Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































ELEMENTE DE METODOLOGIE A CERCETARII STIINTIFICE IN ECONOMIE

economie












ALTE DOCUMENTE

20 de reguli de aur pentru investitii
VIZIUNE
DOMENIILE COMERTULUI ELECTRONIC
Viziunea economica a lui Petre Tutea
sOMAJUL
Aboneaza-te acum la unul din pachetele ClickNet Smart Pack
CRITERII DE EVALUARE A POSTURILOR
FINANTAREA PRESTATIILOR DE ASISTENTA -SOCIALA DE CARE BENEFICIAZA PERSOANELE CU HANDICAP
STATISTICA instrument de cunoastere a fenomenelor si proceselor economice
Audit financiar privind imobilizarile corporale

Prof. univ. dr. Alexandrina Duta



ELEMENTE DE

METODOLOGIE A CERCETARII sTIINŢIFICE ÎN ECONOMIE

NOTE DE CURS

2006

INTRODUCERE

stiinta s-a constituit din totdeauna un factor principal al progresului material si spiritual.

            Definita ca sistem de cunostinte, stiinta presupune un mod  de cercetare, cunoastere, utilizare si de posibila transformare a realitatilor, în concordanta cu nevoile omului. Sub acest aspect, stiinta  constituie o cunoastere înzestrata cu un ansamblu de principii, procedee si tehnici de investigare capabile sa o serveasca în largirea cunoasterii.

Ansamblul metodelor, procedeelor, regulilor si postulatelor utilizate în procesul cercetarii stiintifice, inclusiv teoria  asupra metodelor pe care le utilizeaza stiinta, constituie metodologia stiintei.

TIPURI DE CERCETARE sTIINŢIFICĂ

Cercetarea stiintifica în calitatea ei de investigare consacrata descoperirii, evidentierii, verificarii si punerii în slujba omului si progresului social a unor noi cunostinte, poate fi delimitata în trei mai tipuri:

            a) Cercetarea fundamentala .- Ea este menita sa descifreze legile naturii, gândirii si societatii, sa asigure deschideri noi spre cunoastere,  sa ofere perspective de progres. Un loc deosebit în cadrul ei îl are cercetarea fundamentala orientata spre aplicatii practice în viitor.

            b) Cercetarea aplicativa. - Acest tip de cercetare, folosind rezultatele celorlalte categorii de cercetare precum si cunostinte empirice, se preocupa de  transformarea lor în tehnici si tehnologii concrete, în masini si echipamente noi sau perfectionate, în produse noi sau înnoite, în masuri de  perfectionare a conducerii si organizarii economiei, etc.

            c) Cercetarea de dezvoltare. - Este consacrata utilizarii rezultatelor cercetarii fundamentale si aplicative în vederea obtinerii unor solutii noi, de principiu, problemelor ridicate de diferite domenii ale tehnicii si economiei.

PARTICULARITĂŢI ALE CERCETĂRII ÎN ECONOMIE

            a) Complexitatea obiectului de studiu care implica un caracter complex cercetarii economice. Procesele si fenomenele economice sunt interdependente si totodata se afla sub influenta unor factori extraeconomici: naturali, demografici, sociali, politici.

            b) Volum de munca mare si divers pentru a putea cuprinde multitudinea de aspecte datorate interdependentelor ce caracterizeaza procesele si fenomenele economice.

            c) Caracter costisitor  datorat investigatiilor complexe si a volumului  mare de informatii de cules si de prelucrat.

            d) Grad ridicat de dificultate în realizarea cercetarii datorita complexitatii problematicii, volumului de munca mare si divers, costurilor ridicate.

sTIINŢA sI METODA sTIINŢIFICĂ

stiinta este în esenta, cautarea adevarului. Valoarea intelectuala a stiintei poate fi apreciata din doua  puncte de vedere. Ea reprezinta  o realizare a mintii omenesti si  ofera  totodata un test caruia trebuie sa i se conformeze toate  teoriile mai cuprinzatoare.

            Întreaga  stiinta depinde de conceptele ei.  Aceste concepte sunt  idei care capata o denumire. Ele determina întrebarile pe care le punem si, în felul acesta, implicit, raspunsurile pe care le putem obtine. Ele sunt fundamentale în raport cu teoriile enuntate în functie de aceste concepte. Pentru progresul stiintei este caracteristic faptul ca un concept sau un grup de concepte pot ceda locul altui concept fara a afecta prea mult cunostintele obtinute cu ajutorul conceptelor initiale.

            Capacitatea de a transfera unele rezultate de detaliu de la o teorie la alta constituie o mare forta a stiintei si îi este specifica.

            Conceptele  si teoriile sunt mai degraba descoperite decât inventate si sunt conditionate de nivelul general al cunoasterii.

            Spre deosebire de trairile si senzatiile de natura personala, cum ar fi  visurile sau durerea, stiinta este o cunostinta care,  în principiu cel putin, este de natura sociala, în sensul ca poate fi împartasita de un  mare numar de oameni. De aici rezulta preferinta pentru enunturi facute  într-o forma valabila pentru mari grupuri de observatori. Se poate aprecia  ca principiul  relativitatii este o expresie a acestei preferinte.

            Fiecare stiinta îsi are notiunile sale, metodele sale specifice,  rodul evolutiei si al acumularilor istorice; toate stiintele au însa în comun ceea ce se numeste metoda stiintifica de abordare a cercetarii. Desi conceptia despre metoda se schimba odata cu stiinta însasi, se contureaza o serie de principii cu caracter permanent, proprii oricarei metode stiintifice. Toate stiintele se bazeaza pe o serie de fapte, date,  "evidente", percepute din lumea reala, pe care trebuie sa le explice si cu care se confrunta diversele teorii. Datele se afla într-o serie de relatii, ca expresie a interdependentelor dintre date, care sunt interpretate în cadrul anumitor modele, ca un prim pas catre elaborarea unor teorii  cuprinzatoare. Confuzia si ambiguitatea apare atunci când se încalca succesiunea

date - relatii - modele.

 Acest fapt constituie o grava abatere de la metoda stiintifica.

            Abordarea stiintifica începe prin delimitarea granitelor domeniului în care se înscriu cuceririle  neîndoielnice ale stiintei si prin  stabilirea granitelor imposibilului, adica ale reprezentarilor care contrazic experienta stiintifica îndelungata. Între cele doua granite se afla domeniul fenomenelor nestudiate, dar posibile. Deosebirile dintre abordarea stiintifica si abordarea obisnuita a fenomenelor apar pregnant la determinarea limitelor dintre verosimil si imposibil.

                        stiinta nu stabileste numai granitele posibilului, dar delimiteaza în acelasi timp, cu exactitate, presupunerile, chiar si pe cele mai verosimile,  de afirmatiile dovedite. Delimitând lucrurile verosimile de cele dovedite  stiinta clarifica ce afirmatii necesita o continuare a cercetarii.

            Una din principalele trasaturi ale stiintei este deschiderea la nou,  capacitatea de a reexamina reprezentarile încetatenite si daca este nevoie de a renunta la ele.

            stiinta este alcatuita din fapte(date), din relatiile dintre fapte si din  explicatiile acestor relatii. Faptele si relatiile trebuie respectate cu  grija. Faptele bine stabilite ramân  neschimbate, numai relatiile se precizeaza odata cu dezvoltarea stiintei. Reprezentarile sau modelele se dezvolta si îsi schimba aspectul cu fiecare noua descoperire.

            Stabilitatea este una din cele mai importante trasaturi ale stiintei, altfel, dupa fiecare descoperire, totul ar trebui luat de la capat.

PRINCIPIILE CERCETARII sTIINŢIFICE

Instrumentele necesare stiintei în procesul cunoasterii sunt înainte de toate  bunul simt si legile logicii. Dar în afara de metodele care  decurg din acestea, comune tuturor sferelor  de activitate, stiinta a dezvoltat si verificat în practica principii care permit evitarea greselilor si scurtarea timpului pe drumul catre adevar.

            Conform principiului cauzalitatii cauza precede întotdeauna efectul.

            Orice teorie trebuie sa satisfaca principiul corespondentei, ea trebuie sa fie legata  de teoria anterioara, daca sunt valabile conditiile în  care a fost stabilita aceasta din urma. Principiul corespondentei reflecta continuitatea stiintei.

            Principiul observabilitatii cere ca în stiinta sa se introduca numai acele afirmatii care pot fi supuse unui experiment, fie el si numai mental sau, fie si numai în principiu. El nu poate fi aplicat însa fara anumite rezerve.

            Principiul complementaritatii conform caruia  anumite notiuni sunt reciproc incompatibile si trebuie deci sa fie interpretate numai prin  prisma completarii reciproce. Ideea complementaritatii permite sa se înteleaga si sa se concilieze diferite entitati contradictorii.

            Claritatea este si ea o caracteristica necesara a teoriei stiintei. Nu de putine ori claritatea este evidenta prin simetria unor procese.

            Încercând o sinteza a ceea ce metoda stiintifica are comun pentru  toate stiintele, se constata ca exista într-adevar unele cerinte evidente: *o atitudine de impartialitate, *hotarârea de a lua în considerare toate posibilitatile rezonabile, *dorinta de a depune orice eforturi pentru a fi exact ori de câte ori acest lucru este posibil, *necesitatea de a evita influenta  ideilor preconcepute.

                        Daca este vorba de o cercetare fundamentala, ea va urmari formarea unor concepte, apoi, cu ajutorul acestor concepte vor  fi elaborate  ipoteze, teorii, legi. Deosebirea  dintre cei trei termeni amintiti este  una de accent; nu este vorba de o deosebire de esenta, ci mai curând de  o deosebire în gradul de certitudine ce le este atribuit în mintea cercetatorului.

TIPURI DE CERCETARE sTIINŢIFICĂ

Cunoasterea este o activitate social-umana, un proces complex prin care oamenii îsi construiesc imagini, idei, conceptii, teorii despre realitatea înconjuratoare si despre ei însasi, în scopul de a explica, prevederea si transforma fenomenele  din natura si societate.

            Functia de baza a cunoasterii este de a furniza explicatii, de a face previziuni, de a oferi cunostinte pentru desfasurarea activitatilor umane. La rândul sau cunoasterea este dependenta de cerintele activitatii practice, iar  nivelul sau de dezvoltare va fi determinat de exigentele acesteia.

            Cunoasterea îsi are originea în procesul practicii. Practica reprezinta punctul de plecare în cunoastere, baza pe care se desfasoara cunoasterea, dar si rezultat al cunoasterii, precum si criteriul fundamental de verificare al cunostintelor.

            Cunoasterea face ea însasi obiectul unei activitati speciale de reflectie constituindu-se astfel teoria  cunoasterii sau gnoseologia. Ea s-a cristalizat pe baza unei reflectii critice, sistematice asupra  particularitatilor procesului de cunoastere.

            Cunoasterea stiintifica se desfasoara ca un proces constient, condus si reglementat, în timp ce cunoasterea comuna se realizeaza de cele mai multe ori spontan si întâmplator.

            Cunoasterea stiintifica are un înalt grad de generalitate, vizeaza esentialul în formele lui diferite de manifestare. Ea se distanteaza de individual ca sa poata ajunge la universal, reflectând gradul de abstractizare.  Cunoasterea comuna se opreste la aparente, la formele de manifestare a fenomenelor.

            Cunoasterea stiintifica este teoretica, are ca punct de plecare si finalitate practica, realitatea, dar creeaza un univers nou, cel al conceptelor, ipotezelor si teoriilor stiintifice. Cunoasterea comuna ramâne la nivelul de imagini senzoriale, reprezentari si idei legate de întâmplare, aparenta.

            Cunoasterea stiintifica înseamna explicarea fenomenelor cercetate, în timp ce cunoasterea comuna se limiteaza la simpla constatare sau o explicatie sumara, lipsita de argumente valabile.

            Cunoasterea stiintifica foloseste de regula un limbaj special, al simbolurilor, deosebit de cel natural propriu cunoasterii comune. 

            Istoric, cunoasterea stiintifica s-a desprins în timp de cunoasterea comuna. Astazi, cele doua modalitati de cunoastere interactioneaza prin intermediul practicii, cunoasterea stiintifica stabilind punti de legatura cu nivelul cunoasterii comune, revenind la mijloacele si termenii specifici  acesteia, atunci când se aplica în practica rezultatele cercetarii stiintifice sau când se initiaza noi cercetari.

Cunoasterea stiintifica se deosebeste de celelalte tipuri de cunoastere umana si în primul rând de cea comuna, proprie oricarui om datorita înzestrarii sale native, din mai multe puncte de vedere:

*al formei: cunoasterea stiintifica se constituie sub forma unor teorii stiintifice-sisteme de adevaruri  ierarhizate, caracterizate printr-o  deplina coerenta interna pe linia continutului si o riguroasa organizare pe linia logico-deductiva pe linia formei-care explica si prevad evolutia fenomenelor si proceselor si legile obiective ce actioneaza  în fiecare domeniu.

*al metodelor: cunoasterea stiintifica determina proprietatile  calitative ale fenomenelor cercetate si conexiunile dintre ele cu  ajutorul unor metode si instrumente precise, care permit: înregistrarea, clasificarea, masurarea si compararea tuturor caracteristicilor lor cantitative.

*al procedeelor de verificare: cunoasterea stiintifica dispune de procedee si tehnici de verificare a adevarului ipotezelor sale de la observarea dirijata stiintific si experimentul  stiintific pâna la analiza structurii logico-matematice a teoriilor. Fiind  supuse unor probe tot mai exigente, cunostintele stiintifice se îmbunatatesc si se  dezvolta în permanenta.

*al limbajului: cunoasterea stiintifica foloseste un limbaj specializat, cu un înalt grad de abstractizare, diferentiat de la o stiinta la  alta, si într-o anumita masura deosebit de limbajul comun. Semnificatiile termenilor limbajului stiintific sunt precizate cu ajutorul unor definitii explicite si univoce, care nu lasa loc unor interpretari alternative, iar enunturile sale au întotdeauna  o temeinica justificare faptica sau demonstrativa si servesc, la rândul lor, pentru fundamentarea  altor enunturi care decurg în mod logic din ele.

            Epistemologia este o parte a gnoseologiei, care studiaza specificul  cunoasterii, asa cum se manifesta el în stiinta, cerceteaza principiile, legile si ipotezele formulate în diferite stiinte din punct de vedere al genezei, al evolutiei si al valorii cunoasterii, precum  si metodele folosite în diferite stiinte. În cadrul epistemologiei, un loc deosebit îl ocupa metodologia sau teoria asupra metodelor pe care  stiinta le utilizeaza pentru a obtine cunostinte adevarate.

NIVELURILE CUNOAsTERII sTIINŢIFICE

Cunoasterea stiintifica presupune doua niveluri relativ distincte care însa se presupun  reciproc: nivelul empiric si nivelul teoretic.

            Nivelul empiric consta din datele si faptele empirice ale stiintei. Faptele economice reale sunt subsumate, grupate, indexate si cuprinse în indicatori economici potrivit nevoilor cunoasterii si exigentelor metodologice existente. Ele devin astfel fapte stiintifice, diferite  de  faptele reale.

            stiinta economica, la fel ca orice alta stiinta, nu se opreste la înregistrarea, selectarea si gruparea faptelor stiintifice. Ea continua prelucrarea datelor cu privire la aceste fapte cu ajutorul metodelor statistico - matematice, dezvaluind pe aceasta cale asa numitele legitati sau regularitati empirice, precum repetabilitatea, ciclicitatea, modificarile structurale, corelatiile.

            Pe baza faptelor stiintifice si a legitatilor empirice (care nu surprind esenta si cauzele fenomenelor) sunt elaborate enunturile stiintifice.

            Nivelul teoretic este constituit din teoriile stiintifice. În cadrul teoriilor economice sunt formulate notiunile, enunturile si tezele stiintifice, precum si legile economice.

            Notiunile economice numite concepte, termeni sau categorii economice sunt abstractii care desemneaza o anumita trasatura esentiala a unei clase  de fenomene economice (marfa, valoarea, pretul, renta). Pentru  a deveni operationale  notiunea  trebuie însotita de indicatori economici specifici.

            Enunturile si tezele teoretice exprima raporturile dintre caracteristicile  faptelor stiintifice sub forma unor asertiuni, afirmatii sau negatii. Ele presupun notiunile stiintifice legate între ele în mod logic (cresterea salariului real este determinata de raportul supraunitar al indicelui salariului nominal si al indicelui preturilor).

            Legea economica este un tip de enunt teoretic care semnifica o relatie generala, esentiala, relativ stabila si constanta, repetabila, dintre caracteristicile fenomenelor sau proceselor economice (legea randamentelor non proportionale, legea cererii, legea ofertei).

            O forma de reflectare în planul practicii a legilor economice sunt principiile economice. Daca principiile stiintifice au în general semnificatia de izvor primordial, punct de  plecare sau premisa, ori de teza fundamentala sau lege, principiile economice reprezinta norme de comportament sau de actiune economica, elaborate în concordanta cu cerintele obiective ale legilor (principiul minimului de efort cu maximum de randament - homo economicus).

            Pentru a raspunde exigentelor  puse de cunoasterea stiintifica,  o teorie trebuie sa satisfaca unele conditii elementare:

*coerenta logica - enunturile sa se afle în relatii de compatibilitate reciproca

*deductibilitate - enunturile deriva logic unele din altele

*completitudine - teoria stiintifica tinde sa acopere explicativ domeniul la care se refera, sa formuleze toate relatiile semnificative pentru cunoasterea acestuia la un moment dat.



*verificabilitate - orice teorie stiintifica trebuie sa cuprinda procedee  care sa o lege de experienta, precum  si criterii esentiale de verificare a continutului sau  stiintific.

COMPETENŢA PENTRU LECTURA sTIINŢIFICĂ

 În termeni  operationali conceptul  poate fi descompus în urmatoarea lista de capacitati sau aptitudini ale celui ce face lectura stiintifica:

Observare: discriminarea formelor, sunetelor, silabelor si accentelor

Identificare: recunoasterea literelor, cuvintelor, prefixelor, sufixelor si radacinilor obisnuite precum si denumirea obiectelor, evenimentelor,  persoanelor.

Descrierea: izolarea si enumerarea caracteristicilor importante, utilizarea unei terminologii proprii si a sinonimelor.

Clasificarea: compararea caracteristicilor  si punerea lor în contrast, ordonarea, punerea în succesiune si dispunerea ideilor, prin luarea în considerare a unor criterii multiple.

Proiectarea investigatiilor: punerea de întrebari, cautarea relatiilor posibile, aplicarea unor procedee consecvente, trecerea în revista a studiilor anterioare, elaborarea planului.

Colectarea datelor: luarea de notite, investigarea materialelor de  referinta, utilizarea diferitelor parti ale unei carti, înregistrarea datelor într-un mod ordonat.

Interpretarea datelor: recunoasterea relatiilor cauza-efect, organizarea faptelor, recapitularea informatiei noi, modificarea vitezei de lectura.

Comunicarea rezultatelor: utilizarea mijloacelor grafice, dispunerea logica a informatiei, asezarea în succesiune a ideilor, cunoasterea vocabularului de specialitate, relevarea factorilor semnificativi, descrierea clara.

Formularea concluziilor: generalizarea, analiza critica, evaluarea informatiei, recunoasterea ideilor si a notiunilor principale, stabilirea relatiilor si aplicarea informatiei la alte situatii.

            Lectura stiintifica constituie asadar o munca intelectuala, deloc usoara. Ea cere implicare  în studiu, identificare si detasare critica de autorul lucrarii, judecata  obiectiva si subiectiva (personala), dialog creativ.

Având în vedere aceste aspecte, se considera ca metoda lecturii personale complete, critice, consta în parcurgerea urmatoarelor operatii: 1. Cercetarea subiectului, a temei, cu fixarea unei anumite  piste; 2. Localizarea aplicatiilor posibile; 3. Cercetarea modului de argumentare si motivare; 4. Identificarea antitezelor, a obiectiilor ce pot fi formulate; 5. Identificarea comparatiilor relevante; 6. Reperarea exemplelor de sustinere, de ilustrare a ideilor; 7. Corelarea semnificatiilor cu recurs la sensuri noi, la cele referentiale, cu retinerea unor citate, cu notarea  unor valori importante; 8. Stabilirea concluziilor cu retinerea esentialului.

            Lectura stiintifica se bazeaza pe chestionare permanenta, pe reformulari în stil personal, pe retinerea unor aspecte care permit apropierea de obiectiv, de mesaj, toate având rolul de a stimula o atitudine critica si un comportament creativ, în sensul  cel mai larg.

PLANIFICAREA ACTIVITĂŢII DE CERCETARE

De cele mai multe ori, activitatea de cercetare are ca scop elaborarea unei lucrari a carei finalizare are o anumita data scadenta. Rezulta de aici necesitatea imperioasa a organizarii activitatii si a planificarii în timp a diferitelor etape ce se parcurg în procesul de cercetare stiintifica.

            Programul activitatii de cercetare va trebui sa tina cont nu numai de termenul scadent, ci si de activitatile concrete impuse de specificul lucrarii si de timpul necesar desfasurarii acestora. Se poate considera,  ca activitatea de cercetare a oricarei teme  ce urmeaza sa se finalizeze într-o lucrarea, cunoaste trei momente:

*Elaborarea schitei programului activitatii de cercetare. Prin acesta, în functie de termenul prevazut pentru finalizarea lucrarii, se esaloneaza în timp principalele operatii privind documentarea bibliografica , observarea sau documentarea practica, formularea concluziilor, redactarea lucrarii.

*Întocmirea schitei preliminare de plan al lucrarii stiintifice. Dupa documentarea bibliografica si formularea ipotezelor se trece la elaborarea schitei de plan a lucrarii de cercetare conform temei. Întocmirea schitei preliminare de plan al lucrarii contine idei,  teze, concluzii, toate reiesite din documentare, inclusiv cele preluate din  bibliografie. Aceasta schita va sta la baza planului lucrarii stiintifice, care se elaboreaza înainte de trecerea la redactare si va  cuprinde într-o forma sistematizata pe parti, sectiuni, capitole, paragrafe continutul schitei. Elaborarea acestei schite se va face  sub îndrumarea unor cercetatori cu experienta si pe baza ei se vor face aprecieri cu privire la durata de timp necesara fiecarei etape de elaborare a lucrarii stiintifice.

 *Definitivarea programului activitatii de cercetare. În aceasta etapa se revine asupra schitei programului activitatii de cercetare si se fac unele corectii privind natura si durata etapelor activitatii de cercetare, în functie de specificul si structura preconizata a temei.

ETAPELE ELABORĂRII LUCRĂRILOR sTIINŢIFICE

Exigentele elaborarii oricarei lucrari stiintifice publicabile sau nu,  respecta în linii mari o schema generala care va cuprinde:

*alegerea temei sau explorarea proiectului propus

*strângerea bibliografiei si studiul ei general

*stabilirea ipotezelor de lucru si a schitei de plan a lucrarii

*întocmirea programului activitatii de cercetare, de abordare si elaborare a  lucrarii(calendarul operatiilor)

*abordarea documentara / experimentala /cercetarea de teren

*prelucrarea, interpretarea si formularea tezelor principale privind rezolvarea problemei (exploatarea datelor)

*redactarea materialului în prima forma  si consultarea conducatorului stiintific

*redactarea materialului în a doua forma, ca forma finala

*pregatirea pentru publicare /comunicare , conform cerintelor de redactare

DOCUMENTAREA ÎN CERCETAREA sTIINŢIFICĂ

Pentru a utiliza cu randament ridicat serviciile documentare,  orice beneficiar trebuie sa dispuna de anumite cunostinte specifice. Dupa opinia generala a specialistilor, esentiale sunt sub acest aspect:

*un minim de notiuni fundamentale referitoare la documentare ca faza a cercetarii stiintifice, fara de care cercetatorul nu poate stabili o  unitate de limbaj cu documentaristii.

*cunoasterea retelei de documentare

*deprinderile de a mânui diversele instrumente de lucru puse la dispozitie de diverse unitati de documentare: cataloage, reviste informative, prospecte, si de a utiliza anumite tehnici de lucru specifice documentarii.

            Instrumentele si tehnicile de lucru difera nu numai în functie de domeniu, de tema si de particularitatile individuale ale cercetatorului, ci si de tipul documentarii.

            Cercetarea economica studiaza procesul economic real si nu doar  conceptiile despre respectivul proces (acestea devin obiect principal de  cercetare în cazul istoriei doctrinelor economice). De aceea, în cercetarea economica, mai mult decât în alte ramuri ale stiintei este necesar sa se acorde atentia  tuturor tipurilor de documentare: documentarea bibliografica, documentarea directa în unitati si discutiile cu specialistii

            Informatiile proprii documentarii bibliografice pot fi regasite pe urmatoarele tipuri de documente:

            a) Documente primare - surse în care este fixat direct continutul unei activitati de cercetare si creatie. Dintre acestea pot fi retinute: raportul stiintific si tehnic, disertatia, proiectul si documentatia tehnica, preprinturile sau publicatiile preliminare, lucrarile prezentate la diferite manifestari stiintifice, periodicele, revistele stiintifice, articole, ziare, reviste, carti,  inventii si descrierile de inventii, culegeri de lucrari stiintifice, monografii, manuale, standarde, s. a.

            b) Documente secundare - surse rezultate din prelucrarea analitica si sintetica a informatiilor cuprinse în documentele primare, cu scopul semnalarii acestora. Dintre acestea, cel mai adesea se folosesc:

*cataloagele - cuprind semnalari de lucrari existente într-o biblioteca.

 * bibliografiile - se prezinta sub forma listelor de semnalare a unor lucrari selectate dupa un anumit criteriu - valoare tematica, categorii de documente, timp, autor - însotite sau nu de descrieri succinte. Exista o mare varietate de tipuri de bibliografii.

* indexurile - sunt modele de nuclee informationale cuprinzând titluri, cuvinte cheie, nume, autori, institutii, subiecte, referinte bibliografice si se prezinta ca surse  atasate la finalul unei lucrari;

* reviste de referate - publicatii de informare al caror continut se prezinta sub forma de referate, adnotari sau titluri, la care se adauga o succinta descriere bibliografica, toate fiind grupate tematic si urmate de indexuri pe subiecte.

            c) Documente tertiare - sunt forme complexe de prelucrare a informatiilor prin analiza, evaluare, comparare sau sinteza, cu grad crescut de veridicitate si generalizare, cu posibilitati superioare de valorificare. Dintre  acestea mentionam: îndreptarele, tratatele, dictionarele, enciclopediile, sintezele informative si documentare.

            Procesul complex al activitatii intelectuale nu se poate desfasura la întâmplare. La nivelul acestui proces doua operatii sunt fundamentale: sistematizarea informatiilor si regasirea informatiilor. Suportul eficientei sale îl constituie edificiul operational bazat pe sistematizarea informatiilor cuprinse în diferite documente sau surse, care presupune, în primul rând, clasificarea informatiilor si uneori indexarea lor.  Clasificarea sau ordonarea consta într-o actiune de grupare rationala, în clase si subclase, a partilor universului  informational, permitând  apoi regasirea rapida a faptelor, datelor sau ideilor. Actiunea de  clasificare se poate realiza fie dupa aspecte exterioare (autor, forma de prezentare), fie dupa caracteristici de continut. Cea mai cunoscuta clasificare, acceptata international, are la baza criteriul diviziunii universului cunostintelor umane în clase si subclase. Principiul diviziunii este cel zecimal, propus de bibliologul american Malvin Dewey, în 1876, si perfectionat ulterior. Sistemul este cunoscut astazi sub numele de Clasificare Zecimala Universala (CZU). Indicii ei sunt  ierarhizati, numerotarea facându-se cu cifre arabe pentru fiecare clasa, iar subdiviziunile acestora prin adaugiri de alte clase arabe.  Clasificarea zecimala universala este ierarhica, notiunile de continut fiind ordonate succesiv dupa relatii tematice. Schema ei liniar ierarhica se bazeaza  pe împartirea totalitatii cunostintelor în 10 clase si a fiecarei clase, la rândul ei, succesiv, din nou în câte 10 subclase. Tabelele de baza sunt urmatoarele: 0.Lucrari cu caracter general. Bibliografie. Biblioteconomie. 1.Filozofie. Psihologie. Logica. Epistemologie. Etica. 2.Religie. Teologie. Ateism. 3.stiinte sociale, inclusiv pedagogie. stiinte juridice. Administratie. 4.Clasa libera. 5.Matematica. stiintele naturii. Fizica. 6.stiinte aplicate. Medicina. Tehnica. Agricultura. 7.Arte. Sport. 8.Lingvistica. Beletristica. Literatura. 9.Geografie. Istorie. Biografii.

Sistematizarea presupune adesea si realizarea unei alte operatii paralele cu clasificarea si anume, indexarea. Aceasta consta în determinarea subiectului principal (sau a subiectelor principale) tratat într-un document si redarea lui cât mai concisa, cu ajutorul unei expresii formate din unul sau mai multe concepte sau notiuni fundamentale, exprimate prin  1 pâna la 15 cuvinte. Indexarea pe subiecte este o metoda de ordonare a informatiilor,  mai elastica si mai accesibila celor ce cauta informatii, dar mai putin  deprinsi cu clasificarile. Alteori indexarea se face prin redarea continutului cu ajutorul  unor notiuni (decriptori), simboluri (din titlul lucrarii) ce cuprind 1-3 cuvinte.

            Regasirea informatiilor este, de asemenea, un proces destul de complex. Cel mai frecvent, el presupune parcurgerea a patru etape esentiale:

            * cautarea informatiilor prin care au fost simbolizate si indexate  sursele, folosindu-se liste de cuvinte, dictionare, tezaure, coduri speciale.

            * cautarea în index, utilizând aceste coduri-cuvinte ,pentru a gasi  toate  informatiile conexe din diferite sisteme de referinte utilizând aceste coduri-cuvinte,

            * localizarea documentelor pornind de la sistemele de referinte.

            * extragerea  si prelucrarea informatiilor derivate.

            Procesul cautarii unui subiect ce raspunde unei cereri specifice a celui ce studiaza într-o  biblioteca este de fapt si o munca de cercetare, care trebuie învatata si exersata.

PRELUAREA, CONDENSAREA sI ORGANIZAREA INFORMAŢIILOR

            Daca acceptam ca sistemul de documentare-informare reprezinta un complex de operatii si mijloace tehnico-metodologice destinat sistematizarii si regasirii informatiilor, va trebui sa acceptam si idea unor metode si tehnici de prelucrare a acestora.

            Prelucrarea, condensarea si organizarea informatiilor într-un produs selectat, sistematizat si redus ca dimensiuni deriva *din nevoia de a opera cu un volum mai mare de informatii, *din necesitatea orientarii rapide într-un domeniu de referinta, *de formulare a unor judecati de valoare privind continutul lor, precum si *din tinerea la curent cu cele mai noi aparitii într-un domeniu.

            Dintre cele mai uzuale  metode, tehnici, scheme si produse logice rezultate din prelucrarea, condensarea si organizarea informatiilor pot fi mentionate: titlul, fisa, planul, teza, rezumatul, conspectul, fisa de  studiu, notele de lectura, extrasele, recenzia, referatul si sinteza.

            A. TITLUL - reprezinta tehnica  cea mai simpla de prelucrare, condensare si organizare a informatiilor si consta în redarea acestora într-o forma extrem de concisa.

            Standardele internationale recomanda ca esentiala respectarea principiului potrivit caruia, titlul sa contina cel mult  6 cuvinte semnificative pentru  a surprinde continutul, dar sa nu depaseasca pe ansamblu 12 cuvinte.

            B. FIsA - reprezinta o modalitate specifica  de consemnare a rezultatelor lecturii sau a studiului unui document, în maniere mai mult sau mai putin  detaliate.

            Practica lecturii si studiului unui document a conturat mai multe  tipuri de fise. Astfel, pot fi mentionate:

            1. Fisa de semnalare a documentului cuprinde urmatoarele elemente dispuse în ordine: - cota de înregistrare a bibliotecii (în partea stânga sus); - autorul (autorii);          - titlul documentului; - datele de aparitie (editura, loc, an, pagina, etc.)

            2. Fisa adnotata sau fisa de adnotare referativa. Pe lânga datele proprii semnalarii documentului se completeaza descrierea acestuia cu elemente informative, de descriere generala si de recomandare, cu aprecieri scurte asupra domeniului în care se încadreaza continutul.

            3. Fisa de citate. Cuprinde pe lânga descrierea bibliografica, si unele citate din publicatia respectiva.

            4. Fisa de sinteza. Pe lânga elementele fisei de semnalare, acest tip de fisa cuprinde, într-o maniera sintetica. si judecati de apreciere, de evaluare a lucrarii, servind ca baza pentru alcatuirea  sintezelor documentare.

            5. Fisa terminologica. Cuprinde unele precizari asupra semnificatiei si sensului unor termeni, notiuni si expresii utilizate în documentul  analizat.

            C. PLANUL DE IDEI - este un rezultat al procesului de prelucrare a continutului unui document(sau a mai multor documente apartinând aceluiasi domeniu de informatii) si consta în extragerea si prezentarea într-o anumita ordine logica (impusa de cerintele studiului) a ideilor de baza ale documentului sau documentelor avute în vedere. Sarcina principala  a celui ce trebuie sa întocmeasca planul de idei este determinarea a ceea ce trebuie notat si preluat din document, prin raportare la logica materialului ce urmeaza a fi elaborat, dar si la continutul mesajului din textul de baza.

Realizarea eficienta a unui plan de idei presupune urmatoarele operatii:

            - se descifreaza textul prin lectura atenta si repetata, urmarindu-se: *depasirea dificultatilor datorate vocabularului; *identificarea cuvintelor cheie si a lanturilor de idei; *identificarea cuvintelor de  legatura care au o semnificatie contextuala importanta, exprimând: opozitia, cauzalitatea consecinta alternativa; *segmentarea textelor lungi, cu formularea  unor subtitluri provizorii.

            - se desprind ideile principale, raporturile dintre ele si cele  secundare, precum si elementele  ce definesc miscarea cronologica a evenimentelor, cu mentionarea unor exemple ilustrative ca suport.

            - se aranjeaza ideile într-o ordine convenabila celui ce face  planul, în functie de intentii.

            - se controleaza si se confrunta ideile, revenindu-se asupra mesajului de baza al textului.

            Se recomanda scrierea planului ideatic pe foi volante, fiecare foaie continând o idee principala si cele secundare corespunzatoare. Acest lucru va permite o restructurare succesiva a planului de idei pâna se va ajunge la forma cea mai convenabila.

            D. TEZA  - Ca forma lingvistica, ea rezulta din prelucrarea concisa a informatiilor unui document si cuprinde formulari sintetice ale ideilor de baza, ale continutului unui mesaj, întemeiate pe o conceptie generala proprie unui anumit domeniu stiintific.

            Tezele pot fi  simple sau complexe, în functie de marimea, de natura si de importanta documentului pentru autorul lecturii. Ele exprima, într-un alt plan, specific, ipotezele stiintifice.




            E. REZUMATUL - Este  un produs al activitatii de sinteza dezvoltata a ideilor principale dintr-o lucrare, care evidentiaza contributia originala a autorului, fara a include elemente critice. Tipurile principale de rezumate practicate în informare sunt:

- rezumatul simplu - (de adnotare) - Consta într-o singura fraza care indica unitatile de  continut minime si absolut necesare pentru situarea textului într-un context  informational. De obicei, el se regaseste pe fisele adnotate.

- rezumatul indicativ - (de semnalare) - Este mai extins decât cel simplu si cuprinde mai multe detalii de continut;

- rezumatul informativ - (propriu-zis) - Contine un volum mare de informatii pastrând ordinea adoptata de autor, dar, reformuleaza, proportioneaza si exprima în cuvinte proprii gândirea autorului. Rezumatul informativ poate  cuprinde si citate, pasaje sau expresii ale autorului, fara ca prin aceasta  continutul lui sa devina un montaj de citate,  juxtapuneri sau prescurtari mecanice ale ideilor.

            F. CONSPECTUL - Reprezinta o forma ampla, rezumativa a activitatii de studiu si lectura stiintifica, oferind o viziune personala si de ansamblu asupra materialului parcurs (pasaje, titluri, argumente, sublinieri proprii). Scopul principal al conspectului este acela de a retine elementele de baza ale unui material si de a le folosi în situatii variate. Se considera ca în conspect, unele fraze si chiar unele cuvinte au o însemnatate incomparabil mai mare decât într-o expunere temeinica si amanuntita.

            Pentru realizarea unui bun conspect se impune respectarea câtorva conditii: *claritatea ideilor, *logica implacabila, *redare sistematica a  ideilor, *esentializarea ideilor si nu copierea textelor în maniere mai mult sau mai putin integrale. În practica documentarii pot fi identificate mai multe tipuri de conspecte. Dupa numarul surselor prelucrate: conspect unitar (al unei singure lucrari) si  conspect centralizat (al mai multor  lucrari). Dupa  gradul implicarii celui ce face conspectul: conspect obiectiv, reproductiv de idei sau pasaje si conspect apreciativ, cu  note obiective, dar cu multe judecati si idei personale. Conspectul centralizat  ridica unele probleme de metodologie a realizarii eficiente, în  legatura cu care pot fi recomandate în principal, doua procedee: primul consta în lecturarea si conspectarea fiecarei lucrari în parte, pe foi separate, având drept criteriu de notare problemele principale tratate în sursele de documentare; dupa aceea, se  grupeaza  notele care trateaza aceeasi problema, realizându-se astfel un ansamblu al referirilor la aceeasi problema ce pot fi regasite în diferitele surse de documentare consultate; cel de al doilea presupune, mai întâi, realizarea integrala a conspectului fiecarei lucrari, respectând succesiunea de idei si logica proprie autorului; se întocmeste apoi planul sinteza al ideilor fiecarei lucrari; se extrag din fiecare conspect ideile corespunzatoare problemelor esentiale ce stau în atentia celui ce întocmeste conspectul. Cu toate ca solicita mai mult  timp si mai mult efort, acest din urma procedeu este mai avantajos deoarece ofera o viziune de ansamblu asupra lucrarilor conspectate, dar si asupra diferitelor modalitati de abordare ale acelorasi probleme de catre autorii lor.

            În general, etapele realizarii unui conspect sunt: * studierea lucrarii în ansamblu: pagina de titlu, tabla de materii, prefata, studiul introductiv, *realizarea planului de conspectare: cu mentionarea ideilor principale,  a faptelor, cu preluarea de  tabele, scheme, date. *extragerea informatiilor care  întregesc ideile principale: argumente, exemple, citate, extrase. *aranjarea lor într-o forma convenabila si redactarea  materialului cu preocupari pentru stil. *controlul  si confruntarea textelor.

            G. FIsA DE STUDIU - Reprezinta o modalitate sintetica de consemnare a rezultatelor activitatii de lectura a unui document. Într-o fisa de studiu completa se mentioneaza, în principal urmatoarele: *tema în care se încadreaza continutul fisei si care va constitui titlul ei; *specificul temei  abordate care va defini problema tratata în fisa, în sens de specializare; *elemente de reper pentru orientarea  rapida în fisa; *reflectii personale; *notatii cu caracter de deschidere spre alte probleme, de completare sau de trimitere spre noi surse de  informare; *sursa de documentare. Titlul fisei se va scrie cu litere mari de tipar, în stânga spatiului superior si el se refera de obicei la tema sau domeniul în care se încadreaza continutul notelor din fisa. Subtitlul indica problema, cu caracter de specificare, la care se face referinta. Tipul fisei se va scrie în dreapta spatiului superior, înainte de margine, cu una din siglele ce au urmatoarele semnificatii: FP - fisa principala; FS - fisa secundara; FC - fisa de continuare

Toate fisele  vor fi însotite de un numar care va indica  ordinea întocmirii lor, astfel încât, ele vor sugera logica succesiunii ideilor, proprie autorului sursei de documentare. Chiar daca unele dintre fise vor fi ordonate, la un moment dat, conform unei alte structuri, dorita de cercetator,  se va putea oricând reveni la cea initiala.

În datele de referinta se va indica sursa de documentare cu toate datele de identificare: autor, titlu, data si locul aparitiei, si dupa caz,  sursa de informare (biblioteca, persoana) unde poate fi gasit materialul informational.

            Atunci când este necesar, pe verso se vor nota citate semnificative pentru  începerea  sau încheierea textului sau unele scurte parafraze pentru anumite probleme.

            H. NOTELE DE LECTURĂ - Reprezinta  rezultatul activitatii de studiu asupra unei lucrari din orice domeniu si au drept finalitate utilizarea lor în cele mai variate situatii, domenii, activitati.

            Notele de lectura nu se confunda cu luarea notitelor. Ele se disting prin aceea ca, într-o prima faza,  se fac pe textul propriu-zis (daca acesta apartine celui ce face lectura) sau pe un caiet special cu consemnarea paginilor de referinta, însemnari menite sa semnaleze aspectele ce prezinta interes. Ulterior,  cititorul poate  reveni la  textul de baza, tinând cont de însemnarile facute, preluând si prelucrând informatiile ce prezinta interes.

            I. REFERATUL - Reprezinta o forma a muncii independente  prin care se realizeaza sintetizarea sau dezvoltarea în forma scrisa, a unor idei sau probleme dintr-o  lucrare sau, din mai multe lucrari apropiate  tematic. Printre conditiile de realizare a unui bun referat pot fi mentionate:

- studierea completa, în limita posibilitatilor, a surselor de baza ce trateaza problema urmarita.

- structurarea logica a continutului materialului studiat

- identificarea si formularea corespunzatoare a argumentelor necesare convingerii celor care asculta  sau citesc referatul.

            Structura unui referat,  în maniera clasica, este alcatuita din trei parti: introducere, continut si concluzii. Poate fi adoptata si o alta maniera, moderna de a structura un referat, notând: titlul, autorul, planul ideilor de baza ale referatului si apoi, elementele proprii unui referat clasic:  introducerea, în care se prezinta locul,  rolul si nivelul atins de problema în cercetarile si studiile stiintifice relevante; cuprinsul, cu  dezvoltarea ideilor si evidentierea celor personale; concluziile care sa contina între altele, deschiderea unei noi abordari a problemei, emiterea unor judecati de valoare, sintetice, asupra  contributiilor aduse si a directiilor posibile de dezvoltare a problemei; bibliografia care va fi  mentionata fie în text, fie la sfârsitul referatului; data întocmirii.

            Dimensiunile referatului sunt conditionate de specificul materialului studiat si prelucrat, de obiectivele propuse, de activitatea  intelectuala în care se integreaza.

            J. SINTEZA - Reprezinta tehnica si forma de prezentare concentrata, coerenta si usor inteligibila a informatiilor privind o tema data din mai multe  lucrari.

            Sinteza are si semnificatia unei activitati de reformulare a informatiilor referitoare la un subiect  care se regaseste într-o varietate  de  surse. Activitatile angajate în procesul elaborarii sintezei sunt, în principal, urmatoarele: parcurgerea materialelor documentare, recunoasterea si extragerea informatiilor legate de tema propusa si, în final, convertirea lor într-o lucrare de sinteza.

PROCEDEE sI TEHNICI DE PRELUCRARE A INFORMAŢIILOR

Prelucrarea datelor economice înseamna, în ultima instanta, utilizarea documentatiei, adica, acel proces în care interpretarea proprie a informatiilor trece în prim plan. Pentru aceasta se impun cu necesitate urmatoarele operatiuni, considerate ca fiind foarte importante:

            *evaluarea critica a sursei de documentare

            *organizarea si sistematizarea informatiilor obtinute în urma documentarii bibliografice sau de teren

            *punerea în diferite relatii a datelor rezultate din documentatie, în functie de scopul urmarit

Evaluarea critica a surselor de documentare bibliografica trebuie sa tina cont de o serie de aspecte, dintre care pot fi mentionate:

            *anul aparitiei lucrarii, numarul editiei precum si revizuirile si adnotarile la editia respectiva. Aceste date sunt de natura sa plaseze în timp lucrarea, care de multe ori poate purta amprenta epocii în care a fost elaborata.

         *informatii privind editura, editorul si gradul de specializare si de profesionalism al acestora, ele putându-se constitui într-o garantie pentru însusirile de ordin calitativ ale lucrarii.

            *date referitoare la autor privind  perioada în care a trait, formatia sa profesionala, orientarea politica, toate fiind de natura sa permita o perceptie realista a mesajului lucrarii si totodata posibilitatea de a delimita aspectele obiective de cele cu caracter subiectiv. 

            *determinarea tipului de lucrare, fapt ce permite aprecierea lucrarii prin prisma obiectivului urmarit, al unghiului de abordare si al profunzimii tratarii subiectului.

            In cazul în care documentarea s-a facut din mai multe surse, se impune confruntarea acestora, stiut fiind ca pot aparea unele probleme,  cum ar fi cele referitoare la comparabilitatea datelor, la compatibilitatea, suficienta sau insuficienta lor, toate, de natura sa  permita o analiza corelata si pertinenta.  

            Sistemul metodologic utilizat în prelucrarea informatiilor este alcatuit din metode si tehnici proprii stiintei în general, cu particularizari ce tin de specificitatea problemelor economice care se gasesc la interferenta cu socialul si politicul.

            Organizarea si sistematizarea informatiilor obtinute în urma documentarii cu caracter aplicativ, presupune folosirea unor procedee si tehnici care sa permita o prelucrare sugestiva si pertinenta a informatiilor.

            Unul din procedee se refera la întabelarea datelor. Cea mai dificila etapa este cea a stabilirii continutului si structurii tabelului, astfel încât, în urma analizei datelor cuprinse în el, sa poata fi formulate concluzii care sa se constituie în argumente utile. 

            În prelucrarea datelor se poate recurge  la grafice si diagrame, ele numarându-se printre cele mai sugestive mijloace de vizualizare a structurilor si corelatiilor proprii informatiilor economice.

Una din modalitatile de prelucrare a datelor referitoare la faptele, fenomenele si procesele economice, presupune evidentierea relatiilor de cauzalitate între diferite variabile. Pentru aceasta se apeleaza la formalizarea matematica, prin formule de determinare a unor indicatori, prin functii sau prin modele.

Variabilele nu au acelasi statut. Unele dintre ele pot fi considerate instantanee, proprii unei cercetari statice, definind marimi economice la un anumit moment dat si reprezentând nivelul indicatorului respectiv: pretul unui produs sau nivelul stocului de capital la sfârsitul anului, de exemplu. O alta categorie sunt variabilele de flux, care sugereaza si o dimensiune temporala: venitul anual sau consumul lunar. 

Astfel, unii indicatorii pot fi determinati ca marimi absolute, prin însumare, rezultând de exemplu, agregatele macroeconomice, sau prin scadere, atunci când este vorba de masa profitului, ca diferenta între cifra de afaceri si costul total. Alti indicatori se determina ca marimi relative, precum cei de eficienta, ca raport dintre efect si efort, cum ar fi productivitatea muncii. Una din problemele prelucrarii informatiilor este cea a masurarii, cuantificarii datelor, care trebuie sa tina cont nu numai de stabilirea corecta si sugestiva a unitatilor de masura în functie de natura fenomenului urmarit, dar si de faptul ca este vorba de o cercetare statica sau una dinamica. Asa de exemplu, nivelul  productivitatii muncii, ca raport de eficienta între efect si efort, poate fi exprimata diferit, în functie de cuantificarea productiei si a muncii. Daca se doreste determinarea numarului de lucratori necesari pentru a obtine o anumita productie fizica, se va pleca de la productivitatea muncii calculata ca raport între productie în unitati fizice si numarul de lucratori. Daca se urmareste fundamentarea unei decizii privind dimensionarea optima a numarului de lucratori, se va compara salariul mediu individual al lucratorilor cu productivitatea medie a muncii, calculata ca raport între productia exprimata în unitati valorice si numarul de lucratori. Aprecierea dinamicii unui indicator presupune folosirea indicilor, ca marimi relative. 

Analiza proceselor economice presupune ca punct de plecare determinarea abaterilor indicatorilor în timp  sau fata de un nivel luat ca baza de comparatie. Abaterile pot fi apreciate ca abateri absolute, prin diferenta,  sau ca abateri relative, prin indici. De retinut ca formalizarea matematica a unei relatii dintre date sau fapte economice nu presupune în mod automat  si caracterul operational al relatiei. Asa de exemplu, relatia dintre salariul real, salariul nominal si nivelul preturilor poate fi formalizata prin raportul:

Salariul real = salariu nominal / preturi

Semnificatia economica a relatiei dintre cele trei date se refera la aceea ca salariul real este direct proportional cu salariul nominal si invers proportional cu preturile, fara ca prin aceasta relatie sa se poata determina marimea absoluta a salariului real, care este o notiune abstracta în sensul ca nu poate fi cuantificat ca marime absoluta. Pornind însa de la aceasta corelatie, rationamentul se poate transfera în domeniul indicilor, al relatiei dintre dinamica celor trei marimi. Ca expresie a modificarii nivelurilor celor trei variabile, se obtine formalizarea unei corelatii care devine totodata si operationala:

Indicele salariului real = Indicele salariului nominal / Indicele preturilor

cu o semnificatie concreta, potrivit careia, modificarea salariului real este direct  proportionala cu modificarea salariului nominal si invers proportionala cu modificarea preturilor. In plus aceasta relatie este si operationala, adica se poate determina cresterea sau scaderea salariului real si totodata se poate aprecia cui s-a datorat modificarea.

            Exprimarea relatiilor proprii fenomenelor si proceselor economice îmbraca forma unor functii: functia cererii, functia ofertei, etc. Functia de productie, privita ca functie a costului total, exprima corelatia existenta între cele doua componente ale acestuia costurile fixe si costurile variabile si  modificarea productiei. Forma functiei este diferita si exprima complexitatea relatiei dintre ele, ea putând fi liniara, exponentiala, logaritmica, etc.

            Într-un plan superior sunt elaborate modelele matematice, care cuprind ca elemente distincte: functia obiectiv, de maximizare(a profitului),  de minimizare (a costului) sau de echilibru( al  venitului national); sistemul de restrictii tehnico-economice, cum ar fi de exemplu functia de consum si functia de investitii din modelul lui Keynes; restrictiile logice, ele rezultând din natura variabilelor si regulile formalizarii matematice, cum ar fi de exemplu, 0 c 1.

 Variabilele modelului pot fi endogene, proprii modelului, gasindu-si explicatia în cadrul sau(consumul gospodariilor este functie de venit) si exogene, determinate independent de relatiile proprii modelului, considerate ca fiind date(investitiile autonome în modelul lui Keynes)

ELABORAREA CONCLUZIILOR sTIINŢIFICE

                        Formularea problemelor si ipotezelor stiintifice presupune un rationament ce porneste de la principiul metodologic fundamental al cercetarii stiintifice-principiul îndoielii - si impune o analiza critica, constructiva pentru a stabili valoarea cunostintelor prin verificare.

Ipoteza poate fi definita ca un enunt ce urmeaza a fi supus verificarii.

            Problemele stiintifice apar atunci când noile fapte nu mai pot fi explicate pe baza teoriilor si cunostintelor existente. Formularea problemei stiintifice este unul din momentele cele mai laborioase si dificile ale cercetarii si aceasta mai ales datorita faptului ca problemele economice sunt probleme ale vietii reale.

            Temele de cercetare sunt  probleme supuse cercetarii stiintifice în vederea solutionarii.

            Solutionarea problemelor stiintifice începe cu(1) formularea ipotezei, ca o presupunere, ca o explicatie a cauzelor, ca un enunt, ca o teza, ca o lege sau principiu, toate cu caracter provizoriu. Elaborarea ipotezelor este dificila în stiinta economica pentru ca fenomenele si procesele economice sunt complexe, iar informatiile nu de putine ori sunt incomplete sau contradictorii. Dupa formulare urmeaza (2)verificarea ipotezelor. Procedeele de verificare pot fi: *empirice-când confruntarea ipotezelor cu faptele stiintifice se face prin observare obisnuita sau observare stiintifica, adica dirijata, ce presupune culegere de date si fapte în mod sistematic; experimentul stiintific este destul de rar folosit în cercetarea economica. *teoretice-când verificarea urmareste coerenta logica si integrarea cunostintelor într-un ansamblu teoretic existent deja.

În procesul informarii si analizei economice faptele oferite nemijlocit de realitatea practica devin fapte stiintifice, legi statistice si enunturi empirice. Etapele procesului de verificare a ipotezelor se considera a fi:

* se formuleaza consecintele ipotezelor cu ajutorul rationamentelor deductive

*se confrunta aceste consecinte cu faptele stiintifice obtinute în procesul analizei si cu enunturile empirice

*se stabilesc relatiile posibile între ipoteze si realitatea practica oglindita prin intermediul enunturilor empirice

                        Se considera ca o ipoteza este verificata daca toate consecintele ei sunt concordante cu toate datele si faptele oferite de practica, cu toate enunturile empirice. De retinut ca orice confruntare trebuie facuta cu date suficiente, altfel, ipoteza se considera neverificata.

                        Concluzia stiintifica este rezultatul final al cercetarii stiintifice. Orice concluzie stiintifica trebuie argumentata solid si concret, adica, ea trebuie sa fie integrata organic în sistemul de cunostinte existent si acceptat deja din punct de vedere teoretic, aratându-se cum se poate realiza aceasta integrare, cum se poate face legatura cu vechile concluzii. Atunci când concluziile formulate contrazic pe cele vechi, trebuie sa se demonstreze inconsistenta celor vechi, sa se argumenteze necesitatea renuntarii la ele si sa se arate felul în care, concluziile formulate se armonizeaza cu cele ramase valabile. 

REGULI GENERALE PRIVIND REDACTAREA LUCRĂRILOR sTIINŢIFICE

Calitatea elaborarii si prezentarii poate contribui în mare masura la realizarea obiectivelor urmarite prin activitatea de cercetare stiintifica. Astfel, un limbaj adecvat tipului lucrarii presupune stapânirea limbii literare si a limbajului specific domeniului cercetat, cel economic de exemplu. Un asemenea limbaj se obtine prin lectura permanenta de lucrari beletristice si economice reprezentative. Prin aceasta se asigura îmbogatirea si actualizarea limbajului de specialitate si se amplifica posibilitatea de a-l utiliza literar, corect, eficient.

            Redactarea unei lucrari stiintifice presupune parcurgerea unor etape dintre care cele mai importante pot fi considerate:

*enuntarea tezelor de baza si prin aceasta sintetizarea coordonatelor teoretice si delimitarea domeniului abordat.

*sistematizarea, în sensul ordonarii problematicii, a tezelor si concluziilor rezultate din cercetare în functie de obiective si de tipul de lucrare.

*redactarea propriu-zisa a lucrarii, care este cea mai laborioasa.

Experienta în domeniul cercetarii stiintifice a permis conturarea a doua variante de redactare a lucrarilor:



            1.-elaborarea unui text de baza, initial care este perfectionat ulterior în ceea ce priveste continutul si forma.

            2.-redactarea succesiva, în mai multe variante, pâna se ajunge la o forma corespunzatoare exigentelor.

            Cea mai utilizata modalitate presupune elaborarea variantei initiale care cuprinde ideile principale expuse în mod concentrat, urmând ca adaugirile succesive sa fie facute pe verso sau pe anexe, cu trimiteri precise.

        O atentie deosebita trebuie acordata coerentei logice si stilului unitar. Mai mult, în raport cu prima varianta pot aparea nu numai adaugiri, ci si eliminari de text, pâna la obtinerea unui nivel corespunzator de concizie, claritate si rigurozitate.

            In procesul redactarii trebuie respectate anumite cerinte esentiale precum:

*formularea judicioasa a obiectivelor, tezelor, concluziilor

*explicarea clara si argumentarea riguroasa a fiecarei afirmatii sau pareri.

*integrarea adecvata a detaliilor în context.

*evitarea de amanunte nesemnificative care încarca textul

*revizuirea structurii paragrafelor pentru a avea o coerenta logica

*prelucrarea si includerea observatiilor referentilor sau conducatorilor stiintifici ai lucrarii

            Ţinuta unei lucrari stiintifice nu este legata numai de continutul sau. Forma acesteia întregeste imaginea referitoare la competenta cercetatorului. Cerintele de baza privind forma unei lucrari stiintifice se refera la urmatoarele:

 a)titlul trebuie sa fie scurt si clar, sintetizând continutul materialului. Pentru precizari suplimentare sau pentru a evita un titlu prea lung se apeleaza la subtitlu.

 c)enuntarea problemelor studiate-prezenta de regula în introducere, acolo unde se vor preciza obiectivele, cadrul general studiat sau problematica abordata, precum si rezultatele obtinute de alti cercetatori în domeniu.

 d)structura lucrarii-judicios delimitata în parti, capitole, paragrafe, în functie dimensiune, de complexitate, de natura problemelor abordate, de obiectivele urmarite. Într-o structura considerata corespunzatoare, paragraful ajunge pâna la 1o pagini, dar nu trebuie sa fie mai mic de 2 pagini.

 e)instrumentarul de investigare utilizat-se prezinta concis. Astfel,  metodele cunoscute vor fi numai amintite, trimiterile bibliografice vor fi precise, iar elementele de noutate în utilizarea unui instrument de cercetare vor fi prezentate mai pe larg.

 f)prezentarea rezultatelor originale ale cercetarii-aspect important, definitoriu pentru continutul lucrarii. Astfel, contributiile proprii vor avea o pondere însemnata în lucrare; datele de observare primara, considerate interesante, vor fi reproduse în totalitate(daca au un volum mare vor fi prezentate în anexe).; se prezinta sintetic rezultatele prelucrarii datelor în tabele, centralizatoare de comparare, etc.; daca anumite date sunt preluate din alte lucrari, se vor face trimiteri precise la bibliografie.

 g)ideile de baza ale lucrarii - se evidentiaza prin titlurile partilor, capitolelor, paragrafelor, iar în text prin formulari exprese, sublinieri, folosirea unor litere cu caractere speciale. Interesanta pentru marcarea si retinerea lor este vizualizarea.

 h)ilustrari grafice-trebuie sa fie simple, sugestive, de dimensiuni rezonabile, usor de înteles, însotite de legenda, numerotate pentru identificare rapida. In text este obligatoriu sa se faca trimiteri explicative si comentarii la grafice.

 i)tabelele-cuprind informatii cifrice, indicatori cu semnificatie pentru continutul lucrarii. Trebuie acordata multa atentie rubricilor tabelelor si continutului lor astfel încât ele sa fie argumente pertinente pentru continutul lucrarii. si pentru tabele este necesara numerotarea  ,iar în text sa se faca trimiteri si comentarii corespunzatoare. In lucrare  se vor include numai tabelele cu adevarat sugestive si  necesare, celelalte vor fi trecute în anexe.

 j)citatele - se vor folosi pentru referiri la idei foarte importante, sau ca argument când se combate un anumit punct de vedere, sau pur si simplu atunci când se considera ca o formulare este foarte buna. De retinut ca citatele se folosesc moderat, altfel imprimând un caracter documentar lucrarii. Este obligatorie delimitarea în text prin ghilimele, numerotarea si referirea la sursa bibliografica .

 k)anexele-cuprind de regula materialul informational utilizat : date cu caracter statistic, rezultatele unor investigatii de teren, sintezele unor puncte de vedere apartinând unor specialisti, extrase de texte sau legi. Fiecare anexa va cuprinde sursa informatiilor încorporate. În textul lucrarii  se vor face trimiteri exprese la anexe .

 l)bibliografia-poate fi regasita fie la sfârsitul lucrarii, fie la sfârsitul partilor sau capitolelor, fie în partea de jos(subsolul)paginii. In bibliografie se trec doar lucrari efectiv consultate si utilizate. La întocmirea listei lucrarilor cuprinse în bibliografia generala, de la sfârsitul lucrarii, trebuie sa se respecte unele reguli:

- lucrarile se înscriu în ordine alfabetica dupa litera numelui autorului. Pentru lucrarile colective ordinea alfabetica se stabileste dupa numele primului autor.

- în cazul lucrarilor colective la care nu se mentioneaza numele autorilor, anuare statistice, legi, ordonarea alfabetica se va face dupa prima litera a titlului sursei bibliografice, spatiul afectat de regula numelui autorului fiind marcat prin semne distincte.(*  * *).

         Atunci când trimiterile la sursa bibliografica se fac în subsolul paginii, pentru citate,  întocmirea aparatului stiintific trebuie sa respecte anumite cerinte:

cifrele de la terminarea unui citat se scriu fara paranteze si dupa ghilimelele care delimiteaza citatul

numerotarea citatelor si a notelor de subsol corespunzatoare se face în continuare pe capitole, subcapitole sau chiar pe lucrare.

            Notele de subsol cuprind urmatoarele date: cifra corespunzatoare citatului din text, autorul, titlul lucrarii sau articolului, numarul revistei sau volumului, editura, numarul editiei,  localitatea, anul aparitiei, numarul paginii. De cele mai multe ori, pentru autori apare doar initiala prenumelui, dar pentru autoare prenumele va fi întotdeauna scris în întregime.

De exemplu: 1. Babaita I., Silasi Gr., Duta Alexandrina,   Macroeconomia, Editura Orizonturi Universitare, Timisoara, 1999, pag. 139

            Pentru a evita repetarea datelor privind aceeasi sursa bibliografica se poate recurge la urmatoarele notatii:

            *Op. Cit. - atunci când s-a citat anterior lucrarea

De exemplu: 12- Babaita I. si colaboratorii, op. cit., pag. 153

            *Idem - atunci când corespund toate elementele cu ale unei lucrari citate imediat anterior

De exemplu: 13-Idem

            *Ibidem - atunci când corespund toate elementele cu ale unei lucrari citate imediat anterior fiind diferita numai pagina

De exemplu: 14-Ibidem, pag.154

Exista si alte modalitati de semnalare a surselor bibliografice, mentionate in regulile de redactare proprii editurilor sau altor organisme de specialitate. Ceea ce este important ramâne continutul acestor semnalari care sa permita identificarea rapida a documentului initial.

n)rezumatul(sinteza) lucrarii-se prezinta ca o informare asupra principalelor probleme din lucrare insistând asupra contributiilor originale.

            Realizarea unui text de calitate presupune luarea în considerare a unor recomandari prin care se confera unele însusiri  absolut necesare :

a)rigurozitatea -          presupune formulari exacte care sa reflecte fidel fenomenele si procesele studiate. Aceasta implica o cunoastere si folosire corespunzatoare a conceptelor, a metodelor domeniului studiat, dar si înregistrarea, analiza si interpretarea corecta a datelor.

b)originalitatea-se realizeaza prin exprimarea unui punct de vedere propriu, nou, dar si prin trecerea informatiilor privind fenomenele studiate, prin filtrul gândirii proprii.

c)corectitudinea elaborarii - care se asigura prin sistematizarea ideilor expuse si selectate dupa criteriile importantei si consecintelor logice, prezentate si argumentate convingator, în functie de obiectivele urmarite.

e)corectitudinea-din punct de vedere gramatical si literar.

f)stilul redactarii-trebuie sa fie concomitent: personal, concret, focalizat, coerent, responsabil, adaptat.

 *personal - adica sa reflecte convingeri, experiente proprii, într-un limbaj care sa evite sabloanele, formularile banale si utilizând pe cât posibil formele impersonale ale verbelor(se observa, asa cum s-a vazut) ;

*concret - prin efectuarea de referiri precise si formulari exacte, prin trimiteri la opiniile altor autori;

*focalizat - (directionat) - adica sa faciliteze sesizarea obiectivelor majore, urmarindu-se în permanenta idea principala a lucrarii;

*coerent   - trecerea de la un pasaj la altul, de la un paragraf la altul sa fie logica si fluida.;

*responsabil - sa respecte adevarul stiintific, sa reflecte situatia reala, sa semnaleze sursele de informatii investigate, sa consemneze exact consemnarile din bibliografie, sa delimiteze clar rezultatele originale de cele preluate;

*adaptat-în sensul luarii în considerare a cerintelor beneficiarilor lucrarii sau cu respectarea specificului lucrarii, care se refera la problematica abordata, la dimensiunea si modul de structurare a materialului, la limbajul si aparatul stiintific folosit.

PRINCIPALELE TIPURI DE LUCRĂRI sTIINŢIFICE

În functie de destinatia lor, lucrarile de cercetare stiintifica pot îmbraca urmatoarele forme:

a)referatul stiintific - comunicare prescurtata a unei concluzii stiintifice inclusiv a unei solutii practice. În forma scrisa are 5 - 10 pagini si de obicei este prezentat oral.

b)comunicarea stiintifica - o lucrare mai ampla si mai complexa cuprinzând 10 - 20 de pagini, expunerea orala fiind de 15 -25 minute.

d)raportul de cercetare - o lucrare stiintifica predata beneficiarului la  termenul prestabilit prin contract .

f)studiul - lucrare de cercetare destinata sau nu publicarii având 25 -50 de pagini.

SUSŢINEREA PUBLICĂ A LUCRĂRILOR DE CERCETARE

Sustinerea publica, orala a lucrarilor stiintifice presupune elaborarea unui material suport care are ca parti principale (a) introducerea sau exordiul în care se enunta în linii mari problema care face obiectul comunicarii cu scopul de a trezi interesul ascultatorilor. (b) tratarea subiectului care consta în expunerea dezvoltata a ideilor, faptelor, metodelor precum si a argumentelor corespunzatoare. c) concluzia sau peroratia care are,  pe de o parte, rolul unei recapitulari în care sunt evidentiate principalele aspecte, iar pe de alta parte, rolul de a convinge auditoriul de justetea concluziilor.

                        Reusita unei expuneri verbale este asigurata daca *trezeste interesul auditoriului, * daca este convingatoare pe baza de logica si practica fara repros si * daca reuseste sa impuna parerea autorului, inclusiv, prin caldura si puterea de expresie a cuvântului.

                        Un adevarat cercetator trebuie sa poata realiza o expunere orala care sa transmita clar, limpede, ideile si convingerile proprii . El trebuie sa învete sa foloseasca toata gama de mijloace de expresie : cuvânt, sintaxa, cadenta si armonie a frazei, sugestivitatea stilului, debit verbal, accent, caldura a cuvântului, gesticulatie, atitudine.

                        Pregatirea expunerii conditioneaza eficacitatea comunicarii rezultatelor cercetarii stiintifice si cuprinde :

*elaborarea planului prezentarii(expunerii orale) si redactarea textului care va face obiectul expunerii,

*cunoasterea auditoriului,

*pregatirea personala a vorbitorului,

*pregatirea materialului si tehnicii ajutatoare,

*pregatirea auditoriului.

            Planul prezentarii trebuie sa cuprinda ideile principale si argumentarea fiecareia dintre ele. Partile expunerii vor fi concepute modular (fiecare idee pe o pagina separata) ceea ce va oferi posibilitatea unor eventuale modificari în succesiunea ideilor prezentate, chiar în timpul expunerii, daca se dovedesc necesare. In elaborarea planului expunerii se are în vedere cu prioritate valorificarea rezultatelor cercetarii proprii. Se recomanda ca în expunerea orala sa se reproduca integral textul special pregatit, prin aceasta asigurându-se  rigurozitatea transmiterii rezultatelor precum si eliminarea eventualelor improvizatii daunatoare pentru calitatea si tinuta stiintifica a actului de comunicare.

            Cunoasterea auditoriului este o faza importanta în pregatirea expunerii, deoarece aceeasi tema va fi tratata diferentiat, în functie de structura si de nivelul informarii auditoriului. In plus, atunci când comunicarea este urmata de întrebari si discutii, se dovedeste foarte utila o informare cu privire la domeniul preocuparilor celor prezenti.

            Pregatirea personala a vorbitorului , înseamna în primul rând un text de prezentare bine elaborat si în al doilea rând, presupune controlul atitudinii, al mimicii, al gesturilor, urmarindu-se prevenirea unor eventuale dificultati psihice, întreruperi prelungite sau precipitari în expunere.

            Pregatirea materialelor si a tehnicii ajutatoare : diapozitive, folii, planse cu tabele sau grafice, stiut fiind ca vizualizarea usureaza expunerea, evitând monotonia însiruirii de cifre sau  clasificari. Nu trebuie omisa verificarea prealabila a existentei conditiilor de utilizare corespunzatoare a materialelor utilizate: priza, cablu, ecran, etc.

            Pregatirea auditoriului presupune, dupa caz, anuntarea prealabila a temei prin afis sau program . În unele cazuri se apeleaza la editarea unor preprinturi sau rezumate ale lucrarilor ce urmeaza a fi prezentate, asigurându-se astfel posibilitatea pregatirii participantilor pentru întrebari, discutii sau dezbateri, în cunostinta de cauza.

Expunerea în public consta în reproducerea textului scris, special pregatit. Captarea interesului se asigura prin sublinierea noutatii si a actualitatii problemelor, prin fraze bine formulate, suficient de concentrate pentru a nu fi îngreunata întelegerea si prin evidentierea efortului propriu. Expunerea va fi însotita de vizualizarea corespunzatoare.

În contextul reusitei expunerii orale, pot fi mentionate, ca o concluzie, urmatoarele recomandari practice:

*Prezentarea sa fie diferentiata în functie de natura lucrarii, de tipul si obiectivele comunicarii.

*Expunerea rezultatelor cercetarii sa nu fie monotona.

*Prezentarea materialului trebuie sa  situeze în prim plan elementele esentiale, de noutate.

*Expunerea  trebuie sa se încadreze în timpul acordat. De aceea, se dovedesc utile repetitiile cu ceas si o anumita rezerva de timp.

UNIVERSITATEA DE VEST TIMIsOARA

FACULTATEA DE sTIINŢE ECONOMICE

Disciplina: Epistemologie. Metode si tehnici de cercetare în economie

Titular curs: prof. univ. dr. Alexandrina DUŢĂ

Continutul tematic al disciplinei

1. Particularitati ale cercetarii stiintifice în economie

2. Programarea activitatii de cercetare stiintifica

4. Etapele cercetarii stiintifice

3. Documentarea în activitatea de cercetare stiintifica

4. Prelucrarea informatiilor

5. Valorificarea rezultatelor cercetarii

Obiectivele lucrarilor cu caracter aplicativ

1. Culegerea si prelucrarea datelor

2. Semnificatii ale modalitatilor de cuantificare a datelor economice

3. Indicatori si indici

4. Evidentierea interdependentelor  economice cu ajutorul tabelelor

5. Diagrame si grafice

6. Modelarea matematica în economie

7. Redactarea lucrarilor stiintifice

8. Sustinerea publica a lucrarilor stiintifice

Lucrari cu caracter aplicativ

Pentru anul III EG

1.Studiu de optimizare a utilizarii timpului individual

2.Referat cu o tema la alegere

Pentru anul IV FB

1. Parcurgerea etapelor necesare elaborarii lucrarilor de Licenta

Bibliografie orientativa

1.Beveridge W.I., Arta cercetarii stiintifice, Editura stiintifica, Bucuresti, 1978

2.Constantinescu N.N.(coord), Introducere în metodologia cercetarii stiintifice, ASE, Bucuresti, 1989

3.Duta Alexandrina, Elemente de metodologie a cercetarii stiintifice, Editura Universitatii de Vest, Timisoara, 2002

4.Migdal A., De  îndoiala la certitudine, Bucuresti, 1989

5.Neacsu I., Metode si tehnici de învatare eficienta, Bucuresti, 1990 

6.Popa L., Metode si tehnici de munca intelectuala, Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 1979

7.Zait D., Elemente de metodologia cercetarii, Editura Universitatii, Al. I. Cuza, Iasi, 1997












Document Info


Accesari: 17692
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )