Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































JOCURI DE VACANTA

diverse












ALTE DOCUMENTE

Vintila - Peripetii noi
VIOLENTA IN MEDIUL SCOLAR
IPERCOMP
Legea insuficientei
Cele cinci elemente chinezesti
Demonomagia - Citeva notiuni de demonologie
proverbe despre munca, adevar minciuna etc
BATRANETE
Cultura Schela Cladovei: unelte de corn de cerb si colt de mistret
ANALYSIS OF FARMERS REACTION TO POLICY OF PROMOTING ORGANIC FARMS IN ROMANIA USING PROBIT MODEL

JOCURI DE VACANŢĂ

Invidiosi pe televiziunile nationale, care, nu-i asa, într-o perioada de mari prefaceri socio-politice cum ar fi inundatii, surpari de sate, canicula, furtuni, grindina, conflicte aliate etc., organizeaza într-o veselie tot soiul de jocuri de vacanta, ba una dintre ele chiar si un concurs în urma caruia sa se bata în cuie care cei mai mari români din toate timpurile, ne-am decis sa participam si noi la aceasta actiune caritabila, prezentând 7 (sapte) dintre cei mai reprezentativi eroi ai perioadei postdecembriste, oameni tot unul si unul, si care, cu adevarat, fac onoare si cinste acestui popor.




Nu vrem sa fim didactici, dar problema asta chiar comporta o discutie aparte. În primul rând datorita mutatiilor aparute de-a lungul timpului în modul de perceptie a eroilor. Pâna în urma cu câteva decenii, lucrurile erau cât se poate de clare: eroul era un ostas cazut pe câmpul de lupta. Ce cauta el pe câmpul ala si din ce cauza a cazut nu e treaba noastra. Important e faptul ca eroul era mort, iar fapta sa binemerita din partea urmasilor. Rasplata suprema în astfel de cazuri era o medalie ori o scrisoare lacrimogena transmisa familiei si, de obicei, nemurirea numelui pe o placa de marmura.

De la o vreme, chestiunea s-a pus altfel: nemaifiind razboaie iar societatea româneasca având în continuare nevoie de modele - dar de unele pline de vigoare barbateasca, tepene si robuste - s-a apelat la formula eroilor în viata. Asa au aparut mai întâi Eroii Muncii Socialiste, iar dupa aia Eroii Revolutiei Române din Decembrie. Barbati de barbati, unul si unul cu totii, obiect al admiratiei mute a unora si al invidiei celorlalti.

Din acest punct de vedere - statisticile o spun - România ocupa un meritat loc fruntas în lume: suntem tara cu cei mai multi eroi în viata pe cap de locuitor.

si pentru ca trebuia creata o traditie si în acest domeniu, am creat-o: numai eu stiu vreo trei-patru eroi ai revolutiei decembriste care au fost si eroi ai muncii socialiste.

Cum spuneam, eroii din 18118s1814s tâi, cei morti care va sa zica, se caracterizau prin niste trasaturi abstracte, inumane si pe care le-am putea numi, fara a gresi prea tare, metafizice: vitejie, curaj, abnegatie etc.

E de la sine înteles ca posedând astfel de atribute, ei au fost si au ramas schematici, fara viata, ia niste principii acolo, sa fie. Urmare, de la o vreme nu li s-a mai simtit lipsa nici nevoia, si au fost lasati sa vegeteze pe soclul lor nemuritori si reci.

Spre deosebire de acestia, eroii moderni, contemporanii nostri de care vorbeam mai sus, sunt plini de viata, stenici, doldora de trairi si sentimente contradictorii, complecsi adica. În ei, simplul cetatean va gasi, deopotriva, reminiscente ale eroului din mitologie - care era perceput ca un semizeu, ca o persoana legendara aparuta în urma concubinajului dintre o zeitate centrala si un politician local - dar si prefigurari morale ale secolelor care vin: cinste, responsabilitate, altruism, demnitate, decenta etc.

De altfel, nici nu-i prea mare filosofie în ce spunem noi, fiind la mintea cocosului ca un tânar, de pilda, n-are cum sa-si formeze si consolideze personalitatea urmând un model mort. Nu degeaba se spune în popor ca, uite, ai în fata ta un exemplu viu, nu unul care-i teapan ca lemnul, poti sa-i dai si cu parfum de prune pe la nas ca tot cu ochii holbati la cer ramâne.

Acesta este si motivul parantezei de fata: în cele ce urmeaza nu vom prezenta nici un erou mort ci, în exclusivitate, eroi vii. Niste eroi ai zilelor noastre deci, niste oameni din rândul nostru, niste modele carora daca nu le veti urma exemplul, atunci numai al vostru sa fie pacatul. Pentru ca, deocamdata, cei de mai la vale par a fi viitorul tarii. Poate ne înselam, poate nu. Avem însa constiinta împacata ca ne-am facut datoria. Dumnezeu sa v-ajute! 

1. Impostorul

Ca specie, face parte din categoria privilegiata a acelora care nu stiu nimic dar se pricep la toate. Ca individ, acelasi înfloreste în toate regimurile si în toate tarile slabe de constitutie, fiind purtatorul de stindard al amatorismului pagubos si al experimentelor decizionale îndeobste si firesc ratate.

Fiind noi însine de-al locului, patriot deci, acceptam ideea ca impostorul român face exceptie de la regula. Asta pentru ca, dotat de la natura cu un fel de obedienta agresiva (ca sintagma nu este gresita, vom demonstra în cele ce urmeaza), el a depasit faza amatorismului.

A devenit un fel de struto-camila, de profesionist altoit pe un trunchi gaunos care, având radacinile uscate si nemaiputându-si trage seva din candoarea si solicitudinea diletantului, nu rodeste  altceva decât niste flori urât mirositoare ce viciaza atmosfera din jur.

În gamalia-i de creier de gaina, respectivul traieste sub imperiul fantasmei ca adevarata lui vocatie, singura care îl va propulsa pe fusteii anemici ai societatii - dându-i astfel prilejul sa faca dovada superioarelor sale calitati - este politica.

Drept care, odata ajuns la vârsta maturitatii biologice, nu viseaza altceva decât sa se înregimenteze în partidul aflat la putere - n-are importanta care, numai la putere sa fie.

Pentru atingerea idealului, da tot ce poate: da din gura, da din coate, da din punga, se screme, asuda, pupa mâini, obraji, funduri, face matanii în biserica în care n-a mai calcat de la botez, calca peste prieteni, peste neamuri, peste cadavre - ,,daca tara o cere'' si daca asta îl ajuta sa-si atinga visul: un loc eligibil pe o lista încropita într-un cabinet obscur, care sa-i asigure functia, dreptul si micul ciolan.

Ei, si odata treaba asta rezolvata, ti-e mai mare dragul sa-i privesti metamorfoza! Gândul ca de acum va sta la masa mai-marilor (chiar daca la început va fi repartizat mai la coada, tot masa se cheama ca este) îl aduce în pragul orgasmului existential. Dintr-o data obrajii i se rumenesc si i se umfla ca pompati cu aer, ochii îi stralucesc pofticiosi în toate partile, iar burta începe sa-i creasca precum la gravidele în luna a noua.

Ca sa para viril si bun de tavaleala, îsi tunde parul cât mai scurt si o ia la goana dupa fuste ca o catana abia întoarsa de la razboi.

Întrucât schimbarea asta de look trebuie adusa la cunostinta maselor cât mai largi, altruist din fire fiind, aduna câteva suflete calatoare dintr-o mass- media tot mai înfometata si mai obedienta odata cu trecerea timpului si inaugureaza, dupa traditionalul cocktail cu popi, odiseea etalarii noilor demnitati: masina la scara, secretara din antecamera cu cel putin doi metri de picioare, celularul de la bracinar, cardul si cartea de vizita cu chenar cacaniu, pe care numele si functia lui sunt tiparite cu litere de zece ori mai mari decât cele ale institutiei care s-a pricopsit cu o asemenea loaza.

O urma de bun simt, ratacita nu se stie cum prin vidul quasitotal al bibilicului, îl face sa nu se laude singur. Îsi rezolva problema strângând în juru-i o droaie de lustruitori de funduri la fel de geniali, care, pentru un suc zborsit si un pumn de alune expirate, îi sorb cuvintele mai dihai ca lui Mesia, îl perie galant pe costumul devenit peste noapte de firma si-i înmâneaza, saptamânal, câte o diploma de taietor de frunze la câini fruntas pe ramura.

Baiat suportabil, chiar simpatic atât timp cât e tinut în lesa maruntei lui nimicnicii, impostorul devine periculos odata ce pune mâna pe functie. Neavând geniul constructiei si trebuind sa dovedeasca de ochii lumii caruta de bani ridicata la fiecare chenzina, individul face ceea ce stie mai bine: distruge, maculeaza, umileste, induce vinovatii închipuite unor oameni net superiori lui, facându-i în cele din urma sa-si ia lumea în cap si sa lase locul unor nulitati de acelasi calibru cu ,,unsul'' partidului. Atotputernic si atotstiutor dintr-o data, semidoctul ajunge la limita de sus a competentei sale: devine vataf.

Numai ca, aici e aici: diferenta dintre el si profesionistul sadea este constituita tocmai de sensul dat pacatoasei asteia de competente.

Profesionistul de rasa judeca subalternii si superiorii ierarhici prin prisma lucrului util realizat de acestia si decide singur asupra oportunitatilor acestui proces.

Impostorul, în întreaga-i cariera, va asculta totdeauna de sefii pe care-i are - iar daca nu-i are, îi inventeaza, nici-o problema! - si nu va lua niciodata o decizie personala.

Cât priveste evaluarea subalternilor sai, el se va baza exclusiv pe criterii abstracte, considerând competent pe acela care respecta regulamentele de tot soiul (interioare, exterioare, trecute, prezente, viitoare etc.), cutumele functionaresti de la Pazvante Chiorul încoace, precum si formele de status quo care-i dau sentimentul eternizarii fundului pe scaunul cu pernite. Punctualitatea, semnatul condicii de prezenta la sosire si plecare, biletul de voie si pentru mersul la closet, sedintele ,,de lucru'' tot mai dese si mai lungi (si, daca se poate, începute la orele foarte mici ale zilei), hârtogaria, notele cu problemele ,,arzatoare'' înaintate unor sefi care nu i-au cerut niciodata asa ceva, darile de seama si rapoartele de activitate saptamânale, orele ,,fund'' nu orele ,,cap'', iata ce reprezinta raiul derbedeului! Toate acestea, transformate în norme exclusive de apreciere a altora - dar si a sa, desigur - îi creaza certitudinea valorii personale, a competentei profesionale si a unicitatii sale pe pamânt. Impostorul devine astfel inovator: bunul (!) mers al serviciului primeaza asupra serviciului însusi, a obiectivelor si strategiilor acestuia!   

Are si esecuri, evident. Unul se produce când partidul pe care l-a servit cu de toate nu mai câstiga alegerile, celalalt când  îsi da seama ca mai bine investea ,,de toatele alea'' în alta zona politica... Dar cel mai mare si mai dureros dintre ele apare atunci când noua formatiune învingatoare (pentru el doctrina este mijlocul si nu scopul parvenirii) nu îl vrea în ruptul capului pe post de specialist, de tehnocrat sau macar de functionar public. În prima faza a caderii de pe fotoliul cu învelitoare de matasa se vestejeste ca mimoza, ajunge melancolic, are mania persecutiei, opreste oamenii pe la colturi si se plânge de marea nedreptate ce i se face luându-i-se celularul si sefa de cabinet priceputa la limbi.

În faza a doua, devine violent si urla ca din gura de sarpe ca e persecutat politic si ca în tara asta nenorocita adevaratele competente sunt înnabusite din fasa. Drept care, într-un gest hamletian, cu lacrimile în coltul ochilor înrositi la gândul atâtor chiolhane pierdute din pricina unor tâmpiti de alegatori, dezamagit ca i s-a platit cu aceeasi moneda cu care el însusi platise cu putini ani în urma altora, îsi anunta public demisia din mica-i sinecura, exact la câteva saptamâni dupa ce, oficial, fusese dat afara.

Din fericire pentru el, în tara asta orice minune dureaza cel mult trei zile. Se va gasi întotdeauna un semidoct si mai mare, posesor al vreunei functii bine remunerate si al unor avantaje colaterale cu mult superioare celor oferite de functie, care, dorind sa fie regele chior în tara orbilor, îl va scoate de la naftalina si-l va prezenta natiei drept modelul de competenta de care aceasta avea nevoie ca de cuie în talpa.

si astfel, impostorul devine etern.

 2. disidentul fĂcut cu de-a sila

(file dintr-o autobiografie gasita pe strada)

,,Subsemnatul de mai jos, spre deosebire de alti compatrioti de acelasi leat cu mine, care declara senin ca s-au nascut dupa '89, eu am vazut lumina rasaritului în urma cu exact atâtia ani câti numar acum. Prevestita cu multe veacuri înainte în diverse cronici si letopisete, nasterea mea a coincis cu desfiintarea exploatarii omului de catre om care, din acel moment, s-a desfasurat invers.

Copilaria mi-a stat dintr-un început, ca sa zic asa, sub semnul opresiunii, ea consumându-se într-un lagar - cel socialist si în anii unei dictaturi - a proletariatului. Din aceste cauze, înca din leagan am manifestat certe aptitudini de aparator al drepturilor omului luptând din rasputeri împotriva cutumelor care îngradeau libertatea de exprimare si facând lejer în pantaloni pâna la vârsta scolarizarii. Urmare: am ajuns unde am ajuns numai prin forte propri, fara nici un amestec din afara. Credincios acestui principiu moral, dupa o matura chibzuinta asupra destinului în posteritate-mi, înca de la trei ani am luat hotarârea sa-mi închin viata si activitatea celor multi, dar multi. Asa am ajuns disident de la cinci ani, calindu-mi în aprige confruntari ideologice un caracter de fier, inflexibil si dur, datorita caruia si astazi pun mai presus de orice, orice.

În paralel, am învatat sa citesc înainte de vreme, fenomen care mi se întâmpla din pacate si astazi. Spun din pacate, pentru ca meteahna asta mic-burgheza (singura de altfel) m-a împiedicat de-a lungul vietii sa învat si eu o meserie ca lumea si sa ajung o persoana respectabila precum politicienii, de pilda.

Primele carti studiate au fost si singurele aflate în biblioteca personala a familiei. În ordinea descoperirii lor prin podul casei, ca si capace pe borcanele cu muraturi ori atârnate în cui pe usa celei dintâi initiative private a neamului meu, acestea au fost: Letopisetul Ţarâi Moldovei de Grigore Ureche, Poesii de George Cosbuc si Istoria PCUS (bolsevic) de cu totul altii.

Datorita lor m-am format ca om si ca intelectual, atributele fundamentale ale personalitatii mele fiind si astazi respectul fata de stramosi - pe care nu preget sa-i pomenesc în fiecare clipa mai tensionata a vietii, legatura indestructibila cu natura - în special cu aceea de gen feminin - si revolta împotriva a orice si oricui nu zice ca mine. Calitati rar întâlnite desigur si care ma recomanda drept un model demn de urmat de generatiile viitoare.

Întâiul puseu al disidentei l-am consumat - asa cum deja am facut mentiunea - la cinci ani si a fost îndreptat exclusiv împotriva modului inuman în care reprezentantii de frunte ai comunismului tratau masa poporului. Îmi aduc aminte cu nostalgie si astazi de puritatea acelui moment de gratie pentru destinul meu. La gradinita fiind, eram coleg de studii cu fata secretarului primariei comunale, o fiinta (fata) întru-totul abominabila, cu manifestari ce nu cadrau cu spiritul de solidaritate sociala al doctrinei de ieri si de azi. Datorita ei (a fetei) am realizat înca de pe atunci prapastia care va desparti în cele din urma burghezia comunista de poporul democrat. Caci totul ne despartea: când ne controla de curatenie tovarasa, noi dam cu degetele furca prin par, în vreme ce urmasa nomenclaturistului folosea piepten; noi aveam mâinile murdare si aspre, ea curate si catifelate; noi ne spânzuram de gât o traista de cânepa sau lâna, ea ghiozdanel cu doua catarame aurii; noi în picioare desculti sau cu ghetele fratilor mai mari, ea în pantofiori cu fundite; în recreatia mare noi mâncam turta cu marmelada ori untura, ea pâine cu unt si salam. s.a.m.d.

Evident ca mica noastra celula instituita ad-hoc la îndemnurile parintilor a luat atitudine în mai multe rânduri: ba îi puneam piedica taman când era în fata unei balti, ba o loveam întâmplator peste mâna când voia sa consume acele odioase ramasite ale mentalitatii de clasa, ba îi furam pur si simplu mâncarea din ghiozdan si ne sacrificam consumând-o din sincera dorinta de a o feri pe viitor de alte previzibile devieri ideologice. Ce vreti, ne adaptam si noi vremurilor si adoptam masuri în functie de contextul politic international.

Lupta asta de partizani a durat câteva luni bune, mai exact pâna când în sat s-a raspândit zvonul ca nomenclaturistul a fost debarcat cu arme si bagaje de la putere, dovedit fiind de-o persoana vigilenta din cadrul biroului de partid cum ca nemernicul ar fi atasat la dosarul de cadre numai diploma de la cursul de alfabetizare, nicidecum pe cea de facultate urmata la Sorbona. Mama lui de coada de topor!

În ceea ce ne priveste pe noi, cei care am dus care va sa zica greul acestei batalii de demascare a dusmanilor poporului, ei bine, fireste ca eram mândri, fireste ca am catalogat cum se cuvine o astfel de victorie pe care îndraznesc sao numesc istorica. În seara cu pricina, pe când ziua se-ngâna cu noaptea iar liliecii îsi începusera dansul buimac prin aerul înmiresmat de aburii de tuica facuta pe sub mâna la cazanul unui chiabur sub acoperire, ne-am trimis semnale luminoase prin aprinderea unei cârpe înmuiata-n untura dându-ne întâlnire pentru dimineata urmatoare. Nici nu s-a crapat bine de ziua, ca am si tulit-o spre gradinita, unde, în par, am decis sa o asteptam pe mironosita cum ar veni la portile cetatii.




Cum a aparut pe ulita, am izbucnit în strigate de revolta, am înconjurat-o din toate partile si, ajunsi la capatul rabdarilor prajite, i-am smuls însemnele burgheze de pe umar: ghiozdanul cu mâncare si cele doua catarame aurii. Stupoare, în el se afla doar o bucata de turta cu magiun! Ca sa vedeti ce scoala aveau în ei reprezentantii burghezo-mosierimii! Adica, vezi Doamne, acum facea parte din multime, traia si mânca la fel ca noi! Ce sa-ti spun! Dar nu i-a mers! Fara a ne lasa o clipa intimidati de fariseismul individei, ne-am continuat demonstratia anticomunista pâna când am obligat-o sa plece cu lacrimi în ochi acasa. Doamne, ce satisfactie politica! Ce sentiment al datoriei împlinite! Ce ...!

Saptamâna urmatoare, infamanta familie a disparut din sat. Unii ziceau ca la Bucuresti, altii c-ar fi fugit cu-n avion cu reactie în America ...

N-am mai stiut nimic despre fata pâna zilele trecute, când un var îndepartat mi-a spus ca fosta profitoare s-ar fi întors pe meleagurile natale. Cica ar fi venit ca  reprezentanta în România a unei mari corporatii industriale de peste ocean.

Mare scofala, ce sa zic! Acum e usor pentru unii sa se dea disidenti si oprimati ai regimului! Pai da, e usor! Ca-n vreme ce ei se lafaiau pe-acolo prin apus, noi mâncam salam cu soia si construiam cea mai umana si înaintata societate din lume. si-acum vin ei ca nesimtiti sa ne-o ia de la gura, dându-ne-n schimb tot salam cu soia, ca cica-i fara colesterol! Auzi minte la ei, de parca noi n-am fi stiut ce-i ala colesterol si n-am fi luptat cu el din deceniul noua si pâna acum, mâncând dracul stie ce, de la lobode si fasole si pâna la varza si urzici! Am fi fost în stare sa mâncam si rahat cu perje si pere ori micsunele, numai sa ne vedem scapati odata de regimul ala odios si sa putem intra si noi în sfârsit pe-o dieta cât de cât normala. Pai cum!

Macar daca fata aia ar fi avut bunul simt sa ne multumeasca, pentru ca datorita noua a ajuns unde a ajuns, ca daca nu eram noi - ia, niste copiii nevinovati, acolo, dar vigilenti si responsabili - acum, în loc sa se dea mare capitalista, ar fi facut parte din fosta nomenclatura comunista si-ar fi durut-o-n paispe de toate. Treaba ei!

... Mai departe, viata mea a decurs liniar. Într-o dimineata am plecat la scoala, într-una m-am pomenit pionier si-n alta utecist, iar dupa ce-am intrat în politica - devenind membru de partid, cum se spune - mi-am vazut visul cu ochii: m-am ocupat numai de ceea ce mi-a placut mie mai mult în viata: revolutiile. si de-atunci am tinut-o tot într-o revolutie: care industriala, care agrara, care stiintifico-tehnica, care ideologica sau culturala, care ...

Doamne, si ce vremuri si ce oameni mai erau pe vremea aceea! Îmi dau lacrimile când ma gândesc la sacrificiile tuturor generatiilor care-au trait pe-atunci! Mdaa, alta lume!

Dintre toate - si cu adânca nemultumire marturisesc asta - cel mai putin mi-a placut revolutia din urma, de-acum câtiva ani. Aia, domnule, zi-i sa-i zic... Extraordinar, îmi sta pe limba si nu pot...! În fine, aia, domnule, care-a dat tot atâti revolutionari câti locuitori erau pe-atunci. Zic ca-s nemultumit, pentru ca ce-a fost aia, domnule, revolutie? Pai asa de fac revolutiile? Fara pic de strategie, fara tactica, fara mijloace, forme si metode de lupta? Ca le-am si spus alora de ma fugareau de zor prin cladirea Sfatului Popular - ca sa ma puna sef la CPUN-ul local, nicidecum sa ma bumbaceasca, asa cum tendentios a aparut într-o anumita parte a presei - le-am spus ca, bai tovarasi, ca de-acum e liber sa ne adresam cum vrem, bai tovarasi, stati putin si nu mânati/ ca tot peste mine dati/ peste-un an sau doi, sau trei,/ când v-ati satura de ei./ Credeti voi ca astia noi/ sunt mai firoscosi ca noi?/ De-ie domnul, dac-o vrea ... / Veniti voi la vorba mea!

si uite c-am avut dreptate, domnule. C-acum câtiva ani, au intrat în casa peste mine si numai în genunchi nu mi-au cazut: ca sa nu-i las, c-au si ei un partid de tâta ce trebuie crescut ca lumea acolo, ca daca eu, care-s politician cu vasta experienta, nu-i ajut si nu candidez pe listele lor se duce dracului orasul de râpa... Ce sa fac, mi-a fost mila de ei si i-am ajutat pe unde-am putut: ba ca consilier, ba ca manager general pe ici-colo, ba ca parlamentar ...

Ca de-asta zic, si-i bine sa înteleaga si astia tineri, domnule, ca gaina batrâna face zeama buna. Nu cu flustureli de doi bani, nu cu experimentele unor putoi care n-au împlinit bine treizeci de ani si se si cred buricul pamântului, ci cu experienta unor oameni hârsiti de zeci de ani în tot soiul de revolutii! Numai asa poate creste tara, numai asa ajungem unde-am fost cândva, numai asa putem câstiga stima natiunilor uimite. Pai cum altfel? 

În rest, pe timpul serviciului meu numit viata nu s-a mai întâmplat nimic deosebit. S-au mai nascut niste oameni, s-au însurat si au facut copii, au murit... A, da, a mai fost si aia, domnule, revolutie aia anticomunista. Prin '89, parca...''

3. recurentul sau omul nou

Nu stiu daca acesta este termenul potrivit, în mintea mea însa el ar trebui sa însemne cel ce revine, cel care recupereaza în forta ceea ce a pierdut cu ceva timp în urma si care face pe dracu-n patru sa fie iarasi ce-a fost si mai mult decât atât.

Cine si ce reprezinta cu adevarat un astfel de ins, nu-i usor de spus. Client nepedepsit al celebrului si niciodata pus în practica punct 8 al Proclamatiei de la Timisoara, el este pe atât de complex pe cât îi permit complexele lui primitive si bunul nostru simt colectiv care, în astfel de cazuri, seamana mai mult a prostie.

Daca ar fi sa-l cuprindem într-o sintagma integratoare, ea nu ar putea fi decât aceasta: individul este, cu adevarat, mult trâmbitatul om nou de care se vorbea în trecutele documente de partid carora, din pacate, nu le-am dat crezare si importanta la momentul cuvenit.

Uitându-te la el cu câta impertinenta se agata în continuare de tot ceea ce presupune scara sociala, ajungi la concluzia ca revolutia, reforma, libertatea de expresie, democratia, drepturile omului, egalitatea de sanse, pluripartidismul si celelalte pentru el au fost inventate, lui i se adreseaza si numai el stie sa se foloseasca de ele. Nici n-ar fi de prea mare mirare, întrucât - spre deosebire de o liota de netoti care dormeau sub perna cu Eminescu, Platon ori Shakespeare - el a fost printre putinii care au citit ,,Capitalul'' din scoarta-n scoarta, iar acum nu face altceva decât sa-l puna în practica.

Biologic vorbind, numara peste saizeci de primaveri, însa nu sunt rare cazurile când vârsta acestuia coboara îngrijorator spre 40-45 de ani; politiceste, e devotat aceluiasi ideal din tinerete: cum s-ajunga mai sus calcând mitocaneste cu cizmele pe sufletul tuturor, având însa suficienta abilitate în a lasa impresia ca tot ceea ce face este în folosul multimii, nu al lui personal.

Sa vedem însa care-i sunt trasaturile definitorii:

a) egolatria, cu întreg siragul de calitati apartinatoare ei:

* megalomania sau, altfel spus, certitudinea ca el e buricul pamântului si ca lumea n-a mai cunoscut o asemenea podoaba pâna la aparitia lui pe pamânt;

* autismul, adica trairea intensa exclusiv a propriei vieti interioare, ceea ce duce iremediabil la anihilarea perceptiilor despre lumea înconjuratoare;

* paranoia progresiva, de unde delirurile halucinatorii de persecutie, de grandoare, de gelozie, erotice, hipocondrice s.c.l.;

* schizofrenia, în fine, ce duce la destramarea accentuata a functiilor psihice si, de aici, la pierderea contactului cu viata concreta; el ajunge astfel sa traiasca într-o lume paralela, diferita structural de aceea careia îi apartine fizic si care, acum, are alte legi si se închina la cu totul alte valori decât ale lui;  

b) acut sentiment gregar. Pentru ca recurentului nu-i place sa se asculte singur când vorbeste, se aduna câte cinci-sase la coltul strazii si pun la cale orasul, judetul, tara si mai nou Uniunea Europeana; asta, în prima faza, imediat dupa revolutie, pentru ca dupa aia au intrat în toate partidele, apoi în administratie sau în parlament poluând în continuare mintile si sufletele celor care abia scapasera de ei;

c) aptitudinea paradoxala si greu explicabila, dar remarcabila în felul ei, de recuperare afectiva. Daca pâna prin '91-'92 se furisau pe strada cu ochii plecati, umili ca niste cotoi care tocmai fusesera dovediti la oala cu smântâna si zgâltâiti olecuta, dupa aia au început serios sa-si ia nasul la purtare. Cei mai destepti dintre ei s-au privatizat ori au fost teleportati primari pe scaunul pe care-l parasisera ca primi secretari, iar ceilalti au devenit membri fondatori ai unor societati, fundatii si asociatii umanitare, sportive, de presa, pentru apararea drepturilor omului, pentru explicarea si aplicarea democratiei etc. Organisme indiferent de care natura, numai sa aiba acces la programe si fonduri europene.

Acum, pe ultima suta de metri, pâna si cei mai fricosi au iesit din nou ca paduchele-n frunte, emitând tot soiul de opinii în mass-media, dând sfaturi peste sfaturi în toate problemele vietii social-economice, politice si culturale ale tarii si uitându-se iarasi ca prin sticla la tine, exercitiu pe care nu-l mai practicasera cu asemenea nesimtire dinainte de '90;

d) adaptabilitatea sau cameleonismul. Fiind printre cei care facusera politica la vârf si care stiau prea bine ca o doctrina nu are sorti de izbânda decât în masura în care sunt satisfacute interesele personale ale adeptilor, omul asta nou trece dintr-un partid într-altul ca rapidul printr-o halta de câmpie, nefacând nici-o discriminare între dreapta si stânga, si reusind astfel sa-si înceapa cariera de ,,ales'' ca democrat, la mijlocul mandatului sa ajunga liberal, pe la trei-sferturi sa cocheteze cu taranistii, iar la sfârsit sa cotizeze ca social-democrat de tip nou. Iar daca cei din urma n-or mai iesi învingatori, nu-i bai, alegeri sa fie, ca partide-s destule;

e) capacitatea de clonare. Sigur de el si de meritele-i neaparat nationale, în proprii ochi este într-atât de pretios, încât lasa impresia ca este urmasul legitim al faraonilor egipteni. si pentru ca are certitudinea unicitatii lui, apeleaza la singurul mijloc care-i poate asigura nemurirea: clonarea. În felul acesta  au reaparut zecile, sutele, miile de indivizi facuti pe acelasi calapod: niste specimene care stiu tot si se pricep la toate, de la politica la industrie, de la arta la agricultura si de la sanatate la legislatia europeana. Se recunosc usor pentru ca, fiind realizati prin procedeul amintit, dupa o scurta perioada de aparenta normalitate, organismul lor intra în regresie accentuata, iar decrepitudinea si scleroza mintala se instaureaza rapid si implacabil;

f) amnezia voluntara. Termenii sunt contradictorii doar în aparenta, pentru ca amnezia propriu-zisa nu prea are sanse sa se instaleze într-o tartacuta mobilata aproape exclusiv cu sloganuri, citate si lozinci. I-am spus voluntara întrucât  fac pe dracu-n patru sa mai uite câte ceva si din putinul acela ramas pe fundul oalei care le tine loc de recipient al inteligentei. De pilda, în noua biografie, construita cu o migala de-a dreptul sisifica, n-ai sa gasesti referiri decât la activitatea de decizie pe linie de stat, ca si cum partidul desfiintat printr-o revolutie - si din cauza caruia au murit zeci de mii de oameni din '47 pâna la sfârsitul lui decembrie '89 - n-ar fi existat decât în închipuirea unor golani nenorociti, ei nu l-ar fi servit cu abnegatie absoluta plusând cu de la ei putere ceea ce nici parintilor marxismului nu le-a trecut prin cap si transformând o doctrina initial favorabila celor multi într-un fetis benefic doar castei speciale careia ei i-au fost membri de vaza.

Pe de alta parte, genul de amnezie de care vorbim se manifesta si prin aceea ca, oricât de mare ar fi anvergura personalitatilor stiintifice, artistice, politice, economice etc. - argumentata prin creatii si proiecte de mare profunzime, dar manifestata cu vigoare abia dupa '89 - recurentul n-o va recunoaste, iar putinele raportari valorice pe care eventual  le face cu un prilej sau altul se vor limita exclusiv la cei din perioada când el detinea pâinea si cutitul. Nu c-ar fi vreun bai cu asta, dar individul poate face în felul acesta înca mult rau, convingând pe cei saraci cu duhul ca doar functia vremelnica si nu competenta atesta valoarea profesionala a cuiva;

g) enclavizarea sau spaima de libertate. La fel de bine ar putea fi numita sindromul tarcului si al biciului. Recurentul nu poate gândi cu propriul lui cap, nu ca n-ar vrea la o adica, dar e incapabil pur si simplu s-o faca. Ajuns din nou într-o functie publica si având la îndemâna un întreg corpus de legi bazat tocmai pe libertatea de decizie, pe autonomia functionala, insul nu va face un pas în aplicarea normelor cu pricina, ci va cere la nesfârsit organismului ierarhic superior aprobare la aprobare la aprobare. Pâna când nu se vede înglodat de hârtii cu zeci de stampile si semnaturi - care, culmea paradoxului si a ironiei involuntare, spun în fapt ca legea sau norma juridica invocata sunt chiar legale! - recurentul nu va da unda verde subalternilor nici la cumpararea hârtiei igienice pentru institutie.

Din aceleasi motive, el îsi va bombarda sefii cu programe de munca pe luni, zile si ore, cu dari de seama si rapoarte de care nu are nimeni nevoie, ori  cu propuneri saptamânale de revitalizare a activitatii sectorului pe care-l conduce, timp în care mai bine ar încerca sa puna pur si simplu în practica ceea ce propune. Fara a apela însa la astfel de procedee s-ar simti neom, agatat undeva între cer si pamânt, lasat de izbeliste, parasit de toti si nebagat în seama de nimeni.

La fel de tare îl sperie si tinerii, si mai ales cei aflati din pacate în subordinea lui. Pe cei din urma, îi uraste din toate puterile sale. Nu vede în ei oglinda propriei tinereti - când el însusi poate fusese la fel de nemultumit de stagnarea unui sistem si la fel de promitator în reformarea lui - ci doar pe dusmanii declarati ai batrânetelor sale chinuite. Nici ca pe niste posibili competitori nu-i considera - de deschizatori de drum într-un domeniu sau altul nici nu mai vorbim - ci ca pe groparii dusmanosi ai carierei sale cu greu înjghebate.

De tinerete se leaga si libertatea, ori pentru el libertatea este un chin, un atentat la siguranta personala. Inima nu-i vine la loc decât daca nimereste peste un sef la fel de tâmpit ca el, care-i cere pe hârtie si pe masa-n patru, dar nu evalueaza si nu controleaza niciodata nimic. Iar daca seful ala îl mai si târnoseste nitel chemându-l la operative hilare si inutile pe la sapte dimineata, atunci recurentul rasufla în sfârsit usurat pentru ca lucrurile au intrat în normalitate iar mediul a devenit iarasi unul familiar;

h) pupincurismul. Atribut complex, fara îndoiala, pentru ca denota si mentalitate si caracter si deprinderi. El e vazut ca un soi de corolar al putintelor si neputintelor recurentului, ca un produs superior al legii compensatiei, ca singur mod de a intra în competitie cu valori consacrate. Caci, în balanta unei confruntari directe, ce poate pune el? Verticalitate morala - ioc, competenta profesionala - zero, capacitate de prognozare, asijderea!

Pupincurismul e arma lui biologica, berbecul folosit împotriva celor formati si educati altfel decât el, secretul cu care reuseste sa câstige orice concurs de post si orice functie cât de cât importanta.

si-i merge, si are deocamdata câstig de cauza. De ce? Pentru ca, în felul sau, recurentul pupincurist este o institutie nationala, un garant - pentru îngalatii aflati deasupra lui pe scara sociala - ca în segmentul cu pricina nu se va întâmpla nimic surprinzator, ceva care sa scoata din amortire si anonimat domeniul cu pricina. Conceptia mai marilor lui este ca singurul domeniu bun e domeniul mort. Ce importanta mai are ca astfel se confunda rutina cea mai neproductiva cu experienta matura a profesionistului si cu entuziasmul stenic al tineretii - în stare si de greseli, dar si de uriase contributii benefice la reformarea domeniului!

Pupincuristul e o stânca, s-a nascut înaintea lumii si va continua sa traiasca si dupa disparitia ei.




Datorita acestor date naturale, mai devreme sau mai târziu va fi recuperat de guvernantii vremelnici, fie si din simplul motiv ca pupincuristi devotati fenomenului nu apar de azi pe mâine.  Este si aici o traditie, o scoala, o ierarhie, o strategie chiar, iar costurile pentru educarea si formarea unui astfel de specialist nu sunt deloc neglijabile. si daca tot îl ai la îndemâna, ce rost are sa fabrici altul? Îl iei pe asta, care e deja verificat si uns cu toate alifiile, îl scuturi putin de praful fostei doctrine, îi dai cu nitel parfum din propria-ti sticluta cu slogane si e ca nou nout. Nu-i lipseste decât eticheta legata de gât - amanunt minor, pentru ca individul si-o leaga oricum singur - si suma de la care se porneste strigarea. Nici asta nu-i mare lucru, produsul fiind pe toate drumurile si accesibil oricând la pret de second-hand.

4. baronul

Din punct de vedere al pozitiei ocupate pe scara evolutiei umane, baronul reprezinta o creatura întru totul mirabila, întrucât el este exponentul de vârf al emanciparii si propasirii atât a unei comunitati istoriceste si administrativ-teritorial bine determinate, cât si a societatii umane însasi privita în integralitatea sa.

Factor indubitabil de progres, fie si daca am lua în calcul doar faptul ca prin el se face trecerea de la comuna primitiva si sclavagism la o noua si superioara orânduire - cea feudala din zilele noastre, baronul îsi are un loc si un rol binemeritate si extrem de importante în ierarhia valorilor contemporane.

Pentru a întelege cât se poate de corect ce si cât anume îi datoram fiecare dintre noi acestuia, trebuie sa adâncim putin analiza si sa mergem pâna la esente.

Socialmente vorbind, el este cel dintâi si singurul creator al propriei genealogii. Spre deosebire de alti reprezentanti ai marii nobilimi, baronul nu mosteneste nimic de la nimeni, dar lasa mostenire dupa mostenire urmasilor sai care, astfel, devin baroneti ereditari.

De-a lungul vremurilor, cel mai perfect specimen si, totodata, idealul spre care tinde si acum orice om cu scaun la cap a fost celebrul baron Münchausen, de la care toate pornesc si catre care tind contemporanii nostri ahtiati dupaputere si onoruri.

Ca rang nobiliar în sine, el se situeaza undeva între cavaler si viconte, nefiind desigur nici una nici alta.

Odata ajuns la apogeul înfloririi sale, baronul intra în exclusivista casta a seniorilor, devenind stapânul absolut al unui domeniu asupra caruia, conform cutumei si realitatii prezente, exercita si atributii ale puterii de stat.

Fiind în general admisa existenta celor patru puteri, asta înseamna ca eroul nostru da dispozitii, ordine si hotarâri cu caracter de lege în teritoriu, le pune în aplicare cum stie el mai bine, taie si spânzura judecând dupa cum îi vine pe chelie si o cer interesele domeniului, si da interviuri cu nemiluita în presa, aducând la cunostinta tuturor nerecunoscatorilor eforturile titanice si rezultatele pe masura închinate cu atât altruism gloatei de vesnici cârtitori.

Ca orice senior ce se respecta, baronul are vasali pe care el i-a facut oameni si carora - daca nu dovedesc suficienta obedienta si admiratie - le va aplica fara sovaire stravechiul obicei al pamântului: Eu cu mâna mea te-am facut, eu te omor politic!

Pentru linistirea celor isterizati inutil, mentionam ca omorâtul asta nu înseamna ca le ia viata cumva, ci doar ca-i dezmosteneste de functia în care i-a numit, evident, în urma unui concurs de competenta pe post si la care vasalul a fost singurul competitor.

Functia, indubitabil licitata, se numeste feud sau feuda si cuprinde în general domenii publice de rang 2, 3 sau 4, repartizate dupa capacitatile native si/ sau dobândite în baza unei severe educatii de profil a solicitantului. De o functie de gradul I nici nu poate fi vorba, pentru ca aceasta - fiind de reprezentare si imagine publica la vârf - revine automat seniorului care se pomeneste astfel sfâsiat între presedintia a zeci de comitete, comitii si agentii, care de care mai solicitante si mai lipsite de motivatii spirituale în favoarea celor materiale. Dupa cum vedeti, nu-i usor sa fii baron si senior în ziua de azi.

Revenind la vasal, apreciat cu adevarat este atât acela care, pe mica-i mosioara, face la fel ce face tatucul pe domeniul de referinta, cât si cel care, invariabil, îsi aduce zilnic obolul de recunostinta fata de stapân, începând de la tamâiatul si periatul acestuia de cum coboara de pe calul putere în fata castelului seniorial, continuând cu pupatul pe singurii doi obraji ce-i stau în permanenta în fata ochilor plecati si sfârsind cu mici atentii de sezon: o diploma de excelenta, un înscris de onoare si gratitudine, o vilisoara de patrimoniu careia nu i se mai gasesc proprietarii, un mizilic de câteva sute de milioane acolo donat pentru achizitia în regim de urgenta a celor cinci carti ale celebrului Pocker cu lectura carora seniorul îsi mai amageste putinul timp liber ramas la dispozitie.

Fara îndoiala, nici viata de vasal nu-i usoara, ea presupunând din partea insului capacitati fizice si psihice de exceptie, dovada si faptul ca nu oricine poate accede la rangul cu pricina. Însusiri necesare si functionale în orice moment, cu atât mai mult cu cât, am uitat sa va spun, feuda - ca orice feuda - initial este doar viagera, numai existenta si manifestarea plenara a atributele de care va aminteam putând sa-i confere caracterul ereditar si astfel, neam de neamul lui, sa nu mai munceasca vreodata.

Am auzit zvonuri cum ca niste martieni, picati pe neasteptate pe capul nostru din Europa de Vest, America sau Japonia, ar fi ajuns la concluzia ca aici ar fi vorba de coruptie, megalomanie, clientelism politic ori paranoie. Totalmente gresit, pentru ca într-o societate data astea toate reprezinta exceptia, nu regula, ca aici. Ori regula - dragii mei martieni - e norma, legea dupa care se desfasoara o activitate umana sau se produce un fenomen! Iar la români, iertata fie-ne vorba proasta, lex dura, sed lex! Adica, legea-i lege, dar e sfânta. si noi, ca popor crestin înca de acum doua mii de ani, nu ne permitem sa facem glume proaste cu cele sfinte.

 5. veleitarul

Bizara creatura, ciudat hibrid de pretentii, dorinte si ambitii la fel de nejustificate ca si posibila existenta a vreunui dram de bun simt în capul dalbului gogoman.

Altminteri, când te uiti întâmplator la el, pare a fi un ins normal. Îmbracat îndeobste decent, cu o slujba nu rau platita, ba dimpotriva, am zice, nu prost de tot dar nici sa dea pe dinafara de-atâta desteptaciune, pe veleitarul comun îl afli unde vrei si unde nu vrei, dar mai ales acolo unde se pune la cale ceva care sa aiba cât de cât legatura cu arta sau cultura. Cât despre veleitarul sef, la calitatile de mai sus trebuie adaugat faptul ca acesta accede în functie numai urmare a unui concurs de competenta.  Valoarea ipochimenului fiind însa într-atât de mare, se sperie de el toti competitorii si-ajunge ala sa dea concurs de unul singur, ca prostul. 

Desi se manifesta de când lumea, momentul lui de maxima înflorire a survenit dupa '89, când a putut sa-si dea-n petec fara pas si fara nici-o rusine. Daca pâna atunci picotea pe la colturi bolborosind pre limba lui tot soiul de enormitati botezate ilegal de cei aidoma lui drept judecati de valoare, odata cu descoperirea libertatii de exprimare a dat în clocot mai dihai ca o oala sub presiune, transformându-se peste noapte - dintr-un personaj care descoperise cu greu ca poate vorbi în proza si dintr-un marunt diletant pe care nu-l baga nici dracul în seama - în ditamai exponentul de vârf al culturii de performanta, un guru a tot ce mintea si sufletul omenesc a putut nascoci mai bun: literatura, arta, istorie, spectacol, religie, folclor, obicei, mestesug, stiinta, educatie, cultura în general.

Daca ar fi ramas un simplu consumator ori un onest comentator a ceea ce cu noduri consuma, mai treaca-mearga. Tarasenia este ca miraculoasa creatura nu s-a multumit cu atât, ci a început ea însasi sa ,,creieze'' de toate. Dincolo de faptul ca ceea ce face este de domeniul futilitatii, nenorocirea e ca o face cu o fervoare si cu o rapiditate care te-nspaimânta, ajungând în numai câtiva ani sa invadeze piata culturala cu un numar de productii reprezentând cel putin dublul sau triplul operelor oneste pe care un scriitor autentic, un istoric de cariera sau un profesionist într-ale artei nu reuseste sa le duca la capat într-o viata de om, sfâsiata între tineretea si maturitatea consumate între peretii bibliotecilor, studiul documentelor, chinurile unor interpretari adecvate si odiseea sintetizarii celor pe drept si riguros însusite.

Doamne, si când îi auzi cu câta nesimtire rostesc sintagma ,,opera mea'' sau ,,cartile mele''! Ca si când cartea ar reprezenta doar scrierea aceea tiparita, legata sau brosata în volum, nicidecum produsul suprem al arderii totale pe rugul simtirii si al cunoasterii unei parti a adevarului despre lume si om!

Printre calitatile inconfundabile ale unor astfel de indivizi se numara si aceea a spiritului de turma. ,,Baietii'' se amusina unul pe altul precum câinii în calduri, adunându-se de cel putin doua ori pe luna în tot soiul de fundatii ori societati, unde se fericesc reciproc citindu-si coproductiile (le spunem asa pentru ca 99,99% din ele sunt o copie mutilata ucigas a creatiilor unor mari spirite, restul de 0,01% fiind rezultatul coprologiei intelectuale a indimenticabilelor fapturi de care vorbim) pe care, dupa o analiza ca la botul calului, le evalueaza ca nemuritoare si dau buzna cu ele-n redactiile unor ziare ori direct în tipografii, prilej cu care asasineaza spiritual sute sau mii de oameni nevinovati.

Ei, si când da Dumnezeu - si da! - sa iese de sub teascuri vreo capodopera de-a contrabandistului specializat în falsuri  intelectuale, atunci sa te tii! Ce osanale îsi ridica unul altuia, ce pupaturi în cur pe coperta goala îsi mai trag, ce comparatii cu marile genii ale lumii se fac, ce contributii esentiale la cultura umanitatii tocmai s-au scos la iveala atunci! si ce bairam urmeaza! Cu lautari si guriste, cu oameni politici care nu stiu cum sa dea mai repede coltul de jena, cu o presa înca necoapta, momita usor cu un pahar de posirca de butuc-butuc si-un pumn de covrigei sarati, dar pe gratis!

Total de neînteles pentru cei cu adevarat profesionisti în domeniu este usurinta cu care indivizi precum cei de mai sus gasesc fonduri din belsug pentru a-si vedea dusa la bun sfârsit legitimarea de prostitutie culturala. O explicatie ar fi aceea ca, în deplin consens cu legislatia de gen, cea mai productiva sponsorizare este aceea pe debilitologie sau impostorologie.

Ţelul suprem al veleitarului este sa fie considerat om de cultura, si face pe dracu-n patru sa-si atinga acest ideal: da buzna la orice lansare de carte, premiera de teatru, vernisaj de expozitie, deschidere oficiala de simpozion, concurs, festival, tabara de creatie... Îsi roteste paraplegic ochii odata cu trupul pâna descopera care-i persoana numarul unu a întâlnirii, se repede ca hultanul spre ea, o ia-n gheare si n-o mai lasa pâna n-o ameteste definitiv, debitând tâmpenie dupa tâmpenie despre câte face el pentru cultura locului, despre mareata-i opera, despre ignoranta contemporanilor indigeni, despre invidia acestora, despre cosmarul pe care-l traieste locuind într-un oras de dobitoci între care el este singurul cu adevarat mentionabil, despre câte-n luna si stele, încât bietul sarbatorit, daca nu lesina ori nu e luat imediat cu ambulanta, atunci se pensioneaza si emigreaza în alta tara.

Mi-a fost dat sa vad cum o astfel de aratare - un nima-n drum care pricepuse din cultura lumii ca e de ajuns sa-ti lasi parul mare si sa-l legi coada la spate ca sa devii genial - dadea lectii de teorie a artei unui venerabil scriitor, doctor în estetica, om care-si petrecuse viata citind, gândind si scriind carti despre arta. Nedeprins cu meandrele vietii, nefericitul cercetator încerca sa închege un dialog, sa-si expuna punctul de vedere. Cui însa, pentru ca insul nu ajunsese decât la faza monologului, iar limbajul  folosit de estet îi suna la fel de cunoscut ca si limba araba unita.

Din fericire, astfel de nesimtiti sunt agresivi doar de fatada; în fapt sunt niste lasi notorii, ajunge sa le spui pe limba lor ,,Mars, potaie!'', ca-n urmatoarea clipa au si tulit-o cu coada-ntre picioare, schelalaind impacientati abia dupa ce-au dat coltul strazii. Ca a doua zi te balacaresc cum le vine la gura în foile de pripas la care colaboreaza ori pe care le conduc, nu mai are importanta. Important e ca, daca-i arati batul la timp, veleitarul se domoleste macar o zi.

Obedient pâna-n strafunduri fata de orice smecheras alfabetizat de Bucuresti, care-i baga în seama în contul milioanelor de lei platite drept taxa pentru prostia adaugata, veleitarul devine de-a dreptul violent fata de personalitatea - locala sau nationala - autentica, întrucât aceasta face greseala de a nu-i pupa mâna în mijlocul strazii.

Daca ar fi sa-i gasesc o trasatura definitorie, ea n-ar putea fi decât delirul de grandoare. Amestecându-l cu un numar incert de pahare pline cu tuica sau vin, pe fundul carora se cristalizeaza încet delirul de persecutie, avem masura exacta a ,,personalitatii'' aratarii.

Acelasi nu se simte întreg pâna când comunitatea nu-l recunoaste drept buric al pamântului si nu-l recompenseaza ca atare. Nu, nu cu bani ori functii - sau nu numai de bani ori functii este vorba aici - ci cu altceva, mai subtil dar, culme a ironiei involuntare, mai vremelnic si fara relevanta în fata istoriei: cu diplome. Cu tot soiul de diplome si înscrisuri: de excelenta, de onoare, de prim cetatean al urbei, de personalitate a anului, de merit etc. O astfel de diploma pusa în rama pe birou ori pe peretele dinspre rasarit al camerei de la drum îl aduce în pragul orgasmului cultural: daca a fost înnobilat si are blazon, însemna ca urmeaza nemurirea! Curat dobitoc!

6. SIMPLUL CETĂŢEAN

Printr-un concurs de împrejurari pe care nu l-am înteles prea bine nici acum, de ani buni locuiesc în chiar buricul Târgului, într-un cvartal în care haladuiesc majoritar numai dezmosteniti ai sortii: patroni, directori de societati si regii, politicieni mai mari si mai mijlocii, juristi, medici, bancheri etc., singurul purtator de cuvânt al plapândei mici burghezii locale fiind subsemnatul. Unicitatea persoanei mele (atribut cu care nu sunt sigur daca ma mândresc sau nu) se legitimeaza si prin aceea ca, spre rusinea cartierului, nu posed nici macar o masina, fie ea proprietate privata ori de stat.

Din pricina asta, în mica noastra comunitate eu ocup un loc privilegiat: de-o parte sunt Ei, de cealalta eu. Daca ar fi sa ma flatez singur, as spune ca-i nula-nula. Dar nu-i, pentru ca exista înca o sumedenie de lucruri care ne leaga precum un snop: tevile de calorifer, apa si gaze, cablurile de electrica si telefon si, volens-nolens, tabelul cu întretinerea.

Constient de pozitia-mi subreda, de când m-am mutat în zona cu pricina, am tot încercat sa ma ridic la înaltimea încrederii cu care fusesem investit ca unic reprezentant al plebei. Drept care, renuntând rând pe rând la tot soiul de chestii irelevante pentru anvergura personalitatii mele - telefon fix, cablu, masina de spalat, frigider (vara), încaltaminte si haine (iarna), doua mese pe zi, concediu legal de odihna etc. - mi-am organizat viata functie de un singur ideal: plata la zi a întretinerii. N-am reusit, fiindca, nu-i asa, traim într-o economie concurentiala. Urmare, concursul dintre salariul meu de birocrat si rubrica personala de pe lista de întretinere a fost câstigat mereu - si la mare distanta - de aceasta din urma.

Om cu obraz fiind totusi, speriat sa nu intru în criza de lichiditati si dornic sa pastrez imaculata imaginea economiei de piata, am început sa acumulez. Destepti cum va stiu, o sa spuneti ca acumularea este mama capitalismului. Just, deci am început sa acumulez datorii. Parca va vad cum dati plictisiti ochii peste cap bombanind dezamagiti: Mare scofala! Ei da, mare scofala si cu impact deosebit asupra mentalitatii umane pentru ca, din momentul în care datoriile mele ajunsesera la pragul critic de treisprezece milioane, în comportamentul colocatarilor s-a produs o schimbare esentiala: daca pâna atunci se uitau prin mine ca prin sticla, din acel moment au început sa ma opreasca de vorba oriunde ma întâlneau. Dom' profesor, în sus, dom' profesor, în jos, ce mai face dom' profesor, cum mai sta cu sanatatea, dar familia, ce se mai aude cu cresterile salariale la bugetari, ce planuri de viitor mai aveti ?!... si tot asa, de ma luasem de gânduri si m-ascundeam unde nimeream numai sa nu-i mai vad umilindu-se într-atât. Totusi, în clipele acelea, mi-am seama ce înseamna cu adevarat o guvernare capabila si corecta, care pune mai presus de orice spiritul solidaritatii sociale!



Dupa câteva luni de masive acumulari, mai ales ca venise din nou si pe neasteptate iarna, situatia a scapat totalmente de sub control, grija vecinilor fata de mine devenind agasanta, sufocanta de-a dreptul, ce mai tura-vura! Nu era zi de la Dumnezeu sa nu-mi bata cineva la usa (ca, din motive de economie de piata, scosesem din functie soneria) si sa nu ma-ntrebe cu speranta luminându-i vremelnic privirea ce-am de gând sa fac de-aci înainte. Bine, mersi! raspundeam eu plictisit, trântindu-i scurt usa în nas.

În cele din urma (ca sa vedeti pâna unde poate ajunge paranoia comunitara si sa va lamuriti ca înca n-am scapat de sindromul colectivismului), m-am trezit la usa cu un întreg alai botezat pompos Comitetul de Proprietari!

Pentru ca sunt om cu sapte ani de-acasa si pentru ca-n casa n-aveam loc din cauza scurtaturilor de lemn pe care le bagam în cuptorul aragazului când mi-era frig, i-am primit în uscatoria de etaj, transformata de-o vecina mai dinamica în birou de consulting nocturn pentru investitori între 16 si 90 ani.

Oameni buni, fratilor, n-am crezut niciodata ca o fiinta umana rationala se poate degrada într-atât! Numai în genunchi nu mi-au cazut! Se milogeau la mine ca la moastele sfinte: ca trebuie sa-mi dau seama de rolul major pe care-l joc în bloc, ca fara mine nu se poate face nimic, ca în absenta interventiei mele decise aia de la primarie taie apa, taie gazele, taie liftul, taie tot, ce mai gaia-matul!...

Cu adevarat, abia în acel moment am realizat cât valorez pentru comunitate. si ce personalitate puternica se ascundea sub valul modestei mele fapturi! si cum ma adorau masele ca pe noul Mesia! Cum se uitau la mine ca la salvatorul cartierului, sorbindu-mi vorbele ca însetatii apa-n pustie! si ce structura de erou zacea în adâncul abisal al fiintei mele!

Ce moment apoteotic! Ce încununare a unei munci pline de abnegatie duse de mai bine de-un an! Câta ...!

În fine, luat de val, am facut greseala vietii mele: am intrat în casa si, pentru ca tocmai vândusem doua pogoane din vatra strabuna, am luat un purcoi de bani pe care l-am depus demn în mâna administratorului.

Ca sa aveti o imagine clara despre ce influenta nefasta are banul asupra omului, cum s-a vazut cu sacii-n caruta, întregul Comitet de Proprietari s-a ridicat dintr-o data în picioare, si-a scuturat grumajii ca usurat de-o datorie istorica si mi-a întors dispretuitor spatele.

Începând cu dimineata urmatoare, lucrurile au revenit la vechea matca: vecinii se uita iar prin mine ca prin sticla. Da' mare-i Dumnezeu, n-o veni el frigul din nou? N-o mari guvernul pretul gigacaloriei? N-o începe sa-mi creasca iar nivelul de trai pe lista de întretinere? Atunci sa-i vad!... Pentru ca de data asta am de gând sa ramân erou pâna la capat. si oricum, de vândut nu mai am ce vinde. Poate pamântul de sub bloc. Chiar, ar fi o idee!un concurs de împrejurari pe care nu l-am înteles prea bine nici acum, de ani buni locuiesc în chiar buricul Târgului, într-un cvartal în care haladuiesc majoritar numai dezmosteniti ai sortii: patroni, directori de societati si regii, politicieni mai mari si mai mijlocii, juristi, medici, bancheri etc., singurul purtator de cuvânt al plapândei mici burghezii locale fiind subsemnatul. Unicitatea persoanei mele (atribut cu care nu sunt sigur daca ma mândresc sau nu) se legitimeaza si prin aceea ca, spre rusinea cartierului, nu posed nici macar o masina, fie ea proprietate privata ori de stat.

Din pricina asta, în mica noastra comunitate eu ocup un loc privilegiat: de-o parte sunt Ei, de cealalta eu. Daca ar fi sa ma flatez singur, as spune ca-i nula-nula. Dar nu-i, pentru ca exista înca o sumedenie de lucruri care ne leaga precum un snop: tevile de calorifer, apa si gaze, cablurile de electrica si telefon si, volens-nolens, tabelul cu întretinerea.

Constient de pozitia-mi subreda, de când m-am mutat în zona cu pricina, am tot încercat sa ma ridic la înaltimea încrederii cu care fusesem investit ca unic reprezentant al plebei. Drept care, renuntând rând pe rând la tot soiul de chestii irelevante pentru anvergura personalitatii mele - telefon fix, cablu, masina de spalat, frigider (vara), încaltaminte si haine (iarna), doua mese pe zi, concediu legal de odihna etc. - mi-am organizat viata functie de un singur ideal: plata la zi a întretinerii. N-am reusit, fiindca, nu-i asa, traim într-o economie concurentiala. Urmare, concursul dintre salariul meu de birocrat si rubrica personala de pe lista de întretinere a fost câstigat mereu - si la mare distanta - de aceasta din urma.

Om cu obraz fiind totusi, speriat sa nu intru în criza de lichiditati si dornic sa pastrez imaculata imaginea economiei de piata, am început sa acumulez. Destepti cum va stiu, o sa spuneti ca acumularea este mama capitalismului. Just, deci am început sa acumulez datorii. Parca va vad cum dati plictisiti ochii peste cap bombanind dezamagiti: Mare scofala! Ei da, mare scofala si cu impact deosebit asupra mentalitatii umane pentru ca, din momentul în care datoriile mele ajunsesera la pragul critic de treisprezece milioane, în comportamentul colocatarilor s-a produs o schimbare esentiala: daca pâna atunci se uitau prin mine ca prin sticla, din acel moment au început sa ma opreasca de vorba oriunde ma întâlneau. Dom' profesor, în sus, dom' profesor, în jos, ce mai face dom' profesor, cum mai sta cu sanatatea, dar familia, ce se mai aude cu cresterile salariale la bugetari, ce planuri de viitor mai aveti ?!... si tot asa, de ma luasem de gânduri si m-ascundeam unde nimeream numai sa nu-i mai vad umilindu-se într-atât. Totusi, în clipele acelea, mi-am seama ce înseamna cu adevarat o guvernare capabila si corecta, care pune mai presus de orice spiritul solidaritatii sociale!

Dupa câteva luni de masive acumulari, mai ales ca venise din nou si pe neasteptate iarna, situatia a scapat totalmente de sub control, grija vecinilor fata de mine devenind agasanta, sufocanta de-a dreptul, ce mai tura-vura! Nu era zi de la Dumnezeu sa nu-mi bata cineva la usa (ca, din motive de economie de piata, scosesem din functie soneria) si sa nu ma-ntrebe cu speranta luminându-i vremelnic privirea ce-am de gând sa fac de-aci înainte. Bine, mersi! raspundeam eu plictisit, trântindu-i scurt usa în nas.

În cele din urma (ca sa vedeti pâna unde poate ajunge paranoia comunitara si sa va lamuriti ca înca n-am scapat de sindromul colectivismului), m-am trezit la usa cu un întreg alai botezat pompos Comitetul de Proprietari!

Pentru ca sunt om cu sapte ani de-acasa si pentru ca-n casa n-aveam loc din cauza scurtaturilor de lemn pe care le bagam în cuptorul aragazului când mi-era frig, i-am primit în uscatoria de etaj, transformata de-o vecina mai dinamica în birou de consulting nocturn pentru investitori între 16 si 90 ani.

Oameni buni, fratilor, n-am crezut niciodata ca o fiinta umana rationala se poate degrada într-atât! Numai în genunchi nu mi-au cazut! Se milogeau la mine ca la moastele sfinte: ca trebuie sa-mi dau seama de rolul major pe care-l joc în bloc, ca fara mine nu se poate face nimic, ca în absenta interventiei mele decise aia de la primarie taie apa, taie gazele, taie liftul, taie tot, ce mai gaia-matul!...

Cu adevarat, abia în acel moment am realizat cât valorez pentru comunitate. si ce personalitate puternica se ascundea sub valul modestei mele fapturi! si cum ma adorau masele ca pe noul Mesia! Cum se uitau la mine ca la salvatorul cartierului, sorbindu-mi vorbele ca însetatii apa-n pustie! si ce structura de erou zacea în adâncul abisal al fiintei mele!

Ce moment apoteotic! Ce încununare a unei munci pline de abnegatie duse de mai bine de-un an! Câta...!

În fine, luat de val, am facut greseala vietii mele: am intrat în casa si, pentru ca tocmai vândusem doua pogoane din vatra strabuna, am luat un purcoi de bani pe care l-am depus demn în mâna administratorului.

Ca sa aveti o imagine clara despre ce influenta nefasta are banul asupra omului, cum s-a vazut cu sacii-n caruta, întregul Comitet de Proprietari s-a ridicat dintr-o data în picioare, si-a scuturat grumajii ca usurat de-o datorie istorica si mi-a întors dispretuitor spatele.

Începând cu dimineata urmatoare, lucrurile au revenit la vechea matca: vecinii se uita iar prin mine ca prin sticla. Da' mare-i Dumnezeu, n-o veni el frigul din nou? N-o mari guvernul pretul gigacaloriei? N-o începe sa-mi creasca iar nivelul de trai pe lista de întretinere? Atunci sa-i vad!... Pentru ca de data asta am de gând sa ramân erou pâna la capat. si oricum, de vândut nu mai am ce vinde. Poate pamântul de sub bloc. Chiar, ar fi o idee!

7. integratul În rom˘nia

Nota: Actiunea se petrece zilnic si are o desfasurare similara oriunde doriti - la Bucuresti, Putu cu Lantu, Tg-Jiu, Vaslui, Patârlagele, Braila etc. Din aceasta pricina, în locul unei personalizari vulgare am preferat drept document explicativ câteva dintre gândurile noastre curate si cinstite relative la problema, gânduri care reflecta riguros cam tot ceea ce ne-am propus noi sa facem în vederea integrarii plenare în România.

Nu-i nici-o gluma aici, oricât vi s-ar putea parea de hazlie sintagma asta. si sa stiti de la mine ca pâna si într-o tara bine dezvoltata si în care toata lumea se pricepe la toate ca a noastra, chestiunea asta nu-i usor de realizat.

Greutatea mare vine de la mentalitate, de la caracterul poporului, de la aplecarea asta sinucigasa spre cutuma, spre legea pamântului care-l împiedica sa-si ia zborul, sa se elibereze de toate tarele etno-folclorice si mitico-fataliste traditionale, întârziind astfel nu numai implementarea progresului macro-economic si social, dar si modernizarea rapida atât a infrastructurii - punti, piste, platforme, rampe, sosele si momele etc., cât si a suprastructurii: etajele 2 si 3 la vila, termopan, piscina cu jacuzii si elicopter pe acoperis, credite rambursabile la Pastile Cailor ori colectii de arta si casete pentru depozitat podoabele de familie.

De aceea revenim asupra titlului si va repetam ca aici este vorba despre chestiuni cât se poate de serioase si de complexe, de rezolvarea carora depinde mâine-poimâine chiar viitorul vostru.

Asadar, daca este ceva care ne-a tinut în loc toti anii din '90 încoace, apoi mentalitatea asta retrograd-populista ne-a tinut. Cum vreti sa dam înainte si sa ne admire o Europa întreaga, când doar 10, maxim 15 la suta din populatie a înteles cum merg treburile pe aici si si-a vazut linistita de treaba, cautând toate mijloacele ca sa se integreze în România si invers?

De ce sa se integreze românul în România daca tot e român? Cum de ce? Pai o fi el neam de neamul lui român, nimic de zis, numai ca tara e alta, oameni buni! E o tara noua, cu nevoi si trebuinte noi, una care abia acum deschide ochii si face primii pasi spre civilizatia materiala si spirituala. si care, încetul cu încetul, iese din bezna trecutului, urmarind cu înfrigurare juvenila pâlpâirea fragila a luminitiei de la capatul tunelului. De aia!

Degeaba o mâna de oameni constienti si devotati - asta ca sa nu zic direct responsabili - face pe dracu-n patru sa se alinieze la valorile europene, s-avem si noi capitalul nostru autohton, patronii nostri si proletarii aferenti, bancherii, demnitarii si, tandele pe mandele, falitii nostri! De-geea-ba! Totalmente în zadar, pentru ca majoritatea de care aminteam prefera sa stea de lemn Tanase si sa plânga pe umerii trecutului.

Atâta vreme cât nu se pricepe lucrul acesta simplu - ca, pentru ca tara asta noua sa prospere, e nevoie ca toata lumea sa depuna eforturile necesare pentru integrarea în ea, sa-si asume cu alte cuvinte bunele si relele, drepturile si obligatiile care-i revin pe linie de partid si de stat, iar fiecare sa-si ocupe cuminte locul repartizat în urma sondajelor de opinie si al studiilor de profil - situatia nu se poate barem remedia, darmite schimba.

Problema noastra, doamnelor si domnilor, este capacitatea de asumare! si aci stam rau, ascultati-ma pe mine! Trebuie sa se priceapa odata si odata ca daca tooot cârtim si criticam cât îi ziulica de mare, nu se câstiga nimic, ba dimpotriva, pierdem si ce n-am câstigat.

Poftim? Un pic mai tare, va rog, ca parca bruiaza ceva pe fir. Cum, de ce-a aparut atunci mai întâi coruptia unora si saracia majoritatii, si nu celelalte opuse lor? Mai întâi ca nu e vorba de corupti - ca dovada, ati auzit de vreunul condamnat si pus sa plateasca oalele sparte, aud? - ci de investitori strategici locali, de modele ale noii societati, oameni buni, pentru ca fiecare societate de-asta noua are nevoie întâi si-ntâi de modele pe care tânara generatie sa le urmeze si copieze în toate. Altfel cum credeti ca se nasc si dezvolta principiile, ce naiba! Apoi, ca saracia asta de care va plângeti nu este saracie pur si simplu, nici vorba de asa ceva, ci o saracie planificata, construita cu grija, pe etape si indivizi, pentru ca în noua societate acumularea de bunuri - bogatia, motorul ei, cum ar veni - trebuie sa ramâna un ideal greu de atins. si-acum, dati-mi voie sa-ntreb: daca majoritatea asta care va tot streseaza nu ar avea un ideal, ce s-ar alege de ea? Ar ramâne o masa inactiva, placida, inerta, o leguma nationala, ce mai tura-vura! Or, în felul acesta, adica luptând azi din rasputeri pentru supravietuire, poporul se caleste pentru viitoarele batalii de atingere a idealului de mâine, sângele i se subtiaza si curata, iar norodul ajunge svelt si fericit ca n-are probleme cu colesterolul care-i ucide pe americani.

Acum ati priceput de ce trebuie sa va integrati în noua Românie?

Sigur, si integrarea asta trebuie facuta într-un anume fel, organizat nu alandala, cum îi trece fiecaruia prin capatâna. Ca nu degeaba vorbeam anterior de asumarea de catre fiecare a rolului si locului ce-i revin în largul proces de emancipare nationala! Conform acestuia, modelele vor fi în continuare tot modele, ramânând bine-mersi unde sunt si cu ce au; în ceea ce-i priveste pe ceilalti, acestia vor fi educati sa-si ocupe calmi si politicosi patratelele sortite, urmând a se îndeletnici fiecare doar cu ceea ce stie mai bine: proletarii sa faca greve degeaba, somerii sa alerge dupa un loc de munca, pensionarii dupa medicamente iar elevii dupa cornul cu lapte, intelectualii sa constituie grupuri de dialog social si fundatii peste fundatii, taranii sa faca umbra pamântului iar oamenii politici la fel, dar pe baza de comision si indemnizatii.

Ei, si când toate astea se vor rezolva iar fiecare va fi în sfârsit multumit cu ceea ce i s-a dat sa faca, procesul de integrare a românului în România va fi încheiat si toata lumea extrem de multumita. La fel ca acum.

Ion Cepoi

Nota: În atentia d-lui Strâmbulescu

Fiecare tableta va aparea în câte un numar si cu titlul ei specific. Titlul general al rubricii va fi ,,Jocuri de vacanta'' si înaintea fiecarei tablete se va culege si textul dintre titlul general si titlul ,,Impostorul''.

Multumesc,

Ion Cepoi












Document Info


Accesari: 1644
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )