Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































REPLICATORII

biologie












ALTE DOCUMENTE

SANGELE
Zoologia Nevertebratelor
Microscop
Fenomene de transport prin membrana celulara
FUNCTIA SENZITIVO-SENZORIALA A SISTEMULUI NERVOS
Test scris la Biologie
TEMATICA EXAMEN BIOLOGIE CELULARA SI MOLECULARA
Functiile caspazelor
TOTUL DESPRE CALCIU
MAREA NEAGRA SI LITORALUL

<titlu>REPLICATORII* </titlu>

La început a fost simplitatea. E destul de dificil de explicat începutul universului, oricât de simplu ar fi fost acesta. Presupun acceptata de toata lumea ideea ca este si mai greu de explicat aparitia subita, cu tot echipa­mentul necesar, a ordinii complexe - viata, ori a unei fiinte capabile sa creeze viata. Teoria lui Darwin despre evolutia prin selectie naturala este satisfacatoare deoarece ne arata un mod în care simplitatea se poate trans­forma în complexitate, în ce fel niste atomi dezordonati se pot combina în structuri din ce în ce mai complexe, pâna când acestea au ajuns sa creeze oameni. Darwin ne ofera o solutie, singura rationala din câte-au fost imaginate pâna astazi, a problemei adânci privind existenta noastra. Voi încerca sa explic marea teorie într-o perspectiva mai generala decât cea obisnuita, începând cu timpul de dinainte ca evolutia însasi sa fi început.



"Supravietuirea celor mai bine adaptati", de care vorbeste Darwin, este în realitate un caz special al unei legi mai generale, legea conservarii stabilitatii. Universul este populat de lucruri stabile. Un lucru stabil este o colectie de atomi, suficient de durabila si de raspândita pentru a merita un nume.

<note>

În original: The Replicators; verbul to replicate înseamna "a copia", "a reproduce". Puteam traduce titlul acestui capitol prin "copiatorii" - ceea ce nu ar fi fost de loc gresit, dar suna extrem de banal si câtusi de putin sugestiv la prima vedere; nu puteam traduce nici prin "reproducatorii", pentru ca, în textul original, Dawkins foloseste si termenul reproductives, referindu-se numai la plantele si animalele, aflate undeva sus pe scara evolutiei, care se reproduc sexuat. Confruntându-se, probabil, cu aceeasi dificultate, autorii de tratate si articole stiintifice în domeniul biologiei, scrise în limba româna, utilizeaza fie termenul "replicon" (in lucrarile mai vechi), fie termenul "replicator", preluat ca atare, în publicatiile cele mai recente, din limba engleza - ceea ce ne-a scos si pe noi din încurcatura. De aici deriva o serie de alti termeni înruditi, care vor fi utilizati în continuare: "replicare" - operatia de realizare a copiilor; "replicatie" - rezultatul acestei operatii (analog cu "operare" - "operatie", "informare" - "informatie" etc.); "replica", nu în sensul obisnuit de raspuns, prin vorbe sau gesturi, ci de copie sau duplicat, realizat de replicator. (N. T.)

</note>

12

Poate fi o colectie unica de atomi, precum Matterhorn, care dureaza îndeajuns pentru a merita sa fie numita. Ori poate fi o clasa de entitati, precum picaturile de ploaie, ce iau fiinta cu o frecventa suficient de mare pentru a merita un nume colectiv, chiar daca fiecare în parte are o scurta existenta. Lucrurile pe care le vedem în jurul nostru si despre care credem ca necesita o explicatie - pietre, galaxii, valurile oceanului - sunt toate, într-o masura mai mica sau mai mare, struct 141f54b uri stabile de atomi. Baloane de sapun tind sa fie sferice pentru ca aceasta este o configuratie stabila a unor pelicule fine umplute cu gaz. Într-o nava spatiala, apa este de asemenea stabila în globule sferice, însa pe pamânt, unde exista gravitatie, suprafata stabila a apei statatoare este plata si orizontala. Cristalele de sare tind spre forma cubica, întrucât aceasta ofera un mod stabil de a combina sodiul cu ionii clorurati. În Soare, cei mai simpli atomi din câti exista, aton hidrogen, fuzioneaza formând atomii de heliu, deoarece în conditiile date în interiorul astrului configuratia heliului este mai stabila. Alti atomi, de o mai mare complexitate, se formeaza în stelele din întregul univers, începând la scurt timp dupa "big bang", marea explozie care, conform teoriei deocamdata predominante, a stat la începutul universului.

Câteodata, atunci când se întâlnesc, atomii se înlantuie prin reactii chimice, formând molecule, ce pot fi mai mult sau mai putin stabile. Unele molecule pot fi de mari dimensiuni. Un cristal precum diamantul poate fi considerat ca o singura molecula, una proverbial de stabila si, totusi, foarte simpla, întrucât structura sa atomica interna se repeta la nesfârsit. În organismele vii exista alte tipuri de molecule mari, care sunt însa foarte complexe - complexitatea lor putând fi observata la diferite niveluri. Hemoglobina din sângele nostru este o molecula tipica de proteine. Este alcatuita din lanturi de molecule mai mici, aminoacizii, fiecare fiind format din câteva duzini de atomi, aranjati în anumite structuri precis configurate.* În molecula de hemoglobina exista 574 de molecule de aminoacizi. Acestea sunt distribuite în patru lanturi, care se rasucesc unele în jurul celorlalte, formând o structura tridimensionala globulara, de-o uimitoare complexitate. Modelul moleculei de hemoglobina seamana cu un maracinis des. Spre deosebire însa de un maracinis adevarat, molecula de care vorbim nu are o structura aproximativa si întâmplatoare, ci o structura precisa si invarianta, repetata identic, fara cea mai mica modificare sau omisiune, de peste sase mii de milioane de milioane de milioane de ori într-un corp omenesc obisnuit. Forma precisa de maracinis a moleculei proteice, asa cum este hemoglobina, este stabila în sensul ca doua lanturi, alcatuite din aceleasi secvente de aminoacizi, tind, ca doua arcuri, sa se fixeze mereu în exact acelasi model tridimensional elicoidal.

<note>

* Pentru termenul englezesc pattern, pe care autorul îl întrebuinteaza frecvent am recurs alternativ, în functie de context, când la termenul român "structura", când la acela de "model" -preferând, ori de câte ori a fost posibil, prima varianta, întrucât Dawkins utilizeaza si termenul model. (N. T.)

</note>

13

Maracinisurile de hemoglobina se nasc în corpul fiecaruia dintre noi, luând forma lor "preferata", cu o frecventa de aproximativ patru sute de milioane de milioane pe secunda, în vreme ce tot atâtea altele sunt distruse.

Hemoglobina este o molecula de data recenta, la care m-am referit spre a ilustra principiul ca atomii au tendinta de a se fixa în structuri stabile. Deocamdata, aspectul cel mai semnificativ îl constituie faptul ca, înainte de aparitia vietii pe Pamânt, o rudimentara evolutie a moleculelor s-ar fi putut produce numai în virtutea unor procese fizice si chimice obisnuite. Nu este câtusi de putin nevoie sa ne gândim la un plan, la vreun scop sau la cine stie ce directionare. Daca un grup de atomi, aflati într-un câmp energetic, ajung sa se dispuna într-o structura stabila, atunci aceasta va avea tendinta sa ramâna asa cum este. Cea mai timpurie forma de selectie naturala a fost simpla selectie a formelor stabile si respingerea celor instabile. Nu-i nici un mister la mijloc. Trebuia sa se întâmple prin definitie.

De aici, fireste, nu rezulta ca se poate explica existenta unor entitati atât de complexe cum ar fi omul, numai prin aceleasi câteva principii elementare. Ar fi cu totul inutil sa luam numarul potrivit de atomi si sa-1 agitam în prezenta unei surse externe de energie, pâna când, din întâmplare, s-ar fixa în structura potrivita si ne-am trezi deodata fata în fata cu Adam! Se poate obtine astfel o molecula alcatuita din câteva duzini de atomi, dar într-un om exista peste o mie de milioane de milioane de milioane de milioane de atomi. Pentru a crea un om în acest fel, ar trebui ca shaker-ul în care se prepara cocktail-ul biochimic sa se agite o perioada de timp fata de care vârsta universului ar parea doar o clipita - si nici atunci nu vom reusi. Acesta este momentul critic în care teoria lui Darwin, în forma ei cea mai generala, ne scoate din impas. Teoria darwinista preia comanda din punctul în care se termina povestea constructiei lente a moleculelor.



Descrierea pe care o voi da originilor vietii este în mod necesar specu­lativa; prin definitie, nu era nimeni de fata, pentru a vedea ce s-a întâmplat. Exista mai multe teorii rivale, dar toate au câteva trasaturi comune. Descri­erea simplificata pe care o propun nu e, probabil, prea departe de adevar.1

Nu stim ce materii prime chimice se gaseau din abundenta pe Pamânt înainte de aparitia vietii, dar printre posibilitatile plauzibile se numara apa, dioxidul de carbon, metanul si amoniacul: toate sunt compusi simpli, despre care stim ca se gasesc pe cel putin unele dintre planetele sistemului nostru solar. Chimistii au încercat sa reproduca artificial conditiile chimice de pe Pamântul primitiv. Ei au pus aceste substante simple într-o retorta si au alimentat amestecul cu o sursa de energie, cum ar fi radiatiile ultraviolete sau descarcarile electrice - simulare artificiala a fulgerelor primitive. Dupa câteva saptamâni, în retorta se regaseste, de obicei, ceva interesant: o zeama subtire, de culoare cafenie, care contine un mare numar de molecule mai complexe decât cele puse în recipient initial.

14

În particular, s-au gasit aminoacizi - caramizile din care sunt alcatuite proteinele, una din cele doua mari clase de molecule biologice, înainte de efectuarea acestor experimente, aparitia pe cale naturala a aminoacizilor ar fi fost considerata drept o dovada de prezenta a vietii. Daca acestia ar fi fost detectati pe Marte, sa spunem, existenta vietii pe aceasta planeta ar fi parut aproape certa. Acum însa, existenta lor nu mai presupune decât prezenta în atmosfera a câtorva gaze simple, eruptii vulcanice, radiatii solare, tunete si fulgere. si mai recent, simulari de laborator ale conditiilor chimice anterioare aparitiei vietii pe Pamânt au produs substante organice numite purine si pirimidine. Acestea sunt caramizile moleculei genetice, ADN-ul însusi.

Procese asemanatoare trebuie sa fi dat nastere "supei primitive", despre care biologii si chimistii cred ca ar fi constituit oceanul planetar acum trei pâna la patru miliarde de ani. Substantele organice au început sa se concen­treze în anumite locuri, fie ca o spuma uscata pe tarmuri, fie ca niste stropi în suspensie. Suportând în continuare o influenta energetica, precum razele ultraviolete emise de Soare, ele s-au combinat în molecule si mai mari. În zilele noastre, moleculele organice mari nu ar dura suficient de mult timp pentru a putea fi observate: ele ar fi rapid absorbite si fragmentate de catre bacterii sau alte vietuitoare, însa bacteriile si noi toti ceilalti suntem niste nou-veniti si, în acele timpuri, molecule organice de mari dimensiuni puteau pluti nestingherite prin bulionul din ce în ce mai vâscos.

La un moment dat, din întâmplare s-a format o molecula cu totul remarcabila. O vom numi Replicatorul. Nu trebuie sa fi fost neaparat cea mai mare sau cea mai complexa molecula dintre toate, însa avea extraordinara proprietate de a fi capabila sa creeze propriile sale copii. Pare-se ca producerea unui astfel de accident e foarte putin verosimila. Asa a si fost. A fost o întâmplare extrem de putin probabila. Într-o viata de om, întâmplari atât de putin probabile pot fi considerate practic imposibile. Iata de ce voi nu veti câstiga niciodata un mare premiu la pronosport. Însa atunci când estimam ceea ce-i probabil si ce nu, noi nu suntem obisnuiti sa socotim în sute de milioane de ani. Daca ati completa buletine de joc timp de o suta de milioane de ani, ati avea sanse considerabile sa câstigati marele premiu de mai multe ori.

În realitate, o molecula care sa-si faca propriile sale duplicate nu e chiar atât de greu imaginabila pe cât s-ar parea la început, astfel încât ea trebuia sa apara o data si-o data. Reprezentati-va replicatorul ca pe un sablon sau ca pe un tipar. Imaginati-va o molecula mare, ca pe un lant complex, ale carui elemente de constructie sau "caramizi" sunt diferite feluri de molecule mai mici. Aceste mici elemente de constructie se gaseau din abundenta în supa prin care plutea replicatorul. Presupuneti apoi ca fiecare caramida are o afinitate chimica cu cele de acelasi gen. Drept urmare, ori de câte ori o caramida din supa se apropie de un fragment al replicatorului cu care are afinitate, se va fixa lânga acesta.

15

Caramizile care se ataseaza astfel se vor aranja de la sine într-o succesiune care imita ordinea celor din alcatuirea replicatorului însusi. E usor sa ni le imaginam unindu-se si formând, în acest fel, un lant stabil, având aceeasi configuratie ca si replicatorul original. Acest proces poate continua ca o stivuire progresiva, strat peste strat. Asa se formeaza cristalele. Pe de alta parte, cele doua lanturi se pot desparti, situatie în care avem doi replicatori, fiecare din ei putând apoi sa continue a face alte copii.

O posibilitate mai complexa este aceea ca fiecare caramida sa aiba afinitate nu cu cele de acelasi gen, ci reciproc cu un anume alt gen de caramizi, în acest caz, replicatorul ar actiona ca un tipar sau ca un sablon nu pentru o copie identica, ci pentru un soi de "negativ", care, la rândul sau, ar reface o copie exacta a pozitivului original. Pentru ceea ce ne intereseaza aici, nu conteaza daca procesul originar de replicare a fost unul pozitiv-negativ sau unul pozitiv-pozitiv, desi merita mentionat ca echivalentul modern al primului replicator, moleculele de ADN, utilizeaza replicatia de tip pozitiv-negativ. Ceea ce conteaza e faptul ca, deodata, s-a ivit în lume un nou gen de "stabilitate". Probabil ca înainte de a se fi produs acest eveniment, în supa primordiala nu existau decât putine molecule complexe, întrucât aparitia fiecareia dintre ele depindea de elementele constructive, care, numai printr-o întâmplare norocoasa puteau sa se aranjeze de la sine într-o configuratie stabila. De îndata ce s-a nascut replicatorul, acesta trebuie sa-si fi raspândit cu repeziciune copiile prin tot cuprinsul oceanului, pâna ce materialul de constructie, format din molecule mai mici, a devenit o resursa tot mai putin disponibila, motiv pentru care formarea moleculelor mari s-a putut realiza din ce în ce mai rar.

Ajungem astfel, dupa cât se pare, la o populatie numeroasa de copii identice. Acum însa trebuie sa mentionam o importanta proprietate a orica­rui proces de copiere: nu este perfect. Se produc erori. Eu unul sper ca nu exista erori de tipar în aceasta carte, dar daca veti cerceta cu atentie, s-ar putea sa descoperiti totusi macar una sau doua. Probabil ca ele nu denatu­reaza grav sensul propozitiilor, deoarece sunt erori "de prima generatie". Dar închipuiti-va ce se întâmpla înainte de aparitia tiparului, pe vremea când cartile, precum Evangheliile, se copiau de mâna. Oricât de grijulii, toti scribii sunt înclinati sa comita câteva erori, iar unii dintre ei nu se pot abtine sa nu aduca textului, în mod voit, câte o mica "îmbunatatire". Daca toti ar copia dupa un singur model original, întelesul n-ar fi prea mult denaturat. Când însa copiile se fac dupa alte copii, care, la rândul lor, s-au facut dupa alte copii, erorile încep sa se acumuleze si sa devina serioase. Noi avem tendinta de a considera copierea eronata drept un lucru rau si, în cazul documentelor scrise, sunt greu de gasit exemple în care erorile sa poata fi considerate niste perfectionari. Despre carturarii Septuagintei, se poate spurie cel putin ca au initiat ceva de amploare, atunci când au tradus gresit expresia ebraica "tânara femeie" prin cuvântul grecesc "fecioara", ajungându-se apoi la profetia:




16

"si iata, fecioara va avea în pântece si va naste un fiu..."2 Cu toate acestea, dupa cum vom vedea, copierea eronata în replicarea biologica poate duce realmente la anumite perfectionari si, pentru evolutia progresiva a vietii, producerea unor erori a fost esentiala. Nu stim cu câta acuratete îsi faceau copiile moleculele replicatoare originare. Descendentele lor moderne, moleculele de ADN, poseda o fidelitate uimitoare în comparatie cu cele mai reusite încercari de copiere fidela de care suntem noi în stare, însa si ele mai fac câteodata greseli si, în ultima instanta, tocmai aceste greseli fac posibila evolutia. Probabil ca replicatorii originari comiteau si mai multe erori, dar, în orice caz, putem fi siguri de faptul ca se faceau greseli, iar acestea erau cumulative.

Pe masura ce copiile infidele se înmulteau, supa primitiva a ajuns sa fie ocupata nu de o populatie de replici identice, ci de mai multe soiuri de mole­cule replicatoare, toate fiind "descendentele" aceluiasi stramos. Sa fi fost unele soiuri mai numeroase decât altele? E aproape sigur ca da. Unele soiuri trebuie sa fi fost din nastere mai stabile decât altele. Anumite molecule, odata formate, erau mai putin predispuse decât altele sa se dezintegreze. Aceste tipuri aveau sa devina relativ numeroase în supa, nu numai ca o consecinta logica a "longevitatii" lor, dar si pentru ca au avut la dispozitie o lunga perioada de timp pentru a se copia pe ele însele. Replicatorii de mare longevitate ar tinde, prin urmare, sa se înmulteasca si ceilalti factori fiind identici, s-ar naste din acest fapt o "orientare evolutiva" spre o tot mai mare longevitate a populatiei de molecule.

Dar ceilalti factori nu erau, probabil, identici si o alta proprietate a unuia dintre diferitele tipuri de replicatori, care trebuie sa fi avut o si mai mare importanta în raspândirea lui în cadrul populatiei, este viteza de repli­care sau "fecunditatea". Daca moleculele replicatoare de tip A realizeaza câte o copie în medie o data pe saptamâna, în vreme ce moleculele de tip B fac câte o copie pe ora, nu e greu de sesizat ca, în foarte scurt timp, mole­culele de tip A vor fi cu mult depasite numeric, chiar daca ele "traiesc" mult mai mult decât moleculele de tip B, Prin urmare, trebuie sa fi existat, proba­bil, în supa primitiva o "orientare evolutionista" în directia unei "fecunditati" cât mai ridicate. O a treia caracteristica a moleculelor replicatoare, ce trebuie sa fi fost selectata pozitiv, este precizia replicarii. Daca moleculele de tip X si cele de tip y au aceeasi durata de existenta si aceeasi rata de replicare, dar X face o greseala în medie la fiecare a zecea replicare, în vreme ce Y face o greseala numai la a suta replicare, este evident ca Y va deveni mai numeros. Contingentul X din cadrul populatiei pierde nu numai "copiii" eronati, ci si pe toti descendentii lor, actuali sau potentiali.

Daca stiti deja câte ceva despre evolutie, s-ar putea sa descoperiti un mic paradox în cele de mai sus. Putem reconcilia ideea ca erorile de copiere sunt o premisa esentiala pentru ca evolutia sa aiba loc si afirmatia ca selectia naturala avantajeaza copierea de înalta fidelitate?

17

Raspunsul este acela ca, desi evolutia poate sa ni se para, într-un sens destul de vag, un "lucru bun", mai ales de vreme ce noi suntem produsul ei, în realitate nimic nu "vrea" sa evolueze. Evolutia este ceva care se petrece, vrând-nevrând, în pofida tuturor eforturilor prin care replicatorii (si în prezent genele) încearca s-o împiedice de a se produce. Jacques Monod a spus acest lucru foarte bine într-una din conferintele sale, remarcând apoi cu o grimasa: "Un alt aspect curios al teoriei evolutioniste este faptul ca toata lumea crede ca o întelege!"

Reîntorcându-ne la supa primitiva, aceasta trebuie sa fi ajuns a fi populata de tipuri stabile de molecule: stabile fie prin faptul ca moleculele individuale aveau o existenta de lunga durata, fie prin aceea ca se replicau rapid, fie, în sfârsit, prin precizia replicarii. Orientari evolutive în directiile acestor trei tipuri de stabilitate s-au manifestat în sensul urmator: daca s-ar fi luat probe de supa în doua momente diferite, ultima proba ar fi continut într-o mai mare proportie tipurile de molecule cu longevitate / fecunditate / fidelitate de copiere. Asta este, în esenta, ceea ce întelege un biolog prin evolutie atunci când vorbeste despre fiinte vii, iar mecanismul este acelasi -selectia naturala.

Ar trebui, atunci, sa spunem despre moleculele replicatoare originare ca erau "vii"? Cui îi pasa? Eu as putea sa va spun ca "Darwin a fost cel mai mare om din câti au trait vreodata", iar altcineva ar putea sa-mi raspunda "Nu, Newton a fost acela", dar cred ca vom opri disputa în acest punct. Important e faptul ca nici o concluzie de substanta n-ar fi afectata, indiferent cum s-ar solutiona disputa noastra. Datele biografice si realizarile lui Newton si Darwin ramân absolut aceleasi, fie ca noi le etichetam drept "mari" sau nu. In mod asemanator, istoria moleculelor replicatoare s-a petrecut probabil cam în felul în care o relatez eu, indiferent daca preferam sa le numim "vii" sau nu. Multa suferinta omeneasca a fost provocata de faptul ca prea multi dintre noi nu pot întelege ca partile vorbirii, cuvintele, nu sunt decât niste instrumente de care ne folosim si nici ca simpla prezenta în dictionar a unui cuvânt, precum "viu", nu înseamna neaparat ca el trebuie sa se refere la ceva precis din lumea reala. Fie ca vom numi replicatorii timpurii fiinte vii, fie ca nu, ei au fost stramosii vietii; ei au fost parintii nostri fondatori.

Urmatoarea veriga importanta a demonstratiei, pe care Darwin a pus un accent deosebit (desi el vorbea despre animale si plante, nu despre molecule) este concurenta. Supa primitiva nu putea sa suporte un numar infinit de molecule replicatoare. O data pentru ca dimensiunile Pamântului sunt finite, dar si alti factori limitativi trebuie sa fi fost importanti, în descrierea noastra a replicatorului actionând ca un sablon sau ca un tipar, am presupus ca el se scalda într-o supa bogata în mici molecule, ca materie prima necesara pentru realizarea copiilor, însa atunci când replicatorii s-au înmultit, caramizile trebuie sa fi fost deja consumate într-o asemenea proportie, încât au devenit o resursa rara si pretioasa.



18

Diferitele tipuri de replicatori trebuie sa fi concurat pentru ele. Am mentionat factorii care ar fi determinat înmultirea tipurilor avantajate de replicatori. Acum putem sesiza ca tipurile mai putin avantajate trebuie sa se fi împutinat din cauza compe­titiei si, în cele din urma, multe din spitele lor s-au stins. A fost o lupta pentru existenta între tipurile de replicatori. Ei nu stiau ca se lupta si nici nu-si faceau griji din aceasta cauza; lupta s-a purtat fara resentimente sau, mai precis, fara nici un fel de sentimente. Dar se luptau, în sensul ca orice eroare de copiere, care ducea la un grad sporit de stabilitate, sau orice nou mijloc de a reduce stabilitatea rivalilor, era automat conservat si multiplicat. Procesul de îmbunatatire a fost cumulativ. Caile de crestere a stabilitatii proprii, ca si cele de reducere a stabilitatii rivalilor, au devenit mai elaborate si mai eficiente. S-ar putea ca unii replicatori sa fi "descoperit" un mod de a descompune chimic moleculele altor tipuri, folosind elementele de constructie, astfel eliberate, pentru a-si face propriile copii. Simultan, aceste proto-carnivore faceau rost de hrana si îsi eliminau concurentii. Alti replicatori au descoperit, poate, un mod de a se apara, fie prin mijloace chimice, fie construind în jurul lor un zid fizic de proteine. În acest fel ar fi putut sa apara primele celule vii. Replicatorii au început nu doar sa existe pur si simplu, ci sa-si construiasca recipiente, vehicule purtatoare ale continuitatii existentei lor. Replicatorii care au supravietuit au fost aceia care si-au construit masini de supravietuire, în care sa traiasca.*

<note>

În original: survival machines, în prima instanta, ni s-a parut ca traducerea cea mai buna ar fi "mecanisme de supravietuire", care suna mult mai elegant decât "masini de supravietuire"; parcurgerea ulterioara a textului ne-a silit sa optam totusi pentru cea de a doua solutie, din mai multe motive, în primul rând, mecanis­mul nu este neaparat o entitate finalista, asa cum este o fiinta vie, ci poate fi si un ansamblu de articulatii functionale, integrat într-un sistem mai complex; în acest sens, sistemul osos, muscular, nervos etc. sau "aparate", precum cel respirator sau circulator sunt si ele niste "mecanisme" de supravietuire, dar nu în mod autonom, ci numai ca parti componente ale organismului ca întreg. În al doilea rând, metafora lui Dawkins asociaza frecvent ideea masinii de supravietuire cu aceea de vehicul, de transportator si, totodata, de mediu în care îsi duc viata genele; acestea traiesc în masinile lor de supravietuire - or, ni se pare mai firesc sa spunem ca genele traiesc într-o masina, decât într-un "mecanism". (De pilda, la p. ...se spune ca genele "fac autostopul"; în ce se poate face autostopul - într-o masina sau într-un "mecanism"?) În sfârsit, motivul principal este acela ca, în anumite contexte, ideea de mecanism are o semnificatie abstracta, din care lipseste dimensiunea substantiala, singura dimensiune avuta în vedere fiind cea functionala, desprinsa de suportul ei material. Astfel, exista un "mecanism economic al cererii si ofertei", un "mecanism al vietii politice parlamentare", un "mecanism al procesului de învatare" etc.; aceste "mecanisme" sunt niste ansambluri de relatii, de interactiuni, sunt niste scheme procedurale, dar nu sunt entitati, asa cum este tot timpul organismul viu, la care se refera Dawkins. Dovada cea mai convingatoare este chiar titlul capitolului 4: The Gene Machine. În firescul limbii române, traducerea "mecanismul genetic" sugereaza mult mai degraba un sistem de relatii, de interactiuni si "scheme" functionale, care se petrec la nivelul genelor, decât ideea unei entitati în care traiesc si de care se folosesc genele - idee mult mai viguros sugerata de expresia "masina genetica". Acest lung comentariu al traducatorului nu ar fi fost necesar daca vocabularul limbii române ar fi fost la fel de precis ca si vocabularul limbii engleze, în care "masina" se spune machine, iar "mecanism" se spune mechanism, termen pe care, de altminteri, Dawkins îl si foloseste de multe ori în text (v. N. T. de la p. ...), dovedind, si în acest fel, faptul ca îi traducem cel mai bine gân­durile vorbind despre "masini" si nu despre "mecanisme de supravietuire". O ultima observatie: nici cititorului englez nu-i este familiara, în prima instanta, aceasta expresie, a carei inventie Dawkins o revendica în mod cât se poate de explicit pentru sine (v. Prefata din 1976, p. ... infra), (N. T.)

</note>

19

Probabil ca cea dintâi masina de supravietuire nu a fost altceva decât o manta protectoare. A fost însa din ce în ce mai greu de trait, pe masura ce se iveau noi concurenti, dotati cu masini de supravietuire mai bune si mai eficiente. Masinile de supravietuire au devenit mai mari si mai elaborate, iar procesul a fost cumulativ si progresiv.

Trebuia sa existe un sfârsit al perfectionarii graduale a tehnicilor si artificiilor utilizate de replicatori spre a-si asigura propria continuitate în lume? Perfectionarea avea nevoie de foarte mult timp. Ce fel de masinarii ciudate de supravietuire avea sa aduca pe lume trecerea mileniilor? Patru mii de milioane de ani, care avea sa fie soarta stravechilor replicatori? Ei nu au murit, caci ei sunt vechii maestri ai artelor de supravietuire.* Dar nu-i mai cautati plutind aiurea prin apele marilor; de mult au renuntat la aceasta libertate frivola. Acum roiesc în colonii uriase, adapostiti în interiorul unor gigantici roboti greoi,3 izolati de lumea din afara, cu care comunica pe întor­tocheate cai indirecte si pe care o manipuleaza prin comanda la distanta. Ei sunt în mine si în dumneavoastra; ei ne-au creat pe toti, cu trup si suflet; iar conservarea lor este ratiunea ultima a existentei noastre. Au strabatut o cale lunga acesti replicatori. Acum merg mai departe sub numele de gene, iar noi suntem masinile lor de supravietuire.

<note>

În original: survival arts; joc de cuvinte intraductibil, care se face aluzie la martial arts - artele martiale. (N. T.)

</note>

20













Document Info


Accesari: 15957
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )