Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































ORDINUL CARNIVORELOR

Animale


ORDINUL CARNIVORELOR[1]



            Este o lege generala din politia naturii: unde se gasesc erbivore, se afla si carnivore, spre a se pastra un echilibru.

            Daca, printr-o molima ucigatoare, ar disparea, bunaoara, tigrul din Asia, s-ar īnmulti atīt de mult cīrdurile de gazele, antilope si alte erbivore, īncīt omul n-ar mai avea unde sa pasca turmele de vite si oi.

            Īn orīnduirea naturii toate au un rost. Se cunoaste de toata lumea legatura aratata de Darain īntre numarul pisicilor si bogatia semintelor de trifoi.

            Trifoiul e ajutat īn fecundarea lui de niste bondari, īncinsi cu brīie ca de aur. Dusmanii bondarilor sīnt soarecii si sobolanii care, la rīndul lor, cad prada pisicilor. Legatura se stabileste lesne. Unde vor fi pisici multe, vor ramīne soareci putini. Bondarii, scapīnd de dusmani, se īnmultesc mai lesne, ajutīnd la fructificarea trifoiului.

            Povestea faunei din Jamaica e mai dureroasa. Ca sa scape de sobolani, s-a introdus pe insula vreo 9 indivizi dintr-o afurisita fiara mica, Mangusta. Dupa ce a stīrpit sobolanii, a trecut la purcei, iezi, miei, catei, pasari, oua din cuiburile facute la pamīnt. Urmarea a fost disparitia unor pasari si īnmultirea fara masura a insectelor, pe care nu mai avea cine sa le stīrpeasca. Abia cu mult mai tīrziu s-a stabilit un nou echilibru īn fauna insulei, cu alt aspect decīt cel primitiv.

            Nu pot lipsi dintr-un tinut mai īntins carnivorele, cunoscute mai mult sub numele de fiare. Pe aiurea sīnt puzderie si rele. La noi 11211c29l sīnt mai putintele si mai ales marunte.

            Toate se recunosc dupa coltii lungi[2], ascutiti la vīrf si īndoiti ca sa se poata lesne īnfige īn pielea pradei si sa sfīsie carnea, sa rupa arterele. Sīnt temute armele tuturor carnivorelor de la cel mai puternic si mai combativ, tigrul, pīna la nevastuica marunta de la noi.

            Au colti, dar trebuie sa fie si agere la miscari, la simtiri. La cel mai slab fosnet trebuie sa fie gata sa sara sau sa fie īn stare sa alerge dupa prada ce i-a scapat din gheare. Altfel mor de foame. De aceea au trupul mladios, ca de guma, cu gīt zdravan; aud bine, vad si īn īntunerec; simt cea mai slaba suflare. Sīnt īnsusiri ce le fac temute.

            Familia pisicilor (Felidelor)[3]

            Tipul desavīrsitului carnivor de la noi, este pisica, domesticita pe vremea Faraonilor.[4]

            E un tigru īn miniatura, cu toate caracterele crudului carnivor. Chiar cīnd pare ca doarme, torcīnd īn cotruta, simte fosnetul imprudentului soricel iesit din gaura unde se afla īn siguranta. Se pune la pīnda, se tīraste īncetisor si cīnd nici nu se asteapta, bietul soricel e īn ghearele ascutite ale pisicii.

            De aceea reprezentantul tigrului, al leului, al panterei si al celorlalte carnivore agere, la noi, nu este nici ursul, nici lupul, ci pisica-salbateca (Felis silvestris), raspīndita īn toate padurile din tara, de la munte si pīna-n salciile din Balta Dunarii.[5]

            E un animal destul de mare, caci masoara cu coada cu tot si peste un metru (1,20 m). La īnfatisare nu se prea deosebeste de un motan, cu blana moale, deasa, cenusie. La fata e ceva mai roscat, ca si pe dosul urechilor. Aduce īnsa aminte, pe restul trupului si ceva de tigru, prin niste dungi mai negre īn lungul sirei spinarii, din care se lasa spre pīntece altele mai sterse. Se mai deosebeste de pisica domestica prin coada mai stufoasa, ca retezata la vīrf.

Fig. 9. Pisica salbatica.

            Cīt e ziua, sta ascunsa īn scorbura unui copac, sub o stīnca, īn vreun desis. Dormiteaza si toarce ca si neamul ei din casa.

            De cum se lasa amurgul, se scoala, se īntinde, īsi dezmorteste picioarele, īsi spala cu limba blana si e gata de pīnda. Iepurele nu e sigur īn culcusul lui, nici veverita sus, ascunsa printre crengile stufoase. Pisica-salbateca sare de minune, se catara īn arbori, dupa cum la nevoie īnoata si nu-si īntoarce capul, cīnd e flaminda, de la un peste proaspat. Ba uneori īndrazneste sa se repeada si la un vitelus de cerb. Are gheare atīt de ascutite, īncīt cīnd a sarit īn spatele bietei prazi i-a si rupt carotida de la gīt. De a dat gres, nu se īndaratniceste sa urmareasca victima; ca si pisica din casa se mīngīie lingīndu-si botul si vīrful degetelor, asteptīnd rīndul altei victime.

            Īmperecherea se face primavara, cu acelasi miorlait galagios si «stupit» īntre rivali, ca si la pisicile noastre. Pisoii, de cum fac ochi, se deprind sa se acatere si sa se joace pe crengile copacilor, dar mai ales sa se pituleze asa īncīt e greu sa-i zaresti. E un obicei de aparare chiar al celor batrīni. Se īntind cīt sīnt de lungi pe dosul crengii, īncīt se cere ochi ageri ca sa-i descoperi.

            Vīnatoarea de pisici nu e tocmai usoara. Īn furia ei, se da si la om, iar cu cīnii duce razboi crīncen. Cel mai adesea cīnele este īnvins sau macar cu ochii crapati.

            E un animal stricator, dupa unii. Īn Delta Dunarii s-au gasit cīte 5-6 lisite numai cu gītul rupt, provizii pentru vreme rea, cīnd apele umflate nu-i vor da ragaz sa vīneze lesne. E semn ca e si prevazator.

            Dupa altii e folositor prin stīrpirea soarecilor-de-cīmp si al altor rozatoare, dusmanii agricultorilor.

            Fiara cruda si fara crutare este rīsul (Felis lynx), odata raspīndit din muntii Banatului pīna-n ai Rodnei. Azi sīnt mai rari. Prin Banat si muntii Olteniei se afla tot mai putini. Nu lipsesc īnsa din padurile celorlalti munti ai Romāniei, din Buzau si pīna-n Bucovina, de Sud.[6]

            Aiurea rīsii sīnt mai urmariti decīt lupii. Se tine socoteala de fiecare rīs omorīt. Asa, bunaoara, īn Tirol ultimul a fost īmpuscat īn 1872, Mai, īn 3.

            Rīsul este urmarit, pentru ca, asemenea tigrilor, este setos de sīnge. Simte placere numai cīnd soarbe sīngele ce gīlgīie, cald, din arterele de la gīt, deschise.[7]

            Sta pitulat ca si pisica, pe dosul unei crengi, pe unde stie ca trec caprioarele, caprele-negre, la adapat. Dintr-o saritura e īn spatele bietei victime, cīnd nici nu se gīndea ca o asteapta moartea. Īsi īnfige ghearele ascutite cu atīta putere, īncīt, odata, īn Norvegia, a intrat īn stīna o capra, īngrozita, buimacita, īn spate cu un rīs, care n-a apucat sa-i īnfiga coltii īn gīt, dar nici n-a mai putut sa-si descleste ghearele īncīrligate din pielea caprei.

            Prin aceasta tocmai e periculos. E atīt de setos de sīnge, īncīt ucide cīt poate. Numai patru rīsi, īntr-o vara, au ucis peste 150 capre si oi, īn muntii nostri.

            Are īnfatisarea unui motan cu favorite si cu cīte un mot de par la vīrful urechilor. Īn schimb are trupul mai gros si mai ales gheare puternice, care amintesc mai degraba pe ale unei pantere. Blana e deasa, moale, rosiatica, pe spinare cu pete negre, ce variaza de Ia animal la animal. Pe burta si pe partile interne ale picioarelor parul este mai albicios.

            Īntreaga lui salbaticie, din ochi se vede. Cei vechi credeau ca poate vedea si printr-un perete, de unde si vorba «a avea ochi de rīs», vedere patrunzatoare. Academia dei Lincei, veche institutie stiintifica italiana, si-a luat numele de la rīs, tipul animalului cu vedere agera.

            Taria animalului e īn picioare, īnalte, groase, puternice, avīnd la degete adevarate cultuce de grasime, asa īncīt nici nu se simte cīnd calca. Coada e scurta, ca retezata.

            Are toate īnsusirile unui adevarat animal de pīnda. Se acatara ca o veverita, sare ca un tigru, vede ca un vultur. Rabda de foame cīt poate, īntins, īn asteptare, pe o creanga de copac. Dar atunci vai de caprioara pe care o īntīmplare o aduce pe sub locul de pīnda al fiarei. De cum aude un fosnet, īsi deschide ochii, care-i stralucesc ca doua opale. Un tremur īi strabate trupul. E cu atīta mai atent, cu cīt fosnitura pasilor caprioarei, ce calca domol, fara grija, se īnteteste. Cīnd caprioara, la rīndul ei, prinde de veste ca e pīndita, da sa fuga, dar e tīrziu. Cu o saritura fiara cade ca o minge īn spatele caprioarei. Cu ghearele ca niste iatagane s-a īnfipt īn grumazul ei. iar cu coltii īi deschide carotida. Sīngele gīlgīie; caprioara se poticneste; cade cu geamat de īnvins. Ospatul se termina repede, cīt sīngele nu se īncheaga si trupul nu se īntepeneste. Nu-i plac cadavrele, iar din trupul cald al victimei nu sfīrteca decīt anumite parti; cum e gītul īmbibat de sīnge ori maruntaiele.

            Tragedia din linistea muntilor s-a terminat. Potolindu-si foamea, se retrage īndarat īn culcusul lui, sub o stīnca sau īn vizuinea unei vulpi. Daca īnsa o noua victima īi iese īn cale, nu se da īn laturi de la omor. Setea de sīnge e mai tare. Omoara cīt poate, unde si cum poate. Daca nu gaseste vīnat mare, nu se da īn laturi nici de la o veverita ori chiar soarece, mai ales īn vremea cīnd trebuie sa duca de mīncare si puilor, dragalasi ca toti puii, chiar cīnd sīnt ai unei fiare.

            N-are alti dusmani decīt pe om, care-l vīneaza fara crutare, socotindu-l drept una din cele mai stricatoare fiare. Vīnatoare periculoasa si mai ales nu totdeauna cu succes, caci inteligenta animalului īl face sa scape din īncercuirile cele mai grele. Īntr-o clipa e īn vīrful unui copac, pentru ca de acolo, printr-o saritura īndrazneata, sa cada īn ascunzisul des al unui stufaris. E vīnat si pentru blana lui cautata.

            Familia ursilor (Ursidelor)[8]

            Nu este alt mamifer mai bine cunoscut de popor decīt ursul (Ursus arctos ).

            Sīnt copii de tārgoveti, care nu stiu cum se mulge o vaca, dar au vazut ursul carpatic īnaintea casei lor. Ursarii[9] au grija sa-l poarte pe Mos Gavrila, dus de nas, pīna-n satele cele mai departate din cīmpie. I se cīnta:

            Joaca bine, mai Martine

Ca t-oi da pīne cu masline.

            Ursul, ridicat pe picioarele dindarat, sprijinit cu cele de dinainte de un bat, asculta de porunca, ridicīnd acum un picior, acum un altul, rar mormaind de necaz. E plictisit, dar docil; n-are īncotro. Inelul din nari, ca si foamea, īl face sa asculte de ursar.

            Īn schimb a devenit popular.

            Pe aiurea nu se mai vede picior de urs. Chiar daca īl mai poarta ursarii din Franta, e vreun urs tot carpatic ajuns pīna acolo unde fratii lui demult au fost stīrpiti. Nici īn Alpii sviterieni[10] nu se mai īntīlnesc decīt rar, stiuti, numarati, ocrotiti.

            Īn schimb la noi, Slava Domnului, se ascund prin tiharaele muntilor īnalti, din Retezat si Godeanu pīna-n Maramures. S-au pastrat mai numerosi īn muntii Rodnei si Calimani. La o vīnatoare mare s-au īmpuscat pīna la 6 ursi. Cīnd toamna se scutura jirul si ghinda, īn peticul de padure se strīng ursi pe līnga mistreti, spre a aduna provizie de grasime sub piele, pentru iarna. S-au numarat uneori si 10-20 ursi, iar la o asemenea adunare īn Carpati s-au īmpuscat, un urs batrīn, doi ursi mijlocii, trei ursoaice si doi ursaci. Se scoboara la nevoie, catre toamna, si pīna-n preajma mīnastirii Tismana.

            Chiar īn salbaticie e mai degraba un animal blajin. Īi dai pace, īti da pace.

            Īn aparenta e greoi la mers. Se spune a «merge ca un urs» unuia care paseste īncet, leganīndu-se. Cīnd īnsa e īn pericol, se acatara ca o pisica ori īnoata de minune. Mersul lui e greoi, caci calca pe toata talpa, nu pe vīrful degetelor, ca pisica ori ca rīsul.

            Nu e prost. Chiar īn popor cīnd se spune cuiva ca e un urs, nu īnseamna ocara. A fi greoi, nu e totuna cu a fi lipsit de inteligenta. Se bizuie pe puterea lui si n-are nevoie sa desfasoare viclenia vulpei. «Ursul nu se sperie de latratul cīnilor». Cīnd e pericol, da de-a dreptul ceea ce tocmai īl face simpatic.

            De om fuge; nu-l ataca decīt cīnd e la ananghie sau cīnd e surprins.. Atunci se ridica īn doua labe si-si asteapta dusmanul la trīnta voiniceasca. Daca nu capata la vreme un cutit īn inima, strīnsura ursului poate fi mortala; vorba Romānului: «īl strīnge ca ursul īn brate, de-i ies ochii». si dracul a cunoscut puterea ursului, cīnd s-a potrivit lui Danila Prepeleac si a luat ursul din bīrlog drept unchiasul batrīn de 999 ani si 52 saptamīni.

            Aparīndu-i omul pe neasteptate-n fata, ursul [se] da la el, dupa cum se vede din īntīmplarea urmatoare, una din multele citate.

            «Ţaranul Ioan Copariu din Vistea de Sus, Fagaras, la sfīrsitul lui octombrie din acest an. a suit la munte dupa lemne de foc, cu carul cu vaci. La locul "Higiul Corbilor" a desjugat si a īnceput sa-si "faca lemne", sa-si īncarce carul. Dupa masa, cīnd avea carul īncarcat, a pornit - cu securea pe mīna - prin padure dupa vacile, care s-au cam departat, pasunīnd. Ajuns līnga o baltoaca din marginea unei poienite a dat sa o ocoleasca si a intrat īn padure. S-a trezit deodata cu un urs, care statea nemiscat, fara zgomot acolo. Īn aceeasi clipa ursul īI īnsfaca de fata cu labele, īi trage peste cap toata pielea testei, īi īnfige unghiile īn fata, īn gīt. Copariu cade la pamīnt īn nesimtire; ursul multumindu-se cu isprava facuta dispare. La strigatele lui Copariu, vine baiatul acestuia, care se gasea līnga car, īl īncarca si-l duce la spitalul din Fagaras.» ( Rev. «Carpatii»).

            Ceea ce caracterizeaza pe urs este tocmai rabdarea si judecata. Le face toate cu chibzuiala. Cunoaste trecatoarea oilor si a vitelor. Nu se repede decīt la vita care a ramas īn urma, ratacita de cīrd. La nevoie se ia la īntrecere īn goana cu un cerb.

            Nu e ca lupul, lacom. Nu manīnca decīt atīt cīt īi trebuie, macar ca «ursul nu se satura cu furnici». Intrīnd īntr-o stīna, īsi ia portia, o oaie, o duce īn gura sau subsuoara pīna la locul de ospatare.

            Nu traieste numai cu carne. E omnivor. Īi plac mult zmeura si murele; dupa miere se da īn vīnt. E īn stare sa sufere īmpunsaturile tuturor albinelor. «īl tragi de urechi ca sa-l duci la miere, si apoi īi rupi coada si tot nu-l poti departa de la stup».

            Īngrasat cu jir, cu ghinda, cu zmeura, de cum vine iarna īsi cauta un bīrlog, sub o stīnca, īntr-o scorbura de copac batrīn; se face covrig, īsi vīra nasul īn blana si doarme. Nu trebuie de īnchipuit ca doarme dus ca hīrciogul ori liliacul, ci traieste viata domolita. Iese din bīrlog, daca iarna nu e pita grea, macar ca nu gaseste cine stie ce de mīncare. Atunci e vīnat lesne, ademenit printr-un hoit, desi e foarte prevazator. Cīt sta īn amortire, se hraneste cu grasimea adunata sub piele. Poporul crede ca-si suge unghiile. De aceea, cīnd iese din iarna, e slab de i se numara coastele, dar e si rau, fiind prea flamīnd.

            Stīnele, abia asezate, cunosc prea adesea vizita ursului. Oile nelinistite fug īntr-un colt; cīinii latra. Ciobanii apuca facea, instrumentul preistoric de aparare, ce sta gata pentru orice eventualitate līnga focul ce nu se stinge peste noapte. E o prajina, despicata la un capat īn care se pune iasca si muschi uscati. Īn vīnt se aprind, dau o flacara slaba. Fiara fuge de foc.

            Pe cīt sīnt ursii de simpatici, daca-i vezi din departare, pe atīta ursacii sīnt draguti ca orisice copii. Sīnt caraghiosi, cu capul mare, disproportionat fata de trup. Īsi duc viata numai īntr-o joaca, sub supravegherea mamei. Se trīntesc, se fugaresc, se bat cu labele; īntocmai ca niste copii. Daca se īntrec cu gluma, mai capata de la ursoaica o bleanda, de se rostogolesc, mormaind de durere. Se pot īmblīnzi, dar cīnd cresc mari, salbatacia razbeste īntr-o buna zi.

            Vīnatoarea ursului este īntotdeauna legata de oarecare pericole, caci ursul ranit nu mai cunoaste nici o frica.



            Dusmani nu are. «Pe urs multi cīini īl latra, dar se alege cine-l musca.» Numai omul īi vine de hac. Īl pīndeste; īl īnvinge. Īl omoara fara mila. Chiar vīnatorii[11] cer ca sa fie ocrotit, caci daca se vīneaza cum se vīneaza, nu va trece mult si nici īn Carpatii nostri, vestiti pentru vīnatorile de ursi, nu se vor mai gasi decīt tot mai rar.

            Ursul si rīsul se tin īn desisul padurilor de brad, īn apropierea plaiurilor īnalte.

            Familia lupilor, cīinilor (Canidelor)[12]

            Lupul (Canis lupus), dimpotriva, la noi, este fiara cea mai raspīndita. Din tinutul stīnelor de pe muntii īnalti, se īntīlneste pīna-n plaurul din delta.

            E tipul animalului hraparet, ucigīnd mai mult decīt īi trebuie. Ursul, cīnd vine īn fata omului, de obicei ia calea īntoarsa. Nu se da la el decīt daca e atacat. Lupul, dimpotriva, cīnd e lihnit de foame, da si la om. Īn iernile grele, victimele omenesti, din partea lupilor, la noi sīnt destul de numeroase. Se īncumeta de intra īn sate, īn curtea gospodarilor[13].

            Fig. 10. Lup (din gradina zoologica de la Sibiu, redesenare facuta de M..s. dupa fotografie).

            Nu e īnzestrat cu istetimea vulpii. Poporul are o vorba minunata: «Unde se sparge pielea de lup, cīrpeste-o cu cea de vulpe ».

            Nu e lipsit īnsa de curaj, cīnd e īn pericol, dupa cum la pīnda este adesea destul de iscusit. Cīnd iese cu lupoaica la vīnat, lupul se lasa urmarit, numai pentru a īnsela pe pazitori; īn vremea aceasta, lupoaica se repede īn turma, apuca oaia de gīt si o tīraste īn ascunzisul unde īsi asteapta tovarasul, spre a se ospata īmpreuna.

            E stiut viclesugul ce-l folosesc pentru a omorī un cerb. Neputīndu-se un singur lup īntrece cu el din goana, se īntovarasesc cītiva. Dupa ce unul fugareste cerbul o bucata de vreme, pīna ce oboseste, altul īi ia locul. Bietul cerb la cele din urma cade de osteneala, mai ales cīnd zapada a prins o coaja de-i taie tendoanele de la picioare.

            La īnfatisare seamana cu un cine ciobanesc, cu care de altfel se īnrudeste. E mai supt la pīntece, are capul ceva mai mare, botul mai ascutit si coada mai stufoasa. Blana lui sura si-o schimba prin napīrlire, mai ruginie vara, mai galbuie iarna, de unde vine si vorba: «lupul īsi schimba parul, dar naravul ba».

            E lacom; iarasi spune vorba isteata a Romānului: «la mīncare lup, la treaba vulpe si la somn butuc ». Cīnd a intrat īntr-o stīna, omoara cu nemiluita. Se citeaza cazuri cīnd a sfīrcuit o treime din oi.

            Vara, lupii stau īn desisul padurii. Nu se prea arata la cīmp. Iarna īnsa, cīnd zapada se asterne peste tot si gerul face ca orice vietate sa stea ]a adapost, lupii devin periculosi. Vara traiesc singurateci, cel mult parechi-parechi. Iarna se aduna, īn potai, uneori de sute de indivizi[14]. Sīnt groaza locuitorilor. Vai de omul care le iese-n cale. Nu ramīn din el nici ciolanele.

            De aceea sīnt urīti si urmariti. Īn Anglia ori īn Danemarca nu se mai īntīlneste picior de lup. La noi sīnt pline padurile de lupi[15]. Nu e iarna mai grea īn care sa nu se īntīmple nenorociri omenesti din pricina lor.

            Lupoaica fata cīte 4 - 6 lupusori, orbi la īnceput, mai pe urma draguii ca si catelusii. Cīt e lupoaica de fiara, pentru puii ei are o grija deosebita. Cīnd simte vreun pericol, īi muta din loc īn loc, ducīndu-i īn gura. Dupa trei ani, puii ajung tovarasii batrīnilor, care pot sa traiasca si 15 ani.

            Pretutindeni sīnt vīnati. Se fac de obicei batai cu haitasi. Cīinii sīnt de ajutor, ducīnd amarnica lupta, macar ca multi cad sfīrtecati de lupii īnfuriati.

            Rar animal care sa se fi bucurat de mai multa pomenire ca vulpea (Vulpes vulpes), Poporul nostru, ca si altele de altfel, īi cunoaste de minune obiceiurile si īnsusirile, īncīt o ia drept exemplu, spre a da mai multa plasticitate vorbelor. De vrea sa-i spuie cuiva ca e siret, ī] numeste «vulpoi batrīn». De vrea sa laude istetimea cuiva, tot de vulpe aminteste, iar vorba «la treaba vulpe, la somn butuc» īnseamna ca e luata si ca exemplu de harnicie.

            De altfel vulpea procura adesea prilej omului sa o observe, cīnd n-o poate prinde ori īmpusca. Nu rar da tīrcoale prin gospodarii, strīngīnd de gīt cīte o gaina, mai ales ca omul i-o pune la īndemīna, neavīnd obiceiul sa o īnchida īn cotete.

            Cine nu cunoaste chipul vulpii? īn cartile cu istorioare, chiar pentru copiii mici, ea e cea mai adesea figurata.

            Aduce la trup cu un cīne, numai ca are botul mai ascutit, iar coada stufoasa o tine orizontala, cīnd alearga, sau o tīrīie, cīnd paseste agale. Pe zapada lasa o dīra, dupa care īsi tradeaza prezenta. Blana roscovana, deasa mai ales iarna, e pieirea ei; catavecile gospodinelor īnstarite cu blana de vulpe sīnt captusite.

            Vīneaza singura, spre deosebire de lup. Numai daca e lihnita de foame se avīntura sa iasa din bīrlog ziua. Altfel sta ascunsa īn vizuina ei, pe care uneori o īmprumuta de la bursuc, printr-un siretlic. stie ca bursucului īi place curatenia. Vulpea stropeste cu udul ei rau mirositor intrarea īn casa bursucului, care la urma se lasa pagubas, mutīndu-se aiurea.

            Cum īnsereaza, iese la vīnatoare. Prinde orice-i vine īn cale. Nu alege; soareci ca si gaini, oua de pasari ca si carne de prepelita. Mult īi place, ca si ursului, mierea. E singura ei slabiciune, dupa care se da īn vīnt, rab.dīnd īmpunsaturile albinelor. Razbita de foame īnsa nu se da īn laturi sa manīnce si din cadavrul unei semene. E un soi de canibalism.

            «Īn ocolul Firiza, īn 1919, observ ca pe marginea unei spalaturi de apa se apropie o vulpe avīnd īn gura un corp mai maricel. Mi s-a parut o gaina. Trag. Vulpea cade deodata, dat īn clipa urmatoare, cu o saritura, a disparut. Mergīnd la locul īmpuscaturii cu surprindere constat, pe zapada stropita de sīnge un cap de vulpe. Cercetīndu-l m-am convins ca e dintr-un cadavru de vulpe. Īn fundul eroziunii gasesc moarta si vulpea īmpuscata» (A. Kovato, din Rev. «Carpatii»).

            E un animal destept si curajos. Cīnd e prinsa īn capcana de un picior, are curajul sa si-l taie singura, numai sa scape cu viata. Mai anul trecut un vultur si-a īnfipt ghearele īntr-o vulpe si a zburat spre a o duce la cuib. Vulpea nu si-a pierdut cumpatul; si-a īnfipt coltii īn gītul vulturului de l-a omorīt. Au cazut amīndoi din īnaltime.

            Vīnatorii povestesc multe minunatii despre vulpi, deosebite de aceea istorisita de Odobescu īn «Vulpea bearca».

            Este īnzestrata cu atītea īnsusiri, īncīt face fata oricaror īntīmplari[16]. Īn copaci se catara lesne; se tīraste pe burta ca un sarpe; e usoara la sarit ca o pisica; numai la īnotat nu se prea īncumeta. Dar pe līnga toate e atīt de isteata, īncīt o face mai puternica; e atīt de sireata, īncīt īsi scurteaza calea; e atīt de curajoasa uneori, īncīt ai crede ca nu-si da seama de pericole, si atīt de rabdatoare, īncīt se avīntura oriunde si oricum.

            Numai cīnd e prea īnfometata, uita de prudenta. E īnselata de chematul vīnatorului, cu un fluieras de lemn prevazut cu o limba de metal, prin care imita vaietul iepurelui prins. Uneori vīnatorul dibaci o ademeneste imitīnd tītīitul soarecelui.

            «Vīnatul vulpii la chemat», povesteste un vīnator īn Revista «Carpatii», «are mult farmec. Īn primul rīnd cadrul īn care se petrece: seara de iarna īncremenita īn liniste, cu colorile reci trezite de luna. Apoi īntrecerea īn istetime cu siretenia vulpii. La chemat trebuie sa fii mai vulpe decīt vulpea.»

            Omul este singurul ei dusman periculos, mai ales daca īsi ia īn ajutor cīnele. Lupul o ataca uneori, dar ea stie asa de bine sa nu-i iasa īn cale cīnd e flamīnd, īncīt nu intra īn socoteala ca vrajmasi. Mai are un dusman, īmpotriva caruia lupta din greu: purecii. Cīt poate se scarpina, se vīnjoleste īn praf pe spate, ca si cīnele, dar tot nu scapa usor de ei.

            De altfel, vīnatorile de vulpi nu sīnt usoare. Stau īn fata doua Fiinte care se pīndesc, se urmaresc. Oricīt ar fi de sireata vulpea, omul la cele din urma īi gaseste ac de cojoc.

            Este cel mai raspīndit carnivor la noi ca si aiurea, macar ca este vīnat atīta. Pe unde sīnt multi lupi, vulpile se tin la o parte. Cu cīt lupii sīnt rariti, īn locul lor se īnmultesc vulpile, caci vulpea poate sa fete si 12 pui, pe care-i pazeste si-i īngrijeste ca orice buna mama. Īn primele zile nu-i paraseste o clipa. Dupa ce cresc ceva, nu lipseste de līnga ei decīt pīna ce-si molcomeste foamea si prinde macar un soarece de-l aduce copiilor.

            «Se citeaza cazuri cīnd puii luati la crescut sīnt vizitati de mama fara frica de om; le aduce si de mīncare» (Brehm).

            Blana de vulpe are bun pret, mai ales fiindca din rosie poate ajunge argintie[17], īncercarile de la Codlea, līnga Brasov, de a creste vulpi argintii nu au ajuns la bun sfīrsit.

            Familia jderilor (Mustelidelor)[18]

            Napasta cade uneori si pe animale, nu numai pe oameni.

            Bursucul zis si viezure (Meles meles) este unul din animalele de la noi care aduce mai mult bine decīt rau. Curata pamīntul de jivinele marunte cu adaparat stricatoare omului.

            Fig. 11. Bursuci.

            Traieste singuratec, īn tihna pe cīt se poate. Omului retras din lume i se spune «bursuc». Nu cauta gīlceava nimanui. Nu duce buna īntelegere nici tu semenii lui; īn perioada īmperecherii, cīt īsi sufera tovarasa sub acelasi acoperis. Copiii ramīn īn grija mamei, pīna ce pot sa-si caute singuri de hrana. Atunci se īmprastie care īncotro.

            Cīt e ziua, bursucul sta īn umbra vizuinii sale, pe care si-o sapa singur, sub un dīmb din preajma padurii, cu mai multe deschizaturi, spre a avea, la nevoie, pe unde iesi, fara sa fie vazut. Picioarele de dinainte, vin joase, cu gheare lungi, īi servesc la sapat. Cu picioarele de dindarat azvīrle tarina afara. Īsi sapa o camera larga, unde sa se poata īnvīrti īn voie. O netezeste pe dinauntru si o tine curata. Curatenia este una din īnsusirile lui alese; ar putea fi imitata si de multi oameni. Īsi sapa anumit loc pentru necuratenii. Cumatra vulpe stie de aceasta meteahna a bursucului si, pentru a capata vizuina fara munca, se murdareste pīna aproape de camera īn care sta bursucul. Acesta īsi ia lumea-n cap.

            Cei ce l-au vazut spun ca e mai mare dragul sa privesti cum, dis-de-dimineata, īsi face cu grija toaleta, nesuferind sa-i fie murdara blana.

            E foarte prudent, cīnd paraseste locuinta.

            Īsi scoate īncet capul cu un rīt ca de porc, īncondeiat cu doua dungi negre, ce-i trec īn lungul obrazului pīna la urechi. Daca e liniste, iese īncet, tiptil si se pune la sarit, rasturnīndu-se cīnd pe spate, cīnd frecīndu-si burta de pamīnt. Īn acest chip īsi leapada marunteii musafiri nepoftiti si suparatori.

            Cum se īnsereaza, se avīntura dupa hrana. Paseste prudent, negrabit, leganīndu-se ca ursul si calcīnd pe toata laba, cu capul putin aplecat īnainte. Nu fuge decīt daca e silit. Nu vrea sa-si cheltuiasca din grasimea agonisita cu multa truda. Manīnca de toate. Primavara si vara se multumeste cu radacini, cu insecte si mai cu seama cu rīme, pe care le scoate din pamīnt cu mult mestesug. Nu se da īn laturi, daca-i iese īnainte vreun soricel, ba chiar vreun soldan[19]. Ca si ursul, īi place la nebunie mierea de albine salbatice. Nici nu se sinchiseste de īmpunsaturile lor sau chiar ale viespilor, caci are pielea groasa, captusita cu multa slanina. Toamna se īngrasa cu mure, zmeura, padurete; daca da peste vreo bulgarie[20] se īndoapa cīt poate cu sfecla, morcovi. Nu cauta mortaciuni, dar la nevoie, cīnd le gaseste, nu le īnconjura. Spre deosebire de vulpe ori dihor, de gospodaria omului nu se apropie. Se fereste de cīni, dusmanii lui. Cel mult īndrazneste sa se avīnture īn vii, caci īi plac strugurii copti si dulci.

            La īnfatisare aduce mai mult cu un porc decīt cu neamurile lui apropiate: dihorul, nevastuica etc. Are capul mai lungaret si gītul mai lung; la solduri e mai īnalt decīt la greaban. La mers īnsa, aminteste mai mult de urs. Īngrasat bine spre toamna, de cum se īnteteste frigul, se īngrijeste de odihna de peste iarna. Cara frunzar, muschi, de-si asterne saltea moale. Se īnfunda īn odaia lui, se face covrig, cu botul īntre labele de dinainte si se pune pe somn. Nu doarme butuc, ca marmota. Cīnd vremea se mai īndulceste, iese din vizuina si se soreste, dezmortindu-si picioarele. Toata iarna se hraneste cu grasimea de sub piele, adunata de cu vara, asa īncīt primavara, ca si ursul, abia se tine pe picioare. Repede-repede īsi vine īn fire.

            Pe nedrept omul este dusmanul lui cel mai nemilos. Īl pīndeste si-l īmpusca. Īl scoate din cotlonul lui prin ajutorul cīnilor bursucari, mici la trup si cu picioarele date-n laturi, de se pot vīrī īn vizuini. Alteori īi sapa vizuinea si-l prind de dupa gīt cu vin soi de cleste, caci de frica bursucul se ghemueieste īntr-un colt, daca vede ca nu poate fugi. Se prinde si cu capcane.

            si toate acestea, pentru ce? Numai pentru pielea groasa cu care se īmbraca geamantanele mari, ca si pentru perii lui lungi din care se fac bidinele si perii. Nu se tine deloc seama ca este folositor omului.

            O īntreaga familie[21], veche ca origina, de carnivore marunte, tine locul la noi marilor fiare de peste aiurea. Sīnt marunte, dar numeroase si felurite. Nu se dau la boi ori la cerbi; se reped īnsa la o caprioara sau la viteii de cerb ca si la toate erbivorele mai mici; pasarile cad obisnuit victime acestor crude fiare.

            Cel mai mare jderul [de copac] (Martes martes); desi nu are nici un metru lungime cu coada cu tot, se īncumeta sa se repeada si la o caprioara[22], de-i rupe arterele de la gīt. Īncolo: iepure, guzgan, gainuse, dar mai ales veveritele nu scapa din ghearele lui. Nu e locuitor mai marunt al padurilor īn care jderul[23].

            Īsi duce viata, la munte mai mult decīt la deal, desi se īntīlneste si īn padurile din Tulcea, care sa scape de coltii lui ascutiti. Vīnīnd mai ales noaptea, furisīndu-se fara sa fie simtit, biata pasare nici nu icneste, cīnd e prinsa de gīt īn somn. Impresionanta si plina de peripetii tragice e mai ales lupta īntre jder si veverita, cele doua gimnastice neīntrecute pentru care nu exista creanga pe care sa nu poata sari, dupa cum nu le sperie nici spatiul de la un arbore la altul. Īn ochii uneia citesti vointa de a birui, flacara lacomiei si a ferocitatii; īn ai celeilalte groaza īn fata dusmanului temut. Fierbinteala luptei este atīt de mare, īncīt nu se opreste nici īn fata omului, care īntīmplator asista la aceasta urmarire, tablou din tragedia linistei de padure.




            Ca se da si la caprioare, e dovada povestirea alaturata.

            Fig. 12. Jder.

            «Īn vara anului... - nu uitati: vara -aflīnd ca īntr-un desis s-ar fi cuibarit doua lupoaice cu catei, am aranjat doua goane, īmpuscīnd o lupoaica si un pui. Īntr-a doua goana - fiind la rascrucea unor drumuri - īmi vine o caprioara mare, foarte bine dezvoltata. Zbiera tare si dureros si era plina de sīnge de Ia gīt pe piept si picioarele dinainte. O credeam numai ranita, dar tot nu puteam īntelege cauza ranirii, mai ales ca rana trebuia sa fie foarte grava ca sa poata produce atīta belsug de sīnge. Īmi era apoi suspecta si de neīnteles īntreaga purtarea ei. Zbiera, din cīnd īn cīnd sta si plecīndu-si capul si-l lovea cu piciorul, apoi se ridica pe picioarele dinapoi si cu cele dinainte īsi lovea iar capul, tremura si-si scutura iar capul, apoi iar fugea...»

            «Ajunsa īn dreptul meu - abia la 15 pasi - vad, ca pe gīt, de o parte, purta ceva mare, rotund si negru. De-acolo izvora sīngele. Vazīnd-o si asa pierduta, trag la gīt, īn negreata. Cade īn foc.

            si ce credeti? - Un jder sta agatat de gītul caprei, īn care īsi rosese un loc cīt palma. A ramas mort īn acest "cuib", nedesclestīndu-si din carne ghearele ori gura, nici chiar dupa moarte.

            Iata, deci, isprava jderului, a "motanului" sau a "matucului".» (A. Boilan, īn Revu Carpatii »).

            Jderul e zvelt, mladios: trupul subtiat e acoperit cu blana deasa matasoasa, pieirea lui. Are picioarele subtiri, vīnjoase, cu gheare ascutite. Coada lunga, stufoasa, e o cīrma minunata īn saltimbancele lui sarituri.

            Īn pīnda are rabdarea ursului, istetimea vulpii, agerimea vulturului si miscarile sarpelui. Sta tupilat ceasuri īntregi pe o creanga, īn asteptare. Cīnd socoate clipa prilenica, se repede ca o sageata asupra prazii care nici nu banuieste ca moartea e atīt de aproape.

            Fig. 13. Dihor.

            Pe la mijlocul primaverii, cīnd fierbintelile īl prind si pe el, se zbenguieste ca un nebun.

            Nu-si gaseste loc, luptīndu-se barbatii īntre ei. Femeia naste cītiva pui orbi, īntr-un cuib facut, de regula, īn scorburi de copaci.

            Dusmanul lui neīmpacat este omul. E vīnat ori prins īn capcana, caci blana deasa si moale, colorata, iarna castaniu, vara mai deschis, are bun pret. Pielicelele de jder de la noi sīnt foarte apreciate la tīrgul de blanuri din Lipsca[24].

            Mai mic decīt jderul este dihorul[25] (Putorius putorius), spaima gospodariilor. Se īntīlneste pretutindeni īn tara la noi, de la munte pīna īn ses, mai rar īn paduri sau īn Baragan.

            Cum se īnsereaza, se furiseaza ca un tīlhar. Nu e pretentios ca vulpea. Ajunge pīna la gaini; daca poate fura una, strīngīnd-o de gīt, ca sa nu cīrīie, e bucuros. De nu, se multumeste cu ce-i iese īn cale: guzgan, soarece de cīmp ori chiar carabusi. Temeiul hranei lui īn ei e: prin stīrpirea lor mai rasplateste din daunele ce aduce omorīnd pasarile din curte. Nu se teme chiar de vipera, caci nu-i pasa de veninul ei.

            Cīt e de mic, n-are nici 40 cm lungime, nu numai ca e neastīmparat, dar e īndraznet fara pereche. Se īncumeta uneori sa sara si la om, cīnd e mīnios, iar de vulpe ori cīni nu se intimideaza. Le rezista. Nu-l pot suferi din cauza unui miros urīt ce-l īmprastie, ceea ce uneori īi tradeaza urma[26]. Blana lui castanie pe spate, aproape neagra pe burta, are pe gīt si pe coaste un abur mai deschis.

            Dihorul se recunoaste lesne dupa niste pete albii īndaratul ochilor.

            Mai dragalasa, daca se poate spune asa de o mica si cruda fiara, dusmanca de temut a cotetelor de pasari, este nevastuica (Mustela nivalis), comuna la noi. Seamana mai mult cu jderul, dar e mai mica, mai subtirica, cu picioarele scurte si botul ascutit. Blana ei, moale, e mai deschisa la culoare dar tot castanie-cenusie, mai īnchisa pe picioare. Sub gīt are o pata albicioasa, care se prelungeste pe piept cam pīna īn dreptul picioarelor de dinainte.

            Nu e animal la noi mai dracos, mai īndraznet si plin de desteptaciune ca nevastuica. Īntrece īn miscari pisica, iar īn istetime vulpea. Nici de om nu-i pasa. Se arata īnaintea lui īn amiaza mare. Ba, uneori e atīt de obraznica de se ratoiestela om, ca si cīnd ar vrea sa se masoare cu el, desi repede īsi schimba gīndul.

            Nu e rar, cīnd apuca vaca ori un cal de picior. Poporul crede ca muscatura ei e veninoasa si de aceea piciorul se umfla, unde a fost muscat[27]. Ca sa-i treaca, se pune o piele de nevastuica īn apa neīnceputa cu care se spala rana.

            Dar s-o prinzi ? Se baga si īn borta de soarece, asa e de subtire. E ca un sarpe. Cap, gīt, trup e tot una de gros, iar piciorusele sīnt asa de scurte īncīt s-ar tīrī īn mers, daca nu si-ar īncovoia mijlocul. Acum se lungeste de se face una cu pamīntul, acum se ridica pe picioarele dindarat si-i umbla capusorul īn toate partile cercetīnd zarea.

            O asemenea dihanie usoara, mladioasa, iute, īnarmata cu gheare ascutite si cu colti mai ascutiti, este un dusman neīmpacat pentru toate animalele mici. Cīnd intra īn cotetele cu pui, omoara mai mult decīt poate dovedi cu mīncarea, iar soarecii, guzganii nu scapa de ea. Nici chiar cīrtita ori hīrciogul nu sīnt siguri īn tunelurile lor subpamīntene, caci nevastuica patrunde pīna īn adīncul lor. Chiar iepurele nu poate sa se odihneasca linistit de raul ei. stie bine unde e carotida si cu o muscatura o rupe. Sīngele gīlgīie, iepurele īnchide ochii pentru vecie, iar fiara cea mai mica soarbe cu nesat lichidul rosu.

            Are si ea dusmani, nu e vorba. Cel mai rau e tot omul, desi pe nedrept dupa unii. Mai mult rau aduc guzganii si soarecii stīrpiti de o nevastuica decīt poate aduce aceasta, cīnd a scapat īntr-o gainarie īnchisa.

            Grecii vechi au domesticit-o īnaintea pisicii, tocmai pentru stīrpirea soarecilor. La noi īnsa e socotita ca prea stricatoare, spre a fi crutata. Gainile, īn satele noastre, dorm unde pot: īn pragul casei, īntr-un cosar deschis sau pe copaci, iar closca īsi aduna puii sub aripi, unde poate. Atunci se īntelege ca si nevastuica nu prea īi īnconjura; oricum carnea de pui si pentru dīnsa e mai frageda decīt cea de guzgan.

            Hermelina, helghea[28] sau cacomul (Mustela erminea). Īn fauna tarii noastre nu lipseste nici animalul a carui blana era odata purtata numai de domnitori. Pe portretele vechilor conducatori ai Principatelor Romāne se poate vedea macar un guler alb de hermina, pistruiat cu puncte negre, vīrful cozii de la acelasi animal.

            Hermelina este īmbracata vara ca si nevastuica; cum da īnspre toamna, īnsa, īncepe a īnalbi, iar iarna nici n-o mai cunosti. Peste tot e alba ca zapada, numai pe la gīt si pe la īncheieturile picioarelor pare ca e unsa putin cu pucioasa. Vīrful cozii, mai lunga decīt a nevastuicii, ramīne negru. si asa e toata iarna. Primavara napīrleste si se īmbraca din nou īn haina castanie.

            La noi este destul de comuna; īsi alege loc de odihna chiar si īn podul grajdurilor.

            Are toate obiceiurile neamului.

            Vīnatoarea īncepe cum da īntr-amurg; nu-i poate scapa nici un animal mai marunt, caci se acatara de minune, se furiseaza ca o sopīrla, sare ca o mīta si īnoata, la nevoie, ca o vidra. E dusmanul cel mai neīmpacat al guzganilor de apa si al īntregului neam soricesc. Cīnd e pericol mai mare, cu un soi de mīrīit drept chemare, se aduna mai multe, ca din pamīnt.

            Chiar la om se repede. Brehm citeaza urmatoarea marturisire a lui Wood:

                «Un om, rare se preumbla prin īmprejurimile localitatii Ericklade, vazu doua hermeline culcate īn drum. N-are ce face? azvīrle cu piatra īn ele, lovind una. Cealalta se repede la om, nazuind sa-l muste de gīt. Mīrīitul ei furios a fost auzit de alte animale din apropiere; au iesit din ascunzisul lor, au dat navala spre dusmanul comun si toate tot spre gīt se repezeau. Nu stia omul cum sa scape de fiarele marunte. Noroc ca era gros īmbracat si la gīt avea o cravata care-l apara. Dar tot s-a ales cu rani pe mīni si la gīt si cu hainele zdrentuite ».

            Lutreola, norita ori niurca[29] (Putorius lutreola). Prin Delta ca si pe līnga Balta Brailei traieste acest animal care seamana tu dihorul (i se mai spune dihor-de-apa), dar aduce si cu vidra.

            Fig. 15. Hermelina. Blana de vara si de iarna.

            E mai mare decīt jderul (35 cm), avīnd o coada lunga (15 cm) si botul ascutit. E īmbracata cu o blana deasa, neteda, cu par scurt, de culoare castanie īnchisa, aproape peste tot corpul. Picioarele, ca ale dihorului, au degetele unite īntre ele ca la vidra.

            E īnotatoare mai dibace decīt nevastuica.

            Pe uscat e tot asa de stapīna pe miscari ca si īn apa; se hraneste si cu guzgani, dar īi plac mai mult broastele, pestii si culbecii. Nu se prea īndeparteaza de apa, alegīndu-si locuinta īn mal, furīnd-o de la vreun rozator oarecare. Sīnt mai multe īn Muntenia ori Dobrogea decīt īn Ardeal, dar ajung si īn Bucovina.

            Niurca e mai putin inteligenta decīt neamurile ei, desi nu e lipsita nici de simturi agere, nici de curaj la atac. I se cunosc de altfel prea putin obiceiurile.

            E urmarita pe aiurea pentru blana ei scumpa.

           

Pestii īn apa nu duc viata mai linistita decīt animalele terestre. Se manīnca īntre ei, pestele mare īnghite pe cel mic. Īi manīnca fel de fel de pasari. Dintre mamifere vidra[30] (Lutra lutra) nu gusta alta nimic decīt pesti si raci.

            Fig. 16. Lutreola (R., refacut de M.s.).

            Fig. 17. Vidra (R., refacut de M.s.).

            Obiceiurile ei, conformatia trupului sīnt īn legatura cu mediul din care īsi capata hrana. E unul din animalele cele mai inteligente, cele mai dibace, cele mai dragalase.

            Dupa īnfatisare e ca un jder, dar mai lung (1 m). La bot seamana cu un cine; cei vechi o numeau cīne-de-rīu. Trupul mladios e īmbracat cu o blana deasa, cu peri mari si aspri, sub care altii sīnt mai scurti, moi, o adevarata flanela. Oricīt ar sta īn apa, nu strabate umezeala prin ei.

            E de coloare castanie pe spate, mai deschisa pe burta. Coada e lunga, iar degetele cu gheare sīnt unite printr-o pielita ca la rata. Are ochii vioi, urechile mici si dintii ascutiti.

            Asa e animalul facut sa poata oricīnd īnota. Cīnd e pe uscat, are miscari greoaie; se tīraste ca un sarpe, se acatara pe copaci mai anevoie. Cum s-a azvīrlit īn apa, nici pestii nu o īntrec la īnot. Contra curentului, lasīndu-se dusa de curent, se joaca īntocmai ca un pisoi īn odaie. Acum īnoata pe spate, acum pe o coasta, acum se afunda de n-o zaresti. Nu-i vezi urma decīt dupa bulbucii de aer ce ies dintre firele de par. Din vreme īn vreme īsi arata vīrful botului ca sa respire si apoi iarasi se afunda.

            Īnghite pestii mici īn apa, scotīnd numai botul afara. Pe cei mari īi tīraste pe tarm, īi pune pe o piatra pe un trunchi de arbore si nu manīnca decīt anumite parti; urechile pline de sīnge si muschii de la spate. Cīnd e pestele mare, ramīne aproape īntreg. Ţaranii din Anglia, unde pescuitul īn apele proprietarilor era oprit, pīndesc vidrele si sīnt bucurosi ca le lasa si lor ceva, fara sa intre īn bucluc cu pazitorii lacurilor. De altfel, ca toate neamurile ei carnivore, este lacoma, ucide cu nemiluita. Satula fiind si daca vede un peste mai la fata, se repede si-l prinde. De aceea e vīnata din cale afara; nu e vorba ca si blana ei e de pret.

            stiindu-se urmarita de oameni, fuge de ei. Cīt e ziua, sta īn vizuina sapata īn malul apelor, cu o iesire sub apa si cu alta de aerisire, printre tufisuri. Īn launtru īsi face culcus moale. Numai noaptea iese la pīnda.

            E un vīnat anevoios, caci cum e vioaie, curajoasa, vīnjoasa, desteapta si cu simturile agere, stie usor sa se joace cu vīnatorul. La nevoie, ca sa scape de cīni, se afunda īn apa... si ia-o de unde nu e.

            Iarna e mai greu de ea. Apele sīnt īnghetate, unde si unde cu cīte o deschidere īn gheata. Pe acolo se vīra īn apa, dar de iesit tot pe acolo trebuie sa iasa daca nu gaseste o alta gaura nu prea departata, pentru ca sa poata respira. Vīnatoru] o pīndeste si e mai lesne īmpuscata.

            Pentru mai buna paza, traieste izolata. Numai cīt tine dragostea, are nevoie de tovarasie; atunci se joaca, perechi-perechi prin apa, ca niste foci. Dupa aceea iar īsi duce viata separat.

            Femeia fata, dupa vreo noua saptamīni, doi-trei puisori orbi la care tine ca orice mama. Cīnd īi iei, tīnjeste dupa dīnsii, lasīndu-se chiar usor prinsa, atīt de abatuta ce e.

            Avīnd īnsusiri asa de alese, lesne se domesticeste, daca e crescuta de mica; ba chiar se dezvata de a mai mīnca peste. Fiind inteligenta, ajunge sa se tie de stapīn ca si un cine, sa se joace cu el, sa vie cīnd o cheama, sa-l pazeasca. Poate servi chiar la vīnat. Chinezii, mesteri īn domesticirea animalelor, se slujesc de vidre, ca si de cormorani, la prins peste.

            Pe aiurea se īmputineaza pe zi ce trece, caci iazurile sīnt mai īngrijite, nu ca la noi sa le prinda stuful. Stapīnul lacului nu prea iubeste sa i se omoare pestele fara cīstig. Prin Delta si de-a lungul Dunarii, mai ales, se adapostesc mai lesne si nu-si prea bat multi capul cu ea, peste fiind din belsug. De aceea la noi nu e rara.



[1] Ord. FISSIPEDIA - al carnivorelor - este reprezentat īn fauna tarii noastre prin 4 familii- Cunidae (cīini), Ursidae (ursi), Mustelidae (jderi) si Felidae (pisici) (CD.).

[2] De fapt, este vorba de caninii animalului (N.G.).

[3] Titlul "Familia pisicilor (Felidelor)" nu apare īn textul editiilor precedente ale volumului "Fauna Romāniei". Fam. Felidae este reprezentata īn fauna tarii noastre prin 2 specii (CD.).



[4] Este vorba de specia Felis lybrica, strabuna pisicii domestice (Felis catus) (N.G.).

[5] Se īntīlneste mai abundent īn padurile de deal (C.D.).

[6] Rīsul este astazi ocrotit prin lege, declarat monument al naturii (CD.).

[7] Rīsul se hraneste exclusiv cu carne. De obicei manīnca numai hrana proaspata (īn caz de mare nevoie consumīnd hoituri), din aceasta cauza este considerat "setos de sīnge"

[8] Titlul "Familiei insilor (Ursidelor)" nu apare īn textul editiilor precedente ale volumului "Fauna Romāniei". Fam. Ursidae este reprezentata īn fauna tarii noastre printr-o singura specie (CD.).

[9] Asemenea īndeletnicire nu mai este practicata īn prezent (CD.).

[10] Alpii elvetieni (CD.).

[11] Īn prezent, legea vīnatorii stipuleaza ca vīnatoarea ursului este permisa numai pe baza unei autorizatii speciale. Īntre 15 ianuarie - 1 martie este oprita vīnatoarea, perioada īn care ursoaicele fata si īsi cresc puii (CD.).

[12] Titlul "Familia lupilor cīinilor, (Canidelor)" nu apare īn textul editiilor precedente ale volumului "Fauna Romāniei". Fam. Canidae este reprezentata īn fauna tarii noastre prin 4 specii, īn afara celor citate īn text mai existīnd sacalul sau lupul-auriu (Canis aureus) si cīinele-enot sau bursucul-cu-barba (Nyctereustes procyonoid.es) (CD.).

[13] Lupul nu ataca omul viu, poate īnsa mīnca din cadavrele oamenilor morti, īnghetati (E.G.).

[14] Specialistii considera ca haitele de lupi pot sa ajunga la maximum 30 de indivizi (CD).

[15] Specialistii considera ca lupul contribuie la controlul efectivelor de cerbi, fiind astfel un factor de selectie. Raspīndirea lui nu mai este asa de numeroasa ca īn trecut (C.D.).

[16] Nu toate vulpile sīnt atīt de inteligente, dar, totusi, se poale considera ca este un animal dotat din acest punct de vedere (N.G.).

[17] Vulpea napīrleste o singura data pe an, primavara, dupa care noul par are o culoare mai deschisa decīt īn peroada de iarna, dar nu ajunge sa fie argintiu, dupa cum afirma I. Simionescu. Vulpea-argintie (Vulpes vulpes vulpes) este raspīndita īn tundra nord-vest europeana la noi existīnd doar īncercari de a fi colonizata. Tipice pentru fauna tarii noastre sīnt subspeciile de vulpe-rosie (V.v. crucigera) si vulpe-negricioasa (V.v. melanogaster) CD.).

[18] Titlul "Familia jderilor (Mustelidelor)" nu apare īn textul editiilor precedente ale volumului "Fauna Romāniei". Fam. Mustelidae este reprezentata īn fauna tarii noastre Prin 10 specii. Īn afara speciilor citate īn text, se mai īntīlnesc: beica sau jderul-de-piatra (Idartes foina), dihorul-de-stepa sau dihorul-galben (Pulorius eversmanni), dihorul-patat sau dihorul-pestrit (Vormela peregusna) (CD.).

[19] Iepure (C.D.).

[20] Gradina de zarzavat (N.G.).

[21] Vezi nota 2 de la p. 27 (CD.).

[22] De fapt este vorba de iedul de caprioara (N.G.).

[23] La noi īn tara se īntīlneste jderul-de-copac (Martes martes), raspīndit prin padurile de foioase si prin crapaturile stīncilor din zona muntoasa, si jderul-de-piatra sau berca (M. foina), īn regiunea padurilor de deal (CD.).

[24] Azi Leipzig, oras īn R.D. Germana (CD.).

[25] I se spune, de fapt. dihorul-de-casa. Vezi si nota de la p. 27 (CD.).

[26] Mirosul greoi, neplacut este dat de un lichid secretat de niste glande aflate īn regiunea anala (N.O.).

[27] Umflatura se datoreaza infectarii locului unde a fost facuta muscatura (N.G.).

[28] I se mai spune si helgea (CD.).

[29] I se mai spune nurca ori vidra-mica (C.D.).

[30] I se mai spune lutra (C.D.).













Document Info


Accesari: 6822
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )