Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































INFIINTAREA BANCII NATIONALE A ROMANIEI SI ACTIVITATEA ACESTEIA PANA LA PRIMUL RAZBOI MONDIAL

Finante












ALTE DOCUMENTE

Conceptul de credit
ANALIZA PIETEI - PLANIFICARE CALENDARISTICA
MONEDA, BANCI SI CREDIT
Intalnirea informativa
Creditarea agentilor economici
MANAGEMENTUL ACTIVELOR SI PASIVELOR IN BANCI
Inchidere conturi TVA
Acredituvul documentar back-to-back
BUGETUL DE STAT
Functionalitatea mecanismului financiar

ÎNFIINTAREA  BĂNCII  NATIONALE  A ROMÂNIEI  SI                   ACTIVITATEA   ACESTEIA  PÂNĂ  LA PRIMUL  RĂZBOI  MONDIAL



          Capitalul străin, constrâns de necesitatea de a căuta noi piete, si-a schimbat atitudinea, ca urmare, mai ales, a războiului de secesiune din America, care a închis pentru un timp piata americană pentru capitalul englez.

          '' În aceste conditii, capitalul disponibil pe piata Londrei, asociat cu cel francez au fondat la Constantinopol, Banca Imperială Otomană, cu scopul de a acapara toate operatiunile financiare din Imperiul Otoman, inclusiv al Principatelor Unite. Banca Imperială Otomană reprezenta, în realitate, dezvoltarea, sub formă privilegiată, a Băncii Otomane, înfiintată în 1855, care pătrunsese si în Tara Românească, prin sucursalele înfiintate la Galati ( 1855 ) si la Bucuresti ( 1863 ).''[1]

          La această bancă participau mai multe b 212p1514c ănci din Londra, printre care si London & Country Bank si alte bănci din Paris, în frunte cu Credit Mobilier.

          '' Crearea unei bănci nationale a fost ridicată, încă din 1861 de către Ion C. Brătianu, care, în discursul rostit în Cameră, în ziua de 10 ianuarie, a afirmat că: atât timp cât nu

vom avea o bancă natională, nu vor dispare crizele financiare din tară.''[2]

          '' Cuvântarea nu a rămas fără ecou. În februarie 1861, Monolachi Costachi Europeanu, presedinte al Consiliului de Ministri si ministru de finante, a publicat în Monitorul Oficial, un proiect de legi pentru înfiintarea unei bănci de scont si circulatie, cu un capital de 12 milioane lei vechi, din care 3 milioane să fie subscrisi de stat, iar restul de 9 milioane de către particulari. Proiectul nu a fost votat, deoarece, între timp, Guvernul Manolachi Costachi a demisionat.''[3]

          În perioada următoare, au apărut tot felul de proiecte si încercări, mai ales din cercurile străine, în vederea organizării unei bănci de scont si circulatie.

          Creditul Funciar si celelalte institutii financiare, create prin forte proprii, care prosperau, au intensificat discutiile si pregătirile pentru înfiintarea unei bănci de emisiune.

          Pentru crearea unei bănci de emisiune, se desprindeau două conceptii:'' Unii credeau că trebuie să se astepte ca si comertul si industria tării să ia o dezvoltare mai mare, pentru ca să se justifice necesitatea înfiintării unei bănci de emisiune, pe când altii sustineau că, numai când vom avea o bancă natională, care să mijlocească si să ajute prin credite ramurile de activitate economică, vom avea să înregistrăm progrese mari, după cum s-a si întâmplat.''[4]

          '' În noua situatie, diferitele grupuri financiare si bănci străine au început să caute si piata Principatelor Unite pentru plasarea capitalurilor.

          Astfel, la 6 decembrie 1864, The Ottoman Financial, din Constantinopol, a intervenit la Bucuresti pentru a obtine concesiunea unei de scont. Concomitent '' Societatea generală a Imperiului Otoman, creatie a Băncii Imperiale Otomane, cerea o concesiune de concesiune de bancă de emisiune.''[5]

          '' În acelasi an Stefan Mavrocordat, directorul lui The Ottoman Financial Association, solicita lui Cuza, în numele a trei case asociate ( The London Financial Association, Casa Rodacanachi si Creditul Imobiliar Italian ) concesiunea unei bănci, pentru care cererea fusese depusă în 1864. Firma The Credit Foncier and Mobilier din Londra cerea concesiunea unei bănci de emisiune. De asemenea un grup de bănci din Londra, printre care si Imperial Mercantile Credit Companie, cerea, în 1865, concesiunea unei bănci de emisiune.''[6]

          '' Toti capitalistii străini doreau, de fapt, concesiuni cu drept de monopol în domeniul creditului si al emisiunii, monopol care aducea beneficii atât prin emisiunea de bancnote, cât si prin controlul asupra întregii economii prin scont si comert.

          Capitalistii străini, sub pretextul asigurării unei rate normale de profit, pretindeau ca durata privilegiului să fie cât mai lungă: The Ottoman Financial Association pretindea privilegii de 30 ani, Imperial Mercantile Credit Companie, de 40 ani.

          Scopul principal al programului de reformă enuntat de Cuza la 6 decembrie 1859, de aducere în tară a unor capitaluri si folosirea lor conform nevoilor economiei românesti, nu a concis cu interesul capitalului străin, care nu era interesat de a face investitii.

          Cu toate acestea, în 1865, Grupul Băncii Imperiale Otomane a obtinut, de la Guvernul român, concesiunea băncii de emisiune, transformând de fapt, sucursala Băncii Otomane din Bucuresti în Banca României ( Banque de Roumanie ), institut de emisiune, prin pretinsa cumpărare a activului celor două sucursale de la Galati si Bucuresti ale Băncii Otomane.

          Un rol important, în această actiune, la avut Iacob Löbel, născut la Bucuresti, care adevenit primul director al Băncii României.

          Banca României s-a constituit la 17 octombrie1875, conform actului de concesiune si statutelor, cu un capital de 40 milioane franci, cu privilegiul de a emite, timp de 30 ani, bancnote cu curs liber si cu dreptul de a fi primite la plată de către oficiile publice. Garantia emisiunii era de œ din totalul cu monede de metal pretios, în primii doi ani si 1/3 ddupă acest termen. Restul emisiunii era garantat cu portofoliul de efecte cu scadenta în tară de cel mult 90 de zile sau cu polite plătibile până la maxim Œ din valoarea efectelor din portofoliu.

          Concesionarii Băncii României s-au obligat, prin statute, să aducă un capital de 40 milioane franci (cca. 108 milioane lei), ceea ce ar fi ajutat la lichidarea dificultătilor financiare ale tării: se prevedea, chiar facultatea de a dubla această sumă, dar acestia nu au acoperit efectiv nici suma de 10 milioane franci, obligatorie prin conventia de concesiune. În loc de bani lichizi, au adus două certificate: unul de la Banca Otomană din Londra si celălalt de la Creditul Mobiliar din Paris, prin care se confirma că suma de 7 milioane franci s-ar afla depusă, în părti egale, la aceste bănci.

          Conducerea băncii era formată din trei organe:

- o directie comună din 2 -3 persoane;

- un consiliu de administratie ( format din trei membri numiti de comitetul imputernicit de către capitalistii fondatori );

- o comisie de comisari ( numită de guvernul român, care nu se putea amesteca în afacerile

propriu-zise ale băncii ).

          Directia comună a fost încredintată lui Adolphe de Herz - director general, Iacob Löbel si H.A.Jackson, ambii, directori proveniti din tară. Consiliul de Administratie avea în frunte pe principele Ion Ghica si doi bancheri locali ( A. Holfan si R. Baumgarten ); comitetul de comisari Alexandru Plagio, fost ministru de finante în Tara Românească si E. Winterhalder, redactor la ziarul '' Românul ''.

          Componenta Consiliului de Administratie arată interesul concesionarilor de a avea, în fruntea băncii pe unul dintre cei mai proeminenti oameni politici, adversar cunoscut al lui Cuza, pentru a asigura pozitia băncii în orice eventualitate. Ion Ghica intrat în conducerea băncii, păstra contactul strâns cu cercurile bancare si politice occidentale urmărind neutralizarea eventualelor avantaje politice pe care le-ar fi putut obtine Cuza.

          Principalele operatiuni curente ale băncii s-au stabilit a fi:scont; achizitia de efecte, inclusiv bonuri de tezaur; avansuri, inclusiv obligatii rurale; warante; avansuri în cont curent; operatii cu hârtii; valori în străinătate. Această bancă nu a avut o activitate prea îndelungată.

          După abdicarea silită a lui Alexandru Ioan Cuza, acesta a fost criticat pentru aprobarea concesiunii de emitere de bancnote acordată Băncii României. Guvernul a început tratative cu banca să renunte la concesiune contra unei despăgubiri. După discutii, care au tinut trei ani, legea, din 4 iunie 1969, a consfiintit anularea concesiunii contra unei despăgubiri de 750 mii de franci, sumă foarte mare pentru bugetul din acea perioadă a Principatelor Unite.

          În acelasi an, Guvernul a autorizat, la 13 octombrie 1869, ca Banca României, să functioneze mai departe ca bancă neprivilegiată, sub formă de societate anonimă pe o durată de 35 de ani, adică până la 1 ianuarie 1904, când aceasta a devenit sucursală a firmei Bank of Roumania Limited  Londra, cu un capital de 300 mii de lire sterline, respectiv 7,5 milioane lei. ''[7]

          Se poate spune că această primă bancă particulară din Principatele Unite, nu este relevantă pentru sistemul bancar românesc si nici în domeniul emisiunii de bancnote.

          '' După încercarea nereusită cu Banca României, au început să apară noi proiecte, mai ales străine, pentru înfiintarea unei bănci de scont si emisiune. Astfel, în octombrie 1871, E.Bousquet Deschamps propunea ministrului de finante - P.Mavrogheni, în numele său si al grupului de bancheri pe care îl reprezenta concesiunea înfiintării, pe lângă un Credit Financiar si a unei '' Bănci Nationale de Scont ''. Potrivit proiectului, Banca Natională de Scont urma să înceapă cu un capital de 5 milioane lire sterline, putând fi sporit până la 10 milioane lire sterline. subscrierea capitalului urma a fi făcută: Œ în tară si Ÿ capitalistii străini. Banca urma să primească dreptul de a emite bancnote, acoperite, în proportie de 25 % co monedă metalică, statul obligându-se, ca pe tot timpul concesiunii, care se cerea a fi de 99 ani, să nu mai emită nici un fel de bilet de bancă, să nu mai acorde astfel de concesiuni unei alte institutii si să scutească banca de orice fel de impozit pe timpul concesiunii. De-asemenea, se preconiza ca Banca să fie obligată să deschidă guvernului român un credit de 2 milioane franci, cu dobândă de 7% pe baza unor bonuri de tezaur, cu afectarea specială a unor venituri determinate. Desi propunerea, făcută de P. Mavrogheni Parlamentului, fusese însusită de o serie de deputati ( G.Gr. Cantacuzino, S. Manu, N. Costandache, Stefan Golescu, Tătărescu ), si sub rezerva unor modificări, concesiunea nu a fost acordată.

          Proiectul lui Ferdinand Leither, din 1873, prevedea înfiintarea unei Bănci Nationale Române cu toate privilegiile necesare, cu un capital de 8 milioane lire sterline sau 200 milioane franci, împărtit în 400.000 de actiuni a 500 franci sau 20 lire sterline, care, de asemenea, nu a fost realizat, prezentând un interes meînsemnat pentru tară. 

          În 1874, ministrul de finante P. Mavrogheni a propus un proiect de înfiintare a unei bănci de scont si circulatie, fără participarea statului, dar nici acesta nu a fost votat.

          Înfiintarea unei bănci de emisiune rămânea, în continuare, o mare nevoie, determinată de interesele generale ale statului sub aspect financiar si valutar, a greutătilor politice din anii 1876 - 1877, când a fost obligată a suporta sarcini financiare grele pentru purtarea unui război si când creditul statului atât pe piata internă, cât si pe piata externă, era îndoielnic si suporta presiunea conditiilor cămătăresti insuportabile...I.C. Brătianu sustinea că '' ce mult si dureros se simte lipsa unui asezământ financiar puternic si serios, care să poată da tării existenta bănească în vremuri de nevoie.''[8]

          La 27 februarie 1880, guvernul I.C.Brătianu a depus în Cameră proiectul unei Bănci Nationale care trebuia să ajute economia natională mai mult ca oricare institutie.

          În jurul organizării sistemului, ce trebuie adoptat, au fost multe si aprinse discutii. Unii se declarau pentru tipul de bancă particulară, unii cereau o singură o singură bancă de emisiune cu monopol exclusiv, altii admiteau principiul pluralitătii ( ca în Statele Unite ale Americii si Elvetia ).



          Proiectul a fost acceptat, adoptându-se sistemul mixt de colaborare a capitalurilor particulare cu statul si acela al unei singure bănci cu monopol exclusiv al emisiunii, tânăndu-se seama si de lipsurile din scurta activitate a Băncii Nationale a Moldovei.

          La 17 aprilie 1880, proiectul, depus de ministrul de finante I.C. Brătianu, a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Băncii Nationale a româniei, care urma să-si înceapă activitatea la 1 iulie 1880.''[9]

          Stefan Zeletin a caracterizat acest important moment ca '' cel mai de seamă eveniment în dezvoltarea burgheziei române  moderne, metropola capitalismului nostru bancar.''[10]

          '' Legea din 17 aprilie 1880, care stabilea normele de organizare si functionare a Băncii Nationale a României, avea următoarele prevederi:

- banca avea privilegiul de a emite bilete de bancă la purtător. Suma biletelor în circulatie, fiind reprezentată prin valori lesne de realizat, banca trebuia să aibă o rezervă metalică de o treime din suma biletelor emise.

          Biletele urmau a fi de 20, 100, 500 si 1000 lei. proportia biletelor de 20 lei nu puteau întrece 30 % din totalul emisiunii. Biletele, se arăta în lege, trebuiau plătite la prezentarea la birourile băncii în aur sau monedă natională de argint. Guvernul era dator a le primi la toate casele statului, precum si la alte stabilimente publice dependente de guvern.''[11]

          Sediul principal al băncii s-a stabilit la Bucuresti, cu obligatia de a înfiinta sucursale si agentii în principalele orase ale tării si, în special, în fiecare capitală de judet. Imediat urmau să se înfiinteze sucursale la Iasi, Galati, Brăila si Craiova.

          '' Capitalul băncii s-a stabilit la 30 milioane lei, împărtit în 60.000 de actiuni a câte 600 lei, din care 10 milioane lei de particulari, prin subscriptii piblice. la înfiintare, urmând a se depune 12 milioane lei, iar restul, în două emisiuni a câte 9 milioane lei, după necesităti.

          Patru actiuni dădeau dreptul la un singur vot în adunarea generală. Nimeni nu putea avea mai mult de 10 voturi, indiferent de numărul actiunilor sale.

          Fondul de rezervă s-a prevăzut a se constitui dintr-o retinere de 20 % asupra beneficiilor nete, după ce se repartiza actionarilor un prim divident de 6 %.

          Operatiunile, pe care le putea face banca, conform legii de organizare, erau următoarele:

- să scoată sau să cumpere efecte de comert ( polite, bilete la ordin ), având ca obiect operatiuni comerciale;

- să sconteze bonuri de tezaur, până la concurenta sumei reprezentând 20 % din capitalul vărsat;

- să facă comert cu aur si argint;

- să dea avansuri pe aur si argint;

- să primească în depozit metale, sume de aur si argint sau sume de bani în cont curent;

- să dea avansuri în cont curent sau pe termene scurte, garantarea prin depozite de efecte publice sau valori garantate de stat;

- să facă serviciul de caserie al statului, în conditiile stabilite printr-o lege specială.''[12]

- cât priveste organele de conducere ale Băncii Nationale s-au adoptat forme complexe si anume: Consiliul de Administratie, format din toti directorii prezidati de guvernator, având sarcina administrării generale a Băncii.

          '' Primul Consiliu de Administratie a fost format din Ion Câmpineanu - guvernator, ajutat de directorii: Th. Stefănescu, Em. Constantinescu, Th. Mehedinteanu, D. Bilcescu, Anton Carp.''[13]

- Guvernatorul, era numit de guvern pe termen de 5 ani, cu conditia să fie român si să posede 40 de actiuni ale Băncii Nationale. Guvernatorul, cu largi puteri, privind conducerea si administratia Băncii, în calitate de organ executiv, urmărea realizarea deciziilor luate de Consiliul de Administratie, Consiliul General si Adunarea Generală a Actionarilor.

- Directorii, care conduceau diferitele sectoare ale Băncii, erau în număr de 6: doi numiti de guvern si 4 alesi de Adunarea Generală pe timp de un an, cu conditia să fie români si să posede 20 de actiuni ale Băncii Nationale.

- Cenzorii, în număr de 7, trebuiau să fie români si să posede 4 actiuni ale Băncii. Patru erau alesi de Adunarea Generală a Actionarilor, pe termen de 4 ani si trei erau numiti de Guvern, pe termen de 3 ani. Ei aveau dreptul să controleze toate operatiunile, constituind împreună primnul Consiliu de cenzori.

- Consiliul de Cenzori, era constitiut din cei 7 cenzori, care erau obligati a se întruni, cel putin patru din ei, o dată pe săptămână, pentru a exercita un control permanent. Deciziile Consiliului de Administrasie, privind operatiunile Băncii si, îndeosebi, taxa scontului, trebuiau să aibă aprobarea Consiliului de Cenzori. Primii cenzori au fost:M. Germani, St. Ioanid, A. Băicoianu, C. Angelescu.

- Consiliul general era constituit din Consiliile de Administratie si al Cenzorilor, sub presedentia Guvernatorului, având sarcina de a se ocupa cu: problemele generale ale emisiunii, de fixarea diferitelor conditii în operatiuni, votarea bugetului de cheltuieli si numireamembrilor din Comitetul de Scont.

- Comisarul guvernului din Comitetul de Scont reprezenta direct Guvernul, având dreptul să cunoască toate operatiunile Băncii, să participe cu vot consultativ la adunări, consilii sau comitete si să se opună la executarea oricărei hotărâri, aceasta suspendându-se pâna la hotărârea Guvernului.

- Adunarea generală era alcătuită din actionari care posedau cel putin 4 actiuni, care dădeau dreptul la un vot; nici chiar statul nu putea avea mai mult de 10 voturi, prin delegatul care-l reprezenta. Adunarea generală putea lua decizii valabile numai dacă participau cel putin 100 de actionari, reprezentând cel putin 50 % din capitalul subscris.

          Adunările generale ordinare se tineau o dată pe an, în a treia duminică a lunii februarie, iar cele extraordinare, oricând era nevoie sau la cererea Consiliului de cenzori ori a minimum 20 de actionari, posedând cel putin 800 de actiuni.

          Adunarea generală delibera asupra problemelor mentionate în convocări, bilantului anual, aprobând descărcarea gestiunii Consiliului de Administratie, împărtirii beneficiilor, alegerii sau revocării directorilor si cenzorilor. Rezolutia se lua cu majoritatea voturilor.''[14]

          '' De la înfiintare si până la primul război mondial, după unii economisti, activitatea Băncii Nationale a României se poate împărtii în mai multe, iar după altii, întreaga perioadă se consideră o singură etapă.

          '' După clasificarea făcută de Victor Slăvescu, etapele dinaintea primului război mondial ar fi următoarel:

- prima etapă: de  la  înfiintare si până la schimbarea etalonului nostru monetar, 1880 - 1890

- a doua etapă: de la introducerea etalonului aur si până la retragerea statului, în ceea ce priveste capitalul social al băncii,1891 - 1901.

- a treia etapă: de la transformarea Băncii nationale în bancă de emisiune particulară si până la declararea primului război mondial, 1901 - 1914.''[15]

          '' În perioada 1880 - 1890, în activitatea Băncii Nationale a României, principala operatiune - emisiune de bilete - a înregistrat unele variatiuni din punct de vedere al acoperirii metalice legale.

          În această perioadă, la baza biletelor emise se găsea aur, foarte mult argint si o altă monedă hârtie - biletele ipotecare - emise de stat, cu valori certe si reale - bunurile domeniilor.

          Biletele ipotecare, emise de stat în perioada iunie 1877, aveau ca scop acoperirea cheltuielilor de război si urmau să fie retrase după doi ani fie prin contractarea unui împrumut pe termen lung, fie prin vinderea imobilelor statului, ipotecate pentru garantare. Neluându-se nici una din aceste măsuri, în legea de organizare a Băncii Nationale, s-a stipulat obligatia acesteia de a retrage, în timp de patru ani, biletele ipotecate, emitând, în schimb, bilete de bancă contrar prevederilor legii emise. termenul de retragere a biletelor ipotecare nu a putut fi respectat, în 1886 Banca Detinând încă un volum de bilete ipotecare, însumând 25 milioane lei.

          În operatiunile de cumpărări si vânzări de devize, care au atins un nivel ridicat, cu toate că s-a urmărit permanent stabilirea cursului de schimb al leului în primii 10 ani de

activitate a Băncii, cursul leului s-a depărtat de paritate, mai cu seamă în perioadele de criză.

          Scăderea cursului leului, sub valoarea nominală, a dat nastere la multe dezbateri în presă si Parlament, deprecierea fiind atribuită, de unii, acoperirii cu bilete ipotecare, de altii, sistemului bimetalist aur - argint, adoptat în 1867, care, devenise monometalist, deoarece argintul se depreciase.          

           Dată fiind situatia,  la  20  decembrie  1888 s-a  adoptat  legea  pentru lansarea unui

împrumut intern, în rentă amortizată, în valoare de 32 milioane lei, din care, în 1889, guvernul a plătit Băncii toate biletele ipotecare.''[16]

          '' Creditul de scont, cea de-a doua operatiune de bază a Băncii Nationale a României, în perioada 1880 - 1890, s-a concretizat prin promovarea acestuia cu precădere în sectorul agricol, tinându-se seama de caracteristica, din acea vreme, a economiei.

         Datorită dezvoltării lente a comertului si industriei românesti, precum si datorită nedeprinderii oamenilor de afaceri români cu asemenea operatiuni, efectele comerciale aveau o circulatie neînsemnantă, ceea ce a determinat Banca Natională să tipărească formulare de cambii si bilete la ordin, pentru a impulsiona comertul ca să practice obtinerea fondurilor de circulatie necesare, prin intermediul scontului care se fixase la 55 si 4%, ceea ce era mult sub nivelul dobânzilor luate, după 1885,operatiunile de scont s-au dezvoltat normal, ca în perioada următoare să ia o amploare deosebită, cu întreruperi doar în perioadele de criză.''[17]




          '' Legea din 1890 a autorizat Banca Natională de a transforma stocul de argint si aur, urmare a trecerii la monometalistul aur si a modificat legea monetară din 1867 - Unitatea monetară a României devenind leul - aur.''[18]

          '' Introducerea monometalismului aur în tara noastră a fost una din problemele vitale pentru economie în acea perioadă. Această măsură a fost mult dezbătută între anii 1880 - 1890 si se impunea ca urmare a devalorizării cu 18-20% a monedei nationale, datorită:

- acoperirii în mare parte, numai cu argint, care pierdea mereu pasul fată de aur, cu bilete ipotecare, care erau o promisiune a statului si nu metal pretios;

- balantale comerciale si de plată deficitare în tot deceniul 1880 - 1890, anuitătile datoriei publice contractate în străinătate care trebuiau lichidate în aur;

- bugetele deficitare din anii 1881 - 1886.

          Prin legea din 1890, s-au adus si unele modificări ale prevederilor statutare din legea de organizare a Băncii Nationale, ceea ce a dus la nasterea unui conflict între Suveran si Banca Natională, care cerea, ca la modificările legiferate, să-si fi dat acordul si Adunarea Generală a Actionarilor Băncii. După mai multe dezbateri, conflictul s-a stins si s-a elaborat legea, cu următoarele prevederi:

- proportia rezervei metalice, care a fost cerută de stat, să fie de 40%, iar de către Bancă de 33%;

- biletele de 20 de lei, care, prin legea din 1890, s-au suprimat, s-a admis să fie predate. dar să nu depasească 20% din emisiunea totală;

- suma, ce va depăsi dobânda de 7%, să nu se verse statului, ci să rămână Băncii.''[19]

Datorită activitătii de urmărire în permanentă a mersului pietei, adoptându-se, cu elasticitate, la cerintele acesteia, asigurând respectarea liniei generale de dezvoltare a economiei tării, îngrijindu-se de garantarea si existenta disponibilitătilor de fonduri în lei si în monedă străină. banca Natională a contribuit, efectiv, la depăsirea, cu succes, a perioadelor de crize ciclice, cu care s-a confruntat în această perioadă economia tării.

'' Portofoliul de scont al Băncii a crescut de la 15,5 milioane lei în 1892, la 22,6 milioane lei, la sfârsitul anului 1893, iar în anul următor, criza agricolă a provocat o scădere a acestui portofoliu, dar, până în 1898, a crescut din nou ajungându-se la 44,6 milioane lei.

          Criza ciclică din 1900, agravată de puternica criză agricolă din România, a diminuat portofoliul, în acest sector, cu 26%.

          Pe măsura cresterii operatiunilor de credit, au sporit si biletele de bancă în circulatie, volumul cel mai ridicat al acestora a fost atins în 1898, când era 162,3 milioane lei.''[20] 

          '' Această activitate prevăzătoare a consolidat, an de an, pozitia băncii Nationale a României, obtinând, în primele două etape amintite (1881 - 1900) următoarele rezultate:''[21]

Beneficii nete

Fond de rezervă

Portofoliu de scont

1881

2,2

-

6,8

1891

3,2

5,1

22,7

1900

4,6

14,6

33,1

          '' Perioada 1901 - 1914 a avut un început foarte greu ca urmare a crizei din 1899 - 1900, care a dus la slăbirea statului si a economiei, bugetul de 200 milioane lei încheidu-se cu un deficit de 62,4 milioane lei.

          Renuntându-se la credite externe, asanarea financiară, din surse proprii, nefiind posibilă, statul a fost nevoit să vândă cota sa de participare la capitalul Băncii Nationale a României.

          După mai multe discutii si variante privind vânzarea, valorificarea prin conventia încheiată între stat si Banca Natională la 16 decembrie 1900, devenită lege din toamna lui 1901, cele 8.000 actiuni ale statului s-a stabilit a fi vândute cu 1.850 lei bucata, respectiv 14,8 milioane lei.

          Operatiunea a început în cursul anului 1901, când cea mai mare parte de actiuni au fost subscrise de vechii actionari si s-a terminat complet în anul 1903.

          Astfel, de la 1 ianuarie 1901, statul a iesit din asociatie, Banca Natională devenind institutie cu caracter privat.

          Situatia finantelor publice, rămânând în continuare nesatisfăcătoare, Guvernul se adresează din nou Băncii Nationale, care, la 11 mai 1901, a acordat statului un credit de 15 milioane lei, fără dobândă, din sumele provenite din redeventa de 3+% cuvenită statului din beneficiile Băncii.

          Creditul de 15 milioane lei, acordat statului, prezenta o importantă deosebită sub aspectul acoperirii metalice a biletelor emise de bancă.

          Banca Natională a luptat pentru introducerea etalonului dur, dar si împotriva fixării rezervei metalice de aur la 40% din valoarea biletelor emise justificând aceasta prin fenomenele economice si financiare ale perioadei.

          La acordarea creditului de 15 milioane lei, Banca a solicitat, din nou reducerea rezervei metalice, în cazuri exceptionale, la 33%, cu aprobarea Consiliului de Ministri ceea ce s-a aprobat, completându-se în acest sens, Legea de organizare a Băncii.

          Banca Natională nu a făcut, însă, uz niciodată de această prevedere, în perioada 1901 - 1914.

În domeniul portofoliului de scont, în perioada 1901 -1914, s-au înregistrat variatiuni în plus sau în minus, cauzate de diferitele evenimente politice si economice, înregistrate în mai multe etape, dar pe întreaga perioadă, se constată un vădit progres.

          În prima etapă, până în 1907, recolta bună, îmbunătătirea, în general, a economiei, legiferarea Băncilor populare, urcarea scontului. la băncile străine fată de cel al Băncii Nationale, au făcut ca portofoliul de scont al băncii să crească de la 30,1 milioane la 43,6 milioane lei.

          În această perioadă au fost înfiintate agentiile din Târgoviste, Tecuci, Slatina, Vaslui, Câmpulung, Husi.

          Datorită crizei din 1907, cât si unor evenimente politice din anii următori, Banca Natională, fără a refuza pietei concursul său financiar, a actionat cu prudentă, datorită îmbunătătirii recoltelor si a exportului a sustinut dezvoltarea afacerilor, prin scăderea taxei scontului si scontarea unui număr mare de cambii care, în 1910, a atins soldul de 79 milioane lei, iar balanta comercială a realizat un excedent de 206,7 milioane lei.

          O altă criză s- a manifestat în anii 1911 - 1912, determinată de războiul balcanic, de conflictul italo -turc si închiderea Dardanelelor.

          Banca Natională, influentată si de atitudinea celorlalte bănci europene, a ridicat taxa scontului datorită progresului economic al tării, realizat în preajma izbucnirii primei conflagratii mondiale. Banca Natională a redeschis '' robinetul creditelor de scont si de efecte publice pentru a stabili echilibrul între cerearea si oferta de capitaluri.

          În 1914, portofoliul de scont al Băncii Nationale a atins cifra cea mai mare din toată existenta sa, demonstrând sprijinul dat pietei de această institutie financiară a tării.''[22]



          '' Cu 1913, setermină prima epocă de viată a Băncii Nationale, căci în anul 1914, statul, prin diversitatea nevoilor sale care merg crescând de la an la an, schimbă, pe nesimtite, întreaga structură de plasament a institutului nostru de emisiune, care este silit, tot mai mult, să părăsească treptat, formele rigide si ortodoxe ale operatiunilor sale si ale emisiunilor de bilete, deci, în consecintă, si ale acoperirii emisiunii, în serviciul căruia se pune de la 1916, exclusiv, pe un lung sir de ani.'' [23]



[1] Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu, Băncile în economia românească, Ed. Economică, 1995, pag. 42.

[2] Victor Slăvescu, Istoria Băncii Naționale a României ( 1880 - 1824 ),Ed. Culturală Națională, 1925, pag. 14.

[3] Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu, op. citată, pag.58

[4] Victor Slăvescu, op. citată, pag. 59

[5] Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu, op. citată, pag. 42.

[6] Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu, op. citată, pag. 42

[7] Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu, op. citată, pag. 42 - 48

[8] Victor Slăvescu, op. citată, pag. 18

[9] Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu, op. citată, pag. 60.

[10] Zeletin Ștefan, Neolituralismul, București, 1977, pag. 12.

[11] Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu, op. citată, pag. 61.

[12] Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu, op. citată, pag. 62.

[13] Victor Slăvescu, op. citată, pag. 20 - 40.

[14] Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu, op. citată, pag. 62 - 63

[15] Victor Slăvescu, op. citată, pag.44

[16] Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu, op. citată, pag. 65.

[17] Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu, op. citată, pag. 65.

[18] Victor Slăvescu, op. citată, pag.33.

[19] Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu, op. citată, pag. 66.

[20]  Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu, op. citată, pag. 67

[21]  Ormolu Florin, Institutul de Emisiune - Enciclopedia României, vol.IV, Imprimeria Națională, București, 1943, pag.715

[22] Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu, op. citată, pag. 68

[23] Cioroianu Sabin, Banca Națională a României ( 1914 - 1940 ), Tipografia '' Astra '' Brașov, pag. 35.












Document Info


Accesari: 1364
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )