Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































FENOMENUL INFLATIONIST

Finante












ALTE DOCUMENTE

fiscalitate (ordine alfabetica)
BURSA DE VALORI
Valoarea tranzactiilor efectuate pe BVB si Rasdaq in anul 2007
Impozit pe venit - Obligatii fiscale cu termen 25 iulie
FINANTE-subiecte
Finante publice - Concept, evolutie, continut, functii
Eficienta investitiilor - Sursele de finantare a investitiilor
Evolutia sistemului bancar romanesc
Banca si activitatea bancara in timp si spatiu
Evaziunea fiscala si institutiile inplicate in combaterea acesteia

FENOMENUL INFLAŢIONIST

1.1 Definitii ale inflatiei ca fenomen cuantificabil. Tipuri de inflatii în functie de cauzele aparitiei si dezvoltarii fenomenului inflationist

Inflatia este un fenomen cotidian. Ea face parte din viata noastra economica. Într-o lume rationala, inflatia este anticipata în deciziile economice si financiare. O parte a acestui fenomen ramâne totusi imprevizibila cu influente pozitive sau negative, mai mult sau mai putin importante în rezultatele economice si în averea proprietarilor.



Cuvântul inflatie provine din latinescul "inflare" care înseamna a umfla, a exagera.

Inflatia este un fenomen si un proces economico- social complex, care a devenit general si persistent în epoca noastra. Termenul a intrat în limbajul curent al oamenilor de afaceri, a bancherilor în special, pe la sfârsitul secolului XIX, fiind asociat, în exclusivitate, dereglarilor în circulatia monetara.

Fenomenul se caracterizeaza prin cresterea relativ puternica si cumulativa a preturilor si deprecierea monetara. Inflatia este un dezechilibru, caracterizat printr-o crestere generala a preturilor. Ea provine din excesul de cumparare a masei de cumparatori, în raport cu cantitatea de bunuri si servicii puse la dispozitia lor. Economistul francez Emile James este de parere ca "inflatia este un exces al cererii de marfuri  în raport cu oferta, care provoaca o miscare  autoîntretinuta si ireversibila a preturilor, precum si o epuizare  a resurselor nationale de valuta". Samuelson da o definitie mai lapidara inflatiei, aratând ca aceasta este o stare de crestere generalizata a preturilor bunurilor de consum si a factorilor de productie.

În perioada secolului XIX sistemele monetare se bazau pe circulatia simultana a monedelor din metale pretioase si a semnelor valorii, respectiv a bancnotelor, care oricând se puteau converti în aur/argint. În aceasta situatie, o emisie suplimentara de bancnote, peste rezerva de metal pretios detinuta de banca de emisie, ducea în mod inevitabil la nerespectarea acestei reguli. Bancnotele nu mai reprezentau valoarea initiala, se "devalorizau" si prin aceasta atrageau dupa sine cresterea preturilor, iar dereglarea descrisa a capatat denumirea de inflatie.

Aceasta explicatie a inflatiei numai cu ajutorul elementelor cantitative, a fost posibila întrucât aceasta era determinata doar de doi factori esentiali: miscarea aurului monetar si modificarea productiei agricole. Acest mod de a explica inflatia a fost acceptat pâna la declansarea crizei economice din 1929-1933. Dupa aceasta data, formularea cantitativa a fenomenului nu a mai fost suficienta, factorul monetar nu a mai reprezentat singura cauza a inflatiei, moneda devenise între timp, mijlocul prin care se realizau toate celelalte cauze. Mai mult, explicarea fenomenului inflationist, asa cum s-a manifestat el în perioada postbelica, lua în considerare influenta factorului psihologic, element de anticipare 10410i85k si de impulsionare pe aceasta cale a inflatiei.

În realitate, toate razboaiele mari din istoria omenirii au fost urmate de cresteri inflationiste ale preturilor. Toate aceste momente cruciale au reprezentat etape semnificative în procesul de depreciere a puterii de cumparare a principalelor monede care alcatuiesc în prezent lichiditatea mondiala.

Secolul XX a dat mai multa continuitate procesului de depreciere monetara din economiile de piata. Dupa al doilea razboi mondial, aceste economii au cunoscut o stabilitate relativa a preturilor pâna în jurul anilor 1960, dupa care procesul de crestere a preturilor s-a accelerat, fara a se mai putea reveni la stabilitatea de altadata. Cauzele care au declansat acest fenomen nemaiîntâlnit în istoria economiei mondiale au fost: renuntarea completa la utilizarea etalonului aur, ca masura a puterii de cumparare a banilor si destabilizarea psihologica a subiectilor economici internationali.

Inflatia anilor '70-'80 nu poate fi explicata suficient de bine prin cei doi factori, întrucât modul ei de manifestare, prin evolutie si prin consecinte, dovedeste ca analizata la nivelul economiilor nationale, s-a manifestat ca un fenomen cu particularitati, de la un caz la altul.

Inflatia nu se manifesta pretutindeni si întotdeauna în acelasi fel. Exista numeroase forme si grade de intensitate ale inflatiei. Fiecare clasificare se bazeaza pe un anumit criteriu: forma de manifestare, ritmul evolutiei sale, cauzele sau continuitatea inflatiei în timp si contribuie la o întelegere mai larga a fenomenului, a efectelor sale economice si sociale.

Uneori se defineste inflatia prin efectele sale: cresterea preturilor. Cresterea preturilor este de fapt chiar una din formele de manifestare ale inflatiei.

Alteori se apreciaza ca inflatia consta în faptul de a emite moneda fara contrapartida, ceea ce reprezinta de fapt o cauza a inflatiei.

Notiunea moderna de inflatie se refera la cresterea nominala a elementelor pret, salarii, profituri, ca urmare a dezechilibrelor macroeconomice. Plecând de la considerentele teoretice enuntate, apare limpede ca inflatia nu poate fi exprimata altfel decât prin cresterea procentuala a preturilor, ceea ce reprezinta rata inflatiei Fenomenele inflationiste, atunci când sunt minore si partiale, se denumesc tensiuni.

Tensiunile inflationiste în unele sectoare pot fi compensate de tensiuni deflationiste din alte sectoare si se pot astfel reechilibra. Alteori tensiunile se dezvolta se coreleaza si iau alura unui proces.

Un concept cuprinzator asupra inflatiei trebuie sa cuprinda si cauzele si efectele enuntate mai sus.

Desi inflatia este un dezechilibru sau mai precis o suma de dezechilibre, cresterea preturilor ramâne o caracteristica esentiala care pune în evidenta implicit dimensiunile acestui proces.

Cresterea generala a preturilor are ca efect diminuarea puterii de cumparare. Sunt de fapt doua laturi ale aceluiasi fenomen. Pe masura ce preturile cresc puterea de cumparare scade, în relatie directa.

Problematica asociata inflatiei nu începe cu explicarea fenomenului, ci chiar cu încercarea de a-l defini. în literatura economica, o definitie pragmatica este îndeobste acceptata. Desi îi lipseste precizia, urmatoarea definitie este avantajoasa pentru ca ea se apropie de limbajul comun si corespunde unei largi utilizari: "inflatia este un proces de crestere continua a preturilor sau, prin echivalenta, de depreciere continua a valorii banilor."(Laidler si Parkin, 1975, pag.741). Aceasta definitie descrie simptomele inflatiei, dar nu spune nimic despre cauzele sau consecintele ei.

M. Bronfenbrenner si F.D. Holzman au delimitat patru tipuri de delimitari ale inflatiei:

©                                                                                                                 Inflatia este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care "prea multi bani alearga dupa prea putine bunuri;

©                                                                                                                 Inflatia reprezinta o crestere a rezervelor banesti sau a veniturilor, fie în suma totala, fie pe cap de locuitor;

©                                                                                                                 Inflatia reprezinta o crestere a nivelului preturilor având si urmatoarele caracteristici sau conditii aditionale: este anticipata cu lipsa de precizie, duce (prin cresterea costurilor) la noi cresteri de preturi, nu sporeste gradul de ocupare a fortei de munca si nici productia reala, este mai rapida decât o asa-numita "rata inofensiva", se manifesta ca "fenomen banesc", se masoara prin preturi nete, adica, preturi din care au fost scazute impozitele indirecte si/sau este ireversibila;

©                                                                                                                 Inflatia reprezinta o scadere a valorii banilor în raport cu alte monede, masurata prin cursurile de schimb valutar ori prin pretul aurului sau indicata de un exces de cerere pentru aur sau pentru valuta la cursurile oficiale.

Primele doua definitii sunt de tip cauzal. În prima, inflatia se pune în legatura cu cererea manifestata pe piata bunurilor de consum, iar în a doua, ea este explicata ca fiind rezultatul modificarii de bani. A treia definitie este o versiune extinsa a definitiei bazate pe simptome; cresterea generala a preturilor trebuie sa îndeplineasca anumite conditii pentru a fi considerata inflatie. Cea de-a patra definitie subliniaza rolul evolutiile externe în evolutia nivelului general al preturilor. Inflatia se masoara prin miscarile cursului valutar.

 În unele dezbateri mai recente, M. Friedman a facut cunoscuta definitia cauzala de tip monetarist: "Inflatia este pretutindeni si întotdeauna un fenomen monetar.si poate fi determinata numai de o crestere mai rapida a cantitatii de bani decât a productiei."

Clasificarile inflatiei sunt numeroase, dintre care se pot sublinia câteva categorii:

Dupa functionarea mecanismului pietei:

- deschisa : economia de piata continua sa functioneze ca un mecanism în care preturile sunt fixe. Orice exces de cerere (insuficienta a bunurilor sau fortei de munca) conduce la o crestere a preturilor si a salariilor.

- reprimata apare atunci când controlul guvernamental împiedica cresterea preturilor bunurilor de consum si a salariilor, astfel încât excesul de cerere este doar reprimat, nu si redus, însa trebuie sa ne asteptam la cresteri de preturi si de salarii.

Dupa ritmul de crestere al preturilor:

- Inflatia târâtoare, lenta (rampante sau creeping inflation), când cresterile de preturi sunt de circa 2-4% anual si se exprima si prin termenul eroziune monetara;

- Inflatie moderata- cresterea preturilor pâna la 6%

- Inflatia declarata, când cresterile de preturi se exprima în doua cifre;

-   Inflatia galopanta, la o crestere a preturilor peste 10%;

-   Hiperinflatie, la o crestere a preturilor de peste 50%.

Aceasta clasificare dupa ritm are un caracter unilateral si nu spune nimic în legatura cu modul ei de formare si nici despre fenomenele care o însotesc, în schimb delimitarea acestor tipuri ajuta la stabilirea limitelor între care inflatia este acceptata ca însotitor al cresterii economice. Dupa stabilirea ritmului, se precizeaza si momentul interventiilor antiinflationiste. Toate economiile de piata au procedat în acest fel: inflatia a fost tolerata o perioada de timp, fiind preferata, ca o alternativa, altor fenomene. Când inflatia a atins o anumita limita a carei depasire devenea periculoasa pentru activitatile economice si sociale, a fost temperata cu fermitate, prin actiuni conjugate: fiscale si monetare.

            c) dupa asteptarile inflationiste, asteptari care reprezinta criteriul folosit pentru clasificarea inflatiei.

- anticipata si neanticipata: subliniind deosebirile dintre ele, noua teorie a inflatiei difera în mod considerabil. Aceasta clasificare prezinta importanta pentru determinarea efectelor inflatiei. Numai inflatia neanticipata produce efecte reale, adica numai ea afecteaza productia si ocuparea.

d)        dupa cauzele inflatiei: inflatie prin cerere, prin costuri, importata si structurala.

Delimitarea tipurilor de inflatie dupa cauzele care o determina, prezinta o prima importanta pentru stabilirea actiunilor antiinflationiste ce pot fi utilizate în fiecare caz. Dezvoltarea proceselor inflationiste conduce de cele mai multe ori la corelarea si actiunea reunita a acestor cauze, fiind ajutata în mod direct de comportamente aferente unor mentalitati si psihologii specifice.

     Studiul inflatiei începe cu cauzele.

 CAUZELE PRIMARE ALE FORMĂRII INFLATIEI

   

Mecanismul de functionare a inflatiei este nemijlocit legat de cauzele care o provoaca. În esenta este vorba despre corelatiile ce se stabilesc între cererea agregata, oferta agregata si nivelul preturilor.

OA

 
Pornind de la considerentul ca într-o economie de piata nivelul preturilor la scara macroeconomica este determinat de nivelul preturilor la scara macroeconomica este determinat de interactiunea dintre cererea agregata (CA) si oferta agregata (OA), iar punctul de întâlnire (de intersectie ) a celor doua componente ale pietei macroeconomice va determina nivelul de echilibru general si pretul de echilibru general (PE), acest pret va oscila în functie de cererea si oferta agregate. Situatia poate fi reprezentata prin evolutia si intersectia curbelor care reprezinta cererea agregata si oferta agregata.

Nivel al

E

 
preturilor

PE

CA

 


Produs national

Cererea agregata este o categorie agregata macroeconomica si reprezinta nivelul total al cheltuielilor din economie determinat de consumul final (consumul individual, consumul public, investitii) plus cheltuielile strainilor (firme, persoane, organisme). Curba acestei cereri are o panta negativa în raport cu cresterea preturilor.

Oferta agregata este, de asemenea, o categorie macroeconomica si reprezinta nivelul total al bunurilor si serviciilor din economie. Curba ofertei este crescatoare în raport cu sporirea preturilor, ceea ce înseamna ca un pret mai mare stimuleaza productia. Explicatia este urmatoarea: o productie suplimentara si deci o crestere a ofertei implica costuri marginale mai mari si drept urmare firmele pentru a produce mai mult vor trebui sa încaseze si preturi mai mari.

Pretul de echilibru general se formeaza dupa urmatorul mecanism: daca cererea agregata este mai mare decât oferta agregata, apare o lipsa de produse în economie, iar preturile tind sa creasca, ceea ce îi determina pe producatori sa produca mai mult.

În acelasi timp, deoarece veniturile se afla la un anumit nivel existent, cresterea preturilor face sa scada cererea, pâna când preturile ajung la un echilibru (PE).

Acest mecanism poate fi urmarit fie prin deplasarea spre dreapta a curbei CA (când aceasta creste), fie prin deplasare prin stânga a curbei OA (când acesta descreste datorita sporirii costurilor), fie prin miscarea combinata a ambelor curbe.

Întelegerea acestui mecanism permite deducerea cauzelor inflatiei.

Necesitatea identificarii cauzelor: delimitarea mecanismului de formare a inflatiei, în intern si în extern, are numai caracter metodologic.

Evolutia inflationista a economiilor de piata, în perioada care a urmat dupa razboi, a stârnit discutii legate de noua forma de manifestare a monedei în economie. Gruparea inflatiei pe tipuri, dupa ritm, nu a fost suficienta pentru a surprinde si cauzele formarii ei. De aceea, dezvoltarile teoretice ulterioare au identificat alte patru tipuri de inflatie, dupa cauzele care o determina: inflatia prin cerere, inflatia prin costuri, inflatia importata si inflatia structurala. Dintre acestea, cele mai semnificative sunt primele doua, deoarece reprezinta mecanisme economice distincte, prin cauzele care determina manifestarea lor. Celelalte doua,  sunt de fapt forme de manifestare ale primelor.

x                                 Inflatia prin cerere îsi are geneza într-un dezechilibru ce se produce pe piata bunurilor si serviciilor. Cresterea preturilor se datoreaza cresterii cererii globale de bunuri si servicii, în raport de o oferta globala lipsita de elasticitate.

În acest cadru cresterea cererii (de bunuri de consum, de bunuri de investitii sau pentru export) poate avea urmari diferite:

ü      daca oferta este perfect elastica, adica daca oferta poate fi majorata în preturi constante, are loc un fenomen de expansiune, excesul de cerere se repercuteaza integral asupra volumului cantitatilor schimbate;

ü      daca oferta este perfect rigida, adica nu pot fi majorate cantitatile susceptibile de a fi puse pe piata, excesul de cerere se repercuteaza integral asupra preturilor.

Adeptii monetarismului sustin ideea ca fenomenul cresterii cererii are de regula la baza o majorare a ofertei de moneda sau a creatiei de moneda datorata compartimentului bancilor, întreprinderilor sau familiilor, ceea ce conduce la sporirea creditelor din economie. Ceea ce doresc ei sa puna în evidenta este faptul ca emisia de moneda suplimentara sporeste cererea si respectiv consumul sub toate formele sale, ceea ce se repercuteaza asupra cresterii cererii agregate. Astfel, ceea ce se considera a fi "inflatie prin bani", deci o dereglare în circulatia monetara, este integrat în teoria economica si analizat ca o problema de dezechilibru economic. Aceasta teorie, transpusa în politica economica, considera ca inflatia poate fi stapânita, daca autoritatea tine sub control oferta de bani în economie.

Cauze pot fi de asemenea: un excedent al balantei de plati sau efect al unei masuri de politica bugetara, o crestere a alocatiilor într-un domeniu dat sau poate proveni dintr-un deficit conjunctural.

Daca economia se gaseste în imposibilitatea satisfacerii acestei cereri, mai întâi se va realiza o crestere lenta a preturilor, dupa care, daca se mentine impulsul initial, cresterea se preconizeaza transformându-se în inflatie. În economiile de piata, cresterea cererii s-a realizat pe degradarea procesului de economisire, liberalizarea creditului, cresterea cheltuielilor bugetare.

Cresterea cheltuielilor bugetare contribuie la retragerea de pe piata a unei cantitati de bunuri si servicii. Fenomenul este mult amplificat, daca aceste cheltuieli ies din cadrul obisnuit al elementelor reale ale economiei. Exista o alta categorie de cheltuieli, care a fost stimulata în mod deosebit prin sistemul de credit: investitiile. Indiferent de caracterul lor - privat sau de stat - investitiile sunt cheltuieli si maresc, astfel, cererea din economia nationala. Cheltuielile bugetare, investitiile, cheltuielile de consum precum si alte forme de cheltuiala alimenteaza, în timp, cererea globala. Daca aceasta nu este sustinuta de o crestere corespunzatoare a productivitatii, echilibrarea relatiilor de piata se realizeaza prin cresterea preturilor. Existenta unui exces de cerere în raport cu oferta poate determina si o crestere sectoriala a preturilor.



Indiferent de cauze, atunci când cererea agregata creste, firmele reactioneaza, pe de o parte, prin sporirea preturilor, iar pe de alta parte, prin cresterea productiei. Aceasta crestere sectoriala se propaga si antreneaza cresterea salariilor si a profiturilor, suplimentând din nou cererea globala, atunci când nu intervin factori de contracarare. Trecerea de la un efect la altul si cumularea acestora într-un efect final, sub forma de inflatie perpetua, au primit denumirea de cerc vicios. Impulsul inflationist dintr-un anumit sector creeaza cereri suplimentare în alte sectoare.

Astfel, pe masura cresterii cererii, firmele raspund prin cresterea productiei si a ofertei, drept urmare resursele se reduc si cresc costurile, ceea ce determina cresterea preturilor. Cresterea productiei este oprita însa de cresterea costurilor care ating plafonul preturilor, plafon determinat de volumul veniturilor.

Din aceste considerente, inflatia determinata de cresterea cererii este o inflatie limitata în timp si apreciata ca o inflatie "pe termen scurt". Pentru mai multa claritate, se poate preciza ca inflatia prin cerere, ca sa poata persista, ar fi necesara cresterea continua a preturilor, lucru imposibil pentru motivul ca exista o limita a veniturilor.

De asemenea, modificarile utilizarii venitului national sau ale orientarilor patrimoniale ale populatiei pot duce la modificari în raportul între economie si consum. Cresterile de venit ale unor categorii sau utilizarea economiilor pentru achizitia unor bunuri de folosinta îndelungata, de exemplu, pot majora cererea de consum.

La rândul sau, inelasticitatea ofertei poate fi accidentala pe termen scurt sau mai îndelungat.

Absenta sau insuficienta stocurilor poate crea o lipsa trecatoare pentru unele produse. Discrepanta apare atunci când reînnoirea stocurilor nu se poate face în ritmul necesar, fie din lipsa de capacitate sau resurse în productie interna si mai ales prin insuficienta mijloacelor de plata externe.

De regula, inflatia prin cerere, înainte de a se manifesta în cadrul general, se produce într-­un cadru sectorial având, apoi, mecanisme de extindere specifice.

Cadrul de interventie a ofertei inelastice poate fi accidental, ca efect al unei productii agricole insuficiente din cauza conditiilor atmosferice.

Alteori tensiunile inflationiste sunt determinate si de modificari sau reorientari ale structurii cererii.

De pilda orientarea cererii catre produse electronice moderne nu gaseste acoperire prin oferta limitata fie de posibilitatea interna de productie, fie din insuficienta importului.

Dezechilibrele aparute în unele ramuri si sectoare se extind prin canalele de transmisie specifice.

  • Relatiile interindustriale sunt o cale fireasca de transmitere a majorarilor de preturi. Livrarile unor firme reprezentând aprovizionarea altora creeaza astfel premisa de a se cuprinde în costurile altor ramuri aceste elemente majorante si a conduce astfel la proprii cresteri de pret. Bineînteles ca majorarea preturilor la energie electrica va influenta diferit pretul în industria aluminiului, unde are o pondere mare, în raport de agricultura sau constructii-montaj.
  • Un alt mecanism de transmitere reprezinta cresterea cheltuielilor populatiei rezultat din cresterea veniturilor. Astfel sporeste cererea si fata de productia unor ramuri anterior echilibrate.
  • Efectul de contagiune privind cresterea veniturilor actioneaza deosebit de eficient. Solicitarile agentilor si titularilor de venit privind cresterea veniturilor se vor considera justificate, pe de o parte, prin scaderile puterii lor de cumparare resimtita prin cresterile de preturi deja intervenite.

Mecanismul generalizarii cresterilor de pret se manifesta prin însusi comportamentul agentilor si familiilor. Extinderea si cumularea acestor modalitati de comportament speculativ conduce la intensificarea procesului inflationist.

Fenomenele comportamentale speculative se desfasoara în legatura cu:

©    stocarile de marfuri în reteaua de desfacere în scopul de a profita de cresterile succesive de preturi;

©     constituirea de depozite de care cumparatori, urmarindu-se astfel prevenirea unor cresteri de preturi dezavantajoase;

©     accelerarea vitezei de circulatie a banilor ca urmare a deprecierii lor.

În final, se poate observa ca inflatia prin cerere este asociata unei economii aflata în plin avânt. Din acest motiv, sunt economisti care sustin ca ea este opusa somajului si în consecinta, o recomanda factorilor politici ca remediu pentru iesirea din criza si cresterea ocuparii. Se impune remarca urmatoare: "politica inflationista" nu este o aberatie, cu o singura conditie, si anume sa fie înteles corect raportul dintre  somaj si inflatie.

x                                 Inflatia prin costuri este un fenomen social-economic, relevat si analizat de teoreticieni în ultima jumatate de secol si este legata de capacitatea de presiune a unor grupuri sociale. Ea are la origine vointa unui grup social de a modifica în profitul sau repartitia venitului national.

Inflatia prin costuri, corelata cu oferta, se produce în situatia în care costurile de productie cresc independent de cererea agregata, care ramâne constanta.

Se poate constata ca, fata de cazul inflatiei prin cerere, în situatia inflatiei prin costuri efectul asupra productiei si al ocuparii este invers, respectiv cresterea costurilor în conditiile unei cereri agregate constante duce, în mod inevitabil, la reducerea productiei si a locurilor de munca.

Inflatia prin costuri este proprie tarilor aflate în crestere economica. Ea este cauza specifica a inflatiei. În aprecierea inflatiei prin costuri mai trebuie observat efectul diferit pe care îl va avea o modificare singulara a ofertei, cum ar fi socul cresterii unui cost si modificarea continua a costului în directia sporirii lui. În cazul unei modificari singulare de cost, inflatia va fi limitata în timp, pe când în cazul celalalt, fenomenul inflationist se permanentizeaza.

Factorii care pot determina cresterea costurilor si, deci, deveni cauze ale inflatiei prin costuri sunt numerosi. Cei mai importanti duc la:

đ Inflatie prin cresterea salariilor. Se produce atunci când se creeaza o discrepanta între sporirea sumelor platite pentru salarii si cresterea numarului de locuri de munca, respectiv cresterea salariilor nu este sustinuta de cererea de munca;

đ Inflatia prin cresterea profiturilor. Fenomenul se produce în situatia firmelor mari, de oligopol, ceea ce le permita sa impuna preturi mari, relativ independente de cerere;

Cel mai controversat aspect al inflatiei a fost, în anii postbelici, cresterea salariilor. Marea majoritate a economistilor considera ca acestea au generat un efect direct de crestere a preturilor, cât si indirect, printr-un mecanism de antrenare a cresterii celorlalte elemente de venit din economie.

De fapt, societatea prefera primordial solutia cresterii salariale si aici apar unele distorsiuni. În realitate pretind majorari si cei care nu obtin cresteri de productivitate în activitatea lor. În consecinta, în multe sectoare cresterile remunerarii vor avea ca efect cresterea costurilor bunurilor si serviciilor pe care le produc.

Revendicarile justificate ale salariatilor din sectoarele cu o puternica crestere a productivitatii muncii sunt îmbratisate si de cei care nu realizeaza asemenea modificari calitative, si astfel cresterea "aliniata" a salariilor conduce pe economie la o majorare medie a veniturilor care va depasi de fapt cresterea reala a productivitatii muncii.

Inflatia prin costuri este o expresie a dezechilibruIui pe piata factorilor de productie.

Salariul, ca principal factor al pretului de cost, creeaza prin cresterea sa, premisa declansarii cresterii preturilor.

În esenta se apreciaza ca mecanismul este impulsionat de pozitia sindicatelor care sprijina pe salariati în revendicarile lor si se ajunge astfel la o crestere a costurilor unitare transferate de firme asupra preturilor lor.

Posibilitatile normale de crestere a salariilor sunt axate pe cresterea productivitatii muncii. Câstigul obtinut din cresterea productivitatii muncii este justificat sa fie distribuit factorilor de productie salariati si patroni. Dar, în timp ce cresterile reale de productivitate sunt diferite si variate în întreprinderi si ramuri, cererile de majorare a salariilor tind spre o "aliniere". Astfel, majorarile prin aliniere duc, în final, la o realitate negativa prin efectul sau; cresterea de ansamblu a salariilor depaseste cresterea medie a productivitatii.

Inflatia prin venituri este determinata nu numai de salarii, dar si de profit.

În desfasurarea ciclului inflationist trebuie sa se tina seama de faptul ca în timp ce preturile tuturor marfurilor cresc în mod liber, salariile se modifica numai dupa ce factorii interesati (patroni sau guvernul) considera ca sunt motivatii bine justificate iar noile niveluri de salarii sunt negociabile. Astfel ca atât timp cât în cursul inflatiei declansate salariul ramâne în urma preturilor celorlalte marfuri patronul ramâne cu un câstig suplimentar decurgând din aceasta situatie.

Ţinând seama ca profitul ca si salariile sunt componente ale structurii de pret, participarea în pret devine într-o ipostaza demonstrativa 10% salarii si 10% profit, fata de 12% + 8%, anterior.

Inflatia prin costuri mai poate fi provocata si de alte cauze, cum ar fi: cresterea impozitelor, epuizarea resurselor naturale, calamitati naturale, etc., respectiv de tot ceea ce poate provoca cresterea costurilor si a preturilor.

x                                 Inflatia importata. în epoca contemporana relatiile economice între tari sunt ample si multilaterale astfel ca, fiecare economie este influentata mai mult sau mai putin de fluxurile internationale de valori si de toate caracteristicile pe care acestea le au si fluxurile internationale de valori si de toate caracteristicile pe care acestea le au si le aduc pe pietele nationale.

Este vorba, în special, de cresterea preturilor la materii prime, la combustibil (energie) importate, ceea ce se repercuteaza în costul productiei interne si respectiv în a preturilor, independent de cererea de pe piata interna.

Fiecare tara poate primi stimuli inflationisti din exterior în functie de masura în care economia lor se bazeaza pe importul de materii prime si produse de completare din exterior.

Sub presiunea preturilor de import, costurile de productie cresc exercitând asupra economiei nationale influente negative diferentiat, în functie de utilizare.

Este cunoscut ca produsele petroliere au avut un impact deosebit în economiile tarilor dezvoltate reactionând si intensificând procese inflationiste majore.

Este de subliniat ca în ultimele doua decenii exportatorii de materii prime s-au coalizat în încercarea lor de a asigura o evolutie pozitiva în favoarea, a preturilor materiilor prime si de a obtine astfel o parte tot mai ridicata pe aceasta cale, din rezultatele cresterii economice mondiale.

Variatia cursurilor de schimb si, pe acest fundal, degradarea cursurilor de schimb pentru importatori a reprezentat o alta cale de influentare a procesului inflationist.

Ultimele decenii se caracterizeaza prin continua depreciere monetara în ritmuri mai înalte a marii majoritati a valutelor. Deprecierea monetara reflectata în termenii cursului valutar înseamna continua, ,scumpire" a importurilor si, ,ieftinirea" pentru straini a marfurilor nationale exportate.

Valoarea relativa a diferitelor valute si mai ales evolutia neconcordanta cu celelalte a constituit una din caile de transfer a cresterilor de productivitate pe plan international.

Astfel inflatia prin import a devenit un mecanism prin care se desfasoara în cadrul international lupta pentru împartirea rezultatelor cresterii economice diferentiate si deci inegale de la o tara la alta.

O alta componenta a stimulilor inflationisti din circulatie libera a capitalurilor între tari. Fluxurile de capital cu propriile lor determinante, care vin adesea în neconcordanta cu factorii functie de care decurge circulatia monetara. Aparute în momente specifice, adesea lipsite de cauzalitate monetara, aceste pusee accelereaza deprecierea, se cumuleaza si intensifica astfel procesul inflationist.

x                                 Inflatia structurala este consecinta aparitiei unor modificari de structura în cerere sau oferta. De pilda, în unele ramuri de activitate economica apare o cerere mai mare, în timp ce în alte ramuri cererea ramâne aceeasi sau chiar poate sa scada. În ramurile cu o cerere descrescatoare, preturile (mentinute de firma) si salariile (mentinute de sindicate) ramân inflexibile la scaderea cererii. Bineînteles ca în ramurile cu cerere în crestere, atât preturile, cât si salariile cresc, ceea ce influenteaza nivelul general al preturilor si salariilor pe economie.

Inflatia structurala este determinata primordial de disparitia mecanismelor obiective si exterioare omului, cum ar fi în domeniul monetar etalonul-aur. Astfel cadrul disciplinator al unor posibile sanctiuni cu efecte negative nu mai actioneaza

Subiectivismul în politica economica actioneaza pe deplin. si astfel inflatia structurala are drept resorturi principale o vointa sociala, materializata printr-o anumita politica economica sau sociala.

Evident aceste politici au drept îmbunatatiri ale structurii sau sunt un efect al unei structuri mostenite.

Inflatia structurala este considerata ca prezenta în numeroase tari ca expresie a faptului ca acestea au ales calea unei dezvoltari accelerate, a unei cresteri economice rapide implicând o mobilizare intensiva a factorilor de productie.

Cresterea creeaza prin natura ei un dezechilibru în economie, conduce la crearea de noi capacitati de productie cu noi tehnologii, aparitia unor ramuri cu rol conducator în economie si declinul unor sectoare si ramuri depasite.

În majoritatea lor aceste cresteri impuse nu au pregatire necesara nu au fost realizate economii prealabile si deci nu exista fonduri de finantare. Recurgerea la credit intern sau, mai grav, la finantarea bugetara implica distribuirea de venituri fara contrapartida imediata si duce la multiplicarea cererii. Deci, inflatia este implicita. Cresterea preturilor si uneori economiile fortate sunt singurele modalitati de reconstituire a unui echilibru (nominal) în economie.

Primordial promovarea cresterii economice prin aceste metode de finantare conduce la un aflux monetar în economie si creeaza premisele unui proces inflationist tip cerere, prin crearea unei cereri multiplicate.

Pe de alta parte, cresterea este, totodata, o sursa de riscuri crescânde si de mutatii accelerate care sunt impuse societatii.

Sarcinile fiscale si sociale, fie ca se reflecta direct în costuri, fie ca suscita noi revendicari de la categoriile supuse presiunilor inflationiste, carora le afecteaza veniturile, duce la accentuarea procesului inflationist prin procedee de tipul inflatiei prin venituri.

Sub un alt aspect inflatia structurala este expresie a faptului ca în epoca actuala toate corelatiile, inclusiv ajustarile necesare în plan macroeconomic se realizeaza la nivelul lor superior.

Într-o economie libera jocul relativ al preturilor ar trebui sa permita transmiterea informatiilor cu privire la cerere si sa orienteze pe producatori în dimensionarea ofertei lor.

Dar teama de scadere a preturilor, într-o economie cu productie agricola îndeosebi, conduce la o puternica rezistenta a celor afectati, în cazul acesta o masa importanta. De aici politica de sustinere a preturilor pentru produsele excedentare (si implicit cresterea mult mai accentuata a preturilor bunurilor mai deficitare).

În analiza inflatiei trebuie luata în consideratie si influenta factorului psihologic. Teama de inflatie amplifica inflatia. Toti agentii economici sunt influentati în deciziile lor de relatia dintre aprecierile privind evolutia inflatiei si evolutia propriu-zisa a fenomenului. De exemplu, atât o firma, cât si un sindicat, la negocierea salariului tin seama de cresterea inflatiei. Ambele parti estimeaza o anumita crestere a inflatiei, sa zicem 10 %. În aceasta situatie, sindicatele vor cere o crestere a salariilor cu mai mult de 10 %, iar patronii vor fi dispusi sa accepte o crestere a salariilor sub 10 %, deoarece mizeaza pe o crestere a pretului cu 10 %. În final, prin negocieri se ajunge la o crestere a salariilor în jur de 10 %, desi inflatia reala nu ar fi ajuns la acest nivel.

Astfel politica de sustinere a unor sectoare este în fapt generatoarea unei inflatii continue. Ajustarea la nivel major este tipica si la transferurile specifice ale cresterilor de productivitate a muncii, problema analizata mai sus.

O alta cauza a inflatiei structurale rezida din rigiditatea economiei care apare în momentele de crestere economica atunci când se tinde spre o deplina utilizare a fortei de munca. Situatiile pot fi diferite de la o economie la alta, esenta consta în faptul ca în conditiile perioadei în care se tinde spre angajarea totala a formelor de productie a fortei de munca primordial apare o zona de costuri crescânde -efect al unor astfel de rigiditati.

Pentru a lamuri concret întelesul actiunii acestui factor trebuie sa precizam ca se considera rigiditate tot ceea ce se opune adaptabilitatii aparatului productiv la modificarile cererii.

Asemenea rigiditati se pot ivi în legatura cu procurarea capitalului sau asigurarea unor capacitati sau resurse materiale. Dar cele mai importante rigiditati provin din inadaptabilitatea fortei de munca din asemenea motive cum sunt:

Đ    atasamentul sentimental la o profesie, localitate, zona;

Đ    insuficienta institutiilor de formare si reciclare;

Đ    absenta unor rezerve de locuinte libere care limiteaza migratia fortei de munca;

Đ    excesiva specializare a fortei de munca;

Đ    obstacolele existente în formarea si autoprotectia unor profesionisti care determina un efectiv numerus clausus.

Depasirea acestor rigiditati cere eforturi financiare deosebite, costuri mult mai mari.

Astfel actiunile îndreptate spre evitarea si limitarea somajului împinge economia spre tensiuni inflationiste.

1.2 Efectele inflatiei. Indicatorii de cuantificare a inflatiei

Inflatia are efecte asupra evolutiei fluxurilor monetare si, în consecinta, asupra surplusului monetar, însa ea are de asemenea consecinte asupra evolutiei activelor. Ori, evolutia activelor productive determina în parte costurile de productie prin intermediul amortismentelor. Ca urmare, semnificatia autofinantarii este în mare masura efectuata.

Efecte asupra formarii surplusului monetar

Consecintele pot fi mai întâi apreciate asupra formarii excedentului brut al exploatarii si apoi asupra repartitiei.

Formarea E.B.E.




Cifra de afaceri                                           Consumuri

(nivelul preturilor)                                 (costul factorilor)


                   

valoarea adaugata

(partea prelevata pentru salarii)

a)            Cresterea preturilor constituie forma de manifestare a inflatiei. Ea rezulta din comportamentul actorilor economici care se adapteaza mediului lor si tind sa anticipeze cresterea costurilor;

b)            Cresterea costurilor de productie rezulta din aceleasi procese de adaptare si de anticipare. Aceasta evolutie depinde de piata nationala si de schimburile internationale, precum si de cursul de schimb al monedelor.

Acest fenomen scapa deci în parte întreprinderii, care-l suporta.

c)            Eforturile de a mentine partea salariilor prelevata din valoarea adaugata, conduce la indexarea salariilor la preturi.

Rezulta ca întreprinderea suporta efectele inflatiei ca un simplu însotitor.

Repartitia E.B.E.

E.B.E.

Stat              Amortismente         Creditori                     Beneficii                     Actionari

(impozite)                                (dobânzi)             nedistribuite               (dividende)

Afectarea E.B.E. depinde atât de politica de finantare a întreprinderii, care determina remuneratia capitalului imobilizat, cât si de restrictia publica, exprimata prin fiscalitate.

Ř            Dobânzile platite creditorilor depind de volumul împrumutului si de rata dobânzii. Rambursarea capitalului împrumutat se efectueaza pe baza valorii nominale, neindexata. Inflatia va favoriza deci împrumutul în conditii care depind de nivelul ratei dobânzii. Rata dobânzii ramâne adesea inferioara nivelului inflatiei, rata dobânzii reale fiind adesea nula sau negativa. Avantajul pentru cel care se împrumuta este evident, constând în a se "apela" ulterior la câstigul monetar;

Ř            Dupa prelevarea dobânzilor care rezulta din obligatii contractuale, nivelul impozitelor prelevate statului depinde de marimea amortismentelor acceptate ca fiind deductibile fiscal. Aceasta marime depinde de durata de viata atribuita activului productiv si de marimea amortizata. Ori, regula contabila este costul istoric. Amortizarea este deci a-priori subevaluata si impozitul supraevaluat.

Ř            Prelevarea dividendului catre actionari depinde de alegerea lor. Nivelul beneficiilor nedistribuite care ramân la dispozitia întreprinderii depinde de aceasta prelevare. Interventia autoritatii publice pentru limitarea dividendelor ar putea denatura functionarea normala a acestui mecanism.

Efecte asupra evaluarii activelor

Regula contabila fundamentala este înregistrarea valorii activelor fizice la costul lor de achizitie si a activelor financiare la valoarea nominala.

Cresterea nominala a valorii stocurilor, ca urmare a cresterii preturilor la aprovizionare, influenteaza direct rezultatul activitatii si, în consecinta, profitul impozabil si impozitul. Statul preleva un impozit pe profit strict nominal.

Valoarea activelor financiare este permanent determinata pe baza valorii nominale neindexata.

Evaluarea capitalurilor proprii este în mare parte falsificata, de inflatie, în sistemul contabil. Consecintele directe nu sunt prea grave, caci evaluarea contabila nu este suportul evaluarii întreprinderii si actiunilor sale, care se realizeaza pe piata financiara sau printr-o tranzactie directa.

Din contra, consecintele inflatiei asupra evaluarii activelor poate afecta puterea de cumparare a capitalurilor proprii, din cauza insuficientei capacitatii întreprinderii de a-si reînnoi imobilizarile prin investitii.

 

Efecte asupra masurarii performantelor si asupra autofinantarii

Masurarea performantei prin sistemul contabil pierde din coerenta sa din cauza decalajului în timp a evaluarii utilizate, în special datorita amortismentelor calculate asupra valorii istorice a activelor. Performanta va fi deci atât supraevaluata, cât si subevaluata, fara a se cunoaste maniera riguroasa a efectelor de compensatie. Aceasta situatie poate fi agravata în primul rând prin prelevarile excesive pe care partenerii sociali le pot efectua, si care conduc la autofinantare, adica la un surplus monetar conservat de întreprindere. Ori aceasta genereaza doua modalitati prioritare care pot, în acelasi timp, ameliora si agrava situatia întreprinderii

Indicatori de cuantificare a inflatiei

 

Inflatia se pune în evidenta cu ajutorul unor indicatori principali:

Ř      Indicele general sau de grup al preturilor-caracterizeaza dinamica pretului în general sau pe grupuri de marfuri.

Ig. p. = ĺgi1· P. i. c/P. i. 0

Igp=indicele general al pretului

ĺgi1=cantitatea vânduta în perioada curenta

P. i. c. =pretul de vânzare în perioada curenta

P. i. 0 = pretul de vânzare în perioada de baza

Ř      Puterea de cumparare a banilor-pune în evidenta deprecierea puterii de cumparare a banilor

I. M. m=M1/Mo  ·100 ; I. p=P1/P0  · 100 ; I. p. c. . b=I. M. m/Ip

I. M. m = indicele masei monetare

I. p = indicele pretului

I. p. c. B = indicele puterii de cumparare a banilor


1.3 Modele teoretice de explicare a fenomenului inflationist

Explicarea inflatiei prin teoria cantitativa

Una dintre metodele de explicare a inflatiei este explicarea inflatiei prin teoria cantitativa.

Noua formulare a teoriei cantitative apartine marelui economist american Milton Friedman, care realizeaza o distinctie neta între cauzele care maresc cererea de moneda si cele care modifica oferta de moneda si arata ca cererea de moneda sau de orice alt activ particular depinde de 3 factori:

©     Bogatia totala existenta sub diferite forme;

©     Pretul acestei bogatii;

©     Gusturile si preferintele subiectilor care poseda bogatia.

Modificarea ofertei de moneda nu presupune si modificarea concomitenta a cererii. Cresterea cantitatii de bani poate influenta nivelul preturilor, atunci când cantitatea totala de bogatie exprimata prin aceste preturi, ramâne constanta. Pe baza unei analize mai îndelungate el ajunge la concluzia ca modificarile seculare ale stocului de moneda pe locuitor sunt în strânsa legatura cu modificarile venitului real pe locuitor. Noua formulare a teoriei cantitative vizeaza în cele din urma tot relatia dintre cantitatea de bani si nivelul preturilor.

Revenirea la starea de echilibru se realizeaza în doua cazuri:

đ     Prin cresterea ofertei de bunuri si servicii;

đ     Prin modificarea nivelului preturilor.

În urma analizei celor 4 formulari a teoriei cantitative a banilor  constatam ca toate vizeaza acelasi aspect:

·              Relatia dintre cantitatea de moneda pusa în circulatie;

·              Nivelul general al preturilor.

Daca oferta de moneda genereaza o cerere de bunuri si servicii, pe care productia nu o poate satisface imediat, aceasta se va solda prin cresterea preturilor. Legatura dintre moneda si inflatie, asa cum apare ea în noua formulare a teoriei cantitative, îsi gaseste reflectarea numai în realitatile economiilor de piata dezvoltate. În economiile în care preturile sunt stabilite în mod administrativ, de catre institutii specializate în acest sens, moneda nu influenteaza preturile. Pretul marfurilor si al serviciilor care urmeaza a se realiza determina cantitatea de bani necesara circulatiei acestora. Decalajul posibil dintre cererea si oferta de marfuri se poate echilibra prin redimensionarea ofertei s-au prin majorari repetate de preturi. Puterea de cumparare a banilor este determinata de nivelul preturilor si nu de masa de marfuri disponibila pentru vânzare. Presiunile inflationiste pot sa apara din cauza unei cereri excedentare de bunuri si servicii sau ca urmare a unei oferte reduse.

Fara moneda, cresterea inflationista a preturilor n-ar fi posibila în perioada postbelica. Cei mai reputati teoreticieni ai inflatiei au acceptat ideea rolului decisiv al monedei în cresterea preturilor. Majoritatea economistilor care au analizat fenomenul inflationist sunt de parere ca stimularea cresterii costurilor se realizeaza în mod direct,  prin intermediul sistemului bancar. 

Teorii monetariste contemporane

Aparitia si rapida extindere a doctrinei keynesiste a constituit un moment de cotitura în gândirea si, deopotriva, în actiunea economica acestea fiind marcate pentru o perioada lunga de timp.

Odata cu lansarea teoriei lui Keynes liberalismul traditional a primit o puternica lovitura, curentul dirijist, interventionist, care-si avea izvoarele în noua teorie câstigând tot mai mult teren.

Din acest moment, pentru o lunga perioada de timp, politica monetara va fi considerat un lucru depasit iar monedei nu si se acorda prea multa importanta, prioritate având politica bugetara si cheltuielile publice.

Începând cu anii '50, în special a doua jumatate, liberalismul cunoaste  o adevarata revitalizare teoretica, un moment semnificativ l-a constituit publicarea, în aceasta perioada, sub îngrijirea profesorului Milton Friedman, a unui volum de "Studii de teorie calitativa a banilor", care va marca începutul afirmarii unei noi conceptii asupra mecanismului de functionare a economiei. Practic, are loc repunerea în drepturi a monedei si a politicii monetare.

Se doreste a se demonstra ca variatiile cantitatii de bani pot avea efecte asupra cererii globale, chiar daca nu afecteaza rata dobânzii.

Într-o perioada destul de scurta, noua teorie monetarista a capatat o larga popularitate, în pofida opozitiei "keynesienilor ireductibili" cum i-a numit Friedman pe economistii ce au manifestat puternice reactii critice la adresa noii doctrine, devenind o problema centrala a macroeconomiei. Discutiile au atins intensitatea maxima la începutul anilor '70 când cele doua articole ale lui Friedman "O schema  teoretica a analizei monetare" (1970) si, respectiv, "Teoria monetara a venitului nominal" (1971), precum si în dezbaterile teoretice referitoare la acestea. La ora actuala, monetarismul se gaseste în opozitie directa cu neokeyneismul - în centrul acelorasi discutii furtunoase asupra politicii economice de urmat, în majoritatea tarilor dezvoltate.

În aceste dezbateri, keynesistii s-au remarcat prin contributii deosebite K. Brunner, A. H. Meltzer, D. E. W. Laidler, M. I. Parkin, Fridrerich von Hayek (laureat al premiului Nobel) s.a.

Monetarismul nu este, dupa cum se va vedea, un curent al gândirii monolitic, în cadrul sau individualizându-se diferite scoli sau tendinte unite printr-o seama de principii (ipoteze comune).

De asemenea, monetarismul nu poate fi confundat cu liberalismul clasic, cu doctrina libertarienilor, existând opinii recunoscut liberale, în sensul clasic, fara a fi în acelasi timp si monetariste, dupa cum este posibil a subscrie la anumite teze monetariste chiar fiind ostil celor libertariene.

Principala teza în jurul careia s-au ivit controverse între scolile de gândire economica a reprezentat-o explicarea inflatiei. În ciuda abordarilor teoretice diferite, trei ipoteze put fi considerate comune:

o       Inflatia este în esenta un fenomen monetar.

o       Teoria keynesiana, pe care monetaristii o echivaleaza cu o curba simpla a lui Philips, neajustata la asteptari, nu poate explica problema inflatiei, în special accelerarea inflatiei.

o       Rata de crestere si accelerare a ofertei de moneda explica rata inflatiei si, respectiv, accelerarea acesteia.

Monetarismul (termen ce îi apartine lui K. Brunner) a devenit, în timp, mai mult decât o singura teorie asupra inflatiei, el treptat devenind o încercare de a crea o alternativa teoretica la punctul de vedere keynesian. El are la baza vechea teorie cantitativa a monedei, potrivit careia, existenta unui efect direct proportional al modificarii masei monetare asupra nivelului preturilor - dezvoltata de  o serie de mari economisti ca Walras, Irving Fisher sau reprezentanti ai scolii de la Cambridge: Alfred Marshall si A. C. Pigou.

În esenta poate fi privit ca o teorie si o politica monetara care atribuie modificarii masei banilor în circulatie o importanta centrala, decisiva în cursul activitatii economice si în stabilirea nivelului preturilor. Treptat, teoria monetarista s-a concretizat printr-un numar de propozitii corelate, dintre care dintre cele mai importante sunt urmatoarele:

S       Sectorul privat al economiei este inerent stabil. Sistemul economiei revine automat la un echilibru în urma unei perturbatii, iar rata somajului revine la valoarea ei de echilibru natural (NAIRU);



S       Orice rata de crestere a ofertei de bani este compatibila cu o ocupare deplina a fortei de munca, desi rezulta rate ale inflatiei diferite;

S       modificare în rata de expansiune monetara modifica mai întâi rata cresterii economice reale (de aici si rata somajului); pe termen lung acest efect real dispare  si se mentine numai o crestere permanenta a trendului ratei inflatiei (principiul inflatiei);

S       politica activista de gestionare a cererii, fiscala sau monetara, este neadecvata preferându-se "reguli" politici monetare pe termen lung sau obiective prestabilite.

Prima propozitie, numita si Principiul stabilitatii, presupune existenta unui sistem economic inerent stabil, deci, care redevine stabil dupa fiecare perturbatie suferita de acesta. Prin aceasta afirmatie monetarismul e opune conceptiei keynesiene privind instabilitatea economiei si posibilitatea atingerii unui echilibru macroeconomic general stabil.

Raportând aceasta afirmatie la economia reala, monetaristii afirma ca economia reala este relativ stabila si ca ea poate fi destabilizata de evolutiile monetare. Prin urmare trebuie aplicata în economie o politica monetara cât mai inteligenta.

Cu alte cuvinte crizele periodice, fluctuatiile conjuncturale nu sunt expresia unor carente organice, a unor contradictii de neîmpacat proprii tipului de economie monetarista, ci ele se datoreaza unui factor exogen mecanismului economic propriu-zis si anume politicilor monetariste inadecvate.

Interventia statului în mecanismul de autoreglare al economiei, un mecanism în esenta monetar, nu face decât sa deregleze generând instabilitate economica. Acest principiu exclude posibilitatea aparitiei unui echilibru economic de subocupare a fortei de munca. 

A doua propozitie a monetarismului este o reformulare a teoriei cantitatii de bani pe termen lung. Daca economia se afla într-o stare stabila, deci, toate variabilele economice pot fi apreciate în mod corect, atunci rata inflatiei este determinata în mod exclusiv de rata de crestere a ofertei de bani. Astfel spus, starea de echilibru la un nivel al ocuparii depline a fortei de munca nu este influentata de o rata a inflatiei corect anticipata.

A treia propozitie reprezinta o formulare a teoriei cantitatii de bani pe termen scurt. Ea sustine ca o accelerare a ratei de crestere a ofertei de bani (adica o rata mai rapida a cheltuielilor nominala cu bunurile finale) determina temporar, o suplimentare a ratei cresterii economice reale, deci o reducere a somajului, dar si o crestere a ratei inflatiei. Inflatia rezultata determina o ajustare a sistemului economic, în cursul caruia rata cresterii economice reale revine la valoarea initiala.

Brunner a etichetat acest principiu drept "teoria acceleratiei", afirmând în esenta ca accelerarea cresterii economice reale determinata printr-o expansiune monetara este doar temporara.

Cea  de a patra propozitie, denumita si "principiul ineficientei politice", reprezinta o respingere a politicii monetare si fiscale discretionare. Politicile activiste de orientare a cereri si politicile anticiclice sunt o sursa de stabilitate economica.

Monetaristii spun ca productia si ocuparea fortei de munca pot fi influentate prin politici economice numai atunci când determina modificari ale preturilor care nu unt anticipate de agentii economici din sectorul privat. Astfel, efectul acestor politici asupra variabilelor reale poate fi eliminat treptat, dar nivele mai înalt al preturilor (sau rata mai mare a inflatiei) se va mentine. Ei nu unt de acord cu presupunerea ca decidentii economici au abilitatea de a prognoza modificarile viitoare ale variabilelor economice relevante si, cu atât mai putin, de a prevedea efectul al unor modificari curente intervenite  la nivelul instrumentelor de politica economica.

De aceea monetaristii considera ca problema esentiala a politicilor macroeconomice ar trebui sa fie înlocuirea politicilor activiste prin "reguli" politice, de exemplu regula ratei constante de crestere a ofertei de bani sau anumite reguli de constanta valabile în politica fiscala.

Vor fi expuse în continuare anumite teorii, opinii sau chiar curente de opinie în ce priveste monetarismul.

Monetarismul friedmanian

scoala de la Chicago reprezinta una din principalele grupa de gândire economica si surse teoretice de politica monetara nu numai pentru Statele Unite, ci si pentru ansamblul tarilor cu economie de piata.

Initial având ca mentor pe Knight si apoi pe Friedman, ea a mentinut vie traditia cantitativa a monedei în SUA, dându-i o expresie moderna în cadrul curentului monetarist.

Milton Friedman, care s-a impus ca unul dintre cei mai remarcabili economisti contemporani, fiind distins cu premiul Nobel în 1976, a stiut sa speculeze o serie de neajunsuri ale doctrinei keynesiste, precum si o serie de esecuri ale unor politici economice de inspiratie keynesista promovate de numerosi discipoli, provocând o adevarata "contrarevolutie" împotriva lui Keynes.

Spirit polemic, foarte consecvent cu sine, el se declara favorabil recurgerii la mecanismul pietei si ostil, în limitele posibilului, interventiei guvernamentale stiut faptul ca, în general economicul determina politicul, libertatea economica fiind capabila deci de a genera si sustine libertatea politica.

Friedman sustine ca rolul dominant în procesele economice revine banilor si se declara adeptul unei cresteri regulate de cantitate de moneda. Practic unt lansate noi teze bazate pe "cererea de moneda". Teoria lui scoate în evidenta inter relatiile dintre capital, venit si rata dobânzii, considerând moneda un bun alternativ fata de toate celelalte bunuri. El considera functia cererii de moneda ca fiind mai stabila decât functia de consum ce sta la baza teoriei lui Keynes.

Monetarismul friedmanian considera ca ansamblul tendintelor vietii economice, mai ales al veniturilor nominale si al preturilor pot fi dirijate prin simpla reglare a volumului masei monetare, aceasta având un rol mai important decât politica bugetara. El nu absolutizeaza rolul banilor; insista asupra faptului ca au o importanta mai mare în ce priveste nivelul evolutiei marimilor nominale, dar nu si pentru marimile reale privite pe termen lung. Cu alte cuvinte el recunoaste faptul ca stabilitatea preturilor si cresterea economica armonioasa nu poate fi realizata prin simpla masurare a masei monetare, ci sunt necesare masuri complexe la nivelul întregii economii.

Un principiu sustinut de Friedman este acela ca pe termen lung exista o strânsa legatura între cantitatea de bani pe unitatea de produs, determinata în special de tranzactiile pe piata libera si nivelul preturilor, aceasta echivalând cu ideea ca nivelul produsului social nominal si venitul national depind, în buna masura de evolutia masei monetare aflate în circulatie.

Tot pe termen lung viteza de circulatie a veniturilor banesti este relativ stabila, ea fiind invers proportionala cu marimea venitului real.

O alta idee importanta este aceea legata de politicile anticiclice: masurile pe care le iau autoritatile monetare în cadrul politicilor monetare pentru a influenta cererea au un efect întârziat, întârzierea neputând fi mai mare sau mai mica de la un ciclu economic la altul, de aceea, din cauza decalajelor de timp politicile anticiclice nu pot duce la stabilitate.

El propune ca alternativa, marirea în mod automat a masei monetare în circulatie, anual cu un anumit procent (5-6 %), ce trebuie sustinut constant în idea manifestarii automatismului dezvoltarii economiei de piata. Acest automatism prezinta însa un risc dificil de realizat si anume acela al nasterii unor fenomene sociale nedorite cum ar fi amenintarea sporirii somajului.

Friedman a încercat sa contureze cât mai precis legile consumului datorita faptului ca masa monetara actioneaza asupra preturilor prin consum. Consumul este considerat cu propriul sau trend, fiind influentat de cresterea investitiilor reale. Dupa el, consumul general depinde de "venitul permanent" determinat ca medie ponderata a nivelului curent si a nivelurilor trecute ale veniturilor.

În ceea ce priveste inflatia, ea este privita ca un fenomen pur monetar. Astazi însa este deplin admisa idee existentei unui întreg lant de cauze ce gereaza fenomenul inflationist, deci, aceasta afirmatie nefiind întru-totul adevarata.

El recunoaste existenta unei relatii pe termen scurt dintre inflatie si somaj, de natura tranzitorie între inflatie si somaj, dupa el variatiile neprevazute datorate inflatiei provoaca, pe termen scurt, fluctuatii ale nivelului somajului; autoritatile monetare pot spera în a mentine rata efectiva a somajului dincolo de rata sa naturala cu conditia ca ele sa accepte inflatia accelerata fara încetare. În aceste conditii anticiparile cu privire la rata inflatiei nu ar putea niciodata sa ajunga din urma rata inflatiei efective, iar posibilitatea de a reduce somajul în favoarea inflatiei este mult mai redusa decât sustinea Keynes la vremea sa.

Friedman pledeaza pentru apropierea "graduala" de control monetar al inflatiei. Decelerarea  monetara trebuie facuta progresiv în prealabil, astfel anticiparile inflationiste "vor reactiona" provocând un somaj mult superior celui pe care economia în cunoscuse altadata.

Singurul mijloc la îndemâna autoritatilor monetare pentru controlarea somajului îl reprezinta accelerarea permanenta a inflatiei, ceea ce constituie un tribut greu pentru societate, date fiind implicatiile periculoase cum ar fi de exemplu: o prabusire monetara sau chiar una politica.

Monetarismul anticiparilor rationale

Monetarismul anticiparilor rationale a aparut si s-a facut repede cunoscut în cursul anilor '70. Cel ce a expus primul aceasta ipoteza a fot J. F. Muth (1961) iar meritul de a fi procedat la primele aplicatii la cara macroeconomica îi revine profesorului R. E Lucas.

Analiza anticiparilor rationale s-a nascut din nemultumirile crescânde pe care le ridica ipoteza anticiparilor adaptive care sustinea ca indivizii, subiectii economici si-ar forma sau revizui anticiparile lor asupra inflatiei, estimarile, dupa amploarea abaterii dintre rata efectiva a inflatiei si rata anticipata a acesteia. Acest lucru înseamna ca indivizii s-ar conduce dupa o regula cu mari sanse de a fi falsa, în conditiile în care inflatia accelereaza continuu iar economia este supusa unor perturbatii greu previzibile.

Ipoteza anticiparilor rationale - dupa cum arata si denumirea punând accent pe rationalitate - afirma, în replica, ca abaterile dintre rata reala si cea anticipata a inflatiei sunt tranzitorii si aleatoare, iar indivizii fiind nevoiti sa-si conceapa asteptarile în mod rational pe baza previziunile statistice optimale în functie de informatiile disponibile.

Etichetat si sub numele de "noua scoala clasica" monetarismul anticiparilor rationale lasa si mai putin câmp de actiune, comparativ cu varianta lui Friedman, autoritatilor guvernamentale în urmarire, reglarea si controlul proceselor din economie.

Conform acestei teorii, rata efectiva a somajului nu este capabila sa se îndeparteze mai mult de rata sa naturala si nu va face acest lucru decât ca urmare a unor "socuri" imprevizibile asupra ofertei sau cererii globale.

S-a aratat mai sus ca Friedman ajunsese la concluzia potrivit careia, din cauza întârzierilor lungi, din cauza întârzierilor lungi ale efectelor masurilor de politica monetara (ca si cele de politica bugetara) adoptate de autoritatile monetare în cadrul politicilor anticiclice acestea ar fi neadecvate, riscând mai degraba destabilizarea economiei decât stabilizarea ei. Referitor la aceasta afirmatie, teoreticienii anticiparilor rationale afirma ca si în cazul unor întârzieri mici si, eventual, previzibile politicile de stabilizare tot nu ar putea ameliora conjunctura economica.

Aceasta ipoteza a fost larg confirmata prin cercetari empirice privind determinarea pretului pe pietele activelor financiare, ea fiind din ce în ce mai încorporata în construirea modelelor economice.

Principalul neajuns al acestei teorii este faptul ca în timp ce modelele bazate pe aceasta ipoteza presupun echilibrul permanent al pietei, în realitate salariile si preturile se ajusteaza de cele mai multe ori foarte lent la schimbarile de conjunctura.

Monetarismul bugetar

Aceasta varianta de monetarism prezinta si ea un anumit specific. Initiatorii ei, profesorii K. Brunner si A. H. Meltzer subliniaza caracterul novator al constructiei lor. Aceasta teorie se bazeaza pe un model mai sofisticat decât cel al lui Friedman, model ce încearca sa surprinda interactiunile dintre piata activelor, piata produselor si deficitul bugetar.

Principala diferenta dintre acest monetarism si monetarismul friedmanian este ca, în timp ce Friedman nu atribuie nici un rol formal preturilor relative în procesele de ajustare macroeconomica, analiza monetarista bugetara se bazeaza bugetara se bazeaza pe o aplicatie a teoriei preturilor la nivel macroeconomic.

Adeptii monetarismului bugetar îi reproseaza lui Friedman faptul de a fi neglijat variabilele bugetare, fiscale în analiza macroeconomica si nu sunt de acord cu ideea ca singura moneda este importanta, sustinând ca si deficitul bugetar exercita o influenta asupra nivelului productiei si preturilor, structura sa afectând direct panta si pozitia curbei Philips pe termen scurt.

Monetarismul friedmanian are tendinta de a considera masa monetara o variabila determinanta în mod autonom. Contrar, monetarismul bugetar considera ca masa monetara e determinata în cadrul unui "proces" bugetar. Cu alte cuvinte volumul deficitului bugetar nu  este indiferent în lupta contra inflatiei. Acumularea datoriei publice va alimenta inflatia pe cale ocolita, datorita efectelor retroactive ale cresterii datoriei publice asupra pietelor financiare.

La fel ca Friedman, adeptii acestui tip de monetarism sustin ca inflatia este în esenta un  fenomen monetar, cu mentiunea ca, daca se doreste limitarea cresterii masei monetare, este necesara limitarea deficitului bugetar.

Mecanismul austriac

  Principalii reprezentanti ai monetarismului austriac în secolul XX sunt Ludwig von Mises si Friedrich von Hayek. Analiza lor urmareste probleme de larg interes si intens dezbatute în epoca contemporana: moneda, inflatie, somaj.

Cei doi teoreticieni economisti pot fi considerati monetaristi, bineînteles, de o factura aparte, "analiza austriaca" deosebindu-se de variantele prezentate anterior totusi având un fundament monetarist, tezele de baza fiind aceeasi.

Bineînteles, ca trebuie subliniat un amanunt foarte important, acela ca si pentru austrieci fenomenul inflationist este de natura pur monetara.

Cei doi economisti sunt de acord cu Friedman în ce priveste faptul ca în cazul în care se duce o politica de reducere a somajului sub nivelul sau de echilibru (rata sa naturala) prin mijloace monetare, aceasta nu va face decât sa alimenteze escaladarea inflationista.

Ei îi reproseaza lui Friedman, cât si lui Keynes de altfel în primul rând faptul ca analizele întreprinse sunt prea globale, ignorând efectele expansiunii monetare la nivel macroeconomic, aceste efecte fiind importante deoarece afluxul de moneda în economie nu are loc în mod uniform la nivelul întregului teritoriu si în toate sectoarele de activitate si nici simultan. Deci cererea nu este stimulata în mod uniform.

Numai un anumit numar de întreprinderi vor fi primele beneficiare ale unui nou aflux de resurse, fiind avantajate fiindca pot creste investitiile si gradul de ocupare al mâinii de lucru, corespunzator crescând si  veniturile. În aceasta situatiile vor fi influentate alte sectoare în care va creste cererea de produse ce va determina o crestere a preturilor relative (preturi ce au prezentat un nivel scazut în timpul declinului productiei). Simultan se va produce o scadere a preturilor în sectoarele ce fusesera primele atinse de expansiunea monetara, acestea intrând în declin.

Din dorinta de a evita aceasta  situatie, autoritatile monetare vor promova din nou o expansiune monetara, destul de puternica, cu scopul de a încuraja investitiile si a reduce si somajul, urmarea fiind o accelerare permanenta a inflatiei. În aceasta teorie se evidentiaza impactul expansiunii monetare asupra preturilor precum si a structurii productiei, din acest punct de vedere fiind asemanatoare cu monetarismul anticiparilor rationale.

În general Friedman si alti monetaristi sunt favorabili ratelor de schimb flexibile, ei vazând în aceasta o conditie a posibilitatii de controlare din interior a inflatiei. În opozitie Hayek este un fervent aparator al sistemului de schimburi fixe. Motivatia sa fiind: guvernele ar fi constrânse sa nu mai lase masa monetara sa  creasca foarte mult pentru ca sa serveasca interesul sau politic pe termen scurt. Adevarul este ca multe guverne sunt tentate sa practice un comportament neglijent pe termen lung, România trecând de altfel prin astfel de experiente mai ales în trecutul destul de apropiat, profitând de libertatea de a folosi acest instrument pentru a obtine un efect imediat pozitiv, dar ignorând, cum am mai spus efectele pe termen mijlociu si lung.

O alta idee destul de interesanta a monetaristilor austrieci este abolirea bancilor centrale controlate de catre stat, obtinându-se "denationalizarea" monedei. Statul trebuie sa renunte la monopolul determinarii cursului legal al monedei, permitând astfel concurenta între moneda bancilor centrale si moneda de origine privata astfel moneda "buna" o va scoate pe cea "rea" din circulatie.

Spre deosebire de Friedman, adept al decelerarii propriu-zise a cresterii monetare, Hayek sustine ca decelerarea trebuie sa fie rapida si nicidecum progresiva si bruta. Fenomenul ar fi urmatorul: decelerarea rapida face sa scada brusc cererea si investitiile si sa acreasca somajul la cote foarte mari, având astfel sansa de a "gâtui" inflatia. Hayek afirma ca un guvern democratic poate supravietui la o rata a somajului de 20 % timp de sase luni.

Dupa cum se stie, de cele mai multe ori guvernele nu risca si atunci adopta o decelerare bruta, progresiva cu efecte ce se produc treptat, în timp obtinându-se rate de somaj de 10 % timp de mai multi ani, evitând astfel socuri ce ar putea periclita pozitiile lor politice. Adversar al acestei politici, Hayek sustine ca singura sansa de reusita este aceea ca guvernele sa-si asume raspunderea precum si riscurile pe care le implica adoptarea unei decelerari monetare rapide.

Neoclasicismul si postkeynesismul

Reprezentantii de frunte ai teoriei neoclasice, R. Barro, R. Luca si N. Walance, au adus critici atât teoriei veniturilor, cât si monetarismului, apreciindu-le ca fiind depasite. Preocuparile lor vizeaza îndeosebi explicarea modificarilor care au loc în produsul national brut. Având în vedere comportamentul agentilor economici, neoclasicii abordeaza într-o conceptie proprie teoria asteptarilor si mecanismul preturilor, respectiv flexibilitatea acestora.

În ce priveste teoria asteptarilor, ei formuleaza parerea ca agentii economici nu iau decizii pe baza a ceea ce se va întâmpla, ci pe baza a ceea ce asteapta sa se întâmple. Decizia de investire depinde, în opinia lor, de faptul daca aceasta va fi profitabila si daca investitorul crede ca se va produce acest lucru. Deci, pentru a prevedea cât se va investi trebuie sa se cunoasca modul în care agentii economici îsi formuleaza asteptarile prin extrapolarea trecutului si prin luarea în considerare a tuturor informatiilor utile pentru proiectarea acestora în viitor.

În ce priveste al doilea aspect si anume mecanismul preturilor, ei sustin flexibilitatea lor, fara a se lasa a se înteleaga ca trebuie sa se modifice permanent. Daca raportul dintre cerere si oferta nu se schimba, atunci nici preturile nu se modifica. Asta înseamna ca preturile se repliaza rapid în functie de schimbarile care au loc în raportul cerere - oferta. Daca preturile nu unt elastice si ramân, de exemplu, prea înalte, atunci vânzatorii nu vor gasi cumparatori si în consecinta vor fi nevoiti sa le micsoreze.

O alta componenta a teoriei neoclasice o reprezinta si mecanismul de ajustare a salariilor, modul de abordare fiind diferit de cel al keynesistilor si monetaristilor. Keynesistii considera ca salariile si preturile trebuie ajustate foarte lent în raport cu scaderea cererii globale în conditiile în care economia se confrunta periodic cu un somaj ridicat timp de mai multi ani. Eventual, salariile si preturile ar putea sa scada suficient pentru a creste tocul real de moneda, care sa determine o reducere a somajului, dar acest proces este de durata.

Spre deosebire de keynesisti, care considera ca între ajustarile salariilor si preturilor exista o discrepanta relativ mare, monetaristii apreciaza ca aceasta este mult mai redusa. Spre deosebire de ei, neoclasicii considera ca diferenta de ajutare este zero. Unii keynesisti considera ca între monetarism si neoclasicism nu exista deosebiri, referindu-se la ultimul ca la "un monetarism de mâna a doua". O asemenea apreciere nu este convingatoare pentru ca monetaristii sustin si pun accentul mai mult pe politica monetara, în timp ce neoclasicii situeaza în primplan politica fiscala.

Post-keynesismul. Multi economisti au apreciat ca în conceptele sale, Keynes a creat o anumita nesiguranta în elaborarea deciziilor economice. De altfel, Keynes a facut aprecieri privind comportamentul pietei stocurilor, aratând ca preturile diferitelor active nu sunt numai rezultatul deliberarilor rationale, ci ele depind într-o anume masura si de încredere si speranta.

Pornind de la aceste aprecieri, post-keynesistii încearca sa explice implicatiile pe care le are pragul înalt de incertitudine în care se iau deciziile asupra teoriei monetare. Ei resping modelul clasic de analiza a echilibrului utilizat multa vreme de stiinta economica. În conceptia lor, modificarile cererii au rol minor în determinarea preturilor pe perioade scurte de timp. Întreprinderile îsi stabilesc preturile, adaugând o marja fixa a cheltuielilor cu forta de munca, cresterea salariilor fiind determinata, îndeosebi, de factori sociologici si politici. Ca atare, scaderea cererii globale nu este un mijloc eficient de stavilire a inflatiei, motiv pentru care sustin ca acest lucru este posibil prin politica veniturilor apreciind-o ca eficienta, cu conditia sa faca parte dintr-un set compact de masuri sociale care reduc inegalitatea în repartitia veniturilor.

Un rol important în distributia mai putin inegala a veniturilor îl are, în conceptia lor, promovarea unor politici monetare ciclice. Preturile depind de atitudinea sindicatelor, iar productia de sperantele care determina eficienta marginala a capitalului. Prin urmare, în loc de a manevra rata dobânzii în perioada inflatiei, banca centrala trebuie sa mentina dobânzi scazute, fapt ce ajuta la reducerea somajului si face ca repartitia veniturilor sa fie mai echitabila. Deci, în loc ca ritmul de crestere a masei monetare (oferta de moneda) sa dirijeze cererea globala, situatia este inversa. Acest fenomen are loc pentru ca multiplicatorul monetar depinde de cantitatea de moneda pe care indivizii doresc sa o pastreze si de nivelul rezervelor suplimentare pe care bancile doresc, de asemenea sa îl mentina. Mai mult, chiar banca centrala modifica rezervele bancilor pentru a se adapta la modificarile venitului. Daca indivizii economisesc o parte din venituri si constata ca pretul diferitelor titluri financiare este în scadere, atunci pentru a elimina acest risc, vor pastra sub forma de lichiditati aceste economii pâna când vor avea o imagine concreta asupra evolutiei viitoare a acestora. Asadar, este posibil ca cererea de moneda sa depinda de extinderea nesigurantei si deci, sa nu fie o functie previzibila si stabila a venitului, a ratelor de dobânda sau a altor variabile masurabile.

Ceea ce conteaza, de fapt, sustin post-keynesistii, nu e volumul depozitelor care se evidentiaza în pasivul bilantului unei banci, ci activele sale. Când o banca îsi creeaza un depozit, ea fie ca face un împrumut, fie ca achizitioneaza titluri, astfel încât în activul bilantului sau vor creste fie împrumuturile, fie plasamentele sub forma de titluri, odata cu cresterea depozitelor. Depozitele create prin efectuarea de împrumuturi genereaza, sustin ei, o crestere mai mare a produsului national brut decât depozitele pe care le creeaza prin cumpararea de titluri de la public. Cei care primesc împrumutul îl cheltuiesc rapid si are ca efect o crestere a cererii  globale. Dimpotriva, cei care vând titluri bancii vor fi mai putin tentati sa cheltuiasca banii pe bunuri si servicii. Altii vând titlurile asteptând ca rata dobânzii sa creasca pentru a le rascumpara la un pret mai mic, ceea ce este, însa, o chestiune incerta.

Post-keynesistii sustin, deci, ca împrumuturile bancare reprezinta un ghid mai bun decât volumul depozitelor bancare asupra a ceea ce se va întâmpla cu cererea globala. Dealtfel, nu sunt singurii care considera ca moneda creata prin împrumuturi bancare are un efect mai mare asupra cererii globale decât cea creata prin achizitia de titluri de catre banci. Dar majoritatea economistilor considera ca diferenta, daca exista, este prea mica pentru a avea vreo importanta. Banca centrala actioneaza ca ofertant de împrumuturi de ultima instanta si poate juca, deci, un rol important în stoparea sau sustinerea inflatiei.

Dincolo, însa, de multitudinea de curente si opinii formulate de diferite scoli de gândire monetara, esential este faptul ca ultimele decenii au fost marcate de disputa dintre monetaristi si keynesisti. Pe de o parte se afla cei care sustin ideile lui M. Friedman, Potrivit carora factorul cel mai puternic care influenteaza viata economica este reprezentat de modificarile care au loc în cantitatea de moneda. De partea cealalta, se afla discipolii lui Keynes care sustin ca activitatea economica este conditionata de factorii determinanti ai cererii globale, considerând ca modificarea cheltuielilor afecteaza nivelul venitului real independent de cantitatea de moneda. Primii neaga importanta si efectele politicii fiscale, ultimii sustin ca atât politica monetara cât mai ales cea fiscala sunt capabile sa exercite o influenta substantiala asupra venitului si productiei.













Document Info


Accesari: 7029
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )