo sa-1 roage pe Albert Aurier sa nu mai scrie despre tablourile lui. "Insista si spune-i īn primul rīnd ca se īnseala īn privinta mea, si-apoi ca īntr-adevar sīnt mult prea amarīt ca sa pot face fata publicitatii."

"Pe mine pictura ma distreaza, dar nu-si poate īnchipui cīt de rau īmi face sa aud vorbindu-se despre tablourile mele."

īn scrisoarea din 23 aprilie, Theo īi spune din nou cīt regreta ca se afla atīt de departe de el si-i cere fratelui sau sa-i dea de veste daca are nevoie de el, sau daca vrea sa stea de vorba cu el... "si alerg imediat".

Cele doua scrisori, care sosesc īn ajunul zilei sale de nastere, īl umplu de bucurie.  īsi da īnsa seama ca lui Vincent īi este greu sa mai stea la Saint-Remy si ca sederea īn ospiciu ar putea sa-i fie nefasta. Theo s-a vazut cu doctorul Gachet pe la sfīrsitul lui martie. Daca doctorul Peyron con­sidera ca este posibil, aceasta solutie va trebui luata īn consideratie de īndata ce starea lui Vin­cent o va permite. Theo īsi sfatuieste īnsa fratele sa porneasca la drum īnsotit de cineva, tinīnd seama de faptul ca scurtele calatorii, facute la Arles, au declansat adesea crizele. Schimbarea me­diului īi va folosi bolnavului? īn orice caz e o noua experienta pe care Theo - desi e de pre­supus ca o priveste cu neliniste - vrea ca Vin­cent sa o īncerce.

PLECAREA DIN PROVENCE

si totusi Vincent e din nou perfect restabilit. Le atrage atentia, doctorului Peyron si fratelui sau, ca īn general, dupa crizele mai lungi, urmeaza o perioada de liniste de cīteva luni si considera deci ca acum e momentul cel mai potrivit ca sa plece. Mobilierul din Arles īi va fi trimis ceva mai tīr-ziu. Aventura meridionala n-a fost decīt un nou "naufragiu"... "Dar am ajuns la capatul rabdarii, scumpul meu frate, nu mai pot, trebuie sa plec de aici chiar daca as pleca la ceva mai rau."

Refuza sa accepte īnsotitorul propus de Theo. Din clipa īn care a putut iesi din nou īn parc, īn mijlocul naturii, s-a simtit "foarte limpezit pentru munca". Dupa criza, 1-a informat pe Theo de in­tentia lui de a reface pīnzele din Nuenen, Ţarani mīncīnd cartofi, Vechiul turn, Coliba. Dar īncepe din nou sa picteze flori de primavara, īn parc, iace "ultimele tablouri de aici cu o fervoare calma ?i constanta", trandafiri, stīnjenei, gasind efecte "extraordinare de culori complementare disparate care se exalta prin opozitie."

Acum īn momentul plecarii īsi ia ramas bun cu pensula  de  la  meleagurile provensale  pe  care  le paraseste.

Mai are o ultima convorbire cu doctorul Peyron - caruia, de altfel, Theo i-a scris ca e de acord cu plecarea ■- si Vincent īsi face bagajele, termina tablourile pe care le avea īn lucru, le scrie sotilor Ginoux, rugīndu-i sa-i expedieze cele doua paturi la Paris, restul mobilierului le ramīne lor. La 14 mai, īsi duce bagajele la Saint-Remy. Se reīn­toarce "dupa ploaia racoroasa si īnflorita" īn po­disul Mausole unde īn curīnd va veni vara.

īi scrie lui Theo evocīnd ziua īn care s-au des­partit si zilele īn care vor fi din nou īmpreuna ... "E iarasi ciudat ca, la fel ca īn zilele acelea cīnd am fost atīt de surprinsi de pīnzele lui Seurat, aceste ultime zile de aici sīnt din nou pentru mine o revelatie a culorii. Scumpul meu frate, acum la plecare ma simt mult mai īn forma de lucru si ar fi o ingratitudine din parte-mi sa spun ceva rau despre Sud si īti marturisesc ca ma despart cu multa mīhnire de aceste locuri."

īsi ia un ultim ramas bun īn acea stralucitoare pīnza Drumul cu chiparosi - de care vorbeste īntr-o scrisoare neterminata, adresata lui Gauguin si gasita ulterior printre documentele lui, dupa drama de la Auvers. . . "Un chiparos cu o stea ... o stea cu o stralucire exagerata daca vrei..." -■ īn care din nou, ca si īn Noaptea īnstelata si īn Cafeneaua, seara, evoca īntr-o scīnteiere de culori miscarea de rotatie a luminilor, pe deasupra stra­lucirii īntunecate a chiparosilor.

XIX. ZBORUL CORBILOR

Vincent soseste la Paris īntr-o sīmbata, la 17 mai 1890. Theo, care n-a dormit toata noaptea, īl asteapta la gara nelinistit. Calatoria a decurs fara nici un incident. E lesne de banuit bucuria celor doi frati care se revad īn aceeasi gara īn care s-au despartit cu doi ani īn urma, si mai ales bucuria lui Theo care īsi vede fratele chiar mai sanatos decīt nadajduise.

Acasa, īn apartamentul de la etajul IV al unei cladiri severe, care are o mica gradinita la intrare si e situata īn cite Pigalle, la nr. 8, īntr-o fundatura din apropierea pietei, Johanna, sotia lui Theo, care a ramas cu copilasul (are trei luni si jumatate), asteapta si ea cu neliniste pe cumnatul necunoscut de care Theo i-a vorbit atīt de mult si ale carui scrisori   au  fost   adesea   obiectul   conversatiei   lor.

O scrisoare, īn care tīnara femeie īsi īmparta­seste impresiile, confirma impresiile lui Theo: "Ma asteptam sa vad un om bolnav, dar īn fata mea se afla un barbat solid, lat īn spate, cu fata sana­toasa pe care se citea o expresie de bucurie, un om plin de vigoare. Portretul pe care si 1-a facut el īnsusi reda cīt se poate de exact starea lui fi­zica din vremea aceea. Evident, īn el s-a produs o subita si ciudata schimbare, asa cum foarte mi­rat remarca, īnca de la Arles, si pastorul Salles: «E cīt se poate de sanatos, pare mai solid decīt Theo» - iata ce mi-a trecut prin minte īn clipa c'nd l-am vazut. Theo s-a dus cu el īn dormitor unde era leaganul. Tacuti, cu lacrimi īn ochi, cei doi frati se uitau la copilul adormit. Vincent s-a īntors spre mine si mi-a spus aratīnd cuvertura simpla de pe leagan: «Surioara, n-ar trebui sa-1 tii chiar a$a, īn dantele». A stat la noi trei zile si tot timpul a fost vesel si linistit; nu s-a vorbit deloc de Saint-Remy".

īn aceste trei zile petrecute la Theo, Vincent reia contactul cu Parisul. Se īntālneste cu cītiva dintre vechii sai prieteni si face cunostinta cu Albert Aurier. Viziteaza expozitia din Champ de Mars unde īn mod special īi retine atentia o pīnza de Puvis de Chavannes. Vorbeste despre expozitie īntr-o scrisoare pe care i-o adreseaza īntr-una din aceste zile compatriotului sau, criticul Isaacson, al carui articol despre impresionisti tocmai īl ter­minase de citit. īi scrie mai ales ca sa-1 roage sa vorbeasca despre el cīt mai putin posibil, dat fiind faptul ca īn Sud n-a reusit decīt sa se apropie de un univers care, acum cīnd 1-a parasit, i se pare de o si mai mare importanta. Acasa la Theo si-a ; revazut pīnzele cu o emotie si cu o surpriza pe care i le īmpartaseste si surorii sale Wil, īntr-o scrisoare expediata ceva mai tīrziu. - Pīnze sīnt peste tot, pe pereti, pe jos, chiar si sub pat. Altele se afla īn mansarda lui mos Tanguy care a fost īnchiriata anume pentru ele. Cele pe care le-a adus cu el sīnt agatate pe pereti: ramuri de migdal īnflorit, deasupra pianului, un nou portret de-al doamnei Ginoux, Arlesiana ...

Nu vrea sa atribuie o valoare deosebita acestor
studii, dar īsi da totusi seama mult mai bine ca
la Arles si Saint-Remy a luat contact cu o alta
lume despre care īi si vorbeste lui Isaacson: "Ce
fel de fiinte sīnt oamenii care traiesc printre livezile
de maslini, de portocali, de lamīi?" Ei constituie
o lume aparte, deosebita de lumea griului, dar care
īsi va gasi si ea cīndva pictorii ei. Efortul lui_
s-a marginit doar "sa numeasca aceste doua lucruri
- maslinii si chiparosii". Altii īnsa, mai puternici
si mai buni decīt el, vor exprima "limbajul lor
simbolic". Iar pīnzele lor, nadajduieste el, vor avea
fara īndoiala o soarta mai buna.

LA AUVERS-SUR-OISE

si-a revazut pīnzele, a cunoscut-o pe Jo - "fer­mecatoare si foarte simpla si cumsecade; plina de bun simt si de bunavointa", īi scrie el surorii sale Wil - si-a vazut nepotul, pe noul Vincent, care "nu-i firav, dar nici prea solid". īn aceasta confruntare parca vede puse una līnga alta "viata adevarata", pe care a ales-o Theo, si cealalta via­ta, a sa; copilul din leagan, īnfasat īn dantele si pīnzele, care i-au consumat toate fortele si īn care a pus atīta lumina, īngramadite, īn praf sub un pat.

īn urma acestor confruntari, chiar daca nu spu­ne nimic, nu va ramīne cu o secreta amaraciune?

Vincent nu prelungeste prea mult sederea īn cite Pigalle. "Zgomotul si agitatia Parisului" īl obosesc. Are nevoie sa regaseasca grabnic linistea vietii de la tara si, poate, singuratatea. Asa cum au convenit, se duce tot singur la Auvers-sur-Oise, la doctorul Gachet.

Probabil ca Theo a fost foarte ocupat sau ca a devenit īntr-adevar sclavul meseriei din moment ce nu a reusit sa-si faca timp nici sa-1 aduca pe Vincent de la Saint-Remy si nici macar sa-1 īnso­teasca la Auvers ca sa-1 prezinte doctorului Ga­chet. S-a multumit doar sa-i trimita medicului, luni, 19, o scrisoare īn care-i anunta sosirea lui Vincent. Miercuri, 21 mai, pictorul coboara īn mica gara din Auvers-sur-Oise. Se poate deduce din prima scrisoare pe care i-o trimite lui Theo ca s-a interesat chiar la sosire - cīnd a trecut prin piata Primariei, ca sa ajunga īn strada Vesse-nots unde statea doctorul - daca n-ar putea lo­cui la cafeneaua din fata primariei. I s-au cerut 3,5 fr. pe zi.

Dincolo de oras, unde mai sīnt īnca multe case acoperite cu paie, Vincent a vazut de-a lungul rīului Oise lanuri īntinse de grīu. ,,E nespus de frumos", va scrie el.

L-am vazut pe doctorul Gachet care mi-a facut impresia ca e destul de excentric, dar expe­rienta lui de medic īl ajuta desigur sa-si pastrez* echilibrul, combatīnd boli de nervi de care el īn­susi pare  sa  fie  atins  cel  putin  la   fel  de   grav

ca mine".

Aceasta constatare nu-1 īngrijoreaza. Dimpotriva īi scrie surorii sale Wil ca a gasit īn doctor un nou prieten, "un fel de nou frate īntr-atīt sīntem de asemanatori din punct de vedere fizic (Theo subliniase acest lucru) si moral".

Doctorul Gachet 1-a condus la hanul Saint-Aubin, situat pe soseaua ce vine dinspre Pontoise, chiar la poalele colinei pe care se afla casa medi­cului. Dar aici pensiunea costa 6 fr., iar Vincem gaseste ca e prea mult; si, īn ciuda sfaturilor p« care i le da noul sau prieten, prefera hanul Ra-voux: "īn zadar mi-a spus ca aici voi fi mai linis­tit, e prea scump si pace".

Contrar celor scrise de mai multi biografi, Vin-cent n-a locuit niciodata la hanul Saint-Aubin. Spune explicit acest lucru īn prima scrisoare din Auvers (īn care da si detaliile pe care le-am amin­tit mai sus), scrisa chiar īn ziua sosirii si conchide: "īn sfīrsit, o sa īncep cu acest han de trei franci si jumatate".

LA DOCTORUL GACHET

Zilele petrecute la Paris, oamenii pe care i-a re-īntīlnit, emotiile pe care le-a retrait, dupa un an de singuratate, i-au provocat un soc moral, care īnsa n-a declansat o noua criza. Vincent are to­tusi o usoara indispozitie care se prelungeste si īn primele zile ale sederii sale la Auvers. "Dar cum treaba merge destul de bine, ma voi linisti si eu". Fiindca imediat a si īnceput sa lucreze. īi da cu­raj mai ales  faptui  ca  doctorul Gachet i-a  spus sa "lucreze fara teama"  si sa nu se gīndeasca la boala. Picteaza mai īntīi la tara, casele cu acope­risuri de paie, apoi īn prima jumatate a lunii iu­nie, foarte curīnd deci, faimoasa biserica din Au­vers, al carei turn gotic se profileaza pe "un cer de un albastru profund si simplu de cobalt pur", īn avanplan "cāteva flori" si soseaua acoperita cu nisip care parc-ar curge ca o apa.

"E ceva aproape identic cu studiile pe care le-am facut la Nuenen cu vechiul turn si cu cimitirul, īi scrie Vincent surorii sale, numai ca acum cu­loarea e mai expresiva, mai somptuoasa." Astfel se īncheie ciclul operei lui Van Gogh. īn curīnd, mai sus de ulitele si de casele cu acoperisuri de paie ce se catara pe coastele dealurilor, va desco­peri podisul imens unde lanurile de grīu se valu-resc īn vīnt, la fel, ca odinioara, lanurile din cīm-pia Brabantului. si asa cum mai ieri s-a īntknplat la Arles, cīnd a descoperit valea rīului Crau, Vin­cent regaseste sentimentul spatiului.

Dar nu frumusetea acestei lunci, care i-a fost atīt de draga lui Daubigny, īl va captiva si nu va picta malurile Oisei strajuite de plopi īnalti sau napadite de flori. Ci din nou, ca si cum ar fi tre­buit sa vada mult mai departe, va picta nemargi­nirea si holdele de grīu.

E bucuros de asemenea ca se poate consacra si portretului: doctorul Gachet - "cu figura īmpie­trita de necazuri" - va deveni īn curīnd anul dintre cele mai bune modele. īnca din prima scri­soare pe care i-o trimite lui Theo, Vincent spune ca doreste sa-i faca un portret. Doctorul īl tra­teaza ca pe un prieten. La cīteva zile dupa sosire, īl invita sa picteze la el acasa, apoi iau masa īm­preuna, dupa care doctorul īl īnsoteste pīna la han ca sa vada ce a mai pictat.

Casa doctorului "e plina de vechituri negre, ne­gre, negre, exceptie facīnd tablourile impresionis-tilor"   -   majoritatea   impresionistilor   i-j.\i   fost oaspeti la Auvers - la care tine extrem de mult. Doctorul a ramas vaduv de cītiva ani si traieste īn casa aceea mare īmpreuna cu fiica-sa, Margue-rite - careia i se mai spune Clementine si care are 19 ani - si fiul sau Paul, mai tīnar cu doi ani decīt fata. Mai are si uluitor de multe animale - opt pisici, tot atītia dini, o  capra,  gaini, un paun, iepuri, gīste, porumbei, o broasca testoasa - *.*   iar cīteva dintre acestea, tratate extrem de familiar.

liar de toata lumea, īsi fac aparitia de īndata ce sīnt strigate pe numele cu care au fost gratificate.

Totodata "vechiturile" īti ofera orice natura moarta ti-ai putea dori, iar īn gradina se gasesc toate florile de vara. Vincent va veni aproape īn fiecare saptamīna sa lucreze aici si sa ia masa cu doctorul si familia acestuia.

Se apreciaza si se stimeaza reciproc. Preferinta pe care doctorul o are pentru pictura moderna īl ajuta sa īnteleaga si pictura lui Vincent, pe care o analizeaza si despre care discuta adesea. Ga­chet asculta apoi conchide: "Cīt de greu e sa fii simplu". īn ceea ce priveste portretele - auto­portretul facut la Saint-Remy si portretul Arle-zienei - Gachet "le aproba fara nici o rezerva, dar fara nici o rezerva, asa cum sīnt..." si pozeaza pentru Vincent cu o cascheta de pīnza alba pe cap si cu acea "expresie dezolata specifica vre­murilor noastre". Lui Vincent, doctorul i se pare tot atīt de deceptionat de meseria lui pe cīt de descurajat e pictorul de pictura. Gachet īsi prac­tica profesiunea la Paris unde se duce de trei bri pe saptamīna. Restul timpului si-1 petrece la Au-vers alaturi de cei doi copii.

Cīnd Vincent vine la el la prīnz, se pregatesc mese īmbelsugate - patru sau cinci feluri - pe care pictorul le gaseste "abominale", la fel de nesanatoase pentru doctor ca si pentru el; dar sa­tisfactia de a picta si mai ales prietenia sau, mai precis, īntelegerea pe care i-o arata doctorul, īl fac pe Vincent sa nu tina seama de acest incon­venient. De multa vreme n-a mai lucrat si n-a mai discutat cu un prieten atīt de inteligent, atīt de subtil si cu un caracter independent si original care contribuie la īntretinerea stimei lor reciproce.

DOAR MUNCA...

Vincent duce o viata foarte simpla; se scoala de dimineata, adesea pe la cinci, iar seara se culca la ora noua. La hanul Ravoux mai sta īn pensiune un pictor, pe nume Martinez de origine din Cuba.Una din salile hanului le-a fost lasata īn folosinta celor doi pictori; acolo īsi pune Vincent pīnzele la uscat. Masa o ia īn familie, cu hangiul, sotia aces­tuia si fiicele lor: Adeline, cea mai mare, careia īi va face un portret bust, Femeia īn albastru si Germaine, care e īnca un copil.

Vincent lucreaza aproape fara īntrerupere - īn saptezeci de zile va face aproape saptezeci de picturi, vreo treizeci de desene, opt litografii si o acvaforte, caci doctorul Gachet se ocupa cu gravura si 1-a īnvatat pe Vincent acest procedeu, oferindu-se totodata sa-i graveze desenele.

Pictorul intentioneaza sa īnchirieze un mic lo­cal īn care si-ar putea face un atelier, dar nu nu­mai ca sa lucreze ci si ca sa-si depoziteze pīnzele care "nu mai au loc" la Theo sau cele care risca sa se deterioreze īn "paduchernita" de la mos Tanguy - si nu numai propriile-i pīnze, dar si cele pe care le primeste prin schimb de la Ber-nard, Guillaumin si altii.

Starea sanatatii lui e buna si īncepe sa creada ca, asa precum 1-a asigurat doctorul Gachet, cri­zele ar putea foarte bine sa nu se mai repete. "E oricum ciudat, īi scrie el lui Theo la 10 iunie, ca am scapat cu totul de cosmar" ...

īn duminica precedenta, la 8 iunie, Theo si Jo au venit sa-1 vada īmpreuna cu copilul. Vincent s-a dus cu doctorul Gachet sa-1 īntīmpine la halta Chaponval. Pentru copil .Vincent a adus un cuib - un cuib, refugiul oricarei noi vieti... Au luat masa īmpreuna la doctorul Gaohet. A fost o zi frumoasa ce parea ca lasa sa se īntrevada vre­muri mai bune pentru toti. Aceasta viata paralela cu a sa, constituie pentru Vincent o fericire care-i apartine īntrucītva si lui de vreme ce si Theo, la rīndul sau, e partas la bucuria lui de a crea.

Din scrisorile mult mai numeroase acum pe care le trimite surorii sale Wil si mamei sale se degaja o dragoste reīnnoita, un fel de liniste ce se expri­ma cu teama si pudoare si totdeauna cu frica de a nu parea orgolios. Mama, de care deosebirile de mentalitate l-au despartit atīta vreme, īi devine,  acum cīnd vraja solara apartine trecutului, la fel de apropiata ca pamīntul natal napadit de mara­cini si pustiit de vīnturi. Maica-sa a facut o scurta calatorie la Nuenen unde a revazut locurile dragi de altadata .. . Īmpreuna cu ea, Vincent face bi­lantul destinului sau. Scrisoarea lui de la jumata­tea lui iunie, ultima scrisoare pe care i-o mai adre­seaza mamei, e īntr-un anume fel o prevestire a definitivei despartiri. "Viata, pricina despartirilor, a plecarilor, a nelinistii care persista, nu e nici acum mai usor de īnteles.

īn ceea ce ma priveste, s-ar putea spune ca duc o viata singuratica. Din motive obscure, pe cei de care am fost cel mai mult legat nu i-am va­zut decīt ca īntr-o oglinda. si totusi, trebuie sa aiba o cauza faptul ca uneori munca mea de astazi e mai armonioasa. Pictura e o lume īn sine. Am citit undeva, anul trecut, ca a scrie o carte sau a picta e ca si cum ai avea un copil. Totusi nu īn­draznesc sa cred ca aceste cuvinte mi s-ar potrivi. Am considerat totdeauna ca ultimul din aceste trei lucruri este cel mai firesc si cel mai bun, admitīnd desigur ca aceste cuvinte sīnt adevarate si ca cele trei lucruri sīnt egale.

De aceea si dau uneori tot ce-i mai bun īn mine, desi aceasta munca a mea e lucrul cel mai de-n-teles si pentru mine e unica legatura dintre trecut si prezent."

Nu-si mai face proiecte de viitor. Dar pictura īl preocupa īn continuare, ea e singurul lui suport. Dar astfel stīnd lucrurile mai e oare nevoie sa-si faca relatii, sa obtina comenzi de portrete sau sa īncerce sa vīnda? "Poate-i mai bine sa caut un dram de prietenie si sa traiesc de pe o zi pe alta . . ."

CELE DOUA VIEŢI

Prietenii din Paris sīnt foarte interesati acum de pictura lui Vincent. Guillaumin īi propune noi schimburi de tablouri, Aurier promite ca va veni sa-i faca o vizita la Auvers, Boch īi recomanda un confrate, un olandez, Anton Hirsehig, care va veni  sa   stea  īn   pensiune  la  hanul  Ravoux   "un baiat prea dragut ca sa faca pictura" ... La Au­vers s-a instalat un grup de tineri artisti ameri­cani, dar Vincent nu-i ia īn seama. Face totusi cunostinta cu un pictor australian, Walpole Broo-ke, care sta de cītva timp īn sat. Oamenii cu care-i place sa se īntīlneasca si sa stea de vorba ramīn aceeasi mici negustori si meseriasi, lumea de rīnd, proprietarul bodegii din halta Ohaponval, un jandarm pensionar - mos Penel - sau un oarecare Pascalini beat de dimineata pīna seara.

Unii accepta sa-i pozeze. Dupa ce termina por­tretul doctorului, Vincent o picteaza pe fika-sa, asezata la pian sau īn gradina. Picteaza copii, pe micutul Levert "copilul cu portocala". Ar vrea sa-i picteze pe Theo si Jo, īmpreuna cu copilul, īn aer liber. Dar nu-i va picta din lipsa de timp. Fara īndoiala ca tot lipsa de timp e motivul pen­tru care n-a facut nici un portret de-al fratelui sau.

īn cite Pigalle, viata nu e lipsita de necazuri. O nefericita plimbare prin Saint-Cloud, īntrerupta de o ploaie torentiala, era sa aiba urmari dezas­truoase pentru copil; Theo e coplesit de munca - īn special e foarte solicitat de o expozitie a lui Raffaelli - si e din nou nelinistit din pricina com­portarii patronilor sai. īn cele din urma, pe la sfīrsitul lui iunie, micul Vincent se īmbolnaveste grav din cauza laptelui sau din alta cauza... "Niciodata nu cred ca ai auzit ceva mai dureros decīt plīnsetul acela aproape continuu, vreme de cīteva zile si cīteva nopti, si nu stiam ce sa-i fa­cem .. ."

Theo īi scrie fratelui sau despre aceasta īntīm-plare la 30 iunie. I-a promis ca duminica va veni la el īmpreuna cu familia. Dar boala copilului 1-a īmpiedicat sa mearga. Theo īi scrie lui Vincent cum nu i-a mai scris niciodata pīna atunci: "īti dai seama, cred, ca Jo a fost demna de toata ad­miratia". Se odihnea līnga leaganul īn care dor­mea copilul... "Plīngea īn somn si eu nu puteam s-o ajut cu nimic."

^E seara. Alaturi de cele doua fiinte dragi, Theo 347   ramīne   un   moment   singur.   si-atunci   face   si   el un bilant al destinului sau... Ce s-a īntīmplat ca se simt amīndoi de parc-ar fi ajuns la capatul unui drum? Theo se gīndeste la propria-i viata, la viata acestor fiinte pe care e dator sa le īntre­tina ... "Ar trebui sa traiesc fara grija zilei de mīine, dar, desi muncesc de dimineata pīna seara, nu reusesc, totusi, s-o scutesc pe buna mea Jo de grija banilor, fiindca sobolanii aceia de Boussod si Valadon ma platesc de parca abia ieri m-a$ fi angajat la ei si ma tin la cheremul lor. Ar trebui, vazīnd ca fara sa fac cheltuieli deosebite sīnt to­tusi la strīmtoare, sa le arat care e situatia si da­ca ar īndrazni sa ma refuze sa le spun, īn sfīrsit, domnilor, cu orice risc, ma voi face negustor pe contul meu. īmi dau seama scriindu-ti ca aceasta e concluzia si ca aceasta e datoria mea, deoarece chiar daca Moe, sau Jo sau tu sau eu vom mai strīnge cureaua, tot nu vom realiza nimic, si dim­potriva tu si cu mine ne vom agita ca niste bi­cisnici ce rabda de foame, īn vreme ce din contra, daca ne vom pastra curajul si vom trai sprijinin-du-ne cu dragostea noastra reciproca, vom ajunge mult mai departe si ne vom face datoria si ne vom īmplini sarcinile si vom trai īntr-o stare de mult mai mare siguranta derīt daca ne-am numara fiecare īmbucatura. Ce spui, batrīne? Nu-ti fra-mīnta creierii pentru mine sau pentru noi, ba-trīne, si afla ca cea mai mare placere pentru mine e sa te stiu sanatos, sa stiu ca īti vezi de admira­bila ta munca. si-asa te-ai consumat prea mult, iar noi va trebui īnca multa vreme de-acum īnainte sa fim īn stare sa luptam, caci toata viata vom avea de luptat dar fara sa avem asigurat ovazul ce li se da la batrīnete cailor de la casele boieresti. Vom trage la caruta cīt o mai merge si pīna om mai putea sa privim cu admiratie soarele sau lu­na, dupa cum e zi sau noapte."

Aceste rīnduri par sa fie scrise de Vincent. De altfel Theo īncepe sa-i semene din ce īn ce mai mult, gīndeste ca si el si prin el, iar acest ciudat mimetism se prelungeste de fapt cu mult īn urma, pīna īn trecutul pe care acum l-au regasit... "Noi am  bagat  prea  multe  la  cap  ca   sa  putem   uita vreodata paralutele īnflorite si brazdele proaspete de pamīnt pe care le rastoarna plugul si crīngurile care īnmuguresc primavara, nici copacii desfrunziti ce se clatina īn vīntul iernii, nici cerul senin, al­bastru, limpede, nici norii grosi de toamna, nici cerul uniform cenusiu al iernii, nici cum se ri­dica soarele deasupra gradinii, nici soarele rosu ce cobora īn mare la Scheveningen, nici luna si nici stelele frumoaselor nopti de vara sau iarna, nu, orice s-ar īntīmpla, aceasta e credinta noastra. Dar nu e numai atīt, eu am, iar tu sper din toata inima ca vei avea cīndva o sotie careia īi vei pu­tea spune toate acestea, ca mine, care adesea am gura amutita si capul gol, caci prin ea germenii care au mai mult decīt probabil o obīrsie foarte īndepartata, dar care au fost gasiti de tatal nostru si mama noastra, parintii nostri prea iubiti, vor creste poate anume ca eu sa devin cel putin un om, si cine stie daca fiul meu, de va trai si de voi pu­tea sa-1 ajut, cine stie daca nu va ajunge cineva. Tu, dragul meu frate, tu ti-ai gasit drumul, carul tau e de-acum plin si solid, iar eu īmi īntrezaresc de asemenea drumul meu datorita scumpei mele sotii. Tu mai linisteste-te si mai tine-ti calul īn buiestru ca sa nu ti se-ntīmple ceva, iar mie nu mi-ar strica, din cīnd īn cīnd, sa fiu īndemnat cu biciul."

VIITORUL?

Niciodata Theo van Gogh n-a fost atīt de apro­piat de fratele sau. "Oh! mama, īi va scrie el ma­mei sale īndata dupa drama, eram īntr-adevar din acelasi sīnge!" Se pare ca de cīnd s-a casatorit si a devenit tata, de cīnd a intrat īn "viata adeva­rata" a īnceput sa īnteleaga pasiunea lui Vincent, sa se simta solidar cu un scop care nu-i este mai clar decīt scopul vietii, dar care din ce īn ce mai mult i se pare la fel de necesar. Iar ratiunea lui consta, nu atīt īn opera realizata cīt īn lupta neīntrerupta pentru realizarea operei. Din acest  moment, datorita acestei īmprejurari care īl obli ga pe Theo sa se īmparta īntre problemele fra­telui sau si problemele propriului sau camin, se profileaza o dubla drama ce se va īncheia tragic, peste sase luni, printr-un ciudat paradox: Vincent, nebunul, va muri din propria-i vointa, deplin lu­cid; iar dupa cīteva luni Theo, īnteleptul, se va cufunda īn nebunie.

Copilul, a carui sanatate este precara, se va īn-zdraveni totusi dupa ce va urma o cura cu lapte de magarita. Magarita este adusa īn fiecare dimi­neata īn fata locuintei din cite Pigalle si din aceas­ta  cauza   familiei  īi  este  imposibil  sa  plece  din Paris.  Theo  este  obligat  sa  renunte  la  vizita  ce proiectase sa i-o faca lui Pissarro, la 14 iulie, iar fratelui sau īi propune sa vina el la Paris īntr-o duminica:  "Vei sta la noi cīt vei voi si-o sa ne dai sfaturi cu privire la aranjarea noului  nostru apartament".   Era   īntr-adevar   vorba   ca   familia Van Gogh sa se mute de la etajul patru la etajul īntīi, ceea ce le-ar fi īngaduit sa profite de mica gradina  din  fata casei, cu atīt  mai mult cu  cīt Andre Bonger, fratele Johannei, si sotia sa Annie urmau sa īnchirieze apartamentul de la parter. īn scrisoarea  precedenta,  Theo  raspunde  unei  vechi dorinte de-a lui Vincent:  aceea de a deveni ne­gustor pe cont propriu. Dar īn legatura  cu ceea ce Theo crede astazi ca ar fi o "anume datorie", Vincent nu-si spune parerea: "Ai vrea sa-ti spun cum va fi poate viitorul, poate fara Boussod?" "Va fi cum va fi . .."

Despre propunerea pe care i-o face Gauguin de a merge sa traiasca īn Madagascar, spune ca "rea­lizarea acestui plan e aproape absurda". Vincent nu mai are īncredere īn viitorul pictorilor. Totul i se pare inutil si zadarnic, desi lucreaza cu un fel de frenezie, īmpins parca de o forta pe care n-o poate stapīni, realizīnd una si cīte odata doua pīnze pe zi ... "īnca iubesc mult arta si viata", scrie el īn aceeasi scrisoare, dar printre rīnduri se simte ca si-a pierdut orice speranta si īn arta si īn viata: "Marturisesc ca nu stiu absolut deloc ce īntorsatura vor lua lucrurile".

O DUMINICA LA THEO

īl preocupa, i-a si spus-o lui Theo, sanatatea Jo­hannei si a micului Vincent, si crede ca pentru amīndoi ar fi bine sa se duca undeva la tara, sa vina eventual la Auvers, unde īl au pe doctorul Gachet si unde sīnt "copii, animale, flori si aer bun" ... īn fiecare din scrisorile lui, Vincent re­vine asupra acestei probleme. Sustine cu insistenta ca ar fi mai bine ca Theo sa-si petreaca, īmpreuna cu familia, concediul la Auvers, nu īn Olanda. E obsedat de aceasta idee si īn aceasta stare de spirit pleaca la Paris īn ziua de 6 iulie.

īn ciuda corespondentei si a marturiilor, care uneori sīnt contradictorii, e imposibil de reconsti­tuit ultima saptamīna din viata lui Vincent. īntr-o scrisoare datata dupa aceasta calatorie, pictorul vorbeste despre bucuria pe care i-a facut-o "reve­derea cu prietenii" si un tablou al lui Lautrcc. L-a invitat Theo pe Lautrec la el la masa? L-a invitat Vincent pe prietenul sau Walpole la mos Tanguy? I-a facut īntr-adevar o vizita lui Albert Aurier, asa cum rezulta din afirmatiile lui Julien Leclerq, care sustine ca Vincent l-ar fi īntīlnit cu acest pri­lej la Aurier? A stat mai mult de o zi la Theo sau s-a reīntors īn aceeasi duminica la Auvers, asa cum afirma o serie de biografi? Dar īn acest caz nu ar fi putut sa aiba atītea īntīlniri. si mai ales staruie īntrebarea: ce anume s-a petrecut acasa la Theo?

īn scrisoarea pe care i-o trimite īnainte de aceasta calatorie, Theo nu pare sa fie deocamdata īngrijorat: "am mult noroc īn afaceri" ... A vīn-dut doua pīnze de Gauguin, i-a trimis un aconto lui Pissarro, sanatatea copilului nu mai mispira teama. Dupa toate probabilitatile Theo i-a spus fratelui sau ca s-a decis sa nu mai mearga īmpreuna cu Jo si cu copilul Ia Auvers ci īn Olanda, ceea ce l-a suparat pe Vincent care, ca de obicei, nu suporta sa fie contrazis. S-au certat? si-au spus vorbe jignitoare? Nu se stie nimic; cert e īnsa ca mecanismul tragic a fost pus īn functiune. O scurta misiva a lui Vincent, expediata imediat dupa īntoarcerea la Auvers, lasa sa se ghiceasca climatul īn care s-au despartit cei doi frati. "Ma surprinde oarecum faptul ca vrei parca sa fortezi situatia ..." O a doua scrisoare, mai lunga, scrisa poate chiar īn aceeasi zi, lasa sa se vada aceeasi schim­bare de ton ce a intervenit īn relatiile lor. Vincent ar fi fost bucuros sa primeasca o scrisoare, poate chiar o scrisoare prieteneasca. "Dar consider ca este vorba de un fapt īmplinit, cred ca Theo, Jo si micutul sīnt īntr-adevar cam surmenati si cam istoviti - de altfel si eu sīnt departe de a ma simti cīt de cīt mai linistit."

E din nou īngrijorat de sanatatea nepotului sau si o implora pe Jo, daca va mai avea si alti copii, sa nasca si sa stea la tara patru-cinci luni. īn le­gatura cu plecarea īn Olanda, īncearca iarasi sa-i convinga sa renunte la aceasta calatorie de care se teme ca ,,ar fi insuportabila pentru noi toti". Se teme oare ca īn timpul sederii lor īn Olanda fa­milia sa nu puna iar pe tapet problema situatiei celor doi frati? De altfel tot īn aceasta scrisoare vorbeste despre situatia lui incerta, gasind "ciudat ca nu stiu īn ce conditii plec - daca e ca īnainte, adica 150 fr., īn trei rate. Theo n-a stabilit nimic..."

E pentru prima oara, de cīnd e īn Franta, ca problema ajutorului banesc revine īn discutie. Este posibil ca Jo sa-i fi raspuns taios lui Vincent cīnd acesta s-a referit Ia dificultatile ce se īntrevad īn viitorul lor sau la conditiile neprielnice pe care co­pilul le are la Paris, īn apartamentul lor de la etajul IV. Aceasta ipoteza e cu atīt mai plauzibila cu cīt Jo e cea care īi raspunde lui Vincent īntr-o scrisoare ce n-a fost publicata, desi īn mod cert se gasea printre documentele lui Vincent, iar īn urma acestui raspuns pictorul se simte mult mai linistit. "īntr-adevar, scrisoarea lui Jo a fost pentru mine ca o binecuvīntare, m-a scapat de marea īn­grijorare ce mi-au provocat-o ceasurile destul de neplacute si laborioase pentru toti, pe care le-am petrecut īmpreuna.

Nu e deloc usor pentru nici unul din noi sa ne simtim amenintata pīnea cea de toate zilele, nu e deloc usor cīnd si din alte cauze simtim ca exis­tenta noastra e subreda.

Reīntorcīndu-ma aici, m-am simtit si mai trist si simteam īn continuare cum ma apasa si pe mine furtuna ce va ameninta pe voi.

N-ai ce face - vedeti, eu de obicei caut sa fiu cīt mai bine dispus, dar si viata mea e atacata chiar la radacina, pasii mei sīnt si ei sovaielnici."

OBOSEALA

Aceasta scrisoare a fost scrisa cam pe la 12 iulie, īn ea poate fi deslusita cauza profunda a gestului ce-1 va face cu cincisprezece zile mai tīrziu: obo­seala. Se pare ca teama de noi crize n-a jucat nici un rol īn hotarīrea luata de Vincent, cu toate ca adesea s-a afirmat contrariul. Spaima pe care o īncerca la īnceput, cīnd vedea ca se repeta crizele, i-a trecut. Daca totusi mai vorbeste despre crize, īn scrisoarea precedenta adresata lui Theo, o face tocmai pentru a-i spune ca ele se datoresc influ­entei pe care o exercita asupra lui alti bolnavi. Chiar si faptul ca dupa ce s-a reīntors la Paris, desi era profund angoasat, nu a avut nici o criza, dovedeste ca īn parte si-a redobīndit echilibrul. La Auvers e foarte lucid - dar de o luciditate care īl determina sa scrie: "Ma simt ratat. īn ce ma priveste, īmi dau seama ca asta e soarta pe care o accept si care nu se va mai schimba".

E o situatie care s-ar mai putea prelungi multa vreme īnca, dar cui i-ar folosi? Sa fi fost acesta momentul īn care Vincent si-a procurat revolverul de care avea sa se foloseasca mai tīrziu? Nu se stie nimic.

Dar dupa toate probabilitatile īntre timp s-a mai īntīmplat ceva. īn scrisoarea adresata lui Theo īnainte de a primi mesajul pe care i-1 va trimite Jo, Vincent scrie: "si-acum sa vorbim despre doc­torul Gachet. Am fost ieri sa-1 vad si nu l-am gasit. . .

Cred ca nu putem conta deloc pe doctorul Ga- chet. īn primul rīnd pentru ca, dupa cīt mi s-a parut mie, e mai bolnav decīt mine, sau cel putin la fel de bolnav, asta-i';.

Or, daca Vincent n-a reusit sa dea ochi cu doc­torul Gachet īnseamna ca acesta nu voia sa-1 pri­measca. Cu putin timp īnainte, cei doi au avut o discutie violenta din cauza unui tablou de Guil-laumin pe care doctorul, īn ciuda sfaturilor lui Vincent, nu voia sa-1 īnrameze - pretext banal care īnsa i-a oferit pictorului ocazia de a da frīu liber irascibilitatii sale - irascibilitate datorata firii dar īn acelasi timp si starii sale patologice - si de a se descarca de tensiunea ce-1 stapīnea de cīnd s-a reīntors de la Paris. Despre acest incident a avut grija sa nu-i vorbeasca fratelui sau, dovada īn plus ca scrisorile lui nu spun totul.

īn legatura cu aceasta cearta persista aceleasi incertitudini ca si īn privinta discutiilor aprinse pe care le-a avut la Arles cu Gauguin. Sa fi re­marcat doctorul Gachet ca Vincent a schitat un gest de parca ar fi vrut sa scoata un revolver din buzunar? Gest pe care privirea dominatoare a lui Gachet l-ar fi oprit īnainte de a fi fost dus pīna la capat, asa cum s-a īntīmplat si cu Gauguin. Dar cīt credit se poate acorda unor astfel de su­pozitii? si-atunci cum sa nu stīrneasca mirare ati­tudinea doctorului Gachet care, stiind cu cine are de-a face, 1-a lasat pe Vincent sa plece, pur si sim­plu, sa plece īmpovarat, ca la Arles, de un senti­ment de culpabilitate morala ce acum se adauga la deprimarea provocata de reprosurile directe sau subīntelese pe care le-a auzit īn casa frate­lui sau?

īntr-o cerere de rectificare adresata īn 1947 jur­nalului Arts, doctorul Gachet-fiul scrie ca aceasta cearta: .. . "de fapt n-a fost decīt un incident da­torat unei deceptii pe care o īncercase Vincent - nici tatal meu si nici eu n-am spus niciodata ca īn ziua aceea Vincent ar fi vrut sa-1 omoare pe doctorul Gachet".

Sa īnchidem deci dosarul acestor legende despre amenintarea cu moartea. Oricum  ar  sta īnsa Iu crurile, ruptura cu doctorul Gachet e un fapt con­sumat.

Situatia care s-a creat permite supozitia ca cei doi nu s-au mai revazut īnainte de drama ... Iar faptul ca o prietenie, ce s-a dovedit atīt de fe­cunda, se destrama din vina pictorului, va alimenta si el haosul interior de care Vincent se simte co­plesit.

Ce-i mai ramīne? Pictura. .. Dupa ce se simte īnsa linistit īn urma scrisorii trimisa de Jo, Vin­cent mai scrie si urmatoarele: "reīntorcīndu-ma aici m-am apucat de treaba - totusi pensula aproape ca īmi cadea din mīna. .."

Cu multa īntīrziere si dupa mari peripetii, ba­gajele trimise de sotii Ginoux sosesc, īn sfīrsit, de la Arles. Vincent īsi va putea īnchiria la Auvers o locuinta, "trei camarute cu 150 franci pe an..." īn care poate sa lucreze, sa retuseze pīnzele de la Paris si mai ales sa le scape de "paduchernita" lui mos Tanguy: ,,Fiindca nu ma refer la ale mele - ci la pīnzele lui Bernard, Prevot, Russell, Guillau-min, Jeannin, care s-au ratacit pe-acolo si care nu-si aveau acolo locul". Dar se pare ca e prea tīrziu sa īnceapa o asemenea munca. īn imensa disperare de care e coplesit, Vincent mai picteaza trei pīnze mari: Gradina lui Daubigny, care e un tel de adio adresat frumusetii florilor si buruie­nilor, dar mai ales "imensa īntindere a holdelor de grīu sub cerul tulbure si - le explica el lui Theo si Jo - nu m-am sfiit sa caut sa exprim tristetea, singuratatea extrema". īn zilele acelea Vincent merge sa picteze īn afara satului, spre He-rouville, pe platoul unde grīul alterna cu ovazul si secara formīnd un urias covor valurit, de un galben deschis, ce facea ca cerul sa para si mai profund albastru. Pamīntul parea inundat de grīne... "Sīnt īn īntregime absorbit de aceasta īn­tindere fara margini a lanurilor de grīu, pe un fond de dealuri mari ca marea..." scrie pictorul īn ultima scrisoare adresata mamei sale.

Grīul care-i īnconjurase leaganul, grīul din cīm-3Ss   pia Brabantului, "imensele īntinderi"   roscate  din lunca rīului Crau revin ca un ultim lait motiv īn īnvalmaseala de spice a celor din urma pīnze din Auvers. Dar deasupra acestei stralucitoare recolte, pe cerul portocaliu, zboara niste corbi! Acum cīnd Vincent singur si-a pronuntat sentinta, el nu mai reprezinta moartea īn care "nu e nimic trist", ca seceratorul blond din Saint-Remy; ea e corbul sinis­tru care, cu mult timp īn urma īnca, zbura pe dea­supra ruinelor turnului din Nuenen si peste mor-mīntul pastorului. Puterile beznei, īmpotriva ca­rora Vincent a luptat īntreaga lui viata, se reīn­torc acum ca sa īntunece roadele verii. Dar cine va putea spune cum va arata "dimineata īnalta­toare", ca sa folosim expresia unui alt vizionar. . .?

ULTIMELE ZILE

La 14 iulie, Vincent picteaza Primaria din Auvers, ce pare, īmpodobita cum e, cu drapele si lampi­oane, derizorie si trista ca un sfīrsit de petrecere; piata pustie parca ar fi scena unui teatru dupa ce piesa s-a terminat. In aceeasi zi, Theo īi scrie: "Sīntem ca niste carutasi care, dupa ce caii s-au opintit din greu, aproape ca au ajuns īn vīrful dealului..." De la Leyda - unde locuieste acum mama - spera sa mearga la Haga, sa-1 vada^ pe Mesdag ca "sa-i vorbeasca de Corot", apoi sa se īntoarca prin Anvers "cu un tablou de Diaz". "Domnii aceia" - Boussod si Valadon - dau de īnteles ca vor lua nu se stie ce decizie īn legatura cu situatia lui Theo.

Acesta īsi lasa sotia si copilul īn Olanda si dupa cīteva zile se reīntoarce la Paris. Vincent continua sa picteze obsedat de insolubila problema a muncii sale, de ideea ca ea e o povara pentru fratele sau, pentru familia fratelui sau. La 23, scrie: "Poate as vrea sa-ti scriu despre multe lucruri, dar īn primul si īn primul rīnd mi-a trecut pofta, si-apoi simt ca e inutil".

... Oboseala. si totusi īnca se īnversuneaza sa lucreze la Gradina lui Daubigny - "una din pīn-zele cele mai elaborate" - si din nou cere culori fiindca trebuie sa continue pīna la capat, orice s-ar īntīmpla. "Chiar si pictorii stau la pīnda." vincent nu mai crede īn uniunea dintre negustori si impresionisti si daca totusi s-ar realiza, n-ar fi decīt o uniune vremelnica.

Aceasta scrisoare din 23 iulie este, de fapt, ul­tima. Ea īncepe exact cu aceleasi fraze ca si cea - atīt de des citata - care a fost gasita asupra lui Vincent si e considerata ca fiind ultima. Aceasta repetitie a facut sa se creada, asa cum remarca Dr. Hulsker, ca este vorba de o ciorna lasata de-o parte si ca a fost scrisa o a doua versiune care a si fost expediata. Poate ca Vincent a rescris īnce­putul pentru ca prea semana cu o scrisoare de adio: "Nu era nevoie sa ma linistesti īn privinta bunastarii caminului tau, scria el, cred ca am va­zut si ce-i bine si latura cealalta ..."

Theo poate trai fericit alaturi de ai sai "viata adevarata". Ca si pīna acum, īn diverse alte īm­prejurari, Vincent va trebui sa se dea la o parte, de data aceasta īnsa definitiv, va trebui sa dis­para pentru ca aceasta fericire sa se realizeze, īntre Vincent cel care s-a nascut mort, a carui viata a uzurpat-o, si acest Vincent care abia s-a nascut si vrea sa traiasca, transferul trebuie sa-1 faca el, Vincent, cal al carui destin s-a īncheiat.

Opera e totusi o realitate, dar de-acum e īn afara lui, īn afara lor. "si cu toate acestea, scumpul meu frate, exista un lucru pe care ti l-am tot spus si pe care ti-1 mai spun odata, cu toata greutatea ce i-o poate da efortul de gīndire ce cauta cu asi­duitate sa gaseasca mijlocul de a face totul cīt mai bine - si īti mai spun īnca o data ca voi consi­dera totdeauna ca tu esti altceva decīt un oare­care negustor de Corot, ca prin intermediul meu tu ai partea ta chiar la productia anumitor pīnze, care chiar īn toiul dezastrului īsi pastreaza seni­natatea. .."

Dezgustul īl copleseste, dar īndoiala nu a pus īnca stapīnire pe el. E linistit, opera lui poate as­tepta zorii ce vor veni. Vincent a scapat de ama­raciunea si de īngrijorarea de altadata si aproape  ca nu mai are regrete. E īmpacat cu propria-i con stiinta, considera ca si-a facut datoria. Theo nu-i va citi scrisoarea decīt dupa moarte. Iar dincolo de aceste cīteva fraze, nu mai e nimic decīt un fapt consumat. Un gest nebunesc - s-a scris ... Ce enormitate! N-a fost decīt un gest de dispe­rare, nimic mai mult. Caci si de data aceasta Jo-gica si simtul absolutului au condus gīndirea si mīna lui Vincent: dispare pentru ca altii sa poata trai; merge pīna la capatul ciclului unui destin pe care-1 accepta dincolo de sine īnsusi.

RELATĂRILE MARTORILOR

Sa dam acum cuvīntul celui mai simplu dintre martori, tīnara fiica a hangiului Ravoux - "fe­meia īn albastru" - careia Vincent īi facea por­tretul cu o luna īn urma. īn 1953, la īntrebarile puse de Maximilien Gauthier, pentru Les Noh-velles Litteraires, Adeline Ravoux - vaduva Gai-rie - īsi deapana amintirile: "De dimineata, de­vreme ca īn toate celelalte zile, s-a dus pe cīm-pia din preajma castelului, s-a īntors sa prīn-zeasca si a plecat din nou. Nimic īn atitudinea lui nu ne putea face sa presimtim ceea ce avea sa se īntīmple. Pīna atunci, fara nici o exceptie, a luat cina acasa si de aceea am si fost īngrijorati cīnd am vazut ca se face seara si nu se mai īn­toarce. L-am asteptat multa vreme, apoi ne-am hotarīt sa punem masa si sa mīncam supa. Apoi ne-am asezat afara īn fata usii ca sa ne mai ra­corim cīnd, īn sfīrsit, l-am vazut trecīnd prin fata noastra ca o umbra, fara sa ne spuna un cuvīnt. A traversat sala cu pasi mari si s-a urcat īn ca­mera lui. Era de-acum atīt de īntuneric īncīt doar mama a bagat de seama ca se tinea de coaste ca un om pe care īl doare ceva. si imediat i-a spus tatei: «Ar trebui sa mergi sa vezi ce-i. Eu credea domnul Vincent nu se simte prea bine». Tata a urcat. L-a auzit gemīnd si a intrat. Domnul Vin­cent era īntins pe pat. I-a aratat rana si i-a spus ca de data aceasta nadajduieste ca n-a ratat Lovi­tura. Trebuia chemat un medic. S-au dus mai īntīi la medicul care venea de doua ori pe saptamīna la Auvers si care īngrijea tot satul. Nu l-au gasit. Atunci s-au gīndit la doctorul Gachet care nu practica medicina la Auvers, iar noi acasa la el n-am fost niciodata. Cīnd a sosit, am avut impre­sia ca dl. Vincent si doctorul nu se cunosteau".

Declaratia Adelinei Ravoux se contrazice asupra unui punct important cu amintirile lui Paul Ga-chet-fiul, publicate īn revista Aesculape. Acesta afirma ca doctorul Mazery era prezent cīnd tatal sau a ajuns la capatīiul bolnavului pe care l-au examinat īmpreuna. A vrut oare doctorul Gachet sa diminueze prin acest pretins conciliabul medi­cal raspunderea tatalui sau pentru tratamentul bizar pe care l-a prescris? - nici o interventie, nici extractie posibila, supraveghere si repaus ab­solut.

Marturia precisa a Adelinei Ravoux prezinta interes si dintr-alt punct de vedere. La īntrebarea pe care i-o pune Maximilien Gauthier, doamna Carrie raspunde:

"Tatal meu a sustinut mereu ca cei doi n-au schimbat nici macar un singur cuvīnt".

īn realitate, aceasta tacere confirma ruptura dintre Vincent si Gachet, intervenita dupa inci­dentul iscat din cauza pīnzei lui Guillaumin. īn­trevederea a fost scurta.

,,De altminteri, continua doamna Carrie, doc­torul Gachet nici macar adresa lui Theo n-o stia; ne-a cerut-o cīnd a coborīt si ne-a spus ca nu mai e nimic de facut si ca nu ne ramīne decīt sa anun­tam familia si jandarmeria. Tatal meu si-a petre­cut noaptea alaturi de domnul Vincent si era nu­mai el singur acolo cīnd au venit jandarmii. Unul dintre ei se numea Rigaurr.ont. Cīnd l-a interogat pe domnul Vincent, acesta i-a raspuns foarte calm ca asta nu priveste pe nimeni, ca era liber s-o faca si ca nu va mai scoate un cuvīnt."

Relatari oarecum diferite au fost facute si da alti martori, mai cu seama de catre pictorul olan­dez Anton Hirschig, dar autenticitatea lor pare la fel de dubioasa ca si afirmatia potrivit careia Vincent s-ar fi omorīt īn curtea unei ferme din spre Chaponval, pe strada Boucher. Un taran care 1-a vazut īn ziua aceea cica l-ar fi auzit morma-ind: "E imposibil, e imposibil".

Este probabil ca Vincent a voit sa moara asa cum a trait, departe de toti. A urcat īn spatele castelului, cu fata spre acele "imense īntinderi" ce reprezentau īn acelasi timp si munca si viata si singuratatea lui. si asa cum scria īn legatura cu "Seceratorul mo.rtii": "totul se petrece īntr-o lu­mina vie sub un soare care inunda lume?, cu o lu­mina de aur fin".

O alta relatare, emotionanta si exacta, a fost fa­cuta de Emile Bernard īntr-o scrisoare īn care-1 pune la curei) i pe Albert Aurier cu drama de la Auvers: "Scumpul nostru prieten Vincent a murit acum patru zile.

Cred ca ai si īnceput sa banuiesti ca s-a omorīt singur. īntr-adevar, duminica seara s-a dus pe o cīmpie de līnga Auvers, si-a proptit sevaletul de o capita si s-a dus īn spatele castelului unde s-a īmpuscat. Din cauza socului violent (glontele a trecut pe sub inima) a cazut, s-a_ ridicat, de trei ori consecutiv, ca sa se reīntoarca la hanul unde locuia".

Acest ultim detaliu probabil ca trebuie pus pe seama misticismului lui Emile Bernard care stabi­leste o identitate īntre drama lui Vincent si pati­mile lui Hristos. Faptul relatat nu e sigur dar nu e imposibil. Glontele a ricosat dintr-o coasta si a ajuns īn abdomen de unde doctorul Gachet, potri­vit relatarilor fiului sau, ar fi considerat ca e im­posibil sa fie extras. E de mirare totusi ca nu s-a īntreprins nimic, ca n-a fost chemat un practician mai competent īn materie de chirurgie si ca Vin­cent a fost lasat sa moara fara ca medicul sa fi īncercat sa-1 salveze.

In seara aceea doctorul Gachet nu s-a mai re­īntors īn camera. A plecat acasa si^ 1-a trimis^ pe fiul sau, care avea atunci 17 ani, sa stea cu rani­tul, evident pentru eventualitatea ca va trebui sa fie chemat din nou. Paul Gachet-fiul mi-ajconfir-mat, īn 1949, ca a petrecut   noaptea   la capatīiul lui Vincent van Gogh. Adeline Ravoux precizeaza īnsa ca tatal ei era singur īn momentul īn care au sosit jandarmii, adica dimineata. S-a spus de ase­menea ca Hirschig a vegheat alaturi de Ravoux - probabil ca au facut de veghe cu rīndul. Aceste marturii pot sa nu fie contradictorii...

"Tatal meu a gasit adresa printre hīrtiile lui - mai spune doamna Carne - si i-a trimis o tele­grama domnului Theo. .." Aceasta "telegrama" pare sa fi fost īn realitate scrisoarea doctorului pe care Hirschig i-a dus-o a doua zi de dimineata lui Theo, la galeria din bulevardul Montmartre. "Re­gret nespus de mult ca va tulbur linistea. Cred īnsa ca e de datoria mea sa va scriu imediat. As­tazi, duminica seara pe la orele 9 am fost chemat din partea fratelui dumneavoastra, Vincent. Cīnd am ajuns la el, l-am gasit cīt se poate de rau. S-a ranit... Neavīnd adresa dumneavoastra deoarece n-a vrut sa mi-o dea, aceasta scrisoare va va par­veni prin Casa Goupil.. ."

Or, dupa Louis Anfray {Arts-Documents, dec. 1954), aceasta scrisoare ar fi fost publicata cu doua pasaje lipsa. Fara sa se poata afirma ceva pre­cis - inginerul V. W. van Gogh nu a dat nici un raspuns corespondentului sau care dorea sa cu­noasca pasajele cenzurate - se poate presupune ca doctorul Gachet īl informa pe Theo asupra in­cidentului care a pus capat relatiilor sale cu Vin­cent, incident a carui natura si ale carui motive exacte ramīn de fapt necunoscute. "īn legatura cu relatiile dintre Vincent si Gauguin si dintre Vin­cent si doctorul Gachet īnca nu s-a spus ultimul cuvīnt," scrie inginerul Van Gogh.

Theo a plecat i-mediat spre Auvers unde a ajuns īn dimineata zilei de luni. Vincent era īn pat si dupa toate aparentele nu avea dureri. Theo a iz­bucnit īn lacrimi. "Nu plīnge, i-a spus Vincent, am facut-o pentru binele tuturor..."

Apoi au discutat mult īn olandeza; nimeni n-a īnteles nimic din convorbirea lor.

Theo i-a scris imediat sotiei sale ca s-o infor­meze despre drama: "Trebuie sa stii ca viata lui e poate īn pericol...

Bietul baiat, n-a prea avut parte de fericire si-acum nu mai are nici macar o speranta; 1-a apasat prea greu singuratatea... Mi-a spus ca tu nici nu banuiai ce viata trista a avut. Ah! daca am putea sa-i dam un dram de curaj. Totusi nu fii prea īn­grijorata fiindca el a mai fost īn aceeasi situatie disperata si constitutia lui robusta a īnvins".

Theo vrea sa-isī pregateasca sotia pentru vesti mai triste. E greu de presupus ca a crezut īn po­sibilitatea unei vindecari. Nu se poate trai cu un glonte īn abdomen. īn ceea ce priveste "dramul de curaj" de care vorbea, era de asemenea prea tīrziu... "E inutil, raspunde Vincent, tristetea va dura toata viata. .."

īsi petrece ziua linistit, fuimiīndu-si pipa si discu-tīnd ou Theo. Nu are nici un regret. Cīnd docto­rul Gachet īi spune ca s-ar putea sa fie salvat, Vincent sopteste:  "Va trebui  deci s-o iau de la- nceput".

Spre seara, puterile īncep sa-1 paraseasca. Se lasa noaptea. Nu mai e nimic de facut, se apropie sfīr-situī, un sfīrsit prematur ce pare sa fie linistit, usor ca un sfīrsit firesc. Mai sopteste cīteva cu­vinte: "Acum mi-ar placea sa ma reīntorc acasa", apoi īnchide ochii si se stinge, la ora unu si juma­tate, fara sa-si mai fi redobīndit constiinta.

Vincent "a luat moartea ca sa   se duca   īntr-o stea" ...

XX      DIN ACELAsI SINGE . ..'

"Ieri, miercuri, 30 iulie am sosit la Auvers catre ora zece - continua Emile Bernard īn scrisoarea lui catre Albert Aurier. Theodore van Gogh, fra­tele lui, era acolo cu doctorul Gachet. De aseme­nea si Tanguy (sosise acolo īnca de pe la noua). M-a condus Charles Laval. Sicriul era īnchis iar eu am ajuns prea tīrziu ca sa-1 mai pot vedea pe cel care s-a despartit de mine, cu patru ani īn urma, plin de sperante. Hangiul ne-a povestit toa­te detaliile accidentului si despre vizita nerusinata a jandarmilor care au venit chiar la patul lui ca sa-i reproseze un act de care numai el era raspun­zator ..."

Preotul din Auvers-sur-Oise nu va fi nici el mai demn si nici mai caritabil decīt jandarmii. Re­fuza sa dea dricul parohiei pentru un "sinucigas" astfel ca primaria din Mery, comuna vecina, īl va oferi pe al sau spre a-1 conduce pe pictor spre la­casul de veci.

"L-au asezat pe niste capre īn sala cea mare pe care domnul Theo si tata au transformat-o īn ca­mera mortuara, aducīnd lumīnari si jerbe de flori - a povestit Genmaine Ravoux; pe pereti erau aga­tate ultimele pīnze ale domnului Vincent. Cum s-ar putea uita toate acestea?"

Emile Bernard e cel care i-a sugerat lui Theo ideea acestei prime si ultime expozitii. Nu spune acest lucru īn rīndurile pe care i le trimite lui Albert Aurier, dar īi scrie: "Pe peretii salii īn care era expus corpul au fost prinse toate pīnzele lui pictate īn ultimul timp si care pareau ca o au­reola īn jurul lui, iar stralucirea geniului ce se degaja din fiecare tablou facea ca aceasta moarte sa li se para artistilor si mai cruda. Pe sicriu s-a pus o simpla pīnza alba si multe flori, floarea soarelui care-i placea atīt de mult, dalii galbene, flori galbene peste tot. Daca īti mai amintesti, gal­benul era culoarea lui preferata, simbol al lumi­nii pe care el o dorea īn inimi si īn opere. seva­letul, mapa si pensulele lui au fost asezate pe jos, īn fata sicriului.

Au venit multi oameni, mai ales artisti printre care i-am recunoscut pe Pissarro si Lauzei, pe cei­lalti nu-i cunosteam, dar au venit si oameni de prin partea locului care l-au cunoscut sau l-au vazut o data sau de doua ori si care-1 iubeau pen­tru ca era atiīt de bun ,si de omenos.

Iata-ne adunati īn jurul acestui sicriu care tai­nuieste un prieten īn tacerea suprema. Ma uit la studiile lui: o pagina de suferinta foarte frumos interpretata dupa Delacroix: Fecioara si Isus. Niste ocnasi care dau ocol unei īnchisori īnalte, pīnza dupa Dore, ce simbolizeaza cu o cumplita acuitate propriul lui sfīrsit. N-a fost oare viata pentru el, asemenea acelei īnchisori īnalte, cu ziduri atīt de īnalte, atīt de īnalte ... iar acei oameni umblīnd fara ragaz īn pivnita aceasta nu sīnt ei oare bie­tii artisti, bietii blestemati, minati de biciul desti­nului ..."

Cei pe care Bernard nu-i cunostea si se aflau alaturi de mos Tanguy, de Laval si de Andre Bonger, fratele lui Jo, erau Hirschig, Van der Valk, un alt pictor olandez care lucra la Auvers, si domnisoara Mesdag cu care avea sa se casato­reasca.

"La ora trei corpul a fost ridicat, purtat de prietenii lui pīna la dric. Cītiva dintre cei de fata plīngeau. Thecdore van Gogh, care si-a adorat fra­tele si 1-a sprijinit permanent īn lupta lui pentru arta si independenta, plīngea īn hohote...

Afara era un soare cumplit, iar noi urcam pan­tele din Auvers vorbind despre el, despre imbol dul īndraznet pe care el 1-a dat artei, de marile proiecte pe care le avea īn cap, de binele ce 1-a facut fiecaruia dintre noi."

Cimitirul e la marginea podisului ce domina valea, fata īn fata cu holdele de grīu pe care Vin-cent le recolta īn pīnzele lui. Totul era scaldat īn stralucitoarea lumina a soarelui care era pe cer, asa cum l-ar fi dorit Vincent "īn deplina glorie". Doctorul Gachet a rostit cīteva cuvinte la care Theo n-a putut raspunde decīt cu un "multu­mesc" .. .

"Apoi ne-am reīntors. Theodore van Gogh e zdrobit de durere; toti cei care au participat la īnmormīntare pleaca, foarte emotionati, unii spre casele lor, altii la gara.

Laval si cu mine ne īntoarcem la Ravoux unde discutam despre el...

Dar cred ca e destul, dragul meu Aurier, cred ca-i destul, nu-i asa, cīt ti-am scris despre aceasta trista zi. stii desigur cīt l-am iubit si banuiesti cīt de mult am plīns. Nu-1 uita si īncearca, dumneata care ai fost criticul lui, sa mai spui cīteva cuvin­te astfel īncīt toata lumea sa stie ca īnmormīnta-rea lui a fost o apoteoza īntr-adevar demna de inima lui nobila si de marele lui talent."

Aceste cuvinte sīnt scrise de un artist, de un baiat de douazeci si doi de ani, a doua zi dupa eveniment. si Emile Bernard e cel care are drep­tate: caci a fost īntr-adevar o "apoteoza" a prie­teniei si a naturii - nu "sinistra īngropaciune" pe care o evoca Andre Malraux īn omagiul rostit la funeraliile lui Georges Braque.

Tocmai Georges Braque pare sa rezume tragicul destin al lui Vincent van Gogh īn aceste fraze: «Artistul e cel care trebuie sa hraneasca pictura, s-o hraneasca cu propria sa fiinta, cu propriul sau spirit, aproape pīna cīnd din aceasta cauza ajunge sa-si piarda cunostinta, sa-si piarda tot smgele. Sa se angajeze pīna la primejdie pe ca­lea fidelitatii totale. Arta e o rana care devine lumina".

Aceasta rana 1-a ucis pe Vincent.

EFORTURI INUTILE . . .

Theo, doctorul Gachet si fiul acestuia s-au īntors si ei la hanul lui Ravoux. Theo le-a oferit priete­nilor  care  erau  acolo   pīnzele  lui  Vincent,  invi-tīnd pe fiecare sa ia ce-i place mai mult. Hangiul Ravoux  a  refuzat darul  deoarece  avea Primaria din 14 iulie si portretul fiicei sale. Doctorul Ga­chet "nu s-a lasat rugat si cu ajutorul fiului sau a īmpachetat o multime de pīnze" ... spune Adeline Ravoux. Dar gratie dublului dar, cel pe care Theo 1-a facut  doctorului  si cel  pe care  fiul  acestuia, Paul Gachet, 1-a facut muzeului Luvru, Franta avea sa posede macar cīteva din capodoperele pictorului. S-a spus si s-a īncercat sa se demonstreze, avīn-du-se īn vedere darul pe care Theo 1-a facut atunci, gestul acela care astazi apare ca deosebit de gene­ros, ca Theo manifesta  foarte putin  interes  fata de opera fratelui sau. Dar Vincent ar fi procedat altfel? Desi avea constiinta valorii lor, el īsi ara­ta   atasamentul   fata   de  propriile-i   pīnze   facīnd totdeauna cel putin cīte o replica la fiecare por­tret, deoarece originalul īl lasa modelului,  fie ca era vorba de locotenentul Milliet, de "Leagan", de factorul Roulin sau de fiica hangiului. Daca aceste opere ar fi fost fara valoare, Theo  avea oricum destule alte pīnze pentru a pastra amintirea fra­telui sau; iar daca ele ar fi fost sortite sa "urce", din acelasi motiv Theo ar fi fost īntr-o buna zi posesorul unei averi. Putea deci face un gest ge­neros fata de cei ce-au fost līnga Vincent īn ulti-mile lui zile. Sau poate ca lasīndu-i pīnzele ace­lea doctorului Gachet, el īncerca sa dea astfel ui­tarii   o neīntelegere, un incident, cel pe care frag­mentele  taiate  din  scrisoarea  catre  Theo  ne  īm­piedica sa-1 cunoastem.

"Am o durere care ma va apasa multa vreme si care, fara īndoiala, va dainui īn sufletul meu toa­ta viata - scrie Theo. Oh! mama, noi eram īntr-adevar din acelasi sīnge".. .

īn aceeasi scrisoare subliniaza, referindu-se la
cei ce l-au cunoscut pe Vincent, ca "acum toti
vorbesc numai despre talentul lui..."

Ar vrea, si considera ca īntr-adevar e de dato­ria lui, sa-1 faca pe Vincent cunoscut prin opera sa, sa-1 faca el īnsusi cunoscut pe fratele sau. De aceea, īncepīnd din 12 august īi scrie doctorului Gachet īn acest sens, iar la 12 septembrie recon­firma, tot īn scris, ca ar fi foarte fericit "sa ci­teasca tiparit ceea ce dumneavoastra credeti despre el"1. Lucrarea va ramīne īnsa īn itadiul de proiect. Theo va cere si concursul celui care a scris pen­tru prima oara despre Vincent si a īnteles pictura lui mai bine si mai profund chiar decīt Theo. La 27 august, se adreseaza lui Albert Aurier, su-gerīndu-i sa scrie o biografie pentru care se ofe­ra sa-i furnizeze datele necesare. I-a cerut lui Du­rand-Ruel sa organizeze o expozitie īn galeria sa. Durand-Ruel "nu e īnca decis dar sper ca voi ob­tine sala.

Acolo as vrea sa prezint un catalog cu o scurta biografie si daca doriti am putea discuta īmpreuna daca nu ar fi cazul sa se faca un volum mai mare cu ilustratii si cu fragmente din diferite scrisori". Contrar celor scrise de L. Roelandt, Albert Au­rier n-a refuzat propunerea lui Theo; dimpotriva, doua zile mai tīrziu, 1-a informat de intentia lui Theo pe Emile Bernard: "Theodore van Gogh mi-a scris spre a-mi spune ca intentioneaza sa organizeze la Durand-Ruel o expozitie cu operele fratelui sau. Se ofera sa-mi furnizeze toata do­cumentatia necesara pentru un studiu critico-bio-grafic asupra lui Vincent. Cunosti mult prea bine dragostea si admiratia ce o nutresc fata de operele lui Van Gogh ca sa mai fie necesar sa-ti spun cu cītā graba accept aceasta sarcina atīt de dificila dar atīt de nobila".

īn schimb, Durand-Ruel tergiverseaza lucrurile si īn cele din urma da un raspuns negativ. Potri­vit celor stabilite īnca īnainte de moartea lui Vin­cent, familia Van Gogh a īnchiriat un apartament la primul etaj al aceluiasi imobil din cite Pigalle. Theo vrea de asemenea sa recupereze pīnzele īn­gramadite īn mansarda lui Tanguy.

   legatura   cu   proiectul   lui   Bernard,   despre care a fost informat prin Serusier, Gauguin scrie acest post-scriptum destul de crud: "... Organizati o expozitie cu lucrarile lui Vincent. Ce stāngacie! stiti cīt de mult īmi place arta lui Vincent. Dar data fiind tīmpenia publicului, e cu totul lipsit de sens sa-i amintim acum de Vincent si de ne­bunia lui, tocmai īn momentul cīnd fratele sau e īn aceeasi situatie. Multi spun ca pictura noastra e nebunie. Ar īnsemna sa ne provocam noua īn­sine un prejudiciu fara sa-i facem vreun bine lui Vincent, etic ...

Ma rog, faceti-o. Dar e o IDIOŢENIE". Dupa moartea lui Theo, doamna Van Gogh-Bonger s-a declarat de acord ca Emile Bernard sa organizeze expozitia si - faptul e precizat īntr-o scrisoare - īi pune la dispozitie suma de 600 franci. Reīntoreīndunse īn Olanda, alaturi de familie, Johanna n-a mai vrut sa revina īn Fran­ta, dupa moartea sotului.

Emile Bernard īnttmpina cele mai mari greutati īn īncercarea sa de a da curs proiectului. Cu toate acestea, īn 1891, lui Vincent van Gogh i s-au adus doua omagii publice: primul la "Indepen­denti", unde au fost expuse numai zece pīnze, care īnsa au suscitat un articol entuziast al lui Octave Mirbeau īn l'Ecbo de Paris: "Printre multe ba­nalitati, printre īnca si mai multe imposturi, stra­lucesc pīnzele regretatului Van Goigh. Iar īn fata lor, īn fata crepului negru ce le īndoliaza si care atrage asupra lor atentia multimii nepasatoare de trecatori, simti ca te cuprinde o mare tristete la gīndul ca acest pictor deosebit de dotat, acest ar-trist atīt de vibrant, atīt de intens, atīt de vizio­nar nu mai exista".

Un al doilea omagiu i-a fost adus la Bruxelles de catre Grupul XX. Dar abia īn anul urmator si cu un numar infim de tablouri - saisprezece pīn­ze īmprumutate de Tanguy - Emile Bernard a reusit sa organizeze īn galeria Le Parc de Boutte-ville pruna expozitie particulara consacrata lui Van Gogh.

īntre timp, pierzīndu-si speranta ca va mai pu­tea fi realizat proiectul unei expozitii la Paris, si pregatind ea īnsasi o retrospectiva la Amsterdam, Johanna īl īnsarcineaza pe fratele ei, Andre Bon-ger, care locuieste la Paris, sa-i trimita din tablou­rile lui Vincent cele pe care le considera mai bune precum si mobilierul din apartament.

Cīte pīnze se gaseau la Paris? īn mod cert cinci-sase sute, din care aproximativ trei sute au fost trimise īn Olanda. Celelalte? O scrisoare de-a Johannei adresata lui Emile Bernard lasa sa se īnteleaga ce s-a īntīmplat cu celelalte: "... el (este vorba de Andre Bonger) a primit īn contul meu 200 fr. pentru niste tablouri de Vincent.. . Credeti ca veti putea face ceva cu 600 fr.? Fiind­ca banii acestia destinati expozitiei vor ramīne mereu la dispozitia dumneavoastra, si daca mai vīnd ceva veti avea bani īn plus. .."

Aceste detalii pe care le da Louis Anfray īn Arts-Documents din Geneva, gratie documentelor lui Emile Bernard, ne īngaduie sa credem ca mai bine de 200 de pīnze ale lui Vincent, pe care cum­natul lui Theo le-a considerat fara valoare, au fost vīndute la un pret derizoriu. Tocmai de aceea Emile Bernard putea scrie īn legatura cu aceste pīnze ca sīnt... "aproape aruncate ca niste lucruri de nimic, zac pe tarabele negustorilor de vechituri de pe bulevardele Clichy sau Rochechouart". si cam īn aceeasi termeni Albert Aurier īi semnala surorii sale un Buchet de flori "la un negustor de lucruri de ocazie. L-ar fi dat cu vreo cincisprezece franci."

            IŢI VOI ĪNAPOIA BANII"

Johanna nu actioneaza sub impusul cupiditatii, deoarece ea destina banii realizati din aceste vīn-zari organizarii unor expozitii, ci pentru ca ignora valoarea unei oipere, īn care nici altii, pe vremea aceea, nu credeau mai mult, chiar daca erau ad­miratori ai lui Vincent, caci īn caz contrar tablou­rile lui n-ar fi ramas atīta amar de vreme pe ta­rabele negustorilor de lucruri de ocazie. Pīnzele acestea se aflau īn afara comertului de arta si  doamna Van Gogh putea foarte bine  sa  creada, asa cum crezuse sotul ei si īnca multi altii, ca erau de-ajuns 300 de pīnze pentru a perpetua memoria lui Vincent si pentru gloria pictorului daca, oīndva, talentul lui (nimeni nu īndrazneste sa spuna geniul lui) va fi recunoscut. Nici vorba sa fie daruite vreunui muzeu care īn mod sigur le-ar fi refuzat. Asa ca ar fi fost poate mai bine sa procedeze ca Theo si sa le ofere vechilor lui prieteni.

Dupa ce ideea unei expozitii a fost abandonata, pentru ca nu s-a gasit nici o galerie care sa se arate interesata de o asemenea expozitie, tot lui Emile Bernard i-a revenit misiunea de a ambala lucrarile alese pentru a fi trimise īn Olanda.

Johanna - care pare sa fi actionat destul de repede dupa moartea lui Theo - īi scrie lui Emile Bernard: "La 1 mai, deschid o pensiune la Bus-sum si cred ca voi putea cīstiga destul pentru ne­voile mele si ale copilului. E o caisa frumoasa īn care vom fi mult mai bine instalati copilul, ta­blourile si eu, decīt īn micul nostru apartament din Paris, īn care, totusi, ne-am simtit atk de bine, si unde mi-am petrecut cele mai fericite zile din viata mea. Sa nu credeti cumva ca tablourile vor fi puse īn pod sau īn vreo debara. Ele vor decora toata casa si sper ca veti veni si dumnea­voastra īn Olanda si veti putea vedea daca am avut sau nu grija de ele".

Locul acestei stralucitoare opere - si care īn mod cert, īmpreuna cu lucrarile reunite īn Muzeul Kroller-Muller, reprezinta marea parte a lucrarilor lui Vincent - era īnsa altundeva decīt īntr-o pen­siune provinciala. Ea se afla astazi la Rijksmuseum din Amsterdam cladit anume ca s-o primeasca. In­ginerul Vincent Willem van Go>gh, fiul lui Theo, a cedat-o guvernului olandez īmpreuna cu ahe pīnze si desene de-ale impresionistilor, pentru su­ma de optsprezece milioane si jumatate florini, cam doua miliarde de franci vechi.

Vincent   si -a   dat   sufletul   -   dar   asa   precum voise a restituit si banii.

DESTINUL OPEREI

Vincent van Gogh se decide sa se consacre dese­nului īn primavara anului 1880, cīnd se afla īn Borinage. Opera lui se esaloneaza deci de-a lungul a numai zece ani, īn cursul carora, īn mod cert, a realizat - tinīnd seama si de lucrarile dispa­rute - peste 1 000 de desene si acuarele si aproa­pe 900 de picturi īn ulei. īn copilarie, apoi la Londra si la Haga, a facut, desigur, cīteva desene asa cum era īn stare sa le deseneze orice adolescent de vīrsta lui. Ele nu sīnt incluse īn opera lui artistica.

Ultima editie a Catalogului J. -B. de La Faille (Meulenihoff International, 1970) mentio­neaza dintr-un total de 875 de pīnze, 145 de ta­blouri semnate. Nici unul dintre acestea nu poarta numele de Van Gogh ci numai prenumele.

Dupa prima sa prezenta publica, la "Indepen­denti", unde a participat cu trei pīnze, Vincent īi scria fratelui sau: " ... prin urmare numele meu va trebui inserat īn catalog asa cum īl semnez eu pe pīnze, adica Vincent si nu Van Gogh, pentru bunul motiv ca aici nimeni nu stie cum se pro­nunta acest nume".

īntr-adevar, dupa cum se stie, felul īn care pro­nuntam Van Gogh este la fel de fals si de gresit din punct de vedere al limbii olandeze ca si Juan din punctul de vedere al limbii spaniole.

Oare numai aceasta ratiune de ordin fonetic sa explice de ce anume Vincent a adoptat aceasta semnatura? El semna si cu prenumele īnca din pe-rioada olandeza. Se ambitiona (traise si la Londra, si la Paris) sa fie cunoscut si īn afara frontierelor tarii sale? Sau poate mai mult decīt atīt, semnīnd Vincent, el voia sa-si renege neamul sau de pastori si negustori (pe vremea aceea īl detesta)? Caci asa dupa cum īi scria lui Theo nu voia "sa fie un Van Gogh".

Dar Vincent nu acorda prea mare importanta-acestei chestiuni. El foloseste uneori semnatura - enorma semnatura de pe Marina din Saintes-Ma-ries, de pilda - ca o nota de culoare.

Din Arles īi scrie fratelui sau: "īncepusem sa-mi semnez pīnzele dar am renuntat foarte repede, mi se parea ceva idiot".

La moartea lui Vincent, operele lui erau relativ dispersate. Toti biografii pictorului scriu ca īn tim­pul vietii s-a vīndut numai o singura pīnza: Viile rosii (F. 495), cumparata la Bruxelles de Anne Boch cu 400 fr.

Or, potrivit unei note a lui E. Tralbaut, citata-de Pierre Cabanne īn lucrarea sa Van Gogh (Ed. Somogy) - de altfel autorul nu tine seama ae. aceasta nota - "Cartea de vīnzari" a firmei Bous-sod si Valadon ar mentiona la data de 8 iunie 1888 vīnzarea tabloului Pont de Glichy (F. 303) de catre Theo van Gogh cu 250 franci. Probabil ca este vor­ba de altceva: acest tablou i-a fost cedat lui Ters-teeg, fapt mentionat īn scrisoarea 471 a lui Vin­cent din primavara anului 1888.

Acelasi autor, E Tralbaut citeaza de asemenea o scrisoare de-a lui Theo din 3 octombrie 1888, adre­sata negustorilor Sulley si Lori din Londra, prin care confirma ca a trimis o pīnza de Vincent - un autoportret - achizitionata si platita de cei doi.

Daca exceptam aceste trei pīnze vīndute, schim­burile facute cu alti pictori si mai ales portretele ?' alte cīteva lucrari pe care pictorul le-a daruit Modelelor sau prietenilor sai (īn total nu poate fi vorba de^ nici o suta de tablouri) restul lucrarilor se aflau īn vremea aceea:

- cele din perioada de dinainte de Nuenen si

Parte din lucrarile din acea epoca īn  atelierul

             910 franci

Casa de tara (X)          1 000 franci

Nalbe   (Blot)   1 100 franci

La aceea data īn Olanda avusesera loc mai multe expozitii, dintre care mentionam cu precadere pe cea de la Haga, din mai 1882 (89 tablouri), apoi cea care a fost organizata de Johanna van Gogh la Amsterdam īn iarna anului 1892-1893 si care .cuprindea 87 picturi, si cea din Rotterdam, īn 1896, cu 78 de opere din epoca parisiana.

La īnceputul secolului, expozitiile s-au īnmultit, iar īn anul 1905 Stedelijk Museum din Amsterdam prezenta prima expozitie de mare amploare - 474 tablouri. īn sfīrsit, īn 1908, Bernheim Jeune deschide o expozitie la Paris cu titlul O suta de tablouri de Vincent van GoghAstfel a devenit indispensabila inventarierea aces­tei opere a carei importanta īncepea sa fie re­marcata de critica. Jacob Baart de la Faille, doctor īn drept al Universitatii din Utrecht, va face aceasta inventariere si, pentru a defini si clasifica ansamblul operei, dupa perioadele de creatie, va lua drept baza scrisorile adresate de Vincent fra­telui sau.

Lucrarea n-a putut fi publicata decīt īn 1928, adica dupa 38 de ani de la moartea pictorului. A fost editata īn patru volume de Editions G. Van O.est (Paris, Bruxelles), īntr-un tiraj de 650 exem­plare. Dupa ce s-a epuizat, lucrarea a fost reedi­tata partial (Hyperion - 1939); noua editie cu­prindea īnsa numai pīnzele, cu 847 opere (dintre care 14 nereprdduse).

īn curīnd si acest nou catalog avea sa ajunga de negasit. Fluctuatia colectiilor, apoi faptul ca inginerul Van Gogh si-a cedat colectia sa statului olandez a impus alcatuirea unui nou catalog. īn 1961, guvernul neerlandez a īncredintat aceasta sarcina unui comitet de redactie prezidat de prof. Dr. A. M. Hammacher si compus din urmatoarele personalitati: Dr. J. G. van Gelder, Dr. "W. Jos de Gruyter, Dr. Jan Hulsker, Dr. H. Gerson, se­cretar, īn cursul anilor urmatori, s-au facut oare­care schimbari īn compozitia comitetului: īn 1968, d-ra Ellen Joosten a luat locul doctorului W. Jos de Gruyter si, īn anul 1965, doctorul V. Gerson a fost īnlocuit cu Dr. S. J. Gudlaugsson, succe­sorul sau īn functia de director al Biroului de stat al documentarii istoriei de arta la Haga, caruia i se īncredintase munca pregatitoare. Printre cola­boratorii acestui birou trebuie sa mentionam īn special pe doaimna A. Tellegen-Hoogendoorn si domnisoara M. M. Op. de Coul. Pentru desene (afa­ra de cele din perioada pariziana), munca pregati­toare a fost efectuata de M. E. van Uitert de la Universitatea din Utrecht, caruia i-au trebuit aproape zece ani ca sa-si duca munca la capat. Noul catalog a fost publicat īn 1970, īn engleza, de Meulenhoff International din Amsterdam, īn colectia Theo van Gogh: tablouri si desene
adunate de Theo (Gauguin, Corot, Manet, Pissarro,
Toulouse-Lauitree, Bernard, Moticelli si altii);

toate scrisorile lui Vincent catre Theo;

vreo 25 de tablouri de Vincent care au apar­
tinut "Fundatiei Theo van Gogh"  creata de fiul
sau, inginerul Van Gogh.

Aceasta tranzactie priveste o parte importanta a operei lui Van Gogh; ea a fost facuta īn inte­resul comunitatii si salveaza opera de speculatii sau aproprieri abuzive.

La Amsterdam, a fost construit un muzeu spe­cial linga Stedelijk Museum, anume pentru a pre­zenta publicului operele si documentele Fundatiei. Muzeul a fost inaugurat la sfīrsitul anului  1972.

RĀSPINDIREA OPERELOR LUI VAN GOGH ĪN LUME

Ni se pare interesant sa prezentam īn tabelele ce urmeaza repartitia pīnzelor lui Vincent īn colec­tiile si muzeele din diverse tari.

Extragerea acestor date din Catalogul la Faille s-a dovedit uneori extrem de dificila din cauza picturilor recto-verso de pe anumite panouri si din cauza pīnzelor īncredintate de anumiti colec­tionari unor muzee. īn acest ultim caz, am men­tionat tablourile īn cauza la muzee si nu īn co­lectii, deoarece dorim mai putin sa stabilim o sta­tistica riguroasa decīt sa informam cititorii despre importanta operelor pe care poate va fi īn ma­sura sa le cunoasca.

Lista e īntocmita īn ordinea descrescīnda a nu­marului de tablouri pe care le poseda o tara iau alta.

RĀSPINDIREA PICTURILOR IN ULEI

Ţari

Muzee

Col.

part.

Total 1970

Situatia 1939

Variatii

Olanda

328

36

471

_107

S.U.A.

57

133

190

47

+ 143

Elvetia

9

70

79

50

+ 29

Franta

25

20

45

106

_ 61

Anglia

11

26

.ii

23

+  H

R.F.G.

17

6

23

86

- 63

U.R.S.S.

9

9

9

Grecia

9

9

+    9

Canada

3

5

8

+    8

Suedia

3

2

3

+    2

Brazilia

5

5

+    5

Belgia

2

2

4

3

+    1

Danemarca

3

3

«

-   3

Japonia

2

1

3

Italia

2

2

1

+    1

R.D.G.

1

1

2

+    2

Austria

1

1

2

6

_    4

Norvegia

ī

1

2

2

Israel

2

2

+ ' 2

Cehoslovacia

1

1

3

-   2

Iugoslavia

1

1

Finlanda

1

l

Egipt

1

1

Argentina

1

1

Australia

1

+    1

Haway

I

1

+    1

Africa de Sud

1

1

+    1

"Ungaria

1

-    1

TJruguay

1

                    \

488

314

802

825

Sit. necunosc.

73

18

875

843

Confruntarea este interesanta īn sensul ca arata miscarile care s-au produs īn principalele tari in­teresate, īn treizeci de ani, s-a īnregistrat un ade­varat exod al operelor lui Van Gogh īn detrimen tul Olandei (107 tablouri), al Frantei (61), al Re­publicii Federale Germania (63), īn beneficiul Statelor Unite (143 pīnze), al Elvetiei (29) si al Marii Britanii (14). Aceste miscari - si acesta e faptul cel mai regretabil - au fost īn favoarea unor colectii particulare care s-au īmbogatit īn urma unor noi achizitii. Dar asupra acestei pro­bleme vom mai reveni.

Mai semnalam, īn sfīrsit, ca īn acesti ultimi trei­zeci de ani cinci pīnze de Van Gogh au fost dis­truse. Patru dintre acestea au fost distruse de bombardamente īn timpul celui de al doilea raz­boi mondial: una la Arnheim, una la Berlin, una īn Japonia si una, celebra pīnza a pictorului pe drumul spre Tarascon (F. 448) la Magdeburg; o a cincea a fost distrusa de un incendiu īn 1967 (F. 271).

DESENELE sl ACUARELELE

In ceea ce priveste desenele, pastelurile, tusurile, acuarelele, guasele etc, dat fiind marele numar de opere "recto-verso", de carnete de schite etc. nu putem pretinde ca vom da o cifra exacta. Tabelul de mai jos nu reprezinta deci decīt o situatie des­tul de aproximativa, esalonata pe perioadele de creatie. Paralel prezentam numarul picturilor īn ulei din aceleasi perioade.

Picturi

Desene

Borinage

10

-

Etten

74

2

Haga

222

25

Drenthe

15

7

Nuenen

287

194

Anvers

48

8

Paris

108

231

Arles

124

186

Saint-Remy

148

140

Auvers

65

82

1.101

875

Aceasta alaturare permite sa urmarim, sub as­pectul tehnicilor folosite, evolutia operei lui Van Gogh. Locul preponderent pe care īl au desenele īn prima perioada a carierei sale tinde, īncepīnd de la Nuenen, sa se echilibreze, pentru ca mai tīr-ziu, si īn special īn perioada pariziana si cea din Aries sa domine picturile īn ulei (cautarea culorii); īn cele din urma, la Saint-Remy si Auvers, dese­nele si picturile ajung la o oarecare paritate.

Dar īn aceste epoci din urma, desenul pare sa fie ceea ce reprezinta el īn general pentru oricare pictor: un crochiu, o schita a operei īn faza ei pre­gatitoare, o punere īn pagina a elementelor pic­turale.

īn perioada olandeza de la Etten si mai ales de la Haga, desenul constituie dimpotriva o expresie semnificativa, e opera īn sine, si adesea de o cali­tate, pe care chiar Renoir - caruia nu-i placea pictura lui Van Gogh - o sublinia spunīndu-i iui Vollard: "Desenele lui cu tarani sīnt cu totul alt­ceva".

Etten reprezinta o epoca de ucenicie, dar la Haga Vincent se dovedeste a fi ajuns la maturi­tate, e stapīn pe arta liniilor si a volumelor īn portretele de batrīni si copii, īn portretele cu Sien, a caror forta si patetism īl fac īnca de pe atunci sa se apropie de marii maestrii, si īn modul cel mai surprinzator de Daumier, prin acele trasaturi despre care Corot spunea ca īl ajuta sa-1 īnteleaga pe Michelangelo. Am aratat cum Van Gogh, īnca de pe cīnd cauta si experimenta diverse tehnici, la Haga, si īncerca o mare diversitate de mate­riale, realizase deja o viguroasa opera picturala. Aceasta parte a operei lui Van Gogh, desenele si guasele de la Haga, ca si desenele de la Nuenen este, fara īndoiala, cea mai remarcabila si pare sa marcheze o perioada de echilibru īntre ele doua forme, īnainte ca pictura sa fi devenit modul ma­jor de expresie plastica si tematica.

Din fericire, tot muzeele din Olanda detin cea mai mare parte de desene. Rijksmuseurn Van Gogh (Fundatia Van Gogh) poseda aproximativ 450 de desene; Muzeul Kroller-Miiller poseda 175; īn Franta, Luvrul are sase desene. Restul este repar­tizat īn diverse muzee si colectii particulare.

ARTA sl BANII

Yincent van Gogh s-a ridicat cu deosebita vehe­menta si pe buna dreptate īmpotriva dictaturii pe care banul o exercita īn problemele de arta. E posibil ca aceasta situatie sa fie insolubila. Ceea ce nu īnseamna īnsa ca ea nu constituie o aberatie datorita careia pe masura ce o opera de arta este recunoscuta ca valoroasa, si prin urmare cota ei creste, ea īnceteaza sa mai fie un bun cultural co-lactiv. Bugetele statelor din Europa sau din Ame­rica vor avea totdeauna posibilitati mai reduse de-cīt averile capitaliste. Este deci probabil, asa cum de altfel o demonstreaza situatia pe care am citat-o mai īnainte, ca viitoarele vīnzari sa conduca un numar din ce īn ce mai mare din aceste opere nu īn muzee (unde s-ar cuveni sa se afle) ci īn diverse colectii particulare, cu alte cuvinte ele vor fi re­zervate satisfactiei egoiste - care de cele mai multe ori este satisfactia posesiunii si nu are nimic de-a face cu arta - a unui oarecare miliardar american sau armator grec. Faptul ca averea īi permite domnului Niarchos sa rapeasca oamenilor noua pīnze de Van Gogh, care le-au fost de fapt lor destinate, nu se va putea nicicum justifica si nici macar nu se poate explica.

Nu e cazul sa discutam aici despre posibilita­tile - care de fapt exista - de a codifica piata operelor de arta astfel īneīt ele sa nu poata fi nici­odata altceva decīt un uzufruct, iar proprietatea unei opere de arta sa fie, chiar de la punerea ei īn vīnzare, rezervata 'de drept, daca nu si īn fapt, unui organism national care īn orice moment ar putea uza de dreptul de preemptiune spre a intra īn posesia unui obiect considerat drept bun natio­nal, iar īn acest caz opera ar fi "recunoscuta ca 3W   fiind de utilitate publica".

   conform   anuarului   Mayer:

-        Parke Bernet Galleries - New York:
aprilie   1965:   Les   Demar-

cheurs  - F. 438       1 185 600 fr.

mai 1966: Podul din Asnie-

         - F. 240         691 600 "

-        Sotheby and Cie. - Londra:

decembrie   1965:   Pieta   de

Delacroix         - F.757         552 800 "

-        Galeria Motte - Geneva;
iunie 1967:  Ţaran cule^lnd

recolta. (1889) 578 560 "

-        Manson & Woods - Londra:

decembrie    1967:   Portretul

mamei  - F. 477       1 362 900 "

-        La aceeasi galerie:

Portretul domnisoarei Adeline Ravoux - F. 768 - vīndut unor americani, īn 1905, de han­giul Ravoux cu 20 fr., a atins, la 24 iunie 1966, cota record de 2 176 500 fr.

O OPERĂ DESTINATA OAMENILOR

"Opera voastra sa lumineze oamenii: cred ca aceasta e deviza oricarui pictor", scria Van Gogh. s: nu prin "piata artei" - ce bine e numita! - opera de arta īsi va īndeplini aceasta misiune! De aceea ni se si pare important sa abordam aici un fenomen a carui importanta pare sa nu fie īnca īnteleasa: acela al reproducerii mecanice a operelor de arta.

Sa mai precizam oare ca numai 25 de tari din lume si mai putin de 10 orase īn Franta au putut vedea o expozitie cu operele lui Van Gogh īn optzeci de ani? Cīte tari ca Spania, Portugalia, ca sa nu pomenim decīt de cultura occidentala, nu numai ca nu poseda nici o pictura de Van Gogh dar nici n-au vazut cea mai neīnsemnata  expozitie   a   acestui   pictor?

Incontestabil - chiar daca regretam acest fapt - "originalul" este o notiune īn total dezacord cu lumea moderna.

Florent Fels scria, acum vreo douazeci de ani: "Nimic nu ne poate da vreo idee de ceea ce este galbenul la Van Gogh, īn ceea ce a mai ramas din  el,  decīt pīnzele  din  colectia Kroller-Mliller.

Se^piireca" numai climatul Olandei ar fi ferit operele sale, care īn galeriile din Paris se īnchid si se īnverzesc."

Amabilul doctor

"Amabilul lui doctor, internul Rey. .." īi scrie Paul Signac lui Theo dupa vizita pe care i-a facut-o lui Vincent.

Nascut la Arles la 24 iunie 1867, Felix Rey a fost intern la Avignon īnainte de a veni la Hotel-Dieu din Afles ca sa-1 secondeze pe doctorul Urpar. Anul urmator si-a sustinut teza la Montpellier, apoi a navigat, īntre 1890 si 1894, tot ca medic, dupa care a practicat medicina īn orasul sau natal unde si moare la 15 septembrie 1932.

Tīnarul intern a reusit sa-si īnteleaga pacientul si sa-i cīstige foarte repede īncrederea, dar nu i-a apreciat deloc pictura. Portretul pe care i 1-a facut Vincent a fost executat la repezeala, īn prima jumatate a lunii ianuarie 1889. Vincent i-a trimis doctorului prin Theo o reproducere dupa Lectia de anatomie a lui Rembrandt, īncer-cīnd sa-i multumeasca astfel pentru ca 1-a īngrijit. Aceasta gravura era īn permanenta agatata īn cabinetul doctorului.

īn schimb, doctorului Rey nu-i placea deloc portretul pe care i 1-a facut Vincent si, dupa cum relateaza V. Doiteau si E. Leroy, nu putea fi de acord, nici macar de dragul culorilor com­plementare, ca "avīnd pe vremea aceea barba si parul negru, pictorul 1-a facut cu barba verde si par rosu".

Pictorul Charles Camoin, care īn 1900 se afla īn garnizoana la Arles, a regasit pīnza. Dupa ce a stat un timp īntr-un pod, tabloul era folosit īn vremea aceea ca usa la un cotet de gaini! Acest lucru ne-a fost confirmat si de fiica unei foste pa­ciente a doctorului Rey care a vazut aceasta pictura - pe care doamna Rey o considera, cu indignare, o caricatura - pusa īn dreptul unei gauri din pere­tele cotetului. Charles Camoin 1-a convins pe Vollard sa cumpere pīnza cu 150 franci, apoi ea a fost achizitionata, īn 1908, cu 46C0 fr. de catre J. Sciukin, un mare colectionar rus. si astfel por­tretul a ajuns sa figureze astazi īn Muzeul Puskin din Moscova.

DOMNIsOARELE RAVOUX

īn urma articolului lui Andre Bourin, care a apa­rut īn Les Nouvelles Litteraires, un colaborator al revistei a reusit sa dea de urma "Domnisoarei Ravoux" - si a surorii ei - fiica hangiului din Auvers, careia Van Gogh i-a facut portretul īn rochie albastra "prima ei rochie de domnisoara", portret cunoscut cu titlul de "Femeia īn albastru". Ei īi datoram emotionanta relatare reprodusa mai īnainte. Pe vremea aceea Adeline Ravoux, vaduva Carrie, gira īmpreuna cu sora ei Germaine, vaduva Guilloux, hotelul Institutului Saint-Joseph din castelul de la Mesnieres-en-Bray.

"Eram foarte tīnara cīnd domnul Vincent a venit sa locuiasca la noi - īi declara ea reporte­rului. - Au trecut mai bine de saizeci de ani si cu toate acestea īl revad de parca totul s-ar fi petrecut ieri. Mergea cu capul putin plecat īntr-o parte, spre partea īn care-i lipsea urechea taiata. Nu mi se parea frumos; vorbea putin, dar era    atīt de simplu si atīt de bun, si avea totdeauna pe buze un zīmbet calm, avea mult farmec. Nimeni n-ar fi putut banui ca suferise de un dezechilibru mintal..,"

Cīnd picta.., "era foarte absorbit, tragea tot timpul din pipa, īnvaluit īntr-un adevarat nor de fum. Eu īi pozam īn sala din fund a hanului nostru pe care le-am lasat-o celor trei artisti ce locuiau la noi...

Pictura lui ma īnspaimīnta oarecum din pricina violentei ei si nici nu gaseam ca portretul īmi seamana. Abia mult mai tīrziu am observat, uitīn-du-ma la reproduceri, ca el a stiut sa ghiceasca īn fetiscana care eram atunci femeia ce aveam sa devin.

.. .La putina vreme dupa moartea domnului Vincent, parintii nostri au plecat din Auvers ca sa se stabileasca la Meulan. īn fata cafenelei lor, se afla un hotel - hotelul Pinchon - unde au tras niste pictori care veneau sa consume la noi. Trei dintre ei - un olandez, un german si un american - care au remarcat tablourile aflate īn sala din fund - i-au oferit pentru doua din ele 40 de franci, iar tatal meu le-a vīndut. īn ceea ce pri­veste Primaria din Auvers, pot sa va spun ca pe vremea aceea tabloul nu era semnat..."

Cele doua tablouri se afla astazi īn Statele Unite: Primaria din Auvers (F. 790), īntr-o colec­tie particulara, iar Portretul Adelinei Ravoux (F. 786) este din anul 1958 la Muzeul din Cle-veland.

Sora "femeii īn albastru", doamna Germaine Guilloux-Ravoux (prin a carei amabilitate avem posibilitatea sa reproducem documentul publucat īn ilustratii) mi-a anuntat īn 1965 decesul surorii sale. Ea īnsasi, Germaine Ravoux, īn vīrsta astazi de peste optzeci si trei de ani, traieste tot la Rouen unde am avut prilejul s-o īntīlnesc acum cītiva ani.

Ne permitem sa publicam mai jos - avlnd auto­rizatia ei - o scrisoare care ni s-a parut ca merita sa fie cunoscuta, fara ca prin aceasta sa. avem intentia de a pata memoria doctorului Gachet. Pentru ca datorita aprigei lui pasiuni de colectio nar avem posibilitatea sa admiram la Jeu de Paume pīnzele prestigioase donate de fiul lui. Dar orice adevar merita sa fie cunoscut, iar acesta demon­streaza ca uneori nu e bine sa judeci pe loc fap­tele oamenilor.

Iata textul scrisorii din 17 aprilie 1964:

"Am primit azi dimineata cartea dumneavoastra pentru  care  va   multumesc   cu   toata   sinceritatea.

Nu va veti mira daca va spun ca m-am repezit asupra capitolului īn care se vorbeste despre moar­tea sarmanului domn Vincent si am vazut cu satis­factie ca si dumneavoaistra va īndoiti de faptul ca doctorul Gachet si fiul acestuia ar fi stat la capa-tīiul pictorului. īntr-adevar tata a fost cel care, fie īmpreuna cu Theo fie īmpreuna cu pictorii care se aflau īn casa, a vegheat corpul domnului Vin­cent.

Tīnarul Gachet s-a dus la īnmormīntare, apoi a venit la noi acasa spre a lua cīt mai multe pīnze cu putinta; tatal lui le lua de pe pereti si i le dadea spunīndu-i: «īmpacheteaza-le coco», sub privirea stupefiata si scandalizata a tatalui meu; de altminteri, «īmpacheteaza coco» a ramas un fel de expresie a familiei pe care o repetam ori de cīte ori aveam ceva de īmpachetat.

īn sfīrsit, toate astea sīnt atīt de īndepartate si... n-am de ce sa ma razboiesc cu un domn Gachet care a facut o donatie atīt de mare muzeu­lui Luvru si-apoi, nu-i asa? Vincent van Gogh a devenit cunoscut si prin minciunile lui, dar chiar ieri seara ascultīnd la radio Luxembourg emisiunea despre Vincent nu mi-am putut retine indignarea auzind asemenea minciuni..."













Document Info


Accesari: 4585
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )