Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Aceasta e o scrisoare

diverse












ALTE DOCUMENTE

ZAPP SHARE FREE
chestionar auto
Vizita la Muzeul National din Tokyo
Catalogul clasei a XII Arp
De Ziua sigurantei rutiere, patrulele scolare Ón actiune
Foaie de raspuns - EPI
BUCHETUL PRIMAVERII
Despre iubire - de Kahlil Gibran
Categorie: A (179 filme)

†††† Aceasta e o scrisoare. Destinatarul ei poate fi oricine :eu, mama, femeia care ma va iubi tot restul vietii ei...nu conteaza. Nu conteaza cu adevarat nici daca cineva o va citi vreodata sau nu. Singurul lucru cu adevarat important e ca m-am decis sa o scriu acum, in zorii celui de-al douazeci si cincilea an al vietii mele. Viata mea asa cum a fost si este...e in fata voastra. Punct si de la capat...



†††† Mama si tatal meu se iubeau, asta pot spune cu siguranta. Mi-au intarit-o, fiecare dinspre propria-i parte, parca pentru a-si scuza, in felul acesta, vina ca nu mi-au fost parinti cu adevarat. Mama ratase, cu un an inainte , intrarea la medicina. M-am nascut eu, dar , la urmatoarea sesiune de admiteri, ea a reusit la examen. Avea douazeci de ani si a plecat din orasul nostru la facultate in Iasi, lasandu-ma in grija bunicilor. Pe de alta parte, a ramas tata, care lucra in cadrul celei mai importante fabrici din oras. Un tablou destul de intalnit in zilele astea,nu? Aproape ok...

†††† Singura parte cu adevarat ok e ca am ramas in grija bunicilor. Datorez faptul ca stiu sa vorbesc si sa scriu bunicului meu - si asta pe langa multe, multe altele. In acei ani ai primei copilarii, am fost inconjurat de o dragoste cum rar ii e dat unui copil sa poata duce. Vedeam teatrul in care lucrau bunicii mei in fiecare zi...asta insemna ca eram acolo la repetitii, la spectacole, in turnee...Nu stiu daca a fost un lucru bun sau rau, dar ,atunci, teatrul mi-a intrat in sange atat de bine, incat...incat acum pot minti foarte bine. Pot chiar privi omul in ochi, si nimeni nu-si da seama...

†††† Parintii de trup mi-i vedeam ,de obicei, in week-end. Pentru mine erau, din pacate, doar niste simpli vizitatori. Stiu ca asta a durut atunci. Doare si acum, dar...N-am putut niciodata simti pentru mama si tatal meu mai mult decat simplu respect .Poate parea prea dur si insensibil, dar nu-i pot considera parintii mei doar fiindca mi-au oferit, ulterior, casa si masa. Au fost multe clipe, in anii ce au urmat, cand as fi avut nevoie de ei si altfel. Am avut propriul meu fel de a fi nesuferit si problematic, si asta se datora si faptului ca ei nu-mi acordau atentia de care aveam nevoie, ca orice copil...Iata germenii egoismului in fasa...

†††† In al saptelea an al vietii mele, bunicul meu a murit. Era o seara friguroasa de decembrie, iar el a "ales" sa plece dintre noi intr-un moment cand nu se mai afla in casa nimeni altcineva decat mine. L-am tinut in brate in ultimele lui clipe constiente, si nu-mi voi ierta niciodata faptul ca l-am lasat pur si simplu sa se scurga, atunci cand mai puteam, inca, face ceva. 555b110f

†††† In clipa aceea, destinul meu s-a schimbat destul de brusc si dur. O data cu el, a pierit ultima urma veritabila de dragoste pe care am avut-o, pentru o buna bucata de vreme. Voi face o paranteza aici spunand ca, fireste, oricine poate contrazice asta - de unde sunt eu sigur ca e asa? Cum pot eu pune pe cantar dragostea unei mame catre fiul ei, veti intreba. ††††††††††††††††††††††††††††††††Adevarul e ca, pe de-a intregul, n-o pot face. Sunt convins ca acea dragoste exista si ca mama s-a straduit, in toti acesti ani, sa-mi fie bine. Nu e, insa, mai putin adevarat ca , in interiorul meu, m-am simtit (si continui sa ma simt) foarte trist si gol, in ciuda acestei iubiri. Ea nu ma schimba cu nimic fiindca nu pot nici acum, dupa atitia ani, sa-mi privesc mama altfel decat ca pe o prietena. Adevaratii mei parinti au murit, pentru mine, in 1988 si in 1991. Iarta-ma, mama...

†††† Revenind...In anul imediat urmator mortii bunicului meu, ne-am mutat cu totii in Iasi. Intre timp mama divorta , iar noi traiam alaturi de noul ei iubit, ce avea sa-i fie al doilea sot. Se adunasera deja destule pe capul unui copil "idiot" cum eram, si confuzia a sporit si mai mult, aruncandu-ma prada egoismului din care nu am reusit sa ma desprind nici azi. A aparut si fratele meu, si totul s-a dat peste cap definitiv.

†††† Au urmat aproape trei ani de aparent calm - asta daca nu punem la socoteala moartea bunicii mele si faptul ca in acel moment ma aflam ,desi n-o constientizasem inca, singur. Lucrurile au alunecat spre rau in momentul in care noul sot al mamei - cel caruia ii spuneam acum "tata"- a renuntat la serviciul unde lucra, in cautare de altceva. Acel "altceva" n-a mai venit niciodata (pana in ziua de azi, cel putin) . A inceput sa bea...initial, suportabilul bidon de bere zilnic. Zilnic...Nici un job nu mai era promitator daca nu era in zona de conducere, iar situatia materiala a familiei mele se deteriora, vizibil. De aici ,nenumarate conflicte incheiate cu usi trantite si urlete pe care vecinii le dezaprobau in tacere. Apoi doza de alcool a inceput , pe nesimtite, sa creasca...

†††† Din momentul in care noul meu tata a hotarat sa faca o "pauza", si-a dat seama ca era nevoie de un motiv suficient de bun pentru a face asta sa mearga. Motivul am fost eu si situatia mea scolara. Nu voi ascunde faptul ca ,in scoala, mi-a placut sa invat exact atat cat sa nu am probleme ,in ciuda profesorilor care ma credeau un mic "geniu" in burduf de caine. Mi-au fost antipatice in mod special disciplinele reale - n-a fost an scolar de la Dumnezeu in care sa nu fiu in pericol de corijenta la matematica. Pana in facultate, n-am avut insa nici o corijenta si am terminat liceul cu un onorant 8,20. Problema a fost exact felia reala a planului de invatamant, unde tata se incapatana sa obtina cu mine rezultate, in ciuda faptului ca-i explicasem foarte clar si deschis ca nu vad in matematica sensul vietii mele. Si, cand venea vorba de matematica, motivele de bataie erau nenumarate, va asigur...

†††† Am avut parte, incepand din gimnaziu, de corectii serioase, aplicate cu mare arta. Stia exact cum sa ma loveasca pentru a provoca durere fara ca asta sa lase urme , si profita din plin de aceasta "moderna" forma de educatie. Aveam si lungi "discutii" filosofice, in care el incerca, chipurile, sa ma convinga sa fiu educat de buna voie - in fapt, lungi monologuri in care parerea mea n-a contat nici o singura clipa. Eram deschis la dialog, fireste, dar speram si imi doream sa fiu si eu luat in seama. Orice copil isi doreste asta, chiar daca uneori compromisul parintesc e doar o iluzie bine construita. N-am avut parte nici macar de aceasta iluzie. Imi doream sa ma intalnesc mai des cu prietenii de la scoala, imi doream sa invat sa cant la chitara...Nimic din astea nu s-a petrecut. Replica servita era ironicul "tu sa taci cand vorbesti cu mine"... E adevarat, eram copil, si n-am fost chiar cel mai cuminte copil din lumea . Unele corectii erau perfect meritate, si recunosc asta. Dar de aici si pana la standardizarea bataii ca metoda de educatie e cale lunga...



†††† In toata aceasta atmosfera trista si presanta, a aparut brusc o minune. Minunea s-a numit, pentru aproape doi ani, Stefana si a fost prima mea iubita. Viata mea este ,cu siguranta, mai buna datorita ei. Tot ea m-a facut, insa, grozav de nefericit, fiindca nimic n-a mai fost la fel dupa despartire. Ii datorez in totalitate felul in care iubesc azi , cu bune si cu rele...

†††† In perioada in care eu si Stefana ne-am cunoscut si iubit, eram in plina explozie hormonala adolescentina. Asta inseamna, de fapt, ca vocea imi era in plina schimbare, ca extremitatilecresteau mai repede decat restul corpului - per ansamblu, eram tipul de adolescent la care nici o fata nu s-ar fi uitat. Faptul ca o fata a facut-o, totusi (si nu orice fata, sa ne intelegem bine...Stefana era una dintre cele mai frumoase fete din liceul meu), m-a transpus intr-o cu totul alta lume,unde totul era posibil. Eram iubit din nou...Ei bine,m-am simtit din nou ca in vremurile micii copilarii, alaturi de bunici.

†††† A fost bine pe de-o parte, rau pe de alta. Era bine, fiidca renasteam - rezultatele mele scolare s-au ameliorat simtitor in acea perioada, si raul din familia mea ma afecta din ce in ce mai putin. A fost rau, insa, fiindca tot acel bine mi-a adus din nou aminte de raul pe care-l facusem cu ani in urma, lasandu-mi bunicul sa moara. Au fost cei mai grei ani pentru mine din punctul acesta de vedere. Suportam destul de greu ideea, "ajutat" fiind si de vesnicele certuri de acasa. In cele din urma mi-am revenit numai datorita unui soc mai mare decat amintirea iernii din'88: relatia mea cu Stefana s-a sfarsit destul de ciudat. Lucrurile au stat cam asa: tatal ei nu era de acord sa ne vedem, fiindca Stefana trebuia sa aiba ambitii mediciniste, iar eu ma prezentam peste tot, in naivitatea ideii ca voi fi lasat sa fac in facultate ce imi doresc, drept un viitor actor. Viziunile noastre de viitor "nu se prea potriveau", si trebuia facut ceva. Am vorbit cu Stefana despre asta si am hotarat sa ii facem pe plac tatalui ei, pana dupa examenele de intrare la facultate. O data amandoi reusiti unde ne doream, aveam sa ii punem pe parinti in fata faptului implinit ca nimic nu ne putea desparti.

†††† Partea nostima e ca tatal ei a reusit sa o convinga , probabil, pana la capat si despartirea ce trebuia sa fie doar temporara a devenit definitiva. Am ramas cu o rana adanca in suflet, si tristetea m-a doborat . Au urmat cateva luni in care amandoi am suferit in tacere. Fiecare din noi si-a dorit, dupa o vreme, sa reluam relatia, dar eu n-am facut nimic fiindca imi inchipuiam ca nu mai am loc in inima ei ; pe de alta parte, ea isi inchipuia ca ma ranise atat de tare incat n-as mai fi acceptat niciodata sa o numesc iubita. Ne-am invartit in jurul cozii pana cand in viata ei a aparut cu adevarat cineva nou si cand am discutat toate astea, nu mai era nimic de facut. Totul ma durea a treia oara.

†††† Nimic nu se schimbase, in tot acest timp, in familia mea. Aveam nouasprezece ani, si totusi ramaneam sclavul unui program idiot care imi impunea sa fiu acasa la ora zece seara, indiferent daca mergeam la un concert sau la o petrecere. Se adunasera, deja, prea multe batai si nu mai puteam. La mijlocul primului semestru al primului an de studii in psihologie la Universitatea din Iasi, am fugit intaia oara de acasa.

†††† Orasul care m-a primit a fost Bucurestiul. Necopt fiind, insa, nu-mi asigurasem nimic in Bucuresti inainte de a pleca, asa ca saptamana petrecuta departe de casa a fost o excursie esuata in care rabdam de foame ziua si noaptea ma odihneam prin scarile blocului. In cele din urma, invins, m-am prezentat la usa rudelor mele din Bucuresti, pretextand ca am nevoie de numarul lor de telefon pentru a putea sa ma programez la interviuri pentru vreo slujba. Mama a venit, fireste, a doua zi. Tinandu-ma tare si incercand sa mimez indiferenta, speram in secret sa ma cheme inapoi - ceea ce s-a si intamplat. Am acceptat, cu ascunsa usurare si nedisimulata teama, fiindca stiam ca acasa nu ma asteapta lucruri prea bune. Noaptea aceea , am avut o lunga discutie cu mama -prima in care i-am vorbit cu adevarat despre ce se petrecuse si se petrecea in mine. Din acea seara, cred, ea a inceput sa vada cu adevarat ce se petrecea in familia noastra. Totul s-a petrecut, din pacate, prea tarziu...

†††† M-am intors in Iasi si mi-am putut continua fara probleme studiile, caci nici un rau nu fusese facut situatiei mele scolare. Acasa, lucrurile erau ,insa, cu totul altfel. Exact asa cum sperasem, plecarea mea a aratat alor mei ca ceva nu era in ordine cu mine. Din pacate, tata n-a reactionat normal , considerandu-mi atitudinea drept una nesimtitoare , nerecunoscatoare in fata educatii primite. Bataile au continuat ,alternate cu discutii sterile, ce nu duceau nicaieri.




†††† Primele lui crize schizofrenice au inceput sa apara la inceputul lui 2001. Brusc, nu mai eram eu singurul care gresea in casa. Toata lumea era impotriva lui, nimeni nu-i mai egala standardul. E adevarat, e greu sa te ridici la nivelul asteptarilor muncind ca medic specialist laborator clinic la doua spitale plus o policlinica privata si predand microbiologie la o scoala postliceala sanitara, sau invatand cu note peste 8 la scoala si suportand trei antrenamente profesioniste de tenis pe saptamana la varsta de 11 ani...

†††† Cam in acea perioada, am inceput sa ma trezesc cu adevarat. Aveam probleme destul de mari cu somnul si, in cursul lungilor perioade de insomnie ce au urmat, gandul imi zbura mereu la ce as putea face pentru ca viata mea sa fie mai buna, mai fericita. N-am gasit nici un raspuns constient, dar, in acea perioada, egoismul s-a insinuat definitiv la radacinile comportamentului meu de fiecare zi. Am inceput sa devin, oarecum, mai rau si, de atunci, nimeni n-a mai reusit sa ma scape de felul acesta de a fi.

††† Am iubit din nou curand, impartind din nou aproape doi ani cu o colega de facultate cu un an mai mica. N-am mai putut , insa, sa fiu ca la inceput. Felul meu de a iubi s-a transformat intr-unul foarte egocentric. N-o iubeam pe Roxana pentru ce era ea, ci pentru ca o voiam pentru mine, imi doream ca ea sa-mi creeze din nou fericirea pe care o traisem in copilarie- singura fericire veritabila pentru mine.

†††† De atunci, ma atasez neobisnuit de repede de oameni, fiindca imi doresc eliberarea cat mai rapida si profunda de suferinta . Mereu sper ca cea de langa mine este femeia care va fi capabila sa faca asta. Fireste, ma simt vinovat pentru ca fac in asa fel incat totul sa se invarta doar in jurul meu, asa ca ma dedic, in exterior, pe de-a intregul persoanei iubite. De la marunte daruri zilnice pana la sex ,in toate femeia de langa mine e pe primul loc, in dauna mea. Ma razbun ,insa, manipuland relatiile in asa fel incat, undeva, in interiorul meu, sa ma stiu superior fiintei iubite. E trist, e groaznic, e de neiertat...Poate ca asta dovedeste ca nu mai am suflet de loc. Dar acesta sunt eu acum, si povestea continua...

†††† Si relatia mea cu Roxana s-a sfarsit la fel de ironic :acelasi tata care impune despartirea fiindca nu sunt modelul ideal de ginere. De data asta, am suferit ceva mai putin. Roxana era, alaturi de faptul ca incercam sa fiu un sprijin pentru mama si fratele meu, motivul pentru care continuam sa raman in Iasi. Cochetasem in tot timpul ce trecuse cu ideea ca ar trebui, totusi, sa plec si cand Roxana mi-a dat papucii, am stiut ca timpul plecarii definitive sosise. S-a scurs cam o luna si jumatate, in care am strans in mod constant maruntisul pe care mi-l dadeau ai mei. Mi-am incheiat, voalat, conturile cu toti amicii mei si am parasit definitiv Iasiul in dimineata zilei de 9 iulie 2002, fara sa anunt pe nimeni . A doua zi, era ziua de nastere a mamei mele...

†††† De atunci , am mai vazut orasul alor mei doar de doua ori. Prima oara s-a petrecut in aprilie 2003, cand am reprezentat in calitate de percutionist, alaturi de colegii mei de trupa, Bucurestiul la un concurs studentesc de folk. Singurul premiu pe care mi-l doream - si pe care l-am si obtinut - de la acel festival era recunoasterea ca pot face ceea ce imi doream: sa cant. In lunile ce au urmat am inceput sa invat de unul singur sa cant la chitara, sa-mi fac propriile cantece. A doua oara am vazut Iasiul in martie 2005 cand a trebuit sa ma intorc in Iasi pentru a-mi preschimba buletinul de identitate. Cateva luni mai tarziu, castigam primul meu premiu la un concurs de folk...

†††† Drumul meu a trecut, in anii ce au urmat, prin Cluj, Bucuresti si Targoviste, iar acum scriu toate astea cu cateva saptamani inainte sa ma intorc ,cu arme si bagaje, inapoi in Bucuresti. In decembrie 2003 am reluat legaturile cu tatal meu natural - acum un om de afaceri respectat in orasul unde m-am nascut - dupa o pauza de mai bine de doisprezece ani. Mi-a fost (si continua sa-mi fie) frica. In viata mea au mai existat, de atunci, multe femei. Pe unele le-am iubit mai mult, pe altele mai putin, pe altele de loc. Am fost inselat si am inselat si eu, la randul meu. Am incercat sa uit, sa traiesc cu adevarat liber si dezinhibat, dar, desi a trecut destul timp si influenta directa a familiei mele dezbinate nu se mai simte, continui sa iubesc disperat. Asemeni unui om amenintat cu inecul, incerc sa ma pastrez la suprafata impingandu-l la fund pe cel care a sarit in apa pentru a ma salva. Dau, isteric, din maini si din picioare, lovind si zgariind pe cei care se apropie prea mult de mine, impotriva a insasi ceea ce iubirea inseamna, de fapt. Raman, de aceea, trist si singur in continuare, si cercul vicios se perpetueaza.

†††† Va fi greu, din ce in ce mai greu pe masura ce anii trec, sa schimb felul in care traiesc. Stiu ca trebuie, stiu ca gresesc, stiu ca egoismul din mine trebuie ucis. Am scris toate astea cu gandul la un inceput - un nou inceput ce ar trebui sa se nasca o data cu primul meu sfert de veac pe Pamant. Se spune ca daca iti recunosti vina, ea e pe jumatate iertata . Voi continua sa cred in mine, sa cant si sa sper, ceva mai responsabil de data asta. Numai cred ca pot razbate peste tot ce va fi sa fie de unul singur. Tocmai de aceea, insa, am nevoie de ajutor. Ajutor...













Document Info


Accesari: 2943
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )