Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...

















































Evolutia teoriilor monetare

Finante












ALTE DOCUMENTE

Banci din Romania
BĂNCILE COMERCIALE (DE DEPOZIT) sI ROLUL LOR ÎN SISTEMUL BANCAR
LEASING-UL CA FORMA DE FINANTARE
RAPORTAREA TRANZACTIILOR SUSPECTE
FUNCTIILE EVAZIUNII FISCALE
Autorizarea , reglementarea, si supravegherea prudentiala a bancilor
ELEMENTE DE MATEMATICI FINANCIARE
PIATA MONETARA
Analiza cibernetica a deficitului bugetar guvernamental
Evolutia teoriilor monetare

Evolutia teoriilor monetare

Este bine cunoscut ca moneda constituie un "bun" special care serveste atât ca numitor comun în determinarea valorii bunurilor si serviciilor, dar si ca instrument al tranzactiilor. Putem schimba bunuri si servicii contra unei cantitati de moneda, iar cu aceasta putând achizitiona alte bunuri si servicii, producând astfel o anumita valoare de schimb.




Se poate afirma ca, indiferent de formele sale, moneda exprima si masoara o anumita valoare, iar determinarea acestei valori a constituit si constituie o problema fundamentala a teoriilor si scolilor monetare.

În cele ce urmeaza vor fi expuse anumite opinii, teorii privind moneda si fenomenele generate de ea vor fi în economie, acestea apartinând diferitelor scoli de gândire economica.

II.1. Teoria cantitativa clasica 12512s186m

Aceasta teorie este considerata cea mai traditionala dintre teoriile monetare. Desi parintele acestei teorii este considerat D. Home, totusi ea are o istorie mult mai veche, reprezentantii mercantilismului si economistii clasici enuntând principiile de baza ale acesteia.

Ulterior lui Home, ea a fost îmbogatita cu noi elemente, "modernizata", în special de catre I. Fisher (1911), A. Pigou (1917), A. Marshall si altii. În perioada crizei economice din anii '29 - '30 a cazut în dizgratie, nefiind capabila sa ofere solutii pentru eliminarea cauzelor care au declansat-o. Este luata în considerare '50 de catre reprezentatii scolii de la Chicago, mai cu seama de Milton Friedman.

II.1.1. Mercantilismul

Termenul de mercantilism a capatat semnificatie pentru prima data în mâinile lui Adam Smith privind cele doua sisteme diferite de economii, cu privire la îmbogatirea oamenilor: sistemul comertului sau sistemul mercantil si sistemul agriculturii.

Mercantilii au considerat ca singura forma de avutie este moneda, mai precis aurul si argintul (metale pretioase), dar esenta mercantilismului o reprezinta, desigur, doctrina ca este de dorit o balanta comerciala favorabila (excedentara), aceasta asigurând prosperitatea nationala. Ca si individul, o tara trebuie sa cheltuiasca mai putin decât încaseaza ca venit. Acest surplus de venit peste nivelul consumului a fost identificat de catre autorii mercantilisti cu achizitia de valuta forte sau "trezorerie" (lingouri de aur si de argint). Altfel spus, banii au fost egalati fals cu capitalul iar balanta favorabila a comertului balanta anuala a venitului national peste venitul consumului. Aceasta constituind, practic, si esenta criticii lui Adam Smith asupra mercantilismului.

Chiar de pe vremea lui Adam Smith au existat comentarii cu privire la aceasta confuzie - a banilor cu capitalul sau, mai practic, moneda cu avutia - sau aceasta fiind o falsa interpretare a analistilor economici generata de slabiciunea extraordinara a exprimarii scriitorilor din acele vremuri, existând de altfel mai multe interpretari.

Adam Smith atrage atentia ca doi dintre cei mai buni scriitori englezi (despre comert) - Thomas Mun si John Locke - au scos la iveala faptul ca avutia unei natiuni nu consta numai în aurul si argintul sau, ci si din pamânturi, case si bunuri de consum de diferite feluri; cu toate acestea, în timpul argumentarilor, pamântul, casele si bunurile (cu alte cuvinte capitalul) le scapa din atentie, iar argumentul lor în mod frecvent este ca întreaga avutie conta din aur si argint.

Exista totusi mercantilisti moderati ce nu au identificat banul cu capitalul si care l-au urmat pe Aristotel în prezentarea naturii pur conventionale a banilor, dar este foarte adevarat ca aproape toti scriitorii mercantilisti au întretinut iluzia ca banul si capitalul sunt cam acelasi lucru.

Revenind la balanta comertului, ceea ce se distinge la teoria mercantilista este ideea fixa privind mentinerea obiectiva a unui dezechilibru chiar pe termen lung. Posibilitatile prin care o tara câstiga valuta straina sunt: (1) exportul de marfuri vizibile, (2) exportul de servicii invizibile, (3) export de metale pretioase sau (4) importul de capital, fie sub forma investitiilor straine în interior, profiturilor pe seama propriilor investitii în strainatate sau împrumuturilor garantate de straini. Modalitatile de cheltuire a valutei straine sunt: (1) importuri vizibile, (2) importuri invizibile, (3) importuri de metale pretioase si (4) exportul de capital cu scopul de revendicare a anumitor drepturi asupra strainilor. Cela patru elemente se echilibreaza întotdeauna, deoarece daca primele trei nu o fac diferenta apare drept un export sau import de capital. Atunci când autorii mercantilisti e refera la excedentul balantei comerciale, ei înteleg prin aceasta un exces de exporturi, atât vizibile cât si invizibile, fata de importuri, interpretând acest lucru fie ca o scurgere de aur în interior sau, pentru garantarea creditului acordat tarilor straine, exportul de capital. Deci ei s-au gândit mai ales la ceea ce numim "contul curent" distinct fata de "contul de capital" din balanta de plati.

Thomas Mun a constatat de timpuriu (1630), ca o scurgere de bani din exterior spre interior, datorita unui excedent a balantei comerciale are ca efect o crestere a preturilor interne si ca "a vinde scump si a cumpara ieftin" duce în final la un deficit de balanta. Acest lucru este explicat prin automatismul prin care se stabileste o "repartitie naturala a banilor" între tarile care fac comert si nivelurile preturilor interne în diferite tari ajungându-se în final la egalarea importurilor cu exporturile fiecarei tari, echilibrându-se balantele comerciale.

Cu alte cuvinte orice stocare suplimentara de aur într-o tara duce la cresterea preturilor din tara respectiva în raport cu celelalte tari, iar eventualul surplus rezultat de pe urma importului va fi finantat printr-o iesire de aur spre exterior.

Acest fenomen produce aceeasi reactie în tara de intrare a aurului. Procesul va continua pâna când toate tarile au ajuns la un echilibru al balantelor comerciale, corespunzator unei rezerve mai mari de metal monetar.

Potrivit "ecuatiei schimbului" (M · V = P · T), cantitatea de moneda (M), multiplicata de un numar de ori (V) este egala cu volumul total al tranzactiilor (T), înmultit cu pretul mediu al bunurilor (P). Thomas Mun a sustinut ca moneda stimuleaza tranzactiile comerciale impunând o viteza mai mare de circulatie a bunurilor, punând accentul pe influenta masei monetare (M) asupra volumului tranzactiilor (T), mai mult decât asupra pretului mediu (P). Altfel pus, o crestere a masei monetare (a ofertei de moneda) are loc datorita cresterii cererii de moneda. Deci, în conceptia a, volumul tranzactiilor si nu preturile vor fi în mod direct afectate de o intrare de bani din exterior.

Teoria cantitativa a lui John Locke se bazeaza pe proportionalitatea dintre nivelul preturilor si cantitatea de moneda, aceasta incluzând si viteza de circulatie. El sustine ca preturile variaza într-o anumita proportie în raport cu cantitatea de bani aflata în circulatie, proportia depinzând de volumul tranzactiilor. În viziunea lui, valoarea monedei depinde de cantitatea de moneda aflata în circulatie. În virtutea aceste concluzii, el ataca principiile mercantilismului si îndeosebi pe cel cu privire la egalitatea dintre cantitatea de moneda si avutie. Totusi el ramâne un mercantilist deoarece o asemenea teza era în avantajul tarii sale de a avea un stoc mai mare de bani decât orice alta tara.

Majoritatea economistilor secolului al XVIII-lea pledeaza pentru un excedent al balantei comerciale, cu restrictia ca preturile sa nu creasca când banii din exterior sunt folositi pentru finantarea unui volum mare al tranzactiilor. Cu toate ca, în viziunea lor, cantitatea de moneda aflata în circulatie nu are o importanta economica, cresterea acesteia ar putea avea un efect stimulator asupra productiei.

În lucrarea "Banii si comertul luati în considerare" (1705), John Law porneste de la premisa ca un surplus de moneda are ca efect crearea de noi locuri de munca. În plus, el sustine ca atâta timp cât este mai ieftin sa nu împrumuti bani, vânzarile si profiturile vor creste, neimplicând o crestere a preturilor ci chiar o scadere a lor. Acest lucru presupune o mare elasticitate a stocului de marfuri, o crestere mica a preturilor, având ca efect cresterea cantitatii e bunuri oferite.

Conceptia sa "banii stimuleaza comertul" poate fi considerata valabila pe termen scurt (perioade scurte), echilibrul realizându-se prin autoreglare. O intrare a aurului are un efect treptat asupra preturilor. Explicatia sa este: în prima faza nu se înregistreaza nici o modificare; treptat, însa, preturile încep sa creasca, mai întâi la o marfa, apoi la celelalte. În cele din urma ating o anumita proportie tinând cont de noua cantitate de bani aflati în circulatie. Numai în acest interval, dintre intrarea metalelor pretioase si cresterea preturilor, sporirea cantitatii de moneda aflata în circulatie este benefica economiei.

Cu alte cuvinte el pune accentul pe o crestere graduala a ofertei de moneda pentru a nu modifica nivelul preturilor.

II.1.2.Teoria cantitativa în conceptia lui Cantillon si Hume

Cantillon este primul economist care nu a lasat nici o îndoiala ca efectul cresterii vitezei de circulatie (V) echivaleaza cu o sporire a masei monetare (M) si arata ca efectul cresterii cantitatii de bani asupra preturilor si veniturilor depinde de modul în care sunt administrati banii în economie.

În explicarea raportului dintre masa monetara (M) si pretul mediu (P) foloseste urmatorul rationament: o crestere a productiei de aur afecteaza veniturile, prin urmare si cheltuielile cu bunurile de consum, precum si preturile la produsele alimentare, ducând la o crestere a profiturilor si o scadere a salariilor reale. Cu alte cuvinte el sustine ca o crestere a a lui M va determina cresterea preturilor si va afecta structura acestora, depinzând de primitorii initiali ai noilor bani si de cererea lor relativa de bunuri. Efectul diferit al administrarii banilor este cunoscut sub numele de "efectul cantillon" si e refera la faptul ca modificarea masei monetare nu afecteaza toate preturile în acelasi fel, în aceeasi masura si în acelasi timp.

El sustine ca o intrare de aur din exterior conduce la o crestere a preturilor, dar acest lucru este favorabil. A vinde scump si a cumpara ieftin nu înseamna numai un raport favorabil între pretul de export si cel de import, dar si o balanta excedentara a preturilor, cu implicatia ca cererea straina de marfuri indigene si cererea interna de marfuri straine sa fie inelastice.

Sintetizând conceptia lui Cantillon putem spune ca si-a concentrat atentia asupra efectelor variatiilor masei monetare si anume ca:

- efectul inflationist generat de cresterea masei monetare poate fi evitat daca tranzactiile vor fi satisfacute printr-o crestere corespunzatoare a acesteia;

- inflatia poate fi provocata, fie prin majorarea cantitatii de moneda din metale pretioase, fie de bani de hârtie, deci, indiferent de forma de existenta a acesteia. În cazul monedei de hârtie inflatia se declanseaza cu atât mai repede cu cât încrederea populatiei în aceasta moneda este mai mica;

- dinamica schimburilor externe evidentiaza ca o crestere a intrarilor de metale pretioase din exterior determina o majorare a activitatii productive, urmate de o stagnare datorita cresterii preturilor si scaderii corespunzatoare a exporturilor ca urmare a diminuarii cererii externe. În aceasta situatie cererea interna de bunuri de capital si de bunuri va creste determinând o crestere a importului ce determina la rândul lui o iesire de metale pretioase din tara, ducând într-un final la scaderea preturilor interne prin efect deflatoriu. În virtutea acestor circumstante e va mentine un oarecare echilibru între productie si consum;

- cresterea productiei interne de metale pretioase are ca efect o crestere a preturilor care poate frâna fenomenul productiv intern si mari importurile.

David Hume este considerat parintele teoriei cantitative, el fiind un sistematizator profund al ideilor lai Cantillon. Reputatia lui Home se datoreaza încercarilor lui de a pune în conexiune principiile teoriei cantitative cu alte principii economice liberale.

Valoarea intrinseca a monedei nu influenteaza valoarea ei de schimb, aceasta fiind expresie a valorii reale, exprimate si dobândite în procesul circulatiei. Teoria lui David Hume poate fi rezumata la urmatoarele doua concepte fundamentale:

- preturile bunurilor sunt determinate de cantitatea de moneda aflata în circulatie;

- preturile sunt determinate pentru masa bunurilor efectiv schimbate pe bani, întelegând prin acestia numai mijloacele de plata ce participa efectiv la tranzactii (moneda lichida).

El introduce, deci, notiunea de relatie cauzala între M si P. Conform conceptiei sale, T si V sunt insensibile la modificarile lui M, iar M si P variaza proportional. Din aceste considerente teoria sa a fost denumita "teoria cantitativa rigida", sustinând perfecta rigiditate a unui sistem economic în echilibru si care se ajusteaza aproape instantaneu când apar dereglari, cu alte cuvinte, daca se dubleaza masa monetara la un moment dat, se vor dubla imediat preturile, urmând o relatie strict matematica.

Teoria lui Home a fot sprijinita cu interes de SUA, fiind modernizata si generalizata de diferiti economisti, în forma de ecuatii, corespunzatoare unui model teoretic denumit "modelul tranzactiilor".

În Europa a avut succes un alt model diferit, conceput prima oara de A. Marshall si dezvoltat ulterior de economistii de la Cambridge, în special de A. Pigou, model denumit "al soldurilor monetare" sau "al rezervelor".

II.1.3. Modelul tranzactiilor (Fisher)

Acest model deriva din modelul rigid elaborat de Home, formularea sa matematica fiind data de relatia:

P ·· T = M · V sau P = (M · V) / T, (2.1)

unde:

P = pretul mediu al tuturor componentelor lui T;

T = tranzactiile intermediare de moneda;

M = cantitatea de moneda în circulatie;

V = viteza medie de circulatie a monedei.

Formularea moderna a modelului tranzactiilor apartine lui Irvin Fisher, el formulând relatia de egalitate necesara între cantitatea de moneda si viteza ei de circulatie, pe de o parte, si nivelul preturilor, pe de alta parte. În lucrarea sa "Puterea de cumparare a banilor" (1911) prezinta versiunea evoluata a teoriei cantitative, a carei esenta se regaseste în cunoscuta sa ecuatie a schimburilor, de forma:

P · T = M · V + M' · V' sau P = (M · V + M' · V') / T (2.2),

unde:

M = cantitatea de moneda efectiva;

M' = cantitatea de moneda de cont (scripturala) sau masa depozitelor bancare;

V = viteza de circulatie a monedei efective;

V = viteza de circulatie a monedei de cont, respectiv a depozitelor bancare.

Egalitatea (2.2) exprima dependenta directa a preturilor de cantitatea de moneda (M si M'), corelata cu viteza de circulatie (V si v') si raportata la volumul tranzactiilor efectuate într-o anumita perioada (T).

Ecuatia lui Fisher aduce un element nou; leaga miscarea preturilor nu numai de cantitatea de moneda ci si de alti factori. Daca M (sau M') se majoreaza, respectiv V (sau V'), sau ambele, iar T ramâne constant se tinde catre o situatie inflationista a economiei. Acelasi efect se obtine daca T se micsoreaza, iar celelalte variabile ramân neschimbate.

Analizând pe termen scurt natura variatiilor factorilor care intra în ecuatia lui Fisher putem desprinde urmatoarele concluzii:

a) variatia lui M influenteaza nivelul lui P daca aceasta este mai puternica. M exercita o influenta relativ rapida asupra lui V si T;

b) o crestere a lui M apare de cele mai multe ori în perioada de avânt economic, fiind corelata cu expansiunea creditului bancar;

c) cresterea lui M nu îl influenteaza doar pe P, daca factorii de productie nu sunt utilizati în întregime;

d) relatiile dintre M si V, în mod normal, tind sa se mentina stabile. Pot interveni variatii când într-o situati exceptionala se produce o scadere a veniturilor personale si se cheltuiesc economiile prin reconstituirea rezervelor din economie. Daca M scade, în general si în perioade normale V va scadea usor, dar nu mereu proportional.

e) raportul M · V - P · T trebuie înteles în sensul ca variatiile lui M · V nu produc, totdeauna, o variatie sensibila a lui T. De asemenea, orice modificare a lui P · T influenteaza asupra lui M · V.

Pe termen lung relatiile variabile ne conduc, de asemenea, la câteva concluzii:

a)cresterea lui T este determinata de mai multi factori: cresterea populatiei, progresul tehnic, dezvoltarea comunicatiilor etc. Acesti factori corelati cu perfectionarea sistemului de vânzari si scaderea numarului tranzactiilor între firme fac ca ritmul cresterii lui T sa fie mai mic decât cel al populatiei;

b)V tinde catre o usoara crestere pe termen lung, în special datorita perfectionarii contante a sistemului bancar si de plati;

c)M are tendinta de crestere lenta, nu numai datorita sporului demografic, ci si functie de cresterea productiei;

d)chiar daca, pe termen lung V si F sunt relativ independente de M, totusi, daca efectele modificarii lui M sunt destul de ample, ele pot influenta productia si distributia venitului si pe aceasta baza V si T, deci, si preturile.

Acest model reprezinta într-o forma aproximativa piata. Trebuie avut în vedere ca relatiile dintre variabile nu unt niciodata proportionale asa cum arata structura matematica a ecuatie.

II.1.4. Modelul soldurilor monetare sau al rezervelor de casa

Modelul se bazeaza pe faptul ca fiecare agent economic ce realizeaza un venit nu-l utilizeaza fara a-si forma optiunile privind cheltuielile pentru bunuri pe termen lung si scurt, ceea ce determina formarea unei rezerve de casa denumite si balanta "cash". Marimea acestor rezerve (solduri) de casa este determinata de viteza cu care sunt cheltuite veniturile încasate.

Acest model a fot fundamentat de Pigou si Marshall, fiind cunoscut în teoria monetara sub denumirea de "ecuatia Cambridge", exprimata prin relatia:

M = K · T · P (2.3.),

unde:

M = masa monetara în circulatie (oferta de moneda), incluzând si depozitele la vedere;

K = partea din venit pe care subiectii o pastreaza sub forma de moneda lichida, sau durata medie de pastrare a banilor;

T = volumul total al tranzactiilor pe care societatea doreste sa-l realizeze cu bani pastrati în diferite perioade sau venitul national real;

P = nivelul general al preturilor sau pretul mediu unitar.



Din ecuatiile M · V = P · T si M = K · T · P K = 1 / V. Daca indivizii pastreaza sub forma de moneda efectiva venitul pe o luna (K = 1 / 12), atunci în medie unitatea monetara intra în venitul lor de 12 ori pe an. Algebric, ecuatia (2.3.) poate fi tranzitata în ecuatia lui Fisher astfel:

Din punct de vedere formal între cele doua ecuatii - a lui Fisher si a lui Marshall - nu exista deosebiri, totusi conceptele economice exprimate de cele doua sunt diferite. Analizând interactiunile dintre variabilele ecuatiei (2.3.) ajungem la urmatoarele concluzii:

a) fata de ecuatia Fisher unde accentul cade pe oferta de moneda, acest model are în vedere atât cererea cât si oferta de bani, acordându-se prioritate cererii de moneda în explicarea dinamicii preturilor si a valorii monedei. Sunt puse fata în fata cererea de moneda, analizându-se efectele monetare pe termen scurt si lung;

b) valoarea monedei variaza invers cu masa monetara. si nivelul estimata al preturilor influenteaza valoarea monedei. Astfel, o crestere de n ori a masei monetare are un efect proportional asupra preturilor, conditia ca ceilalti factori sa ramâna contanti (volumul tranzactiilor pe locuitor, numarul populatiei, viteza medie de circulatie a monedei, etc.);

c) pe termen scurt variatiile lui K · T influenteaza cel mai mult variabilele modelului. K variaza usor, valoarea sa fiind mai mica în tarile dezvoltate si mai mare în cele în cur de dezvoltare;

d) cererea de moneda depinde, dupa A. Marshall, de nivelul preturilor si ea trebuie privita în termeni reali. Cantitatea de moneda tezaurizata nu depinde de nivelul preturilor. Deci o crestere a veniturilor implica o crestere a cheltuielilor deoarece detinatorii de bani si-au satisfacut nevoile de tezaurizare. Daca presupunem dat volumul bunurilor atunci cresterea cheltuielilor duce la la o crestere a preturilor, deci valoarea monedei tinde sa scada;

e) daca cererea este stabila o perioada de timp (rar), modificarea preturilor va fi proportionala cu oferta sporita de moneda. Tendinta de modificare a cererii poate fi rezultatul modificarii lui T si, implicit, de schimbarea optiunilor privind modul de cheltuire a veniturilor;

f) o crestere a ofertei de munca poate fi însotita de o sporire a veniturilor si, deci, de o majorare a disponibilitatilor efective. Se va majora cererea de bunuri si vor creste preturile.

Ca o concluzie putem spune ca în cele doua modele relatia cauzala moneda - preturi se prezinta cu prea multa simplitate nefiind luati în considerare factorii ce genereaza fluctuatiile lui M si V (modelul tranzactiilor) sau determinantele deciziilor operatorilor de pe piata când modifica dimensiunile lui K (modelul lui Marshall).

II.2. Keynesianism - banii în conceptia lui Keynes

Meritul deosebit al lui Keynes consta în integrarea teoriei valorii cu teoria monetara, respectiv a aspectelor de natura microeconomica cu cele de natura macroeconomica. Teoria economica traditionala (antekeynesiana) consta din doua parti distincte: teoria valorii - microeconomica - ce încearca sa explice alocarea eficienta a resurselor si teoria monetara ce se ocupa de problemele macroeconomiei ca, de pilda, nivelul preturilor si cantitatea de bani. Teoria microeconomica clasica era construita pe baza ipotezei utilizarii depline a fortei de munca si cea a nivelului stabil al preturilor, revenindu-i teoriei monetare rolul de a explica fluctuatiile preturilor si ale activitatii economice.

În conceptia adeptilor teoriei cantitative a monedei oferta de munca reprezinta cauza principala a fluctuatiilor preturilor si implicit a valorii monedei. Spre deosebire de acestia, Keynes îsi fundamenteaza teoria sa asupra veniturilor, în principal pe cererea de moneda, fara a neglija, însa, oferta de moneda.

Analiza variabilelor generatoare de fluctuatii în cererea de moneda este întâlnita si la clasici, îndeosebi la David Ricardo si Stuart Mill, acestia anticipând prin studiile lor rolul factorului subiectiv ce se va constitui mai târziu într-o teorie cunoscuta sub denumirea de "eficienta marginala a capitalului" (o alta denumire a ceea ce Irving Fisher numeste "rata randamentului capitalului").

Contributia cea mai importanta la solutionarea problemelor cererii de moneda revin lui Pigou, Robertson si, în special lui Keynes, care va pune bazele unei conceptii dinamice privind mecanismul modificarii preturilor si a valorii monedei. Înainte de a expune teoria keynesianita a veniturilor, vom analiza cerea de moneda, a acestora constituind cel mai important factor care explica variatiile nivelului preturilor.

II.2.1. Formele cererii de moneda

Keynes afirma ca exista patru mobiluri ce implica trei forme principale de manifestare a cererii de moneda precum si doua variabile explicative:

a)mobilul venitului si mobilul afacerilor formeaza cererea tranzactionala de moneda; aceasta rezulta din urmatoarele modalitati de plasare a venitului monetar disponibil:

- pastrarea lui sub forma lichida (cash) si cheltuit în perioada dintre încasari. Acest lucru elimina costurile legate de plasamentul lui în titluri financiare sau active cvasi-monetare (depozite la termen sau în vederea economisirii). Dezavantajul este ca nu e realizeaza câstiguri sub forma dobânzilor ce pot fi obtinute investind o parte di acest venit;

- întregul venit monetar poate fi investit integral în titluri sau depozite ce pot fi transformate în lichiditati ori de câte ori cel în cauza are nevoie de moneda efectiva. Aceste plasamente maximizeaza câstigurile din dobânzi, dar implica costuri legate de negocierea titlurilor sau retragerea depozitelor.

În aceste conditii volumul venitului investit depinde de doi factori: costul investitiei si dobânda neta pierduta (daca pastreaza o anumita parte din venitul monetar sub forma de moneda).

În cea mai mare parte a ei, cererea tranzactionala de moneda rezida din nesincronizarea fluxurilor veniturilor si cheltuielilor agentilor economici. Cum la nivel macroeconomic cheltuielile unora sunt venitul altora putem pune ca cererea tranzactionala este functie de venitul global. Influenta celorlalti factori - de exemplu: importanta schimburilor monetare, vânzarea de bunuri de ocazie si titluri financiare etc. - se poate neglija; daca consideram ca M1 reprezinta cererea tranzactionala si Y venitul global vom considera: M1 = M1 (Y).

Ulterior aceasta teorie a fost reformulata, cererea tranzactionala fiind considerata ca depinzând si de rata dobânzii (r), deci: M1 = M1 (r, Y).

b)mobilul precautiei determina cererea de precautie. De cele mai multe ori e cheltuieste mai mult decât se planifica, aceasta cerere fiind motivata datorita unor situatii neprevazute care se pot ivi. Cu alte cuvinte, mobilul precautiei (pe care îl notam cu M2) deriva din faptul ca banii, rezerva de valoare perfect lichida, constituie o asigurare împotriva vicisitudinilor economice ale vietii.

Desi acest mobil nu se bazeaza pe functia de intermediar al schimburilor ca M1, tot venitul global (Y) este variabila explicativa. Cu cât un individ sau agent economic are un venit mai ridicat cu atât face mai usor fata neprevazutului. În general, cresterea venitului conduce la scaderea lui M2, ceea ce arata ca M2 este o functie descrescatoare de Y.

Pastrarea unei rezerve monetare de precautie înseamna pierderea dobânzii nete. Exista si alte posibilitati pentru acoperirea situatiilor neprevazute:

- reducerea cheltuielilor planificate pentru a face fata celor neprevazute. Aceasta reducere este de obicei foarte mica si, deci, insuficienta pentru acoperirea nevoilor neasteptate;

- vânzarea unor active (obligatiuni, certificate de depozit sau chiar capital fizic). Vânzarea rapida a unor astfel de active se face, de regula, la un pret mai mic decât în cazul unei vânzari lejere, fara constrângeri;

- contractarea de împrumuturi care, de obicei, implica costuri ridicate;

- evitarea efectuarii platilor posibilitate care ierarhizeaza modalitatile de trecere de la profit la faliment. Cresterea profitului implica si ea un cost, iar refuzul unei plati poate conduce la deteriorarea imaginii firmei respective, precum si la penalitati.

Construirea unor astfel de rezerve de precautie este determinata, deci, de necesitatea preîntâmpinarii platilor neasteptate si întârzierii încasarilor. Exista, însa, si un alt motiv pentru care nevoia de a fi precauti îi determina pe oameni sa pastreze mai multi bani lichizi decât active (titluri financiare). Pastrarea acestor titluri implica riscul ca pretul lor sa scada pe piata. Cu cât rata dobânzii la aceste titluri este în scadere cu atât dorinta de a pastra venitul monetar sub forma de lichiditati este mai mare.

Costul activelor variaza de la o perioada la alta si depinde de felul acestora. Daca un agent economic detine un volum mai mare de active cu un grad ridicat de lichiditate (conturi de depuneri, bilete de trezorerie, etc.), ele au nevoie de mai putine rezerve de precautie, conditia ca aceste active sa se transforme rapid si cu costuri mici în moneda efectiva. Cererea de precautie scade în situatia în care rata dobânzii creste. În schimb ea va creste daca rata dobânzii începe sa oscileze mai mult, astfel încât valorile de piata ale titlurilor financiare, îndeosebi cele pe termen lung, devin instabile. Daca tara trece printr-o perioada de recesiune, cererea precauta de moneda poate creste; odata cu extinderea somajului oamenii se decid sa economiseasca mai mult. Luate împreuna, M1 si M2 formeaza cererea de moneda activa.

c)ultimul mobil al cererii de bani este legat de speculatie, generând cererea speculativa (M3). Obiectivul speculatorului este obtinerea de plus - valoare în capital. El va cumpara active financiare sau reale în momentul în care acestea au un pret scazut si le va vinde când preturile lor vor creste, "jocul" economic rezida în a substitui active monetare (ce au un pret constant) unor active nemonetare ale caror preturi variaza si invers, în functie de starea pietei.

În analiza motivului speculatiei, Keynes a privilegiat activele aducatoare de dobânda cu toate ca, în realitate, orice activ monetar este substituibil banilor si invers. Explicatia rezulta din relatia univoca între preturile acestor titluri si rata dobânzii. Putem trage concluzia ca aceasta cerere speculativa de bani se exprima ca functie de rata dobânzii: M3 = M3 (r). În situatia în care r este foarte scazut, atunci când pretul activelor monetare este foarte ridicat sau, altfel spus, când profitul sperat este foarte mic, speculatorii nu mai cumpara active financiare, preferând sa obtina moneda activa, manifestând astfel o preferinta absoluta pentru lichiditate (aceasta notiune fiind cunoscuta si sub numele de "capcana lichiditatii").Daca se asteapta ca pretul titlurilor financiare sa scada cu o rata ce depaseste dobânda suplimentara ce poate fi câstigata prin pastrarea acestor titluri, nimeni nu va dori sa le detina.

Aceasta idee a preferintei pentru lichiditate absoluta a fost folosita de Keynes atunci când a dorit sa ilustreze cazul ipotetic în care modificarea ofertei de moneda nu are nici un efect asupra ratei dobânzii (r). La o crestere a ofertei de bani publicul pastreaza banii suplimentari si nu îi foloseste nici pentru cumpararea de bunuri, deci venitul nu raspunde la cresterea ofertei de moneda. Similar daca guvernul vinde obligatiuni pentru finantarea proprii lor cheltuieli (suplimentare), aceasta nu duce la cresterea semnificativa a lui r atât timp cât publicul doreste sa-si transforme lichiditatile în obligatiuni la o rata r care este usor peste nivelul preconizat.

Adunând cele 3 cereri obtinem cererea de bani ca fiind:

MD=M1+M2+M3=MD(r,Y) (2.4)

II.2.2. Teoria keynesista a venitului:

Aceasta teorie se bazeaza pe analiza cererii globale prin luarea în considerare a suplimentelor sale, respectiv legatura dintre venituri, consum si investitii, respectiv cererea consumatorilor si ratele dobânzii. Teoria este fundamentata pe 2 concepte:

- distribuirea veniturilor între economii si consum, pe de o parte, lichiditati si investitii pe de alta parte, ca factori esentiali ai oscilatiilor valorii monedei si a puterii ei de cumparare;

- utilizarea factorilor subiectivi în analiza fenomenelor monetare, prin luarea în considerare a  teoriei utilitatii marginale.

Keynes priveste venitul monetar al unei comunitati ca fiind suma veniturilor tuturor membrilor sai si este egal cu suma dintre cheltuieli si economiile realizate de catre acestia. Distributia venitului monetar între consum si economii sau între lichiditati si investitii constituie unul din conceptele de baza al teoriei veniturilor si factorul initial al modificarii valorii monedei.

Venitul monetar al gospodariilor este directionat fie pentru consumul curent, fie pentru cel viitor, aceasta din urma prin intermediul economiilor.

Factorii ce influenteaza consumul sunt urmatorii:

a)      marimea venitului monetar disponibil;

b)      nivelul preturilor bunurilor de consum;

c)      stimulente pentru formarea capitalului;

d)      partea din venitul disponibil retinut din consumul curent , adica economisit. Cu alte cuvinte, ce nu se economiseste se consuma. Venitul consumat e influentat de: factori sociologici si istorici, structura pe vârste a populatiei, tocul de avutie sau active lichide;

e)      tendinta de economisire. Este determinata de rata reala a dobânzii, legatura dintre economii si rata dobânzii fiind complexa, cea din urma influenteaza consumul în mai multe feluri:

daca dobânda scade atunci are loc o scadere a veniturilor din dobânzi, aceasta reducând dorinta de economisire;

scaderea ratei dobânzii la depozitele bancare si la titluri financiare va stimula gospodariile sa-si vânda activele si sa cumpere bunuri de valori mari si durabile urmarea fiind cresterea cheltuielilor pentru consum;

o crestere a valorii oricarui activ sporeste lichiditatea averii în sensul maririi raportului între profitul net si pasive. Detinatorii de mai multe active lichide vor vinde o parte din acestea si vor cumpara active nelichide (bunuri reale);

f)        anticiparile facute în privinta evolutiei factorilor mentionati.

Conform cu cele mentionate mai sus, functia consumului poate fi scrisa sub urmatoarea forma:

C = a + b + A + c(V-R) + d · L + e · r + f · VP (2.5), unde:

C =consum global; A =avutie;

V =venit monetar personal; R =retineri (impozite si taxe);

L =lichiditatea averii; r =rata reala a dobânzii;

VP =vârsta populatiei; a, b, c, d, e, si f =constante;

Veniturile sub forma de economii au 2 destinatii:

i)pastrarea lor sub forma lichida (moneda efectiva, disponibila în conturi curente), destinatie denumita de Keynes "preferinta pentru lichiditate" si care poate corespunde cu masa monetara aflata la dispozitia publicului, determinata de cele 4 mobiluri enuntate anterior.

ii)investitii în bunuri de capital care depind, dupa Keynes, de factori care sunt: tipul dobânzii si eficienta marginala a capitalului, previziunile facându-se în legatura cu evolutia acestor 2 factori.

Investitiile reprezinta o marire a stocului de capital (investitii fizice), ele fiind diferite de cele ce presupun achizitia de titluri financiare, efectul generat de acestea contând în modificarea structurii patrimoniului agentului economic, adica a raportului dintre lichiditati si titluri.



O modificare a cererii si, deci, a venitului monetar are ca efect modificarea investitiilor, gradul în care modificarea investitiilor genereaza modificari ale nivelului consumului este exprimat de multiplicatorul investitiilor. Rationamentul este simplu: când o întreprindere face investitii, cheltuielile acesteia se transforma în venitul altor agenti economici. Cei ce încaseaza aceste venituri le consuma partial, consumul lor reprezentând un venit pentru altii s.a.m.d. .

Cu alte cuvinte, daca un agent economic face o cheltuiala cu investitiile de 1 u.m., receptorii venitului suplimentar, de-a lungul întregului lant, nu consuma integral cresterea venitului lor ci numai o anumita parte , economisind restul(în consum intrând si taxe si impozite). Deci cheltuielile vor scadea. Lantul cheltuielilor este dat de relatia: 1· C + 1 · C2 + . + 1 · Cn, unde C reprezinta tendinta marginala spre consum.

II.2.3. Raportul economii - investitii:

Keynes acorda un rol important raportului economii - investitii (factor determinant al venitului monetar) în evolutia preturilor si a puterii de cumparare a monedei. Orice modificare a acestui raport induce o modificare a echilibrului din economie si, bineînteles a venitului national. El are în vedere influenta acestui raport asupra nivelului preturilor si, deci, a stabilitatii monetare. În acest sens Keynes foloseste un sistem de ecuatii format din:

a)      ecuatia nivelului preturilor bunurilor de consum;

b)      ecuatia nivelului preturilor produsului total.

a)În constructia primei ecuatii Keynes a folosit urmatoarele elemente:

T =volumul productiei bunurilor de consum;

Y =venitul national (cheltuiala monetara în productia totala);

Q =volumul total al productiei ;

C =consumul (cheltuiala monetara totala în bunurile de consum);

I =investitiile initiale (cheltuiala monetara totala în bunuri de capital);

Pt =nivelul preturilor privind totalul productiei;

PC =nivelul preturilor bunurilor de consum;

IC = costul noilor investitii;

E =economii (Y-C);

Y/Q =costul unitar al productiei totale;

C/T =costul unitar al productiei bunurilor de consum.

Prima ecuatie a lui Keynes are urmatoarea forma:

Y = C + I (2.6)

stiind ca PC · T = Y - T sau PC · T = C + I - E, se poate construi o ecuatie privind nivelul preturilor bunurilor de consum:

PC = C / T + (I - E) / T (2.7)

Costul unitar al productiei bunurilor de consum (C/T) exprima un aspect calitativ privind economia, eficienta ei; el depinde de anumiti factori, care, în conditii normale, sunt relativ stabili: numarul populatiei si capacitatea ei productiva, resurse teritoriale, etc. Prin urmare, fluctuatiile ce au loc în nivelul lui PC depind, în cea mai mare parte, de raportul I-E.

b) A doua ecuatie a lui Keynes face referire la echilibrul preturilor produsului total cu presupunerea ca Ie (costul noilor investitii) este dat. Forma sa este urmatoarea:

Pt · Q = PC · T + Ie, (2.8)

dar stim ca PC · T= Y - E, atunci vom avea:

Pt · Q = Y - E + Ie, de unde rezulta Pt = Y / Q + (Ie - E) /Q (2.9)

Costul unitar al productiei totale (Y/Q) se poate caracteriza similar cu (C/T), cu adaptarile logice ale cazului. Prin existenta în expresia lui Pt a raportului (Ie - E)/Q se demonstreaza dependenta directa a preturilor totale de diferenta dintre noile investitii (Ie) si economiile actuale.

Analizând aceste ecuatii putem pune ca excesul de economii pe seama reducerii consumului, sau accelerarea ritmurilor de realizare a noilor investitii pot avea influente destabilizatoare asupra preturilor si, deci, a puterii de cumparare a valorii monedei.

II.3. Monetarismul - forme actuale

II.3.1. Teorii monetariste contemporane

Aparitia si rapida extindere a doctrinei keynesiste a constituit un moment de cotitura în gândirea si, deopotriva, în actiunea economica acestea fiind marcate pentru o perioada lunga de timp.

Odata cu lansarea teoriei lui Keynes liberalismul traditional a primit o puternica lovitura, curentul dirijist, interventionist, care-si avea izvoarele în noua teorie câstigând tot mai mult teren.

Din acest moment, pentru o lunga perioada de timp, politica monetara va fi considerat un lucru depasit iar monedei nu si se acorda prea multa importanta, prioritate având politica bugetara si cheltuielile publice.

Începând cu anii '50, în special a doua jumatate, liberalismul cunoaste o adevarata revitalizare teoretica, un moment semnificativ l-a constituit publicarea, în aceasta perioada, sub îngrijirea profesorului Milton Friedman, a unui volum de "Studii de teorie calitativa a banilor", care va marca începutul afirmarii unei noi conceptii asupra mecanismului de functionare a economiei. Practic, are loc repunerea în drepturi a monedei si a politicii monetare.

Se doreste a se demonstra ca variatiile cantitatii de bani pot avea efecte asupra cererii globale, chiar daca nu afecteaza rata dobânzii.

Într-o perioada destul de scurta, noua teorie monetarista a capatat o larga popularitate, în pofida opozitiei "keynesienilor ireductibili" cum i-a numit Friedman pe economistii ce au manifestat puternice reactii critice la adresa noii doctrine, devenind o problema centrala a macroeconomiei.

Discutiile au atins intensitatea maxima la începutul anilor '70 când cele doua articole ale lui Friedman "O schema teoretica a analizei monetare" (1970) si, respectiv, "Teoria monetara a venitului nominal" (1971), precum si în dezbaterile teoretice referitoare la acestea. La ora actuala, monetarismul se gaseste în opozitie directa cu neokeyneismul - în centrul acelorasi discutii furtunoase asupra politicii economice de urmat, în majoritatea tarilor dezvoltate.

În aceste dezbateri, keynesistii s-au remarcat prin contributii deosebite K. Brunner, A. H. Meltzer, D. E. W. Laidler, M. I. Parkin, Fridrerich von Hayek (laureat al premiului Nobel) s.a. .

Monetarismul nu este, dupa cum se va vedea, un curent al gândirii monolitic, în cadrul sau individualizându-se diferite scoli sau tendinte unite printr-o seama de principii (ipoteze comune).

De asemenea, monetarismul nu poate fi confundat cu liberalismul clasic, cu doctrina libertarienilor, existând opinii recunoscut liberale, în sensul clasic, fara a fi în acelasi timp si monetariste, dupa cum este posibil a subscrie la anumite teze monetariste chiar fiind ostil celor libertariene.

Principala teza în jurul careia s-au ivit controverse între scolile de gândire economica a reprezentat-o explicarea inflatiei. În ciuda abordarilor teoretice diferite, trei ipoteze put fi considerate comune:

a) Inflatia este în esenta un fenomen monetar.

b) Teoria keynesiana, pe care monetaristii o echivaleaza cu o curba simpla a lui Philips, neajustata la asteptari, nu poate explica problema inflatiei, în special accelerarea inflatiei.

c) Rata de crestere si accelerare a ofertei de moneda explica rata inflatiei si, respectiv, accelerarea acesteia.

Monetarismul (termen ce îi apartine lui K. Brunner) a devenit, în timp, mai mult decât o singura teorie asupra inflatiei, el treptat devenind o încercare de a crea o alternativa teoretica la punctul de vedere keynesian. El are la baza vechea teorie cantitativa a monedei - care sustine existenta unui efect direct proportional al modificarii masei monetare asupra nivelului preturilor - dezvoltata de o serie de mari economisti ca Walras, Irving Fisher sau reprezentanti ai scolii de la Cambridge: Alfred Marshall si A. C. Pigou.

În esenta poate fi privit ca o teorie si o politica monetara care atribuie modificarii masei banilor în circulatie o importanta centrala, decisiva în cursul activitatii economice si în stabilirea nivelului preturilor.

Treptat, teoria monetarista s-a concretizat printr-un numar de propozitii corelate, dintre care dintre cele mai importante sunt urmatoarele:

P1: Sectorul privat al economiei este inerent stabil. Sistemul economiei revine automat la un echilibru în urma unei perturbatii, iar rata somajului revine la valoarea ei de echilibru natural (NAIRU);

P2: Orice rata de crestere a ofertei de bani este compatibila cu o ocupare deplina a fortei de munca, desi rezulta rate ale inflatiei diferite;

P3: O modificare în rata de expansiune monetara modifica mai întâi rata cresterii economice reale (de aici si rata somajului); pe termen lung acest efect real dispare si se mentine numai o crestere permanenta a trendului ratei inflatiei (principiul inflatiei);

P4: O politica activista de gestionare a cererii, fiscala sau monetara, este neadecvata preferându-se "reguli" politici monetare pe termen lung sau obiective prestabilite.

Prima propozitie, numita si Principiul stabilitatii, presupune existenta unui sistem economic inerent stabil, deci, care redevine stabil dupa fiecare perturbatie suferita de acesta. Prin aceasta afirmatie monetarismul e opune conceptiei keynesiene privind instabilitatea economiei si posibilitatea atingerii unui echilibru macroeconomic general stabil.

Raportând aceasta afirmatie la economia reala, monetaristii afirma ca economia reala este relativ stabila si ca ea poate fi destabilizata de evolutiile monetare. Prin urmare trebuie aplicata în economie o politica monetara cât mai inteligenta.

Cu alte cuvinte crizele periodice, fluctuatiile conjuncturale nu sunt expresia unor carente organice, a unor contradictii de neîmpacat proprii tipului de economie monetarista, ci ele se datoreaza unui factor exogen mecanismului economic propriu-zis si anume politicilor monetariste inadecvate.

Interventia statului în mecanismul de autoreglare al economiei, un mecanism în esenta monetar, nu face decât sa deregleze gerenând instabilitate economica. Acest principiu exclude posibilitatea aparitiei unui echilibru economic de subocupare a fortei de munca.

A doua propozitie a monetarismului este o reformulare a teoriei cantitatii de bani pe termen lung. Daca economia se afla într-o stare stabila, deci, toate variabilele economice pot fi apreciate în mod corect, atunci rata inflatiei este determinata în mod exclusiv de rata de crestere a ofertei de bani. Astfel spus, starea de echilibru la un nivel al ocuparii depline a fortei de munca nu este influentata de o rata a inflatiei corect anticipata.

A treia propozitie reprezinta o formulare a teoriei cantitatii de bani pe termen scurt. Ea sustine ca o accelerare a ratei de crestere a ofertei de bani (adica o rata mai rapida a cheltuielilor nominala cu bunurile finale) determina temporar, o suplimentare a ratei cresterii economice reale, deci o reducere a somajului, dar si o crestere a ratei inflatiei. Inflatia rezultata determina o ajustare a sistemului economic, în cursul caruia rata cresterii economice reale revine la valoarea initiala.

Brunner a etichetat acest principiu drept "teoria acceleratiei", afirmând în esenta ca accelerarea cresterii economice reale determinata printr-o expansiune monetara este doar temporara.

Cea de a patra propozitie, denumita si "principiul ineficientei politice", reprezinta o respingere a politicii monetare si fiscale discretionare. Politicile activiste de orientare a cereri si politicile anticiclice sunt o sursa de stabilitate economica.

Monetaristii spun ca productia si ocuparea fortei de munca pot fi influentate prin politici economice numai atunci când determina modificari ale preturilor care nu unt anticipate de agentii economici din sectorul privat. Astfel, efectul acestor politici asupra variabilelor reale poate fi eliminat treptat, dar nivele mai înalt al preturilor (sau rata mai mare a inflatiei) se va mentine. Ei nu unt de acord cu presupunerea ca decidentii economici au abilitatea de a prognoza modificarile viitoare ale variabilelor economice relevante si, cu atât mai putin, de a prevedea efectul al unor modificari curente intervenite la nivelul instrumentelor de politica economica.

De aceea monetaristii considera ca problema esentiala a politicilor macroeconomice ar trebui sa fie înlocuirea politicilor activiste prin "reguli" politice, de exemplu regula ratei constante de crestere a ofertei de bani sau anumite reguli de constanta valabile în politica fiscala.

Vor fi expuse în continuare anumite teorii, opinii sau chiar curente de opinie în ce priveste monetarismul.

II.3.2. Monetarismul friedmanian

scoala de la Chicago reprezinta una din principalele grupa de gândire economica si surse teoretice de politica monetara nu numai pentru Statele Unite, ci si pentru ansamblul tarilor cu economie de piata.

Initial având ca mentor pe Knight si apoi pe Friedman, ea a mentinut vie traditia cantitativa a monedei în SUA, dându-i o expresie moderna în cadrul curentului monetarist.

Milton Friedman, care s-a impus ca unul dintre cei mai remarcabili economisti contemporani, fiind distins cu premiul nobel în 1976, a stiut sa speculeze o serie de neajunsuri ale doctrinei keynesiste, precum si o serie de esecuri ale unor politici economice de inspiratie keynesista promovate de numerosi discipoli, provocând o adevarata "contrarevolutie" împotriva lui Keynes.

Spirit polemic, foarte consecvent cu sine, el se declara favorabil recurgerii la mecanismul pietei si ostil, în limitele posibilului, interventiei guvernamentale stiut faptul ca, în general economicul determina politicul, libertatea economica fiind capabila deci de a genera si sustine libertatea politica.

Friedman sustine ca rolul dominant în procesele economice revine banilor si se declara adeptul unei cresteri regulate de cantitate de moneda. Practic unt lansate noi teze bazate pe "cererea de moneda". Teoria lui scoate în evidenta inter relatiile dintre capital, venit si rata dobânzii, considerând moneda un bun alternativ fata de toate celelalte bunuri. El considera functia cererii de moneda ca fiind mai stabila decât functia de consum ce sta la baza teoriei lui Keynes.

Monetarismul friedmanian considera ca ansamblul tendintelor vietii economice, mai ales al veniturilor nominale si al preturilor pot fi dirijate prin simpla reglare a volumului masei monetare, aceasta având un rol mai important decât politica bugetara. El nu absolutizeaza rolul banilor; insista asupra faptului ca au o importanta mai mare în ce priveste nivelul evolutiei marimilor nominale, dar nu si pentru marimile reale privite pe termen lung. Cu alte cuvinte el recunoaste faptul ca stabilitatea preturilor si cresterea economica armonioasa nu poate fi realizata prin simpla masurare a masei monetare, ci sunt necesare masuri complexe la nivelul întregii economii.

Un principiu sustinut de Friedman este acela ca pe termen lung exista o strânsa legatura între cantitatea de bani pe unitatea de produs, determinata în special de tranzactiile pe piata libera si nivelul preturilor, aceasta echivalând cu idea ca nivelul produsului social nominal si venitul national depind, în buna masura de evolutia masei monetare aflate în circulatie.

Tot pe termen lung viteza de circulatie a veniturilor banesti este relativ stabila, ea fiind invers proportionala cu marimea venitului real.

O alta idee importanta este aceea legata de politicile anticiclice: masurile pe care le iau autoritatile monetare în cadrul politicilor monetare pentru a influenta cererea au un efect întârziat, întârzierea neputând fi mai mare sau mai mica de la un ciclu economic la altul, de aceea, din cauza decalajelor de timp politicile anticiclice nu pot duce la stabilitate.



El propune ca alternativa, marirea în mod automat a masei monetare în circulatie, anual cu un anumit procent (5 - 6 %), ce trebuie sustinut constant în idea manifestarii automatismului dezvoltarii economiei de piata. Acest automatism prezinta însa un risc dificil de realizat si anume

acela al nasterii unor fenomene sociale nedorite cum ar fi amenintarea sporirii somajului.

Friedman a încercat sa contureze cât mai precis legile consumului datorita faptului ca masa monetara actioneaza asupra preturilor prin consum. Consumul este considerat cu propriul sau trend, fiind influentat de cresterea investitiilor reale. Dupa el, consumul general depinde de "venitul permanent" determinat ca medie ponderata a nivelului curent si a nivelurilor trecute ale veniturilor.

În ceea ce priveste inflatia, ea este privita ca un fenomen pur monetar. Astazi însa este deplin admisa idee existentei unui întreg lant de cauze ce gereaza fenomenul inflationist, deci, aceasta afirmatie nefiind întru-totul adevarata.

El recunoaste existenta unei relatii pe termen scurt dintre inflatie si somaj, de natura tranzitorie între inflatie si somaj, dupa el variatiile neprevazute datorate inflatiei provoaca, pe termen scurt, fluctuatii ale nivelului somajului; autoritatile monetare pot spera în a mentine rata efectiva a somajului dincolo de rata sa naturala cu conditia ca ele sa accepte inflatia accelerata fara încetare. În aceste conditii anticiparile cu privire la rata inflatiei nu ar putea niciodata sa ajunga din urma rata inflatiei efective, iar posibilitatea de a reduce somajul în favoarea inflatiei este mult mai redusa decât sustinea Keynes la vremea sa.

Friedman pledeaza pentru apropierea "graduala" de control monetar al inflatiei. Decelerarea monetara trebuie facuta progresiv în prealabil, astfel anticiparile inflationiste "vor reactiona" provocând un somaj mult superior celui pe care economia în cunoscuse altadata.

Singurul mijloc la îndemâna autoritatilor monetare pentru controlarea somajului îl reprezinta accelerarea permanenta a inflatiei, ceea ce constituie un tribut greu pentru societate, date fiind implicatiile periculoase cum ar fi de exemplu: o prabusire monetara sau chiar una politica.

II.3.3. Monetarismul anticiparilor rationale

Monetarismul anticiparilor rationale a aparut si s-a facut repede cunoscut în cursul anilor '70. Cel ce a expus primul aceasta ipoteza a fot J. F. Muth (1961) iar meritul de a fi procedat la primele aplicatii la cara macroeconomica îi revine profesorului R. E Lucas.

Analiza anticiparilor rationale s-a nascut din nemultumirile crescânde pe care le ridica ipoteza anticiparilor adaptive care sustinea ca indivizii, subiectii economici si-ar forma sau revizui anticiparile lor asupra inflatiei, estimarile, dupa amploarea abaterii dintre rata efectiva a inflatiei si rata anticipata a acesteia.

Acest lucru înseamna ca indivizii s-ar conduce dupa o regula cu mari sanse de a fi falsa, în conditiile în care inflatia accelereaza continuu iar economia este supusa unor perturbatii greu previzibile.

Ipoteza anticiparilor rationale - dupa cum arata si denumirea punând accent pe rationalitate - afirma, în replica, ca abaterile dintre rata reala si cea anticipata a inflatiei sunt tranzitorii si aleatoare, iar indivizii fiind nevoiti sa-si conceapa asteptarile în mod rational pe baza previziunile statistice optimale în functie de informatiile disponibile.

Etichetat si sub numele de "noua scoala clasica 12512s186m " monetarismul anticiparilor rationale lasa si mai putin câmp de actiune, comparativ cu varianta lui Friedman, autoritatilor guvernamentale în urmarire, reglarea si controlul proceselor din economie.

Conform acestei teorii, rata efectiva a somajului nu este capabila sa se îndeparteze mai mult de rata sa naturala si nu va face acest lucru decât ca urmare a unor "socuri" imprevizibile asupra ofertei sau cererii globale.

S-a aratat mai sus ca Friedman ajunsese la concluzia potrivit careia, din cauza întârzierilor lungi, din cauza întârzierilor lungi ale efectelor masurilor de politica monetara (ca si cele de politica bugetara) adoptate de autoritatile monetare în cadrul politicilor anticiclice acestea ar fi neadecvate, riscând mai degraba destabilizarea economiei decât stabilizarea ei. Referitor la aceasta afirmatie, teoreticienii anticiparilor rationale afirma ca si în cazul unor întârzieri mici si, eventual, previzibile politicile de stabilizare tot nu ar putea ameliora conjunctura economica.

Aceasta ipoteza a fot larg confirmata prin cercetari empirice privind determinarea pretului pe pietele activelor financiare, ea fiind din ce în ce mai încorporata în construirea modelelor economice.

Principalul neajuns al acestei teorii este faptul ca în timp ce modelele bazate pe aceasta ipoteza presupun echilibrul permanent al pietei, în realitate salariile si preturile se ajusteaza de cele mai multe ori foarte lent la schimbarile de conjunctura.

II.3.4. Monetarismul bugetar

Aceasta varianta de monetarism prezinta si ea un anumit specific. Initiatorii ei, profesorii K. Brunner si A. H. Meltzer subliniaza caracterul novator al constructiei lor. Aceasta teorie se bazeaza pe un model mai sofisticat decât cel al lui Friedman, model ce încearca sa surprinda interactiunile dintre piata activelor, piata produselor si deficitul bugetar.

Principala diferenta dintre acest monetarism si monetarismul friedmanian este ca, în timp ce Friedman nu atribuie nici un rol formal preturilor relative în procesele de ajustare macroeconomica, analiza monetarista bugetara se bazeaza bugetara se bazeaza pe o aplicatie a teoriei preturilor la nivel macroeconomic.

Adeptii monetarismului bugetar îi reproseaza lui Friedman faptul de a fi neglijat variabilele bugetare, fiscale în analiza macroeconomica si nu sunt de acord cu idea ca singura moneda este importanta, sustinând ca si deficitul bugetar exercita o influenta asupra nivelului productiei si preturilor, structura sa afectând direct panta si pozitia curbei Philips pe termen scurt.

Monetarismul friedmanian are tendinta de a considera masa monetara o variabila determinanta în mod autonom. Contrar, monetarismul bugetar considera ca masa monetara e determinata în cadrul unui "proces" bugetar.

Cu alte cuvinte volumul deficitului bugetar nu este indiferent în lupta contra inflatiei. Acumularea datoriei publice va alimenta inflatia pe cale ocolita, datorita efectelor retroactive ale cresterii datoriei publice asupra pietelor financiare.

La fel ca Friedman, adeptii acestui tip de monetarism sustin ca inflatia este în esenta un fenomen monetar, cu mentiunea ca, daca se doreste limitarea cresterii masei monetare, este necesara limitarea deficitului bugetar.

II.3.5. Mecanismul austriac

"Fondatorul" scolii austriece a fost Karl Manger (1840-1921).

Principalii reprezentanti ai monetarismului austriac în secolul XX sunt Ludwig von Mises si Friedrich von Hayek. Analiza lor urmareste probleme de larg interes si intens dezbatute în epoca contemporana: moneda, inflatie, somaj.

Cei doi teoreticieni economisti pot fi considerati monetaristi, bineînteles, de o factura aparte, "analiza austriaca" deosebindu-se de variantele prezentate anterior totusi având un fundament monetarist, tezele de baza fiind aceeasi.

Bineînteles, ca trebuie subliniat un amanunt foarte important, acela ca si pentru austrieci fenomenul inflationist este de natura pur monetara.

Cei doi economisti sunt de acord cu Friedman în ce priveste faptul ca în cazul în care se duce o politica de reducere a somajului sub nivelul sau de echilibru (rata sa naturala) prin mijloace monetare, aceasta nu va face decât sa alimenteze escaladarea inflationista.

Ei îi reproseaza lui Friedman, cât si lui Keynes de altfel în primul rând faptul ca analizele întreprinse sunt prea globale, ignorând efectele expansiunii monetare la nivel macroeconomic, aceste efecte fiind importante deoarece afluxul de moneda în economie nu are loc în mod uniform la nivelul întregului teritoriu si în toate sectoarele de activitate si nici simultan. Deci cererea nu este stimulata în mod uniform.

Numai un anumit numar de întreprinderi vor fi primele beneficiare ale unui nou aflux de resurse, fiind avantajate fiindca pot creste investitiile si gradul de ocupare al mâinii de lucru, corespunzator crescând si veniturile. În aceasta situatiile vor fi influentate alte sectoare în care va creste cererea de produse ce va determina o crestere a preturilor relative (preturi ce au prezentat un nivel scazut în timpul declinului productiei). Simultan se va produce o scadere a preturilor în sectoarele ce fusesera primele atinse de expansiunea monetara, acestea intrând în declin.

Din dorinta de a evita aceasta situatie, autoritatile monetare vor promova din nou o expansiune monetara, destul de puternica, cu scopul de a încuraja investitiile si a reduce si somajul, urmarea fiind o accelerare permanenta a inflatiei.

În aceasta teorie se evidentiaza impactul expansiunii monetare asupra preturilor precum si a structurii productiei, din acest punct de vedere fiind asemanatoare cu monetarismul anticiparilor rationale.

În general Friedman si alti monetaristi sunt favorabili ratelor de schimb flexibile, ei vazând în aceasta o conditie a posibilitatii de controlare din interior a inflatiei. În opozitie Hayek este un fervent aparator al sistemului de schimburi fixe. Motivatia sa fiind: guvernele ar fi constrânse sa nu mai lase masa monetara sa creasca foarte mult pentru ca sa serveasca interesul sau politic pe termen scurt. Adevarul este ca multe guverne sunt tentate sa practice un comportament neglijent pe termen lung, România trecând de altfel prin astfel de experiente mai ales în trecutul destul de apropiat, profitând de libertatea de a folosi acest instrument pentru a obtine un efect imediat pozitiv, dar ignorând, cum am mai spus efectele pe termen mijlociu si lung.

O alta idee destul de interesanta a monetaristilor austrieci este abolirea bancilor centrale controlate de catre stat, obtinându-se "denationalizarea" monedei. Statul trebuie sa renunte la monopolul determinarii cursului legal al monedei, permitând astfel concurenta între moneda bancilor centrale si moneda de origine privata astfel moneda "buna" o va scoate pe cea "rea" din circulatie.

Spre deosebire de Friedman, adept al decelerarii propriu-zise a cresterii monetare, Hayek sustine ca decelerarea trebuie sa fie rapida si nicidecum progresiva si bruta. Fenomenul ar fi urmatorul: decelerarea rapida face sa scada brusc cererea si investitiile si sa acreasca somajul la cote foarte mari, având astfel sansa de a "gâtui" inflatia. Hayek afirma ca un guvern democratic poate supravietui la o rata a somajului de 20 % timp de sase luni.

Dupa cum se stie, de cele mai multe ori guvernele nu risca si atunci adopta o decelerare bruta, progresiva cu efecte ce se produc treptat, în timp obtinându-se rate de somaj de 10 % timp de mai multi ani, evitând astfel socuri ce ar putea periclita pozitiile lor politice. Adversar al acestei politici, Hayek sustine ca singura sansa de reusita este aceea ca guvernele sa-si asume raspunderea precum si riscurile pe care le implica adoptarea unei decelerari monetare rapide.

scoala austriaca deplaseaza interesul cercetarilor de la cerere catre productie, de la nivelul macro la microeconomic, de la calitativ la calitativ.

II.4.  Neoclasicismul si postkeynesismul

Reprezentantii de frunte ai teoriei neoclasice (R. Barro, R. Luca si N. Walance) au adus critici atât teoriei veniturilor, cât si monetarismului, apreciindu-le ca fiind depasite. Preocuparile lor vizeaza îndeosebi explicarea modificarilor care au loc în produsul national brut. Având în vedere comportamentul agentilor economici, neoclasicii abordeaza într-o conceptie proprie teoria asteptarilor si mecanismul preturilor, respectiv flexibilitatea acestora.

În ce priveste teoria asteptarilor, ei formuleaza parerea ca agentii economici nu iau decizii pe baza a ceea ce se va întâmpla, ci pe baza a ceea ce asteapta sa se întâmple. Decizia de investire depinde, în opinia lor, de faptul daca aceasta va fi profitabila si daca investitorul crede ca se va produce acest lucru. Deci, pentru a prevedea cât se va investi trebuie sa se cunoasca modul în care agentii economici îsi formuleaza asteptarile prin extrapolarea trecutului si prin luarea în considerare a tuturor informatiilor utile pentru proiectarea acestora în viitor.

În ce priveste al doilea aspect si anume mecanismul preturilor, ei sustin flexibilitatea lor, fara a se lasa a se înteleaga ca trebuie sa se modifice permanent. Daca raportul dintre cerere si oferta nu se schimba, atunci nici preturile nu se modifica. Asta înseamna ca preturile se repliaza rapid în functie de schimbarile care au loc în raportul cerere - oferta. Daca preturile nu unt elastice si ramân, de exemplu, prea înalte, atunci vânzatorii nu vor gasi cumparatori si în consecinta vor fi nevoiti sa le micsoreze.

O alta componenta a teoriei neoclasice o reprezinta si mecanismul de ajustare a salariilor, modul de abordare fiind diferit de cel al keynesistilor si monetaristilor. Keyneistii considera ca salariile si preturile trebuie ajustate foarte lent în raport cu scaderea cererii globale în conditiile în care economia se confrunta periodic cu un somaj ridicat timp de mai multi ani. Eventual, salariile si preturile ar putea sa scada suficient pentru a creste tocul real de moneda, care sa determine o reducere a somajului, dar acest proces este de durata.

Spre deosebire de keynesisti, care considera ca între ajustarile salariilor si preturilor exista o discrepanta relativ mare, monetaristii apreciaza ca aceasta este mult mai redusa. Spre deosebire de ei, neoclasicii considera ca diferenta de ajutare este zero.

Unii keynesisti considera ca între monetarism si neoclasicism nu exista deosebiri, referindu-se la ultimul ca la "un monetarism de mâna a doua". O asemenea apreciere nu este convingatoare pentru ca monetaristii sustin si pun accentul mai mult pe politica monetara, în timp ce neoclasicii situeaza în primplan politica fiscala.

Post-keynesismul. Multi economisti au apreciat ca în conceptele sale, Keynes a creat o anumita nesiguranta în elaborarea deciziilor economice. De altfel, Keynes a facut aprecieri privind comportamentul pietei stocurilor, aratând ca preturile diferitelor active nu sunt numai rezultatul deliberarilor rationale, ci ele depind într-o anume masura si de încredere si speranta.

Pornind de la aceste aprecieri, post-keynesistii încearca sa explice implicatiile pe care le are pragul înalt de incertitudine în care se iau deciziile asupra teoriei monetare. Ei resping modelul clasic de analiza a echilibrului utilizat multa vreme de stiinta economica. În conceptia lor, modificarile cererii au rol minor în determinarea preturilor pe perioade scurte de timp. Întreprinderile îsi stabilesc preturile, adaugând o marja fixa a cheltuielilor cu forta de munca, cresterea salariilor fiind determinata, îndeosebi, de factori sociologici si politici. Ca atare, scaderea cererii globale nu este un mijloc eficient de stavilire a inflatiei, motiv pentru care sustin ca acest lucru este posibil prin politica veniturilor apreciind-o ca eficienta, cu conditia sa faca parte dintr-un set compact de masuri sociale care reduc inegalitatea în repartitia veniturilor.

Un rol important în distributia mai putin inegala a veniturilor îl are, în conceptia lor, promovarea unor politici monetare ciclice. Preturile depind de atitudinea sindicatelor, iar productia de sperantele care determina eficienta marginala a capitalului. Prin urmare, în loc de a manevra rata dobânzii în perioada inflatiei, banca centrala trebuie sa mentina dobânzi scazute, fapt ce ajuta la reducerea somajului si face ca repartitia veniturilor sa fie mai echitabila. Deci, în loc ca ritmul de crestere a masei monetare (oferta de moneda) sa dirijeze cererea globala, situatia este inversa. Acest fenomen are loc pentru ca multiplicatorul monetar depinde de cantitatea de moneda pe care indivizii doresc sa o pastreze si de nivelul rezervelor suplimentare pe care bancile doresc, de asemenea sa îl mentina. Mai mult, chiar banca centrala modifica rezervele bancilor pentru a se adapta la modificarile venitului. Daca indivizii economisesc o parte din venituri si constata ca pretul diferitelor titluri financiare este în scadere, atunci pentru a elimina acest risc, vor pastra sub forma de lichiditati aceste economii pâna când vor avea o imagine concreta asupra evolutiei viitoare a acestora. Asadar, este posibil ca cererea de moneda sa depinda de extinderea nesigurantei si deci, sa nu fie o functie previzibila si stabila a venitului, a ratelor de dobânda sau a altor variabile masurabile.

Ceea ce conteaza, de fapt, sustin post-keynesistii, nu e volumul depozitelor care se evidentiaza în pasivul bilantului unei banci, ci activele sale. Când o banca îsi creeaza un depozit, ea fie ca face un împrumut, fie ca achizitioneaza titluri, astfel încât în activul bilantului sau vor creste fie împrumuturile, fie plasamentele sub forma de titluri, odata cu cresterea depozitelor. Depozitele create prin efectuarea de împrumuturi genereaza, sustin ei, o crestere mai mare a produsului national brut decât depozitele pe care le creeaza prin cumpararea de titluri de la public. Cei care primesc împrumutul îl cheltuieste rapid si are ca efect o crestere a cererii globale. Dimpotriva, cei care vând titluri bancii vor fi mai putin tentati sa cheltuiasca banii pe bunuri si servicii. Altii vând titlurile asteptând ca rata dobânzii sa creasca pentru a le rascumpara la un pret mai mic, ceea ce este, însa, o chestiune incerta.

Post-keynesistii sustin, deci, ca împrumuturile bancare reprezinta un ghid mai bun decât volumul depozitelor bancare asupra a ceea ce se va întâmpla cu cererea globala. Dealtfel, nu sunt singurii care considera ca moneda creata prin împrumuturi bancare are un efect mai mare asupra cererii globale decât cea creata prin achizitia de titluri de catre banci. Dar majoritatea economistilor considera ca diferenta, daca exista, este prea mica pentru a avea vreo importanta. Banca centrala actioneaza ca ofertant de împrumuturi de ultima instanta si poate juca, deci, un rol important în stoparea sau sustinerea inflatiei.

Dincolo, însa, de multitudinea de curente si opinii formulate de diferite scoli de gândire monetara, esential este faptul ca ultimele decenii au fost marcate de disputa dintre monetaristi si keynesisti. Pe de o parte se afla cei care sustin ideile lui M. Friedman, Potrivit carora factorul cel mai puternic care influenteaza viata economica este reprezentat de modificarile care au loc în cantitatea de moneda. De partea cealalta, se afla discipolii lui Keynes care sustin ca activitatea economica este conditionata de factorii determinanti ai cererii globale, considerând ca modificarea cheltuielilor afecteaza nivelul venitului real independent de cantitatea de moneda. Primii neaga importanta si efectele politicii fiscale, ultimii sustin ca atât politica monetara cât mai ales cea fiscala sunt capabile sa exercite o influenta substantiala asupra venitului si productiei.



loading...










Document Info


Accesari: 6584
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )