NOTĂ INTRODUCTIVĂ: Disciplina "Finante Publice" se adreseaza studentilor Facultatii de stiinte Economice, precum si studentilor Facultatilor de Inginerie Economica sau Drept, constituind un ghid util în domeniul financiar-contabil si bugetar-fiscal.

Cursul este realizat în baza literaturii de specialitate si a legislatiei economico-financiare a ultimilor ani în România, si încearca sa surprinda elementele definitorii ale Finantelor Publice ca disciplina a Economiei Aplicate si care prezinta un tot mai mare interes legat mai ales de relatiile cu bugetul statului.

Prin continutul lui cursul urmareste sa creeze studentilor imaginea corecta a fluxurilor financiare dintre întreprindere si bugetul statului, precum si dintre întreprindere si terte persoane fizice si juridice urmare a unor raporturi juridice (de afaceri, de munca, de repartitie, etc). Verificarea cunostintelor studentilor de la cursurile de zi se va realiza prin rezolvarea lucrarilor practice si a dezbaterilor din seminarii si din examenul final.

FONDUL DE TIMP 42 ORE CURS, 28 ORE SEMINAR

SEM I si SEM II

CADRE DIDACTICE TITULARE:

CURS: Lect drd DOBRE ELENA

SEMINAR: Prep univ OPRIsAN OANA

I CUPRINSUL PROGRAMEI ANALITICE

CAP 1 FINANŢELE-GENEZĂ, CONCEPT, sTIINŢĂ

Finantele-categorie economica cu caracter istoric

Conceptul de finante publice

Continutul economic si functiile finantelor publice

CAP 2 MECANISMUL FINANCIAR sI POLITICA FINANCIARĂ

2.1. Mecanismul financiar-parte integranta a mecanismului de functionare a economiei nationale

Pârghiile economico-financiare

Norme juridice privind problemele financiare

Conceptul de politica financiara si coordonatele politicii financiare privind cheltuielile publice si resursele financiare publice

CAP 3 SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Continutul cheltuielilor publice

Criteriile de grupare a cheltuielilor publice

Nivelul, structura si dinamica cheltuielilor publice

Eficienta cheltuielilor publice

CAP 4 CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACŢIUNI SOCIAL-CULTURALE

Caracterizare generala

Cheltuielile publice pentru învatamânt

Cheltuielile publice pentru cultura

Cheltuielile publice pentru sanatate

Cheltuielile publice pentru actiuni sociale-securitate sociala (ajutorul de somaj, asistenta sociala)

CAP 5 ASIGURĂRILE SOCIALE

Necesitatea si continutul economic al asigurarilor sociale

Principiile si rolul sistemului public national de asigurari sociale

Sursele de constituire a fondurilor de asigurari sociale

5.3.1. Contributiile pentru asigurarile sociale de stat

Formele de protectie a cetatenilor prin asigurarile sociale de stat

Principiile dreptului la pensie

Pensia pentru munca depusa si limita de vârsta

Pensia pentru pierderea capacitatii de munca

Pensia de urmas

Pensia suplimentara

Trimiteri la tratament balneoclimateric si odihna

Vechimea în munca

Asigurarile sociale ale agricultorilor

CAP 6 ASIGURĂRILE SOCIALE PENTRU SĂNĂTATE

Continutul economic al asigurarilor pentru sanatate

Principiile asigurarilor sociale pentru sanatate

Persoanele cuprinse în asigurarile sociale pentru sanatate

Sursele de constituire a fondurilor asigurarilor pentru sanatate

Drepturile si obligatiile asiguratilor

Organele asigurarilor sociale pentru sanatate

CAP 7 CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU OBIECTIVE sI ACŢIUNI ECONOMICE, PENTRU PROTECŢIA MEDIULUI sI PENTRU CERCETARE-DEZVOLTARE

Caracterizare generala, necesitate, structura

CAP 8 SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

8.1. Continutul si alocarea resurselor financiare publice

Structura resurselor financiare publice

CAP 9 IMPOZITELE: NOŢIUNI GENERALE

Continutul si rolul impozitelor

Elementele impozitului

Principiile impunerii

Asezarea si perceperea impozitelor

Clasificarea impozitelor

CAP 10 IMPOZITELE DIRECTE

Caracterizare generala

Impozitele reale

Impozitele personale

Dubla impunere juridica internationala

CAP 11 IMPOZITELE INDIRECTE

Caracterizare generala

Taxele de consumatie

Monopolurile fiscale

Taxele vamale

Alte taxe (de timbru, judecatoresti, notariale, consulare, de înregistrare, de administratie)

CAP 12 EVAZIUNEA FISCALĂ sI REPERCURSIUNEA IMPOZITULUI

Caracterizarea si formele evaziunii fiscale

Combaterea si prevenirea evaziunii fiscale

Repercusiunea impozitelor

CAP 13 ÎMPRUMUTURILE DE STAT-DATORIA PUBLICĂ

Datoria publica. Notiuni generale

Datoria publica interna

Datoria publica externa

Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat

CAP 14 BUGETUL DE STAT

Continutul si caracteristicile bugetului de stat

Principiile bugetare

Anualitatea bugetului

Universalitatea bugetului

Unitatea bugetara

Neafectarea bugetara

Specializarea bugetara

Echilibrul bugetar

Publicitatea impozitului

Procesul bugetar-continutul si etapele procesului bugetar

CAP 15 BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT

Continutul economic al BASS

Elaborarea BASS

Adoptarea BASS

Executarea BASS

Încheierea BASS

CAP 16 BUGETELE LOCALE

Organizarea si autonomia finantelor publice locale

Locul bugetelor locale în cadrul bugetului general consolidat

CAP 17 TREZORERIA FINANŢELOR PUBLICE

Functiile generale ale trezoreriei

Modul de organizare si functionare a trezoreriei

Finantarea deficitului bugetar

Gestiunea datoriei publice

CAP 18 ECHILIBRUL FINANCIAR - Parte integranta a echilibrului general economic

II PLANUL TEMATIC AL SEMINARULUI

Dualitatea sistemului bugetar-cheltuieli publice si resurse financiare publice

Structura cheltuielilor publice

Structura resurselor financiare publice

Clasificarea impozitelor-metode de determinare

Impozitul pe venitul global

Conceptul de evaziune fiscala

Titlurile de stat-forma a datoriei publice

Principiile bugetare

Functiile generale ale trezoreriei finantelor publice

III REFERATE, DOCUMENTE sI ANALIZE

a) Structura bugetului general consolidat conform Legii bugetului de stat pe anul 1999 si pe anul 2000

b) Impozitele si taxele-pârghii economico-financiare de obtinere a resurselor financiare publice (venituri fiscale)

c) Certificatele de trezorerie pentru populatie - forma a datoriei publice interne

d) Mecanismul echilibrarii bugetelor locale

e) Impozitul pe venitul global

BIBLIOGRAFIE

Bistriceanu Ghe, Adochitei M., Negrea E. - Finantele agentilor economici, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1996

Vacarel I., Anghelache G., Gh. Bistriceanu, Mosteanu T., Bercea F., Bodnar M., Georgescu F. - Finante publice, Editura a II-a a Editurii Didactice si Pedagogice -RA, Bucuresti 1999

Ilie Vasile - Gestiunea financiara a întreprinderii, Editura Didactica si Pedagogica - RA, Bucuresti 1997

Vintila Georgeta - Gestiunea financiara a întreprinderii, Editura Didactica si Pedagogica - RA, Bucuresti 1999

Niculae Feleaga, Ion Ionascu - Tratat de contabilitate financiara, vol I si II, Editura Economica, 1999

Basno C., Dardac N., Floricel Ctin. - Moneda Credit Banci, Editura Didactica si Pedagogica - RA, Bucuresti 1997

Mihai Aristotel Ungureanu - Organizarea si conducerea trezoreriei finantelor publice în conditiile economiei de piata în România, Editura Conphis RM Vâlcea 1996

Ioan Morosan, Fiscalitate, Editura Evcont Consulting, Suceava 1998

Balanescu R., Balasescu F., Moldovan E. - Sistemul de impozite, Editura Economica, 1994

Dan Drosu saguna - Drept financiar si fiscal, Editura Economica, Bucuresti

Simona Iliescu, Dan Drosu saguna, Dan Coman Sora - Procedura fiscala, Editura Oscar Print, Bucuresti

Legea nr. 72 din 12 iulie 1996 privind Finantele Publice

Legea nr. 189 din 14 octombrie 1998 privind Finantele Publice Locale

Legea de aprobare a bugetului de stat pe 1999 si 2000.

CURS 1

Finante - notiuni generale

Etimologia cuvântului finante, asa cum rezulta din literatura de specialitate, îsi are originea în limba latina. Expresiile "financia", "financias" se foloseau în sensul de plata în bani. Se pare ca aceste expresii derivau si de la "finis", echivalent cu termen de plata.

În Franta secolului XV se foloseau expresiile "homme de finance", "financier" pentru denumirea arendasilor de impozite si a persoanelor ce încasau impozite pentru visteria regelui. "Finance" însemna o suma de bani dar avea si sensul de venit al statului. Expresia "le finance" desemna întregul patrimoniu al statului.

In Germania, în secolele XV-XVIII, expresia "finantz" desemna o suma de bani, iar "finantzer" desemna camatarul, cel ce împrumuta sume de bani.

Cu timpul, pe parcursul evolutiei relatiilor sociale si al dezvoltarii economice, expresia "finante" a capatat un sens foarte larg cuprinzând bugetul de stat, creditul si operatiunile bancare, bursele de marfuri si de valori, în general operatiunile banesti de transfer de fonduri.

Astazi, notiunea de "finante" defineste relatiile sociale în baza carora au loc transferuri banesti de fonduri si resurse:

relatii între o persoana fizica si alta persoana fizica legata de creanta, respectiv obligatia dintre cele doua persoane;

relatii între o persoana fizica si o persoana juridica (relatia dintre angajat-salariat si angajator- întreprindere, institutia care-l are drept salariat);

relatii între persoane juridice (relatia de credit dintre o banca si un debitor al sau - persoana fizica sau juridica);

relatii intre persoane fizice si persoane juridice, pe de o parte, si bugetul statului, pe de alta parte, privind impozitele si taxele datorate;

relatii între participantii la piata secundara de valori mobiliare, bursiera sau extrabursiera, legate de tranzactiile de valori mobiliare.

În sensul acceptat astazi, finantele reprezinta o categorie economica care exprima sistemul de relatii juridice ocazionate de formarea, utilizarea si transferul resurselor banesti cu tot mecanismul operational pe care-l genereaza acest transfer: operatiuni bancare generate de relatiile juridice dintre debitor si creditor. În functie de genul relatiilor social-financiare si de cei ce participa la aceste relatii se desprind în cadrul acestei stiinte doua ramuri:

-finante publice;

-finante private.

Finantele publice reprezinta relatiile sociale de natura economica exprimate in forma baneasca ce apar cu prilejul constituirii si utilizarii fondurilor statului. În toate orânduirile sociale, statul, pentru îndeplinirea functiilor si sarcinilor sale, mobilizeaza la dispozitia sa o parte din PIB. În procesul mobilizarii, utilizarii si repartizarii fondurilor banesti ale statului se nasc relatii sociale de repartitie între stat, pe de o parte, si între diferite categorii sociale si persoane juridice, pe de alta parte.

Finantele private au doua ramuri:

a) finante-credit: reprezinta disciplina financiara care se ocupa mai ales cu studiul relatiilor sociale private între diferiti participanti la relatiile de credit, la tranzactiile bursiere, la relatii de asigurari si care priveste fluxul financiar banesc dintre acesti participanti.

b) finantele întreprinderii, ca subramura a finantelor private, reprezinta gestiunea financiara a întreprinderii si are drept obiect cunoasterea si controlul raportului dintre componentele mediului financiar al societatii cu întreprinderea precum si raportul dintre elementele patrimoniale ale întreprinderii. În sfera gestiunii financiare a întreprinderii poate intra si cunoasterea si stapânirea dificultatilor financiare ale acesteia, precum si decizia financiara luata de manager in baza cunoasterii si a controlului relatiilor financiare ale întreprinderii.

Aparitia si dezvoltarea finantelor constituie un proces isto 828n1320i ric îndelungat, complex, strâns

legat de evolutia întregii vieti economico-sociale. Fata de acest considerent, finantele sunt definite ca o categorie economica cu caracter istoric. Primele elemente ce marcheaza aparitia finantelor în societate au aparut in perioada descompunerii comunei primitive si aparitia societatii sclavagiste. Aceasta perioada se caracterizeaza prin diviziunea sociala a muncii, aparitia si dezvoltarea schimbului de marfuri, aparitia proprietatii private , afirmarea inegalitatilor de avere, aparitia statului ca produs al contradictiilor aparute între clase si afirmarea sa ca forta publica prin care clasele sociale dominante îsi aparau pozitia. Dezvoltarea productiei si a schimbului de marfuri si a proprietatii private au condus la aparitia banilor ca marfa cu functia de înlesnire a schimbului si de echivalent general de schimb.

Rezulta ca în toate orânduirile economice, de la cea sclavagista pâna in zilele noastre, finantele constituie relatii sociale de natura economica ce îmbraca forma baneasca, relatii ce au loc in procesul transferului de resurse banesti în economie.

Finantele ca stiinta si ca disciplina de studiu

În zilele noastre, economistii de marca recunosc conceptul stiintific al cunostintelor legate de finante, recunosc statutul de stiinta a acestor stiinte. De-a lungul evolutiei lor, finantele s-au dezvoltat prin volumul cunostintelor aferente, s-au facut generalizari valoroase, au fost elaborate principii cu caracter peren, stabil, imuabil în timp si au fost stabilite raporturi de cauzalitate între fenomenele financiare.

Finantele constituie o ramura a stiintelor economice, este o stiinta economica. Finantele publice au ca obiect de studiu urmatoarele:

relatii economice ce apar în procesul constituirii si repartizarii fondurilor bugetare si extrabugetare ale autoritatilor publice centrale si administrativ-teritoriale, denumite generic resurse financiare publice;

metodele de gestionare folosite în cadrul sectorului public;

modalitatile folosite de stat pentru perceperea si urmarirea impozitelor, taxelor si veniturilor nefiscale ale statului

metode de dimensionare si repartizare a cheltuielilor publice pe obiective, actiuni, beneficiari;

procedura de angajare si efectuare a cheltuielilor publice din fonduri bugetare si extrabugetare;

întocmirea, aprobarea, executarea bugetelor de venituri si cheltuieli publice la diferite esaloane ale autoritatilor publice;

modalitati de echilibrare a diferitelor categorii de bugete, de acoperire a eventualelor goluri temporare de casa si de finantare a deficitelor bugetare;

organizarea si efectuarea controlului financiar de natura administrativa si jurisdictionala, controlul cu caracter preventiv, operativ curent si, ulterior, exercitat de catre diverse organe de stat, în legatura cu mobilizarea si repartizarea veniturilor statului;

gestionarea datoriei publice, plasarea si rambursarea împrumuturilor de stat;

metode de rationalizare a optiunilor bugetare, metode de redistribuire a veniturilor statului in functie de cerintele politicii financiare de stat ale perioadei respective.

In mod adiacent, finantele publice se ocupa cu studiul politicii financiare promovate de stat, de efectele directe sau indirecte ale prelevarilor de resurse la fondurile publice si ale repartizarii acestora în procesul repartitiei sociale. Finantele publice au strânse legaturi cu dreptul administrativ si constitutional, astfel prelevarile de resurse banesti de la persoane fizice si juridice la fondurile publice se stabilesc prin legi, hotarâri guvernamentale si alte acte normative.

Chiar si împrumuturile de stat sunt stabilite prin prospecte de emisiune aprobate prin acte normative asa încât potentialii investitori sa poata accepta conditiile împrumuturilor de stat în baza unui text de lege. Unii specialisti considera finantele publice o ramura a dreptului public ce are ca obiect studiul regulilor si a operatiunilor referitoare la banul public. Acestia mai precizeaza ca finantele publice pot fi studiate din punct de vedere economic si juridic.

În concluzie, finantele publice reprezinta o disciplina de granita ce se interfereaza puternic cu economia politica, management, cu alte discipline de profil financiar si monetar, cu dreptul administrativ si constitutional, comercial si fiscal.

CURS 2

Functiile finantelor publice

Relatiile financiare contribuie, prin mijloace specifice, la îndeplinirea si exercitarea functiilor si sarcinilor statului:

functia de constituire si distribuire a resurselor banesti - functia de repartitie;

functia de control a finantelor publice.

Exercitarea celor doua functii rezulta din urmatoarele împrejurari:

pentru a-si îndeplini functiile si sarcinile ce-i revin, statul are nevoie de fonduri care se constituie în procesul repartitiei PIB prin intermediul relatiilor financiare;

exercitarea unui control riguros asupra modului de desfasurare a actelor economico-sociale prin intermediul relatiilor financiare este necesar pentru cuantificarea efectelor economico-sociale utile realizate de pe urma eforturilor sociale- eforturi de constituire a resurselor.

Între cele doua functii de repartitie si control exista o strânsa interdependenta, o interactiune continua, în sensul ca functia de repartitie creeaza un câmp larg de actiune functiei de control si invers, pe baza deciziei luate, urmare a actiunii de control, se modeleaza constituirea si repartizarea resurselor financiare ale societatii.

Functia de repartitie se manifesta în procesul repartitiei produsului societatii în economie si consta, pe de o parte în mobilizarea resurselor financiare si formarea fondurilor banesti la dispozitia statului si, pe de alta parte, consta în distribuirea acestor resurse prin efectuarea cheltuielilor publice cu caracter economico-social. La constituirea fondurilor finantelor publice participa deopotriva, prin varsaminte si contributii stabilite prin lege, atât entitati patrimoniale(regii autonome, societati cu comerciale), cât si organizatii cooperatiste, institutii publice si persoane fizice.

Fondurile finantelor publice sunt alimentate cu resurse ce îsi au izvorul în PIB. În totalul resurselor finantelor publice, o pondere hotarâtoare o au cele realizate cu titlu definitiv si fara o contra prestatie din partea statului. În procesul constituirii fondurilor financiare se nasc relatii între persoane fizice si juridice pe de o parte si societatea generala reprezentata de stat, pe de alta parte. Cheltuirea fondurilor publice genereaza relatii financiare între stat, pe de o parte, si persoane fizice si juridice pe de alta parte. Distribuirea resurselor financiare publice cade în sarcina autoritatilor publice competente si se face în baza resurselor financiare disponibile si în functie de nevoia sociala la un moment dat, stabilindu-se optiuni pe baza unor criterii determinate de politica financiara a statului.

În procesul distribuirii resurselor financiare publice, prin efectuarea de cheltuieli publice , fluxurile financiare îmbraca diferite forme:

cheltuieli bugetare pentru functionarea statului;

cheltuieli pentru aparare;

cheltuieli pentru învatamânt, sanatate;

cheltuieli privind CAS ;

subventii acordate unor agenti economici;

cheltuieli de capital ce reprezinta investitii în domeniul public;

cheltuieli cu dobânda aferenta datoriei publice;

În urma procesului de repartitie a PIB si a resurselor financiare publice au loc mutatii importante între sferele de activitate economica si sociala, între ramurile si subramurile economiei nationale, între zone geografice si membrii societatii, deoarece persoanele fizice si juridice ce beneficiaza direct sau indirect de cheltuieli publice ale statului nu sunt întotdeauna aceleasi cu persoanele fizice si juridice, contribuabili care au contribuit la constituirea fondurilor financiare publice

Importanta functiei de repartitie a finantelor publice trebuie apreciata prin prisma mutatiilor ce se produc în economie, prin prisma efectelor economice, sociale, demografice, ecologice sau de alta natura produse de aceste mutatii.

Redistribuirea resurselor financiare publice se poate realiza si pe plan extern, nu numai intern. Aceasta se refera la contractarea de împrumuturi externe ce completeaza resursele financiare ale tarii si la cheltuielile cu rambursarea acestor împrumuturi la datele scadente si plata dobânzilor aferente împrumuturilor externe. O alta forma este si achitarea cotizatiilor si contributiilor externe la organismele internationale la care statul sau alte organe de drept public sunt afiliate. Redistribuirea de resurse financiare între state se efectueaza pe baza raporturilor si conventiilor bilaterale sau multilaterale în conditii de rambursabilitate sau cu titlu definitiv.

Functia de control a finantelor publice :Necesitatea acestei functii decurge din faptul ca fondurile de resurse financiare constituite la dispozitia statului apartin întregii societati, iar societatea este interesata în: asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale, dirijarea resurselor respective cu luarea în considerare a prioritatilor stabilite de lege, utilizarea resurselor financiare în conditii de maxima eficienta economica si armonizarea intereselor imediate cu cele de perspectiva.

Controlul statului are o larga sfera de manifestare, dar indiferent de domeniul economic, cultura, asigurari sociale de stat acesta are trei mari obiective:

cunoasterea sarcinilor specifice domeniului respectiv;

efortul financiar al statului în domeniul respectiv;

efectele utile scontate ale acestei finantari.

Functia de control a finantelor publice este strâns legata de functia de repartitie pentru ca, controlul financiar ce constituie o manifestare a functiei de control se efectueaza în principal si în mod necesar în faza repartitiei resurselor financiare. În aceasta faza controlul financiar urmareste:

provenienta resurselor ce alimenteaza fondurile publice si destinatia acestora;

nivelul la care se constituie;

titlul cu care se mobilizeaza aceste resurse si cel cu care se repartizeaza catre diversi beneficiari ;

dimensionarea fondurilor în raport cu PIB ;

gradul de redistribuire a fondurilor între sfere de activitate, sectoare sociale, diferite regiuni si zone geografice;

modul de asigurare a echilibrului între necesarul de resurse financiare si posibilitatile de procurare.

În tara noastra controlul financiar de stat se exercita de organele curtii de conturi, organismul ministerului finantelor, organe specializate ale ministerelor, departamente de ministere, întreprinderi de stat si institutii publice. Atributii de control în domeniul de finante publice au si Parlamentul si Guvernul tarii, în sensul ca ele adopta cadrul legislativ al acestora.

Principalele atributii ale curtii de conturi:

Sunt supuse controlului curtii de conturi urmatoarele domenii:

statul si unitatile administrativ -teritoriale ale statului, în calitate de persoane juridice de drept public cu serviciile si institutiile lor publice , autonome sau nu;

Banca Nationala a României;

regiile autonome;

Societati comerciale la care statul sau unitatile administrativ-teritoriale ale statului, sau regiile autonome ale statului detin integral sau peste jumatate din capitalul social;

organisme autonome de asigurari sociale sau de alta natura care gestioneaza bunuri si valori într-un regim legal obligatoriu;

curtea de conturi mai poate efectua controale atunci când considera justificat si la alte societati comerciale private, atunci când acestea au raporturi juridice privind proprietatea publica sau privata a statului.

Fac obiectul controlului curtii de conturi urmatoarele:

formarea si utilizarea resurselor bugetului de stat, bugetului asigurarilor sociale, ale bugetelor locale, precum si miscarea fondurilor între aceste bugete;

constituirea, utilizarea si gestionarea fondurilor speciale si a fondurilor de tezaur;

formarea si gestionarea datoriei publice si situatia garantiilor guvernamentale pentru credite interne si externe;

utilizarea alocatiilor bugetare pentru investitii si a subventiilor de stat;

constituirea si administrarea fondurilor de catre institutiile publice autonome cu caracter financiar sau comercial;

situatia, evolutia si modul de administrare a patrimoniului public si privat al statului si al unitatilor administrativ-teritoriale ale statului de catre institutii publice, regii autonome, societati comerciale care, în baza unui contract de închiriere, administreaza domeniul public sau privat al statului.

Atributii ale Ministerului Finantelor:

Ministerul finantelor, în calitate de organ al administratiei publice centrale de specialitate cu rol de sinteza, aplica strategia si programul Guvernului în domeniul finantelor publice, exercita administrarea generala a finantelor publice, asigurând utilizarea pârghiilor financiare si valutare în concordanta cu cerintele economiei de piata si pentru stimularea initiativei agentilor economici.

Ministerul Finantelor are urmatoarele atributii:

elaboreaza proiectul bugetului de stat, legii bugetare anuale, raportului asupra proiectului bugetului de stat precum si proiectul legii de rectificare a bugetului de stat;

stabilirea echilibrului bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de stat si a rectificarii acestuia;

stabileste metodologia pentru elaborarea proiectului bugetului de stat, a proiectelor bugetelor locale;

urmareste executia operativa a bugetului de stat, stabilind masuri de încasare a veniturilor si limitarea cheltuielilor în vederea încadrarii în deficitul bugetar aprobat;

elaboreaza clasificatia indicatorilor privind finantele publice;

elaboreaza proiectul bugetului asigurarilor sociale de stat, a legii bugetului asigurarilor de stat anuale;

elaboreaza masuri pentru asigurarea echilibrului financiar valutar;

administreaza contul general al trezoreriei statului deschis la BNR;

colaboreaza cu BNR la elaborarea balantei de plati externe, a creantelor si a angajamentelor externe, a reglementarilor din domeniul financiar si valutar;

contracteaza si garanteaza împrumuturi de stat de pe pietele financiare;

elaboreaza lucrarile privind conturile de executie ale bugetului de stat;

elaboreaza proiecte privind acte de control în domeniul finantelor publice;

înfaptuieste politica vamala;

asigura administrarea monopolului de stat;

Ministerul Finantelor reprezinta statul ca subiect de drepturi si obligatii în domeniul finantelor publice în fata justitiei.

Între Finantele publice si finantele private exista unele asemanari în sensul ca ambele se confrunta cu probleme de echilibru financiar. Deosebirile, însa, constau în urmatoarele:

resursele necesare realizarii functiilor si sarcinilor statului se procura de la persoane fizice si juridice prin masuri de constrângere luate de autoritatile publice si, într-o mai mica masura, pe baze contractuale; întreprinderile private îsi procura resursele pe baze contractuale;

împotriva statului nu se pot lua masuri de executare silita atunci când institutiile publice centrale sau locale nu efectueaza cheltuieli prevazute în bugete, spre deosebire de acestea, împotriva întreprinderilor private se pot lua masuri de executare silita atunci când nu si-au îndeplinit obligatiile legale sau nu si-au onorat angajamentele contractuale;

statul poate lua masuri în legatura cu moneda nationala, pe când întreprinderile private nu pot influenta legal aceasta moneda pe care si ele o folosesc;

finantele publice sunt folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societatii, în timp ce finantele private sunt puse în slujba realizarii de profit;

gestiunea finantelor publice este supusa dreptului public si administrativ, ca ramura de drept, iar gestiunea financiara a întreprinderilor private urmeaza în raporturi regulilor dreptului comercial.

Notiunile de finante publice si finante private sunt adecvate tarilor cu economie de piata în care cea mai mare parte a mijloacelor de productie se afla în proprietate privata ceea ce face posibila si necesara demarcatia neta între sectorul public si cel privat. În economia socialista din trecut, faptul ca mijloacele de productie se aflau în proprietate colectiva facea ca notiunea de finante private sa nu aiba obiect.

MECANISMUL FINANCIAR CA PARTE INTEGRANTĂ A MECANISMULUI ECONOMIC

Conceptul de mecanism financiar

Fiecare tara dispune de un anumit volum de resurse materiale, umane, financiare, informationale de a caror utilizare depinde forta sa economica. Ţara respectiva trebuie sa asigure circuitul acestor resurse, utilizarea eficienta a lor precum si o serie de programe care sa duca la obtinerea de rezultate favorabile în întreaga activitate desfasurata.

Pentru realizarea acestor obiective trebuie construite anumite structuri, forme de organizare, de supraveghere si control. La baza structurii construite stau o serie de principii în functie de care se organizeaza activitati economico-sociale, se creeaza resurse, se evalueaza efectele si se determina eficienta. De asemenea, sunt stabilite instructiuni cu ajutorul carora se asigura stimularea sau frânarea anumitor ramuri sau sectoare de activitate, se previn sau se combat anumite fenomene, se realizeaza echilibrul necesar în toate domeniile economice si sociale.

Toate aceste elemente de care depinde buna desfasurare a economiei constituie mecanismul economic de functionare al acesteia. Acest mecanism asigura desfasurarea actiunilor economice-sociale, precum si reglarea acesteia în concordanta cu interesele exprimate prin politica statului respectiv.

În cadrul mecanismului economic, un rol important îl are mecanismul financiar, ca parte a acestuia. Mecanismul financiar este constituit din totalitatea structurilor, formelor, principiilor, pârghiilor economico financiare ce utilizeaza fonduri banesti ala statului necesare îndeplinirii functiilor si sarcinilor sale în conditiile economiei de piata si a actiunii legilor economice obiective.

Mecanismul financiar este alcatuit din urmatoarele componente:

sistemul de structuri si forme de functionare a repartitiei financiare si de credit;

sistemul de politici, metode si instructiuni de coordonare a activitatilor financiare;

sistemul de metode si tehnici de masurare, urmarire si stimulare a eficientei economice si sociale.

Conceptul de mecanism financiar exprima un mod de organizare si conducere a fluxurilor financiare prin care se realizeaza constituirea, repartizarea si utilizarea fondurilor financiare constituite în interesul economiei nationale. Mecanismul financiar trebuie conceput în asa fel încât sa asigure si sa stimuleze desfasurarea normala a activitatii economico-sociale si, pe aceasta baza, repartitia si circulatia neîntrerupta a produsului social. Mecanismul financiar nu este stabilit o data pentru totdeauna ci este perfectibil, are caracter dinamic si o structura relativa.

Sistemul financiar, ca prima componenta a mecanismului financiar consta în constituirea si utilizarea fondurilor banesti la dispozitia statului se face pe cai si dupa metode specifice având la baza principiul rambursabilitatii sau nerambursabilitatii si care capata destinatii diverse în functie de nevoile generale ale societatii la a caror satisfacere contribuie.

Principalele verigi ale sistemului financiar:

finantele agentilor economici reprezinta veriga de baza a sistemului financiar si cuprinde relatii economice de reprezentare în forma baneasca a produsului social si mai ales a venitului national, si apar în legatura cu formarea fondurilor centralizate ale statului, a fondurilor proprii agentilor economici, precum si în legatura cu repartitia si utilizarea resurselor ce ramân la dispozitia agentilor;

bugetele de stat reprezinta veriga centrala a sistemului financiar, pentru ca relatiile ce reprezinta continutul bugetului de stat, mijlocesc constituirea si repartizarea principalelor fonduri de resurse banesti ale statului;

asigurarile sociale sunt relatii banesti ce apar în legatura cu constituirea fondului de asigurari sociale si repartizarea acestora pentru acordarea de pensii, ajutoare, îndemnizatii, s.a.

asigurarile de bunuri si persoane exprima relatiile banesti ce iau nastere în scopul constituirii fondului de asigurari pe seama fondurilor platite de asigurati, a repartizarii si utilizarii acestora pentru acoperirea pagubelor, compensarea pagubelor si acordarea sumelor asigurate la producerea evenimentelor acoperite prin asigurare;

creditul este expresia relatiei de repartitie a venitului national pentru constituirea unor fonduri prin atragerea disponibilitatilor banesti temporar libere ale agentilor economici si populatiei si repartizarea acestora având la baza principiile rambursabilitatii în scopul satisfacerii unor necesitati cu caracter temporar, atât al statului, cât si ale agentilor economici sau ale populatiei;

Pârghiile financiare, a doua componenta a mecanismului financiar, reprezinta expresia valorica generalizata a unor relatii economice prin intermediul carora are loc repartizarea si utilizarea cu titlu definitiv a resurselor financiare. Pârghiile financiare reprezinta, de asemenea, relatii financiare prin intermediul carora se încaseaza venituri publice sau se efectueaza cheltuieli publice. Ele reprezinta instrumentul folosit în mod constient de catre stat, fiind integrate în mecanismul de functionare a economiei nationale. În categoria pârghiilor financiare intra: impozite, taxe, taxe vamale, creditele; în categoria pârghiilor monetar valutare intra: cursul valutar, preturile, tarifele, dobânzile. Dupa rolul pe care-l au în procesul repartitiei venitului national pârghiile financiare pot fi:

de mobilizare (impozite si taxe);

de repartitie (subventii, burse, alocatii pentru copii, cheltuieli publice specifice).

Normele juridice referitoare la finantele publice, a treia componenta a sistemului financiar. Relatiile financiare reflecta fluxuri banesti multiple concretizate în transferul de valoare care determina practic transfer de putere de cumparare si mutatii patrimoniale. DE aceea, aceste relatii financiare trebuie sa se bazeze pe acte riguros reglementate, pe acte cu putere legislativa si executiva. În aceste acte normative este necesar sa fie explicit prevazute conditiile în car se deruleaza transferul de valoare si sanctiunile ce se aplica în cazul nerespectarii conditiilor stabilite. Actele normative cu caracter financiar au caracter obligatoriu si sunt unitare pe întreg teritoriul tarii. Din aceasta cauza, reglementarile cu caracter financiar îmbraca forma juridica si sunt sub forma de legi, hotarâri guvernamentale, instructiuni si ordine elaborate de ministere si institutii bancare. Gradul lor de aplicabilitate se masoara de la legi, hotarâri guvernamentale, ordonante aprobate prin lege si ordine ale ministerelor sau ale altor institutii de resort.

Curs3

Prin politica financiara, în general, se întelege activitatea desfasurata de clase, paturi sau grupuri sociale în lupta lor pentru realizarea intereselor lor , precum si metodele sau mijloacele cu ajutorul carora sunt promovate aceste interese. Programul guvernamental al fiecarei tari defineste politica interna si externa a statului. Pe plan intern, politica are în vedere, în primul rând, obiectivele economico- sociale, între care ritmul cresterii economice, proportiile si orientarea investitiilor, dimensionarea consumului social, relatiile dintre sectorul public si cel privat, curba somajului, indicele preturilor si tarifelor, evolutia salariilor. Atingerea acestor obiective reclama evident resurse financiare din partea statului, iar insuficienta acestora face necesara interventia statului prin intermediul pârghiilor financiare. Metodele si mijloacele concrete privind procurarea si dirijarea resurselor financiare precum si instrumentele si institutiile utilizate de stat pentru influentarea proceselor economice, a relatiilor financiare într-o anumita perioada constituie componentele politicii financiare a statului. Politica financiara face parte din politica financiara a statului, dar fata de care are o independenta relativa, în sensul ca foloseste mijloace specifice si are obiective proprii. Politica financiara nu este un scop în sine, ci, împreuna cu politica economica generala, este chemata sa contribuie la realizarea obiectivelor majore ale economiei. În domeniul cheltuielilor publice, politica financiara trebuie sa stabileasca si sa urmareasca marimea, destinatia si structura acestora precum si caile de urmat pentru optimizarea lor.

În domeniul resurselor financiare, politica financiara stabileste si urmareste volumul si provenienta resurselor, metodele de atragere a lor pentru realizarea obiectivelor propuse. În cadrul politicii financiare a statului, un rol important îl ocupa problema echilibrului financiar. Organele de decizie trebuie sa-si fixeze pozitia în legatura cu neconcordantele ce pot aparea între volumul cheltuielilor ce trebuie acoperite si nivelul resurselor financiare posibile de mobilizat.

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

CONŢINUTUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Cheltuielile publice concretizeaza cea de a doua faza a functiei de repartitie, aceea a repartizarii resurselor financiare pe diferite destinatii. Utilizarea resurselor financiare pentru înfaptuirea obiectivelor cuprinse în programele guvernamentale se reflecta în cheltuielile publice prin care statul acopera necesitatile publice de bunuri si servicii, considerate prioritare într-o anumita perioada. Cheltuielile publice exprima relatiile economico- sociale în forma baneasca ce se manifesta între stat, pe de o parte, si persoanele fizice si juridice, pe de alta parte. Cu ocazia repartizarii si utilizarii resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii functiilor sale specifice, cheltuielile publice se materializeaza în platiIe efectuate pentru achizitii de bunuri sau prestari de servicii necesare îndeplinirii functiilor statului si politicilor sale, cum ar fi servicii publice generale, actiuni social- culturale, actiuni economice. Continutul economic al cheltuielilor publice se afla în strânsa legatura cu destinatia lor. Unele cheltuieli exprima un consum definitiv de produs intern brut si reprezinta valoarea platilor pe carele efectueaza investitorii publici cât si cheltuielile curente si alte cheltuieli exprimând numai o avansare de PIB si nu un consum definitiv, ele reprezentând participarea statului la finantarea formarii brute de capital, atât în sfera productiei materiale cât si în sfera lui nemateriala.

STRUCTURA CHELTUIELILOR PUBLICE

Cheltuielile publice efectuate de administratiile publice centrale de sat din fonduri bugetare si extrabugetare;

Cheltuielile colectivitatilor locale ( ale unitatilor administrativ- teritoriale locale );

Cheltuielile finantate din fondurile asigurarilor sociala ale statului;

Cheltuieli ale organismelor internationale, finantate din resursele publice prelevate de la membrii acestora;

Cheltuielile publice totale se obtin prin însumarea cheltuielilor pe categorii de administratiile publice, din care s-au dedus sumele reprezentând transferul de resurse între administratiile publice centrale si locale. Acest proces reprezinta echilibrarea bugetelor locale, iar cadrul respectiv conduce la determinarea cheltuielilor publice totale consolidate. Acestea cuprind cheltuielile administratiei publice centrale, cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice si administrative finantate de la bugetele lor locale.( bugetele statelor federale ), cheltuielile colectivitatilor locale finantate din bugetele unitatilor administrativ- teritoriale.

Trebuie facuta distinctie între cheltuielile publice si cele bugetare. Cheltuielile publice se refera la totalul cheltuielilor efectuate prin intermediul institutiilor publice, care se acopera fie de la buget, fie din fonduri extrabugetare proprii, iar cheltuielile bugetare se refera la acele cheltuieli ce se acopera din bugetul de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurarilor sociale de stat. Sfera cheltuielilor bugetare este mai restrânsa decât cea a cheltuielilor publice, diferenta lor fiind fondurile extrabugetare.

Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice se bazeaza pe câteva principii:

efectuarea cheltuielilor bugetare este conditionata de prevederea expresa si aprobarea nivelului acestora de Parlament sau consilii locale, dupa caz, în conformitate cu legile în vigoare;

narambursalitatea sumelor alocate si cheltuite conform destinatiilor pe care s-au alocat aceste surse;

efectuarea cheltuielilor bugetare este determinata si de îndeplinirea anumitor conditii legale, nu numai de existenta resurselor financiare;

finantarea cheltuielilor bugetare se efectueaza în functie de gradul de subordonare al activitatilor cu caracter bugetar.

În cazul cheltuielilor bugetare are loc exercitarea controlului financiar preventiv si acordarea vizei, cu ocazia operatiilor de deschidere a finantarii, de alocare si de utilizare a resurselor financiare publice.

CRITERII DE GRUPARE A CHELTUIELILOR PUBLICE

Asemenea criterii se folosesc de autoritatile finantelor publice din fiecare stat la elaborarea clasificatiei bugetare, în baza carora se întocmeste s se executa bugetul. Clasificatia bugetara reprezinta gruparea într-o ordine obligatorie si dupa criterii unitare precis determinate a veniturilor si cheltuielilor cuprinse în bugetele locale, bugetele institutiilor si serviciilor publice de interes local, bugetele activitatilor finantate din venituri extrabugetare. Clasificatia bugetara se utilizeaza atât în faza de elaborare si aprobare a bugetelor respective, cât si în faza de executie, servind la înscrierea în bugete a veniturilor, în functie de provenienta lor, si înscrierea cheltuielilor în raport de obiectivul sau functia careia îi sunt destinate aceste cheltuielile precum si în functie de caracterul economic al operatiilor în care aceste cheltuieli se concretizeaza.

În practica financiara si statistica a statelor si organismelor internationale, se folosesc urmatoarele tipuri de clasificatii: administrativa, economica, functionala, financiara, în functie de rolul în procesul reproductiei sociale, alte clasificatii mixte sau combinate, cea folosita de ONU.

Clasificatia administrativa are la baza criteriul institutiilor prin care se efectueaza cheltuielile publice: ministere, agentii guvernamentale, institutii publice autonome si unitati administrativ- teritoriale ale statului. Aceasta grupare este utila deoarece alocatiile bugetare se stabilesc pe beneficiar, adica pe ministere, alte institutii centrale si unitati administrativ- teritoriale. Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice pe coordonatorii de credite bugetare.

Clasificatia economica - în cadrul acesteia se folosesc 2 criterii de grupare :

Primul conform caruia cheltuielile se împart în cheltuieli curente ( functionale ) si cheltuieli de capital ( cu caracter de investitii ).

Al doilea conform caruia cheltuielile se împart în cheltuieli de servicii publice sau administrative si cheltuieli de transfer sau redistribuire.

Cheltuielile curente asigura întretinerea si buna functionare a institutiilor publice, finantarea actiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de persoane cu venituri insuficiente sau onorarea unor angajamente specifice statului ( împrumuturi ). Ele reprezinta un consum definitiv de PIB si trebuie sa se înnoiasca anual.

Cheltuielile de capital se concretizeaza în achizitionarea de bunuri de folosinta îndelungata destinata sferei productiei materiale sau sferei nemateriale. Ele duc la dezvoltarea si modernizarea patrimoniului public.

Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative - cuprind, în general, remunerarea serviciilor, a prestatiilor si a furnizorilor necesari bunei functionari a institutiilor publice sau achizitionarea de mobilier, aparatura, echipamente. Acest gen de cheltuieli cuprinde atât cheltuielile curente, cât si cheltuielile de capital.

Cheltuielile de transfer reprezinta trecerea unei sume de bani de la buget la dispozitia unor persoane juridice ( întreprinderi productive ) sau unor persoane fizice sau a unor bugete ale administratiilor locale. Ele pot avea caracter economic, în cazul subventiilor, sau caracter social, în cazul burselor, premiilor, etc.

Clasificatia functionala foloseste drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate spre care sunt dirijate resursele financiare publice. Ele reflecta obiectivele politicii financiare ale statului. Institutiile care functioneaza în orice domeniu de activitate constituie consumatorii de resurse bugetare, iar conducatorii lor sunt coordonatorii de credite bugetare. În România, aceste domenii de activitate sunt prevazute în legea finantelor publice din 1996.

Clasificatia financiara reprezinta gruparea cheltuielilor în functie de momentul în care se efectueaza si de modul în care se afecteaza resursele finantelor publice. Conform acestei clasificatii, cheltuielile publice sunt: definitive, temporare (operatii de trezorerie ) si virtuale sau posibile.

Cheltuielile definitive finalizeaza distribuirea resurselor financiare, cuprinzând atât cheltuielile curente cât si de capital. Majoritatea cheltuielilor publice efectuate au caracter definitiv.

Cheltuielile temporare nu figureaza în bugetele publice, ci se gestioneaza separate prin trezoreria publica

Cheltuielile virtuale sunt cheltuielile pe care statul se angajeaza sa le efectueze in anumite conditii ( garantiile acordate de stat în cazul împrumuturilor primite ). dupa forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi : cu sau fara contraprestatie, definitive sau provizorii, speciale sau globale.

Clasificatia dupa rolul cheltuielilor publice

În cadrul acestei clasificatii, cheltuielile publice se împart în cheltuieli reale sau negative si economice sau pozitive. În cheltuielile reale intra : cheltuieli cu întretinerea aparatului de stat, plata anuitatilor, a comisioanelor la împrumuturile de stat etc. si ele reprezentând un consum definitiv de PIB.

Cele economice sunt investitiile de stat pentru înfiintarea de unitati economice, pentru modernizarea celor existente, pentru construirea de drumuri, poduri, reprezentând o avansare de PIB.

Clasificatia folosita de institutii specializate ale ONU are la baza 2 criterii principale : clasificatia functionala si economica.

Clasificatia functionala ONU cuprinde : cheltuielile publice pentru serviciile publice generale, cheltuielile pentru protectie sociala, cheltuielile pentru aparare, cheltuielile pentru educatie, cheltuielile pentru sanatate, cheltuielile pentru cultura, religie, etc.

Clasificatia economica ONU cuprinde : cheltuielile ce reprezinta consumul final ( dobânzi aferente datoriei publice ), subventii de exploatare, achizitii de terenuri si active corporale si necorporale. În România, cuprinderea în buget a cheltuielilor publice se aliniaza la criteriile utilizate în clasificatiile ONU, folosind urmatoarele grupari : clasificatia economica, functionala si administrativa.

CURS 4

Cheltuieli publice pentru actiuni social culturale

Cuprinde cheltuieli pentru învatamânt, cultura, culte, actiuni cu activitate sportiva si de tineret, sanatate, asistenta sociala, somaj.

Caracterizare generala

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezinta o componenta a politicii sociale a statelor si presupune folosirea resurselor financiare publice în scopul îmbunatatirii conditiilor de viata ale populatiei si ale fiecarui individ în parte.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, în America si Europa a aparut o doctrina politica referitoare la sistemul de interventie din parte statului în scopul satisfacerii nevoilor fundamentale ale cetatenilor numita stat providential. Conform acestei doctrine statul este reprezentat de modul de organizare al unei societati care garanteaza membrilor sai maximum de protectie sociala si securitate economica prin redistribuirea impozitelor si contributiilor sociale. Dar, dezvoltarea economiei moderne s-a dovedit neputincioasa în a aplica aceasta doctrina si a satisface direct, echilibrat si echitabil multiplele nevoi sociale ale cetatenilor. Autoritatea publica a actionat si actioneaza în toate statele în trei directii:

garantarea unui venit minim al cetateanului, indiferent de forma de proprietate si de actiunile factorilor de piata;

implicarea statului în protectia sociala sau securitatea sociala a cetatenilor legate de bolile profesionale, batrânete, somaj;

asigurarea pentru toti membrii societatii a unor standarde mai bune de viata prin servicii sociale.

În realizarea acestor obiective o pârghie importanta o reprezinta cheltuielile pentru actiuni social-culturale. Aceste cheltuieli publice sunt îndreptate spre satisfacerea, pe lânga nevoile individuale ale cetatenilor si a nevoilor sociale ce vizeaza învatamântul, cultura, protectia sociala. Aceste actiuni se realizeaza pe perioade mari de timp si necesita resurse financiare importante. Ele se concretizeaza fie în servicii publice gratuite, fie în servicii publice cu plata redusa si transferuri banesti: burse, alocatii, etc.

Partea din venitul national destinata necesitatilor de natura sociala a evoluat foarte mult, astfel în tarile dezvoltate, daca pâna la cel de-al doilea razboi mondial se aloca în aceasta directie circa 6% din venitul national, în anii 50 ponderea era de 20%, astazi ajungând la 30-50%.

Cheltuielile publice privind actiunile social-culturale au un rol economic si social determinat de faptul ca prin aceste cheltuieli se realizeaza :

educatia si instructia copiilor si tinerilor;

ridicarea calificarii profesionale;

asistenta medicala a indivizilor; se influenteaza evolutia demografica si se asigura ridicarea nivelului cultural, artistic si de civilizatie a membrilor societatii.

Prin aceste actiuni se influenteaza si cererea de bunuri de consum care, implicit, stimuleaza productia. Sursele de acoperire a acestor cheltuieli sunt publice sau private, interne sau externe, dar se concretizeaza în:

a. fondurile bugetare (ale bugetelor centrale de stat sau locale);

b. cotizatii sau contributii suportate de persoane fizice sau juridice care alimenteaza bugetul asigurarilor sociale sau fondurile de somaj;

fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private utilizate pentru finantarea cheltuielilor cu pregatirea profesionala a salariatilor sau cu protectia sociala;

c. veniturile realizate de institutiile social-culturale din diverse activitati specifice;

d. veniturile populatiei care suporta cotizatii, taxe;

e. fondurile organizatiilor fara scop lucrativ înfiintate pentru a sprijini aceste actiuni social-culturale ;

f. ajutoarele financiare externe care costau în credite rambursabile sau ajutoare nerambursabile acordate unor tari din fonduri constituite la nivel de organisme internationale: UNICEF, Organizatia Mondiala a Sanatatii, Banca Mondiala.

În ultimii ani statele dezvoltate îsi revizuiesc politicile sociale si le supun principiilor de eficienta si de piata pentru ca se considera ca ajutoarele sociale directe trebuie acordate limitat pentru a nu incita la nemunca si pentru a nu transforma persoanele ajutate în asistati permanenti de catre stat. Se considera ca interventia statului pe plan social trebuie sa asigure numai compensarea eventualelor efecte negative ale concurentei sau ale factorilor de mediu.

Cheltuielile publice pentru învatamânt

Dezvoltarea învatamântului se realizeaza în concordanta cu etapele dezvoltarii economico-sociale si cu cerintele egalizarii conditiilor de instruire si educare a tuturor membrilor societatii. Cresterea cheltuielilor publice pentru învatamânt este datorata actiunii mai multor factori cum ar fi:

n factori demografici (cresterea populatiei, rezultând cresterea populatiei scolare);

n factori economici (dezvoltarea economiei si tehnologiei reclamând o forta de lucru cu calificare superioara, ceea ce a adus la dezvoltarea învatamântului si a cheltuielilor);

n factori sociali si politici (se refera la politica scolara, la nivelul învatamântului obligatoriu, la resursele, facilitatile si ajutoarele îndreptate catre institutiile de învatamânt sau catre elevi si studenti.

Finantarea învatamântului se realizeaza în mod diferit în functie de sistemul de învatamânt adoptate de o tara sau alta precum si de tranzactiile sau necesitatile economice si sociale specifice. Potrivit clasificatiei UNESCO, diferitele tipuri si niveluri de învatamânt se grupeaza în învatamânt prescolar, primar, secundar, superior, etc. Finantarea cheltuielilor pentru învatamânt se realizeaza din surse ca: bugetul de stat, fondurile speciale, surse ale populatiei, surse ale organizatiilor fara scop lucrativ, donatii, ajutoare externe. Bugetul de stat este principala sursa de finantare.

În tarile dezvoltate, ca si în cele în curs de dezvoltare, exista doua tipuri de unitati de învatamânt: publice (finantate de la buget) si private care sunt independente total sau sunt subventionate partial de la buget. Învatamântul privat se organizeaza în cele mai multe tari pe criterii confesionale. Numarul elevilor în învatamântul privat nu este foarte mare(1,5-5%) cu exceptia Frantei (17%). Învatamântul privat este supus controlului statului si se conformeaza reglementarilor oficiale privind cadrele didactice, organizarea învatamântului si a examenelor.

Principala sursa de finantare o reprezinta taxele scolare care acopera total sau partial costul învatamântului. În general, se apreciaza ca taxele acopera 20% din cheltuielile de învatamânt. Învatamântul superior are o serie de caracteristici din punct de vedere al finantelor:

o resursele de finantare sunt alocatiile bugetare care, în Franta si Germania, depasesc 90% din resurse;

o resursele proprii sunt taxe de studii sau venituri din activitati autofinantate;

o resursele externe obtinute prin Banca Mondiala sau Uniunea Europeana.

Taxele de studii sunt o caracteristica importanta a învatamântului superior. Studentii, spre deosebire de elevi, sunt ajutati prin burse sau credite. Creditele se acorda, de regula, de întreprinderea care urmeaza a-l angaja pe student dupa absolvire, efectuând o investitie în resursa umana. Costul învatamântului superior este mare, iar eficienta acestuia se masoara prin indicatorii: costul unitar pe student, coeficientul eficientei economice a cheltuielilor de învatamânt, termenul de recuperare a cheltuielilor de învatamânt. Familiile participa, pe lânga taxa, si cu alte cheltuieli pe care le suporta legat de rechizite, cheltuieli de transport, etc.

Fondurile sau contributiile întreprinderilor la finantarea învatamântului

Acestea finanteaza învatamântul fie prin creditarea unor studenti, fie prin organizarea de cursuri profesionale proprii, specifice, dar cel mai mult, prin contributiile impuse de stat. Fondul special pentru sustinerea învatamântului de stat se constituie din urmatoarele surse:

o o cota de 2 % aplicata asupra fondurilor de salarii realizate lunar de regiile autonome, societatile comerciale, companiile nationale, institutiile nationale de cercetare-dezvoltare, organizatii economice straine cu sediul în România, de reprezentantele din România a societatilor straine care angajeaza personal român, precum si de alte persoane juridice care realizeaza activitati economice în România;

o donatii si sponsorizari ale persoanelor fizice si juridice, române si straine. Sumele reprezentând contributia de mai sus sunt deductibile din punct de vedere fiscal. Gestionarea acestui fond se asigura de Ministerul Educatiei Nationale. Fondul acesta special se utilizeaza pentru suplimentarea alocatiilor de la bugetul de stat si de la bugetele locale pentru învatamântul de stat la capitolele cheltuieli de capital si cheltuieli materiale.

CURS 5

Cheltuieli publice pentru cultura, culte si actiuni pentru activitate sportiva si de tineret

Resursele financiare destinate culturii, cultelor , actiunilor sportive si de tineret contribuie la cresterea calitatii factorului uman, la crearea si îmbogatirea nivelului cultural, la cultivarea gusturilor si idealurilor morale si estetice, educatie fizica, fapt ce reprezinta o investitie în resurse umane care chir daca nu au efect imediat, influenteaza pozitiv activitatea economica si sociala si în final contribuie la cresterea economica. Institutiile si actiunile finantate în acest domeniu sunt: institutiile culturale(biblioteci, muzee, case de cultura, edituri), institutii artistice( teatre, case de filme), cultele si actiunile sportive si de tineret. Activitatea acestor institutii se concretizeaza în bunuri materiale(carti, filme, discuri, pictura, sculptura), sau servicii culturale(concerte, spectacole de opera, concursuri sportive).

Institutiile si activitatile cultural-artistice, cultele si actiunile sportive si de tineret sunt finantate de la bugetele locale. Finantarea se poate realiza si prin venituri proprii, din donatii si/sau sponsorizari. Sursele de finantare sunt:

finantare bugetara--se manifesta prin alocarea integrala de la buget a fondurilor necesare întretinerii si functionarii institutiilor si varsarea la buget a eventualelor venituri realizate, sistem ce se practica, de regula, la biblioteci;

finantare din venituri extrabugetare si alocatii din buget-are loc prin retinerea veniturilor încasate pentru a acoperi cheltuielile si primirea în completare a unor subventii de la bugetul de stat sau de la cele locale în functie de subordonare(case de cultura, muzee, etc);

finantare integrala din venituri extrabugetare(autofinantare).De exemplu: editurile si casele de film;

finantare din fonduri extrabugetare. DE exemplu: în 1997, Fondul Cinematografic National era gestionat de Oficiul National Cinematografic; resursele acestor fonduri provin din încasari din organizarea unor manifestatii specifice, taxe si contributii, iar sumele sunt alocate pentru sprijinul financiar selectiv sau de drept (prime de difuzare) producatorilor sau distribuitorilor de filme. În 1998 s-a creat Fondul Cultural National gestionat de Ministerul Culturii. Acesta are ca surse contributii între 1 si 5% calculate asupra încasarilor realizate de agentii economici care efectueaza acte de comert cu bunuri culturale ( reproduceri de arta, discuri, CD-uri).

Cultele religioase sunt libere si autonome fata de stat, iar finantarea celor recunoscute se realizeaza prin surse de la bugetul de stat si se completeaza cu venituri proprii. Activitatea sportiva si de tineret se finanteaza din alocatii bugetare în proportie de 75%, iar din veniturile proprii obtinute din manifestari sportive si de tineret în proportie de 25%. Cheltuielile publice pentru cultura, culte, actiuni cu activitate sportiva si de tineret fac obiectul sponsorizarii. Astfel legea privind sponsorizarea prevede posibilitatea ca orice persoana fizica sau juridica de utilitate publica sau care desfasoara activitati non-profit cu caracter umanitar, filantropic, cultural, educativ, stiintific, religios si sportiv poate beneficia de sponsorizari.

Sponsorizarea este actul juridic prin care doua persoane convin cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri sau mijloace financiare pentru sustinerea de activitati fara scop lucrativ desfasurate de beneficiarul sponsorizarii care are obligatia iar sponsorul are dreptul numai de a aduce la cunostinta publicului sponsorizarea prin promovarea numelui, marcii sau a imaginii sponsorului. În schimb, sponsorul are dreptul la facilitati fiscale privind impozitarea cu impozitul pe profit, prin reducerea bazei impozabile cu echivalentul sponsorizarilor, dar nu mai mult de:

10% în cazul sponsorizarilor în domeniile: cultura, arta, învatamânt, sanatate, protectia mediului ;

8% în cazul sponsorizarilor în domeniile: educatie, dreptul omului, stiinta-cercetare, monumente istorice si sport cu exceptia fotbalului (5%);

5% în cazul sponsorizarilor în domeniile: religios, social, asociatii profesionale si fotbal.

Spre deosebire de sponsorizarea care se poate adresa atât persoanelor fizice cât si juridice fara scop lucrativ precum si institutiilor publice, mecenatul se adreseaza numai persoanelor fizice. Conform legii, mecenatul reprezinta un act de liberalitate prin care o persoana fizica sau juridica numita mecena transfera fara obligatii de contrapartida directa sau indirecta dreptul se proprietate asupra unor bunuri sau mijloace financiare catre o persoana fizica ca activitate filantropica sau cu caracter umanitar în domeniile: cultural, artistic, medical sau stiintific. Daca sponsorizarea are la baza un contract, mecenatul trebuie sa aiba un act în forma autentica în care specifica obligatiile, durata si valoarea mecenatului. Baza impozabila a persoanelor juridice care efectueaza mecenat se poate reduce cu 10% dar, cumulata sponsorizarea cu mecenatul, nu pot depasi 10% din baza impozabila.

În ambele cazuri functioneaza principii comune ca:

în ambele cazuri se interzice ca sponsorul, mecena sau beneficiarul sa efectueze reclama comerciala autentica, concomitenta sau ulterioara în favoarea acestei activitati;

sunt interzise sponsorizarile reciproce între persoanele fizice sau persoanele juridice;

sunt interzise sponsorizarile între rude sau afini (rudele sotului sau sotiei);

sumele primite prin sponsorizare sau mecenat sunt scutite de plata impozitului pe venit;

Cheltuieli publice pentru sanatate

Organizatia Mondiala a Sanatatii defineste sanatatea ca fiind o stare de bu7nastare fizica , mentala si sociala si nu doar ca o absenta a bolii sau infirmitatii. Rezulta ca ocrotirea sanatatii nu este numai o problema de asistenta medicala ci si una cu profund caracter social, facând parte din ansamblul conditiilor social economice de dezvoltare.

Cheltuielile pentru sanatate sunt într-o continua crestere datorita amplificarii nevoilor de ocrotire a sanatatii ca efect al cresterii numarului populatiei, accentuarea factorilor de risc datorita dezvoltarii tehnologiei, a poluarii mediului, datorita cresterii costului prestatiei medicale.

Cheltuielile publice pentru sanatate sunt destinate întretinerii si functionarii institutiilor sanitare, spitalelor, policlinicilor, dispensarelor precum si finantarea unor actiuni de prevenire a îmbolnavirilor, de evitare a accidentelor si de educatie sanitara.

În conceptia actuala, medicina nu este doar medicina bolnavului ci si a omului sanatos cu accent pe profilaxie sau provenirea maladiilor. Ocrotirea sanatatii este un serviciu public ce nu poate fi supus cerintelor pietei ci trebuie supus unei economii de tip administrativ pentru ca relatia medic-pacient nu este o relatie comerciala ci implica si alte aspecte umanitare si de stiinta medicala. În tarile dezvoltate, sunt cunoscute si practicate doua sisteme principale de finantare a sanatatii: sistemul german si cel englez.

Sistemul german de finantare a sanatatii se caracterizeaza prin faptul ca se bazeaza pe cotizatii obligatorii suportate în parti egale de salariati si de întreprinderi. Aceste cotizatii sunt mobilizate de institutii speciale numite Case de Asigurari de Sanatate. Pacientii nu platesc pentru consultatie si nici pentru tratamente pentru ca respectivele Case încheie contracte cu medici, farmacii, si alti specialisti medicali si ele suporta cheltuielile. In acest sistem se face o separare între sistemul medical ambulatoriu si cel spitalicesc.

Sistemul ambulatoriu este în întregime privat in sensul ca medicii negociaza cu casele de asigurari suma finantarii si onorariile pentru consultatii iar cel spitalicesc este public, personalul medical din spitale fiind salarizat de stat.

Finantarea publica reprezinta circa 25%, iar finantarea din casele de asigurari circa 75%

Sistemul englez ofera îngrijiri medicale pentru toti indivizii . Statul finanteaza integral ocrotirea sanatatii prin sistemul national de sanatate. Este un sistem bazat pe resurse financiare ce provin din impozite. Pacientii nu platesc nimic dar au obligatia de a se înscrie la un medic, acesta primind remuneratia de la sistemul national de sanatate pe baza contractului încheiat cu acesta.

Finantarea bugetului este, în acest sens, de circa 85% iar restul se face din alte fonduri sau de la populatie.

În SUA, asigurarile de sanatate se realizeaza prin intermediul pietei prin asigurari private de sanatate. Statul american finanteaza doar doua programe în domeniul sanatatii: medicare pentru persoanele în vârsta de peste 65 de ani si medicaid pentru persoanele cu venituri mici.

Sursele de finantare ale cheltuielilor pentru sanatate sunt:

fonduri alocate de la buget;

cotizatii pentru asigurarile de sanatate;

resurse ale populatiei;

ajutoare externe.

În România, resursele financiare destinate acestui scop proveneau pâna în 1998 de la bugetul statului, dar în cadrul reformei ce se desfasoara în domeniul sanatatii s-a introdus un nou sistem de ocrotire a sanatatii asemanator sistemului german: asigurarile sociale de sanatate. Acestea u caracter obligatoriu, functioneaza descentralizat (la nivel de unitati administrativ-teritoriale), iar resursele banesti necesare sunt constituite din contributiile angajatilor (7%), ale angajatorilor (persoane fizice si juridice-7%). Din 1998, în cheltuielile publice de sanatate, alaturi de cheltuielile bugetare si fondul special de sanatate care exista, s-a instituit si fondul de asigurari sociale de sanatate.

În conditiile actuale, sursele de finantare ale cheltuielilor publice pentru sanatate sunt:

fonduri de asigurari sociale de sanatate;

bugetul de stat;

fondul special pentru sanatate;

cheltuielile populatiei pentru sanatate;

cheltuielile unor fundatii, organizatii non-profit, de caritate;

resurse externe.

Fondurile pentru asigurari sociale de sanatate reprezinta 60 din cheltuielile publice si se constituie la doua niveluri: fondul Casei Nationale de Asigurari de Sanatate si fondurile Caselor de Asigurari de Sanatate judetene si a municipiului Bucuresti. Contributiile acestor fonduri sunt: contributia angajatilor (7%) asupra salariului realizat si contributia angajatorilor (7%) aplicata asupra fondului de salarii realizat si care se înregistreaza pe cheltuielile acestora.

Fondul special pentru sanatate se constituie în afara bugetului de stat pe seama unor taxe percepute asupra activitatilor daunatoare sanatatii, prelevate de la persoane juridice care realizeaza încasari din:

-actiuni publicitare la produsele din tutun, tigari, bauturi alcoolice (10% din încasari);

-încasari din vânzarea de produse din tutun, tigari, bauturi alcoolice (1% din valoarea acestor încasari).

În acest fond se mai cuprind si cote din veniturile obtinute de unitatile sanitare ca policlinici cu plata sau taxe pentru examene medicale.

Bugetul de stat finanteaza integral cheltuielile curente ale unitatilor sanitare, organizate ca institutii publice: institutiile si centrele de sanatate publica, inspectoratele de sanatate publica, centrele de medicina preventiva, Academia de stiinte Medicale, spitalele de boli infecto-contagioase.

Cheltuielile populatiei sunt cheltuieli pentru servicii medicale sau medicamente.

Resursele externe de finantare: în1991, România a beneficiat de un credit acordat de Banca Mondiala în valoare de 150 milioane $ pentru realizarea reformei în domeniul sanatatii.

CURS 6

Cheltuieli publice pentru protectia sociala

În cadrul acestei grupe de cheltuieli social-culturale se cuprind cheltuieli pentru acordarea de ajutoare, alocatii, pensii, indemnizatii unor persoane salariate sau nesalariate(batrâni, handicapati, someri, femei, copii). În prezent, mecanismele financiare pentru realizarea protectiei sociale în diferite tari dezvoltate se caracterizeaza prin urmatoarele elemente:

existenta de cotizatii sociale, salariale sau patronale pentru constituirea fondurilor securitatii sociale;

situarea la baza actiunilor privind protectia sociala a principiului mutualitatii(reciprocitatii) si solidaritatii sociale;

existenta unor institutii si în sectoarele private care efectueaza servicii sau prestatii sociale;

existenta sau nu a unui volum minim garantat.

Cheltuieli pentru ajutorul de somaj

Ajutorul de somaj este o forma de sustinere materiala a celor ramasi temporar fara lucru, a persoanelor disponibilizate si se acorda dintr-un fond constituit din contributii obligatorii ale salariatilor si patronilor si în completare din subventii alocate din fonduri bugetare. Perioada de timp pentru care se acorda ajutor de somaj, în general, variaza între 3 si 24 luni. Exista doua forme de ajutor de somaj: alocatia de somaj care se acorda salariatilor ce au o anumita vechime în munca si au platit cotizatii si ajutorul de somaj care se acorda salariatilor someri nou veniti pe piata fortei de munca. In România, contributia la fondul pentru ajutorul de somaj are doua componente: 1,5% asupra fondului de salarii realizat de unitatile economice, institutii, asociatii non-profit care au personal angajat si 1% asupra salariilor realizate de angajati prin retinere pe statul de plata.

Cheltuieli pentru asistenta sociala

Asistenta sociala cuprinde actiunile întreprinse de societate pentru ocrotirea si sustinerea materiala a familiilor sau persoanelor în vârsta fara venituri, a saracilor, a handicapatilor, invalizilor, fostilor combatanti, emigrantilor, refugiatilor, vaduvelor de razboi, orfanilor sau fostilor detinuti politici. O forma specifica de asemenea cheltuiala o reprezinta alocatia de stat pentru copii care se acorda pâna la 16 ani sau 18 ani daca urmeaza o forma de învatamânt. Nivelul este fix si se acorda lunar, nu depinde de salariile parintilor si se indexeaza periodic odata cu indexarea salariilor.

Asigurari sociale

Necesitatea asigurarilor sociale este determinata de dezvoltarea factorilor de productie si în special de dezvoltarea industriei când au aparut asociatii, cluburi muncitoresti care încep sa puna problema ocrotirii muncitorilor în cazul incapacitatii de munca sau a invaliditatii pentru ca cetatenii pot ajunge, din diferite motive legate de munca (lipsa igienei, a protectiei muncii, accidente de lucru, îmbolnaviri profesionale) sau din motive de limite de vârsta sau maternitate, la imposibilitatea de a munci este necesar ca statul, companiile nationale, regiile autonome, societatile comerciale sa ia din timp masurile corespunzatoare pentru protectia muncitorilor asigurându-le veniturile necesare traiului acestora si familiilor lor pe perioada incapacitatii de lucru.

Fiind o importanta problema de stat, asigurarile sociale ale cetatenilor sunt garantate de constitutie, de codul muncii si de alte acte normative. Astfel constitutia prevede: dreptul la ocrotirea sanatatii este garantat ; statul este obligat sa ia masuri pentru asigurarea igienei si a sanatatii publice; statul este obligat sa ia masuri de dezvoltare economica si protectie sociala, de natura sa asigure cetatenilor un nivel de trai decent. Cetatenii au dreptul la pensii, la concediul de maternitate platit, la asistenta medicala în unitatile de stat, la ajutorul de somaj si la alte forme de asistenta sociala prevazute de lege. Statul acorda alocatii pentru copii si ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat.

Asigurarile sociale reprezinta o institutie obiectiv necesara a societatii, chemata sa rezolve protectia salariatilor, cooperatorilor, pensionarilor si a familiilor lor în cazul de incapacitate temporara sau permanenta de munca. Continutul economic al asigurarilor sociale este determinat de trasaturile societatii economice. Asigurarile sociale reprezinta acea parte a relatiilor social-economice banesti cu ajutorul carora, în procesul repartitiei PIB, se formeaza, se repartizeaza, se gestioneaza si se utilizeaza fondurile necesare ocrotirii obligatorii a salariatilor, pensionarilor si familiilor lor aflati în incapacitate temporara sau permanenta de munca.

Asigurarile sociale se materializeaza în acordarea de catre stat sau de catre anumite organizatii de indemnizatii, ajutoare, pensii, trimiteri la odihna si tratament balnear si alte gratuitati. În perioada actuala, sistemul national de asigurari sociale în România are urmatoarele componente:

asigurari sociale de stat din cooperatia mestesugareasca;

asigurari sociale de stat din cadrul asociatilor agricole;

asigurari sociale de stat ale avocatilor;

asigurari sociale de stat ale cultelor;

asigurari sociale de stat ale artistilor plastici;

asigurari sociale de stat le scriitorilor si muzicienilor.

Sistemul public national de asigurari sociale este organizat pe baza urmatoarelor principii:

unicitatea- functioneaza un singur sistem public national de asigurari sociale; este expresia solidaritatii sociale în general si a solidaritatii între generatii, în special;

obligativitatea- persoanele fizice care desfasoara activitate aducatoare de venituri si care îndeplinesc conditiile prevazute de lege sunt cuprinse, prin efectul legii, în sistemul public national de asigurari, beneficiind de drepturi, având, prin efectul legii, si obligatii reglementate;

garantarea de catre stat- drepturile de asigurari sociale sunt garantate de stat, el sprijinind sistemul de asigurari sociale prin acoperirea deficitelor acestuia, prin surse bugetare;

generalitatea- cetatenii sunt ocrotiti în toate cazurile si pentru toata perioada de pierdere a incapacitatii de munca inclusiv mamele în perioada de sarcina si cresterea copilului;

contributivitatea- fondurile sistemului public de asigurari sociale se constituie, în principal, pe baza contributiilor platite de unitatile cu personal salariat si din contributiile salariatilor ce cotizeaza pentru pensia suplimentara, pentru ajutorul de somaj, pentru bilete de odihna si tratament, etc.

egalitatea- persoanele asigurate beneficiaza de acelasi drepturi si au aceleasi obligatii daca îndeplinesc aceleasi conditii prevazute de lege. Nivelul salariului (venitului) este elementul de referinta în determinarea contributiilor;

Respectarea cerintelor eticii si echitatii sociale- asigurarile sociale se realizeaza în concordanta cu cerintele eticii si echitatii sociale, în sensul ca pensiile si celelalte forme de asigurari sunt reglementate si acordate pe baza contributiei aduse la dezvoltarea societatii, urmarindu-se un raport echitabil între veniturile care provin din salarii si cele realizate din pensii, raport menit sa stimuleze persoanele care lucreaza în sfera productiei materiale. De asemenea, se urmareste un raport echitabil între pensiile mici si cele mari;

pensiile sunt scutite de impozite si taxe- pensiile nu se impoziteaza;

imprescriptibilitatea drepturilor de asigurari sociale- drepturile privind asigurarile sociale nu se prescriu ci ele pot fi oricând cerute de cetateni;

imposibilitatea cesiunii dreptului de asigurari sociale- dreptul de creanta privind pensiile si indemnizatiile de asigurari sociale nu pot fi cedate total sau partial, fiind drepturi personale care nu fac obiectul unor tranzactii;

autonomia si descentralizarea asigurarilor sociale- functionarea sistemului atât la nivelul central, prin Ministerul Muncii si Protectiei Sociale fapt ce face mai fluenta atât atragerea contributiilor, cât si efectuarea cheltuielilor.

Sursele de constituire a fondurilor de asigurari sociale:

contributia pentru asigurarile sociale a persoanelor fizice si juridice care folosesc personal salariat diferentiate pe grupe de munca, procent ce se calculeaza asupra fondului de salarii realizat în luna respectiva:

-grupa I de munca -40%

-grupa II de munca -35%

-grupa III de munca - 30%

-15% pentru salariul minim pe tara în cadrul personalului casnic angajat de persoane fizice pentru îngrijirea persoanelor cu handicap, copiilor, vârstnicilor;

contributia la fondul de pensie suplimentara în procent de 5% datorata de salariati pe parcursul vietii active si se aplica la salariul tarifar brut (de încadrare);

contributii la fondul de pensii si asigurari sociale ale agricultorilor. Este datorata de agenti economici producatori de produse agricole, de agenti economici care prelucreaza si industrializeaza produse agricole si agentii economici care comercializeaza produse agricole (pentru producatori 3,5%, 2% pentru agentii care industrializeaza, pentru agentii care comercializeaza 4% din adaosul comercial realizat);

contributiile societatilor, a unitatilor economice la fondul pentru plata ajutorului de somaj (5% aplicat la fondul de salarii realizat);

contributiile salariatilor la fondul pentru plata ajutorului de somaj (1% aplicat la salariul tarifar de încadrare al salariatului);

contributiile diferentiate ale salariatilor si pensionarilor pentru odihna si tratament balnear.

Toate aceste contributiile sunt venituri la baza asigurarilor sociale de stat . Ele se platesc lunar de catre agentii economici care retin la sursa si contributiile salariatilor.

Fondul de salarii realizat cuprinde:

-salariile tarifare ale personalului angajat;

-drepturile banesti pentru concediile legale;

-sporurile la salarii;

-indemnizatii la conducere si premiile acordate.

Contributia unitatii se calculeaza asupra salariului tarifar brut. În tarile din europa, fondul de asigurari sociale se constituie din cotizatiile salariatilor, din contributia patronilor si subventii din partea statului.

Exemplu: în Austria 13% pentru companii

12% pentru salariati

statul subventioneaza orice deficit;

în Belgia 15% pentru companii

14% pentru salariati

statul subventioneaza orice deficit;

în Franta 20% pentru companii

16% pentru salariati

statul subventioneaza orice deficit;

în Elvetia 5% pentru companii

6% pentru salariati

se acorda subventii de 20% din pensiile pentru batrânete si 50% din

cele pentru invaliditate.

Formele de protectie sociala a cetatenilor prin asigurari sociale de stat sunt:

a) pensiile

b) trimiteri la tratament si odihna;

c) ajutor de somaj;

d) ajutor de integrare personala;

e) unele indemnizatii si ajutoare sociale precum si unele cheltuieli cu ocrotirea sanatatii.

Asa cum rezulta din declaratia lunara de asigurari sociale, o serie de cheltuieli ale asigurarilor sociale s efectueaza direct prin deducerea din contributia la asigurarile sociale pe care o datoreaza lunar si anume: indemnizatii de boala, de sarcina si lehuzie, de îngrijire a copilului bolnav, ajutoare pentru accidente de munca si pentru prevenirea îmbolnavirilor.

Principiile dreptului la pensie

îmbunatatirea raportului între pensii si salariul tarifar;

echitate sociala;

stimularea unei vechimi cât mai mari în munca;

cuantumul pensiei depinde de conditiile de munca si vechimea în munca;

justa corelare între pensia de invaliditate si pentru munca depusa si limita de vârsta;

instituirea pensiei suplimentare din contributia salariatilor;

unicitatea pensiei;

pensia nu este impozabila;

dreptul la pensie nu poate fi cedat;

dreptul la pensie nu se prescrie;

indexarea si majorarea periodica a pensiilor în functie de natura inflatiei

Pensiile de asigurari sociale sunt urmatoarele

pensia pentru munca depusa si limita de vârsta;

pensia pentru pierderea capacitatii de munca din cauza de accidente de munca sau boala profesionala;

pensia pentru pierderea capacitatii de munca în afara procesului de munca;

pensia de urmas si pensia suplimentara.

CURS 7

Pensia pentru munca depusa si limita de vârsta

Acordarea acestor pensii necesita îndeplnirea cumulativa a doua conditii: persoana sa fi îndeplinit vârsta când se considera ca nu mai exista capacitate normala de munca si sa aiba o anumita vechime în munca. Legislatia prevede anumite derogari de la normele generale, reducându-se vârsta si vechimea în munca în functie de gradul de munca, categoriile de personal, maternitate, particularitatile activitatii specifice sau de existenta unor handicapuri fizice.

Pensionarea se face la cerere sau din oficiu. Pensionarea la cerere se face pentru barbati la 60 ani cu vechimea în munca de minim de 30 ani, iar la femei la 55 ani cu vechimea în munca de 25 ani. Aceste persoane îsi pot continua activitatea si dupa emiterea deciziei de pensionare daca nu solicita punerea în aplicare.

Pensionarea din oficiu se face dupa împlinirea vârstei de 62 ani cu vechimea în munca de minim de 30 ani, iar la femei la 57 ani cu vechimea în munca de cel putin de 25 de ani. Pe baza cererilor salariatilor, agentii economici sau institutiile pot aproba ca aceste persoane sa îsi continue activitatea trei sau mai multi ani.

Derogari:

a) Pentru personalul muncitor din grupele I si II care au lucrat 20 de ani si 25 de ani are dreptul sa fie pensionat la 52 de ani pentru grupa I si 57 de ani pentru grupa a II-a la barbati si 50 de ani grupa I si 52 de ani pentru grupa a II-a la femei.Vârstele de pensionare se reduc numai cu ani întregi si nu pot fi mai mici de 50 de ani.

b) Personalul navigant din aviatia civila cu o vechime de 25 de ani - barbqati si 20 de ani femei se pot pensiona la cerere la vârsta de 50 de ani;

c) Unele categorii de personal artistic din grupa I de munca pot fi pensionate la 45 de ani barbatii si 40 de ani femeile;nevazatorii primesc pensia integrala pentru munca depusa la 50 de ani barbatii cu vachime de15 ani si 45 femeile cu vachime de 10 ani;

d) Minerii cu vechime de 20 de ani se pot pensiona indiferent de vârsta;

e) Salariatii din CFR cu vechime de 20 de ani intru-un loc de munca care se încadreaza pâna la 1 martie 1990 în grupa II de munca, pot fi pensionati la 52 de ani barbatii si 50 de anin femeile, iar la cerere, la vârsta de 50 de ani si la barbati si la femei;

f) Persoanele care nu au vechime integrala în munca, dar care au lucrat cel putin 10 ani primesc pensia dupa vârsta de 62 de ani la barbati si 57 de ani la femei, calculata propoortional cu numarul de vechime în munca;

g) Mamele cu vechime în munca de 20 de ani cu cel putin 3 copii pe care I-a crescut pâna la 5 ani sunt îndreptatite sa ceara pensionarea înainte de vârsta legala astfel: cu un an înainte pentru 3 copii,2 ani pentru 4 copii;

h) Reduceri ale vârstei de pensionare si ale vechimei în muncas-au acordat în anul 1990 în sensul de pensionare anticipata;

i) Personalul didactic se poate pensiona numai la încheierea anului scolar.

În grupa I de munca se include locurile de munca cu conditii foarte grele de munca sau vatamatoare sanatatii.

În grupa II de munca sunt conditii grele de munca (cai ferate, constructii).

Grupa III de munca cuprinde toate celelalte locuri de munca fara grad deosebit de periculozitate.

Pentru fiecare an lucrat în grupele I si II de munca se acorda un spor de vechime dfe 6 luni si respectiv 3 luni daca s-a lucrat 20 de ani si 25 de ani.

Pentru personalul navigant din aviatia civila cu vechime de cel putin 25 de ani barbatii si 20 femeile, la stabilirea pensiei, se ia în calcul o vechime suplimentara în rapor cu numarul orelor de zbor, de functia îndeplinita.

Cuantumul pensiei se determina pe baza procentelor din salariul mediu tarifar , procente diferentiate pe transe de salarii si grupe de munca, ce oscileaza între 85 si 54% din salariu. Pensia se calculeaza pe baza salariului mediu tarifar lunar pe o perioada de 5 ani consecutivi din ultimii 10 ani de munca luati la libera alegere a pensionarului. În determinarea bazei de calcul, la salariul tarifar se adauga sporul de vechime, de munca în subteran, indemnizatia de zbor, de lucru sistematic peste program, etc.

Între obiectivele prevazute de reforma asigurarilor sociale se numara marirea vechimii minime integrale de munca (35 de ani barbati si 30 de ani femeile) si baza de calcul a pensiei sa nu mai fie cinci ani consecutivi din ultimii zece, ci o durata de 20 de ani sau toata durata de viata activa a salariatului.

Vechimea în munca cuprinde timpul în care o persoana a fost încadrata si a activat pe baza unui contract de munca, perioada de timp pentru care s-au platit contributii pentru asigurarile sociale. Pensia pentru pierderea capacitatii de munca din cauza de accident de munca sau boala profesionala

Agentii economici, institutiile sunt obligati sa asigure angajatilor conditiile necesare pentru buna desfasurare a activitati si sa-si ia masuri de protectie a muncii în vederea înlaturarii si prevenirii cauzelor ce pot duce la diminuarea capacitatii de munca. Pensia se acorda angajatilor care, din cauza unor accidente de munca si-au pierdut total capacitatea de munca. Se asimileaza cu accidente de munca si accidente survenite în timpul deplasarii la si de la locul de munca. Persoanele care si-au pierdut capacitatea de munca datorita unor boli obisnuite au dreptul la pensie numai daca au o vechime în munca in raport cu vârsta. Aceasta pensie se acorda si militarilor în termen si elevilor si studentilor daca contracteaza invaliditatea în timpul efectuarii practicii profesionale. Invaliditatea reprezinta pierderea capacitatii de munca în mod definitiv sau pe o perioada lunga de timp.

În raport cu aceasta exista trei grade de invaliditate care dau dreptul la pensie:

--gradul I este atunci când se pierde complet capacitatea de munca si este necesara supravegherea si îngrijirea bolnavului de o alta persoana;

gradul II este atunci când se pierde complet sau în cea mai mare parte capacitatea de munca, dar individul se îngrijeste singur;

--gradul III este atunci când se pierde cel putin jumatate din capacitatea de munca si individul poate presta aceeasi munca cu nu program redus sau o munca mai usoara.

Încadrarea persoanelor în unul dintre aceste trei grade se face tinând cont de urmatoarele criterii: natura,gravitatea,particularitatile si evolutia bolii si influentele lor asupra capacitatii de munca, posibilitatile de recuperare a capacitatii de munca în raport cu munca prestata si alte elemente care pot conduce la agravarea sau stagnarea bolii.

Pensia corespunzatoare gradului I de invaliditate se stabileste astfel: pentru grupa î de munca înte 35-85% din salariu, pentru grupa II de munca 31-80%, pentru grupa III de munca 29-75%. Pensia corespunzatoare invaliditatii de gradul II este 85% din pensia corespunzatoare gradului I iar pensia corespunzatoare invliditatii de gradul III este 60% din pensia corespunzatoare gradului I de munca.

Pensionarii de invaliditate, cu exceptia celor nerevizuibili, sunt obligati sa urmeze programele recuperatorii pentru reintegrare, programe întocmite de organele specializate.

Pensia pentru pierderea capacitatii de munca în afara procesului de munca se acorda pentru gradele I, II si III de invaliditate si se stabileste pe baza procentelor din salariul tarifar împreuna cu sporurile salariale, diferentiat pe transe de salarii si ani de vechime, ajungând pentru invalizii de gradul I de la 27 la 70% din salariul tarifar.

Pensia de urmas se acorda copiilor si sotului supravietuitor daca la data decesului persoana respectiva era pensionar sau era salariat si îndeplinea conditiile pentru obtinerea pensiei. Copii au dreptul la pensie de urmas pâna la 16 ani, iar daca îsi continua studiile, pâna la terminarea lor, fara a depasi 25-26 ani. Pensia de urmas care se acorda nu poate fi folosita decât pentru îngrijirea si educarea copiilor, indiferent de persoana care o încaseaza. Sotia supravietuitoare este îndreptatita la pensie de urmas pe tot timpul vietii la împlinirea vârstei de 55 de ani daca a convietuit cu el cel putin 15 ani. Daca durata a fost mai mica, nu mai putin de 10 ani, pensia se calculeaza proportional cu numarul de ani. Pensia se acorda pe viata sotiei care a nascut mai mult de 4 copii si durata casatoriei a fost mai mare de 10 ani. Daca exista un singur urmas, pensia reprezinta 60% din pensia decedatului, daca exista 2 urmasi, pensia reprezinta 75% din pensia decedatului. Daca exista trei sau mai multi urmasi, pensia reprezinta 100%.

În cazul personalului CFR, pensia de urmas este 100% din pensia decedatului, indiferent de numarul urmasilor.

Pensia suplimentara a fost instituita în 1967 în România si are la baza principiul solidaritatii între persoanele asigurate. Prcentul de cotizare a fost 2%, în ultimii ani a fost 3% iar din februarie 1999 este de 5%.

Fata de timpul de cotizare, procentul de pensie suplimentara acordat este: pentru 5-10 ani 7% din salariu; pentru 10-25 ani 10% din salariu; 15-20 de ani 13% din salariu; 20-25 de ani 15% din salariu; peste 26 de ani 16% din salariu

Pensionarea anticipata cu reducerea limitei de vârsta

În România, prin legea 2 /1995 a fost instituita pensionarea anticipata cu caracter permanent în domeniul asigurarilor sociale. Beneficiaza de aceasta pensionare, prin reducerea limitei de vârsta cu cel mult 5 ani, someri cu vechime în munca de 30 de ani barbatii si 25 de ani femeile. Pensionarea se face la 55 de ani barbatii si 50 de ani femeile cu conditia ca persoanele în cauza sa fi beneficiat de ajutorul de somaj si de alocatia de sprijin. La pensia calculata se aplica un coeficient de 0,3% pentru fiecare luna care s-a redus vârsta de pensionare Si cu care se reduce pensia. Plata acestei pensii se suspenda pe perioada în care titularul realizeaza venituri din alte activitati profesionale.

În tarile dezvoltate, o mare parte a salariatilor opteaza pentru pensionarea anticipata chiar daca exista prevederile pensiei pentru prelungirea vechimei în munca.

În Austria pensionarea se face la 65 de ani barbatii cu vechime de 30 de ani si 60 de ani femeile cu vechime de 25 de ani .

În Franta pensionarea se face la 65 de ani barbatii cu vechime de 30 de ani si 60 de ani femeile cu vechime de 25 de ani .

În Germania pensionarea se face la 65 de ani barbatii cu vechime de 30 de ani si 60 de ani femeile cu vechime de 15 de ani .

În Ungaria pensionarea se face la 65 de ani barbatii cu vechime de 30 de ani si 60 de ani femeile cu vechime de 25 de ani .

Curs 8

Cheltuielile publice pentru obiectivele si actiunile economice, pentru protectia mediului si cercetare-dezvoltare

In cadrul cheltuielilor publice un loc aparte îl ocupa cheltuielile privind activitatea economica. Aceste cheltuieli sunt destinate finantarii regiilor autonome, societatilor comerciale cu capital de stat privat sau mixt, micilor întreprinzatori sau vizeaza actiunile sau obiectivele de importanta nationala.

Modalitatile de interventie a statului în acest domeniu difera de-a lungul evolutiei istorice a activitatii economice. înca din timpuri stravechi se considera ca statul trebuie sa încurajeze, prin toate mijloacele, productia pentru ca aceasta conducea la cresterea avutiei nationale. Contrar acestor tendinte, în epoca liberala se treceau pe plan secund preocuparile interventioniste ale statului, considerându-se ca ele nu se justifica în situatia slabiciunilor mecanismului de piata.

Mai aproape de zilele noastre, adeptii lui Keynes considerau ca interventia statului este indispensabila pentru a combate imperfectiunile pietei si pentru, mai ales, a conduce economia spre o crestere echilibrata si fara somaj. Ei sustin ca statul trebuie sa accepte responsabilitatea de a manevra nivelul cererii globale prin mijloace legate de politica fiscala, bugetara sau monetara.

Ajutoarele economice ale statului pentru sectorul economic au doua forme:

Ajutoare financiare directe, care sunt subventiile, investitiile, împrumuturile cu dobânda subventionata si ajutoarele pentru studii de marketing, de promovare a produselor.

Ajutoare financiare indirecte: avantajele fiscale (degrevarile fiscale) si împrumuturi garantate de stat.

Subventia este un ajutor nerambursabil al statului pe care acesta îl acorda agentilor economici în dificultate si a caror activitate este ineficienta. Subventiile se acorda atât pentru activitatile interne, cât si pentru export. Subventiile interne sau de functionare sau de exploatare acopera pierderile întreprinderilor respective cauzate în principal de diferenta dintre preturile si tarifele impuse de stat care nu acopera integral costurile de productie. Statul impune întreprinderilor publice practicarea anumitor preturi si tarife scazute în raport cu cheltuielile în scopul protectiei sociale a indivizilor sau a activitatilor agentilor economici. Aceasta situatie apare în agricultura, în transport, in domeniul energiei si gazului pentru consumatorul casnic de asemenea de subventii de exploatare beneficiaza si alte ramuri ale industriei.

Subventiile pentru export sunt importante pentru politica de promovare a exporturilor- maresc forta economica a produselor unei tari pe pietele externe, dar, în principiu, ele sunt criticate pentru ca pot conduce la aparitia unor perturbatii în rapoartele comerciale dintre tari. Astfel, acordul general pentru tarife vamale si comert ca organism international de comert prevede restrictii în utilizarea subventiilor la export. Ţarile în curs de dezvoltare se bucura de un regim preferential putând folosi subventiile de export în scopul dezvoltarii economice si a comertului urmarind restrângerea si eliminarea treptata a acestora.

Investitiile - un aport de capital din fondurile bugetare. În Franta, aceste "donatii de capital" au revenit transporturilor, energiei, siderurgiei, electronicii. Sunt finantate de la buget investitiile de interes national: constructii aerospatiale, transporturi si locuinte sociale.

Împrumuturile cu dobânda subventionata - se acorda din bugetul de stat sau alte fonduri speciale întreprinderilor publice sau private la împrumuturile cu dobânda subventionata suportata de la bugetul statului. În România s-au acordat astfel de credite prin Banca Agricola cu dobânzi subventionate de 15% pentru agentii economici din agricultura si pentru producatorii agricoli individuali pentru importul de masini agricole.

Avansurile rambursabile reprezinta o forma de ajutor financiar public prin care se acorda întreprinderii circa 20-50% din valoarea necesara realizarii actiunii de prospectare si prezentare în strainatate de produse noi. Acest avans se restituie bugetului de stat din încasarile obtinute la vânzarea în strainatate a noilor produse. În Franta s-a utilizat acest ajutor pentru promovarea unor produse aeronautice, navale.

Avantajele fiscale - ajutoare indirecte acordate de autoritatile publice agentilor publici cu scopul de a-I stimula si cointeresa în realizarea productiei sau activitatii economice pe care o desfasoara. Ele se mai numesc si cheltuieli fiscale pentru ca au un efect asemanator subventiilor si alocatiilor bugetare, ele sunt de fapt încasari fiscale la care statul renunta lasându-le la dispozitia agentilor economici.

Exemple:

Utilizarea amortizarii accelerate;

Reducerea impozitului pe profit pentru profitul reinvestit;

Reduceri fiscale în cazul societatilor mama pentru filialele înfiintate.

Se considera ca ajutoarele financiare publice sunt cele legate de reducerea obligatiilor fiscale. Ţarile dezvoltate au redus ajutoarele financiare directe (subventii si investitii) în favoarea degrevarilor fiscale.

Cheltuielile publice destinate finantarii actiunilor si obiectivelor economice se prezinta conform clasificatiei economice astfel:

Cheltuielile curente: subventii (cheltuieli de transfer, avansuri rambursabile, împrumuturi cu dobânda subventionata si cheltuieli financiare);

Cheltuieli de capital: investitii, acorduri de capital pentru modernizare si restructurarea întreprinderilor, locuinte sociale sau amenajari teritoriale.

În România dupa 1990, cheltuielile pentru actiuni economice au avut o pondere cuprinsa între 20-40% din bugetul general consolidat si o pondere de 8-16% din PIB.

Structura cheltuielilor publice pentru actiuni economice a fost în aceasta perioada urmatoarea:

Servicii publice, dezvoltari publice si locuinte;

Mediu si ape;

Industrie;

Agricultura si silvicultura;

Transporturi si telecomunicatii;

Alte actiuni economice.

În aceasta perioada cheltuielile pentru industrie si agricultura s-au redus treptat ca pondere în total, în timp ce cheltuielile pentru transporturi, telecomunicatii, servicii, dezvoltari publice locuinte au crescut. Pentru ca mediul înconjurator este un bun public, autoritatile publice, în statul dezvoltat, îl finanteaza pe principiul "cel care polueaza plateste"; sunt instituite astfel ecotaxe asupra energiei, pesticidelor, îngrasamintelor, benzinei cu plumb.

În România, desi aceste interventii ale statului nu si-au facut înca prezenta, exista insa cadrul legal prin prevederile Constitutiei din 1991 si ale Legii protectiei mediului din 1995. Astfel, în Constitutie se prevede ca statul trebuie sa asigure refacerea si ocrotirea mediului înconjurator, precum si mentinerea echilibrului ecologic. În cadrul reformei economice actuale se actioneaza si în directia protectiei mediului, tara noastra având numeroase probleme ecologice în domeniul calitatii apei, solului si aerului.

Cheltuieli publice pentru cercetare-dezvoltare

Activitatea de cercetare stiintifica reprezinta un factor de dezvoltare economico-sociala; stiinta si tehnologia sunt componentele de baza ale vietii moderne si ajuta statul în mod diferit în realizarea obiectivelor economice si sociale. Aceste cheltuieli îmbraca urmatoarele forme: cercetare fundamentala, de baza aplicativa, de dezvoltare ce corespund muncii de inovatie ce reprezinta activitatea de cercetare ce se bazeaza pe acumulari stiintifice si transferul rezultatelor acestora în economie si în societate.

Sursele de finantare ale cheltuielilor de cercetare-dezvoltare sunt: fondurile bugetare, fondurile industriei, prin contributiile agentilor economici, universitatile prin fondurile proprii si surse externe (ajutoare nerambursabile sau credite externe, fonduri ale comunitatilor europene).

In România, cercetarea stiintifica se afla în proces de restructurare bazat pe introducerea sistemelor competitive de finantare pe baza de programe.

Fondurile din bugetul statului se aloca pentru:

a) Finantarea în sistem competitiv a programelor de cercetare sub forma de "granturi" care este o forma specifica de finantare pe baze competitive a temelor de interes national;

b) Fondurile din bugetul statului se aloca pentru programe, temelor si activitatilor ce se continua pe mai multi ani;

c) Finantarea în sistem institutional a unitatilor de cercetare ca institutiile publice;

d) Cofinantarea, care presupune alocatii bugetare în completarea surselor proprii ale institutiilor de cercetare.

De exemplu, sursele de finantare ale Academiei Romane:

Bugetul de stat (o cota din fondul alocat pentru cercetare-dezvoltare);

Sponsorizari si donatii destinate expres granturilor Academiei romane;

Venituri proprii ale institutiei;

Finantari externe.

Sistemul resurselor financiare publice

Continutul si alocarea resurselor financiare publice

Economia moderna este caracterizata de fenomenul cresterii mai rapide a necesarului de resurse decât a posibilitatilor de procurare a acestora. Resursele au un caracter limitat, în timp ce cererea de resurse prezinta o accentuata tendinta de crestere. Resursele, în general, sunt elemente ale bogatiei unei tari. Resursele provenind din PIB la care se adauga importurile sunt folosite pentru consum, formarea bruta a capitalului si pentru export.

Alaturi de resursele materiale, umane, valutare si informationale, un rol deosebit îl au resursele financiare. Resursele financiare reprezinta totalitatea mijloacelor banesti necesare realizarii obiectivelor economice si sociale într-un interval de timp. Resursele financiare la nivel national cuprind ansamblul resurselor financiare ale autoritatilor si institutiilor publice, resursele întreprinderilor publice si private, resursele organismelor fara scop lucrativ, precum si resursele populatiei. Având în vedere distinctia dintre finantele publice si cele private se pune problema raportului dintre resursele financiare ale societatii si resursele financiare publice. Acesta este un raport ca de la întreg la parte pentru ca resursele financiare ale societatii au o sfera de cuprindere mai larga în care se cuprind si resursele financiare publice cu caracter autonom. Resursele financiare publice împreuna cu cele private formeaza resursele financiare ale societatii.

În teoria finantelor publice se considera ca alocarea efectiva a resurselor între sectorul public si cel privat determina o anumita proportie, între acestea putându-se accepta ca alocarea resurselor este optima daca cerintele consumatorilor de resurse sunt satisfacute la nivel maxim prin intermediul sectorului privat si a celui public. Cerintele populatiei de resurse din sectorul privat si public sunt puse în evidenta prin curbe de indiferenta în care consumul public si privat de resurse este egal .

Gradul de bunastare sociala, de satisfactie sau utilizare a resurselor financiare se diminueaza daca nu exista echilibru între consumul de resurse publice si cel de resurse private.

Structura resurselor financiare publice

Cererea de resurse financiare publice este determinata de nevoile si evolutia cheltuielilor publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse la un moment dau este influentata de un ansamblu de factori cum sunt cei economici, monetari, sociali, demografici, politici si de natura financiara. Existenta unei multitudini de factori de influenta a condus la diversificarea structurii resurselor financiare.

Din punct de vedere al continutului lor economic, principalele categorii de resurse financiare publice sunt:

Prelevarile cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contributii);

Resurse de trezorerie;

Resurse din împrumuturi publice;

Finantarea prin emisiune monetara fara acoperire.

Cea mai mare mai mare parte a resurselor financiare o constituie veniturile cu caracter fiscal. Resursele de trezorerie intervin pentru acoperirea temporara a deficitului curent al bugetului de stat, pentru acoperirea golurilor de casa înregistrate de bugetele locale si a deficitelor temporare ale bugetelor fondurilor speciale.

Trezoreria generala a statului este un organism specializat prin intermediul caruia se efectueaza operatiile de încasari si plati în contul tuturor categoriilor de bugete ce intra în alcatuirea bugetului general consolidat, precum si în contul institutiilor publice care, potrivit reglementarilor legale, se administreaza în regim extrabugetar. Resursele financiare provenind din împrumuturi publice se gestioneaza prin sistemul trezoreriei statului. împrumuturile interne si externe reprezinta un mijloc de acoperire a deficitului bugetar pe termen lung, si nu pentru gol temporar de casa pentru care se folosesc resursele de trezorerie.

Emisiunea baneasca fara acoperire ca mijloc de finantare a deficitului bugetar este posibila, dar, în acelasi timp, are efecte negative: pe de o parte un nivel ridicat al inflatiei antreneaza o sporire a veniturilor fiscale, în special a celor indirecte si, pe de alta parte, inflatia determina diminuarea relativa a obligatiilor de plata ale statului, îndeosebi în datoria publica când rata dobânzii la împrumuturile de stat este devansata de rata cresterii pretului.

CURS 9

Sistemul resurselor financiare publice

Privita prin prisma bugetului general consolidat, structura resurselor financiare publice include:

resursele financiare ale bugetului de stat, din care fac parte veniturile curente de tipul impozitelor, taxelor, veniturilor nefiscale precum si veniturilor de capital;

resursele financiare ale asigurarilor sociale de stat provenind din contributiile pentru asigurarile sociale;

resursele financiare cu destinatie speciala constând din contributii ce alimenteaza fondurile speciale;

resursele financiare ale bugetelor administrativ-teritoriale cum sunt: impozitele, taxele, veniturile nefiscale cu caracter local.

În functie de ritmicitatea încasarii lor la buget, resursele financiare publice formeaza doua categorii: resurse ordinare sau curente si resurse extraordinare sau întâmplatoare. În functie de provenienta, resursele financiare se grupeaza în resurse interne si externe. În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice în conformitate cu structura sistemului bugetar. Potrivit legii finantelor publice, resursele financiare publice se gestioneaza si se constituie printr-un sistem unitar de bugete, si anume: bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale, bugetele locale, bugetul fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului si bugetele altor institutii publice cu caracter autonom.

Principalele categorii de resurse publice sunt urmatoarele:

resursele bugetului de stat care cuprind veniturile curente si veniturile din capital; veniturile curente pot fi fiscale si nefiscale; veniturile fiscale apar sub forma de impozite directe si indirecte.

resursele bugetului asigurarilor sociale care cuprinde veniturile fiscale si nefiscale; veniturile fiscale apar sub forma de: contributii la asigurarile sociale si alte contributii.

resursele bugetelor locale care cuprind:

venituri proprii: fiscale si nefiscale;

cote si sume defalcate din venituri ale bugetului de stat;

cote aditionale la unele venituri ale bugetului de stat si bugetelor locale;

transfer cu destinatie speciala de la bugetul de stat.

4. resursele fondurilor speciale-contributii fixate la aceste bugete.

Natura economica, marimea si rolul veniturilor bugetare sunt determinate de trasaturile orânduirii social-economice si de stat, de formele de proprietate asupra mijloacelor de productie, de categoriile sociale ale populatiei, de actiunea legilor economice, precum si de prerogativele statului în tipul de economie.

Sistemul veniturilor bugetare reprezinta totalitatea veniturilor ce alimenteaza bugetul de stat si bugetele locale. Veniturile bugetului statului formeaza un sistem unitar deoarece toate exprima relatii financiare ce, dupa încasarea lor, îsi pierd individualitatea substituie cheltuieli pentru înfaptuirea actiunilor sociale, culturale, de dezvoltare. Veniturile statului prezinta importanta nu numai ca sume ce alimenteaza bugetul ci si prin influenta pe care o exercita asupra activitatii economice si sociale a tarii. Impozitele si taxele pot frâna sau pot încuraja anumite activitati economice si sociale, cresterea sau scaderea consumului, impulsionarea sau limitarea importurilor sau exporturilor.

Impozitul este un instrument de interventie a statului în activitatea economica si sociala. Pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare economica si sociala a tarii este necesar ca bugetul sa fie alimentat sistematic cu veniturile corespunzatoare. Marimea veniturilor bugetare este determinata, pe de o parte de capacitatea surselor de venituri si de necesitatea autofinantarii si, pe de alta parte de sarcinile bugetului de stat în ceea ce priveste finantarea actiunilor social culturale, finantarea cheltuielilor cu ordinea publica, cu apararea nationala, etc.

Cuantumul veniturilor bugetare nu se poate determina numai pe baza cresterii PIB, ci si pe baza raportului dintre acumulare si consum. Deci, la stabilirea veniturilor bugetare, trebuie sa se aiba în vedere modele folosite pentru distribuirea si redistribuirea PIB în scopul stimularii dezvoltarii economice si sociale. Sistemul veniturilor bugetului de stat trebuie sa fie conceput asa încât cât sa stimuleze activitatea eficienta a agentilor economici în îndeplinirea indicatorilor economici si cantitativi , realizarea reproductiei sociale, dezvoltarea echilibrata a ramurilor economice si dezvoltarea echilibrata în profil teritorial.

Principiile generale ale impunerii

Stabilirea impozitului de plata are o latura politica (ca instrument de interventie a statului) si una de ordin tehnic ( latura ce priveste metoda de determinare a bazei impozabile). Sub aspect politic, orice impozit trebuie sa raspunda unor cerinte si sa concorde o anumite principii. Aceste principii au fost pentru prima data formulate de reprezentantii politicii clasice din secolele XVIII-XIX si sunt urmatoarele:

justetea impunerii sau echitatea fiscala- consta în faptul ca platitorii trebuie sa plateasca impozite pe cât posibil în functie de veniturile pe care le realizeaza. Acest principiu presupune impunerea diferentiata a veniturilor si a averii, precum si stabilirea unui venit minim neimpozabil. Impunerea trebuie sa fie generala, adica trebuie sa cuprinda toate clasele si paturile sociale care realizeaza venituri din aceeasi sursa sau care poseda un anumit tip de avere;

certitudinea impunerii, potrivit careia marimea impozitelor datorate statului de fiecare persoana fizica sau juridica trebuie sa fie certa si nu arbitrara. Adica sa fie determinata si nu aprioric stabilita. Principiul certitudinii reclama ca termenele, modalitatile si sumele de plata sa fie clare pentru fiecare platitor;

comoditatea perceperii impozitelor- impozitele trebuie sa fie percepute la termenele si dupa o procedura cât mai convenabila pentru platitor;

randamentul impozitelor- sistemul fiscal trebuie sa faca posibila încasarea veniturilor cu cheltuieli cât mai mici, adica aparatul fiscal trebuie sa fie cât mai putin costisitor si, în activitatea sa, sa nu stinghereasca activitatea contribuabililor si sa nu-i îndeparteze de la activitatile lor generatoare de venituri impozabile.

Notiunea de impozite si taxe

Impozitul este o categorie istorica, aparuta o data cu statul si strâns legata de acesta. El este plata baneasca obligatorie, generala si definitiva efectuata de persoane fizice si juridice la bugetul de stat în cuantumul si în termenele prevazute de lege. Impozitul nu presupune obligatia din partea statului de a presta platitorului un echivalent, de aceea are un caracter definitiv, nerambursabil. El este o componenta a circuitului economic si îndeplineste trei functii:

functia economica ca element component al mecanismului economic financiar;

functia financiara, prin care se asigura veniturile bugetare;

functia social- politica, prin care se redistribuie unele venituri prelevate de la contribuabili catre alte grupuri de contribuabili în mod indirect prin efectuarea de cheltuieli bugetare.

Taxele sunt plati efectuate de persoane fizice si juridice, de regula, pentru serviciile prestate acestora de catre stat. De exemplu: taxele vamale se percep pentru vamuirea marfurilor, taxele de timbru se percep pentru actul justitiei. Unele taxe sunt impozite, pastrând numai denumirea de taxe: taxa asupra mijlocului de transport în functie de capacitatea cilindrica a acestuia, TVA, accizele.

Deosebirile dintre impozite si taxe:

din punct de vedere al cuantumului, impozitul depinde volumul veniturilor impozabile, pe când taxa depinde de costul serviciului prestat;

din punct de vedere al termenului de plata, impozitele sunt periodice, pe când taxele sunt platite în momentul solicitarii sau efectuarii prestatiei respective.

Elementele actului normativ ce instituie veniturile bugetare

Fiecare impozit sau taxa trebuie sa aiba o reglementare juridica pentru a financiar platite la bugetul de stat. Rezulta ca ele nu pot financiar prevazute în clasificatia bugetara daca nu au fost reglementate de lege. Institutia impozitelor si acelorlalte venituri bugetare este un drept al statului exercitat prin organul puterii executive prin Parlament si, în unele cazuri, de catre Guvern. Unele impozite si taxe locale pot financiar instituite prin hotarâri ale consiliilor locale, ale unitatilor administrativ-teritoriale locale.

Legea finantelor publice statuteaza, ca organ de decizie în domeniul finantelor, Parlamentul. Pe baza legilor adoptate de Parlament, Guvernul adopta hotarâri prin care se stabilesc, de regula, normele metodologiei de lucru. În baza abilitarii primite prin lege, Guvernul poate emite ordonante prin care se instituie impozite dar acestea se supun dezbaterii si adoptarii de catre Parlament. În temeiul legilor, al hotarârilor de Guvern si al ordonantelor, Ministerul Finantelor poate emite ordine si norme metodologice de aplicare a acestora.

Orice act normativ prin care se instituie un impozit cuprinde urmatoarele elemente: denumirea impozitului, platitorii, suportatorii, obiectul impozitului, sursa impozitului, modul de impunere si percepere, unitatea de impozitare, cotele de impozitare, termenele de plata, eventualele înlesniri de plata, responsabilitatile si drepturile platitorilor, precum si sanctiunile corespunzatoare neîdeplinirii obligatiilor de plata. Denumirea venitului bugetar reliefeaza natura economica a impozitului respectiv.

Platitorul sau subiectul este persoana fizica sau juridica obligata prin lege sa plateasca impozit. Calitatea de platitor sau contribuabil presupune realizarea de venituri sau posedarea de bunuri impozabile. De asemenea, sunt cerute pentru calitatea de platitor, anumite conditii a financiar îndeplinite de acesta: pentru persoanele juridice sa aiba personalitate juridica si cod fiscal atribuit; pentru persoanele fizice, platitorul trebuie sa fie un cetatean liber, sa fie în deplinatatea facultatilor mintale, sa aiba autorizatie si un domiciliu.

Suportatorul (destinatarul) este acea persoana care suporta impozitul. De regula, acesta coincide cu platitorul, dar sunt si cazuri de exceptie: TVA la comertul cu amanuntul-platitorul este agentul economic si suportatorul este consumatorul, în cazul comertului EN-GROS , platitorul este comerciantul EN-GROS si suportatorul este comerciantul cu amanuntul.

Obiectul impozabil consta în materia sau elementul care se impoziteaza (profitul, salariul, venitul realizat din activitati independente, acte si fapte juridice). Trebuie mentionat ca, de regula, se aplica principiul unicitatii potrivit caruia un obiect impozabil se impune o singura data. Obiectul impozabil, determinat concret calitativ si cantitativ, formeaza baza impozabila.

Determinarea bazei impozabile necesita doua operatiuni: identificarea obiectului impozabil si stabilirea naturii economice (determinarea calitativa) si evaluarea sau masurarea obiectului impozabil cantitativ pe o anumita perioada.

Baza impozabila se exprima în unitati banesti, dar uneori si în unitati de masura naturale. Pentru impozitele indirecte, baza impozabila este valoarea marfurilor vândute sau a serviciilor prestate. Sursa platii o constituie mijloacele din care se plateste, de fapt, impozitul. În unele cazuri, obiectul impozabil si sursa impozitului sunt identice (impozitul pe profit, salarii).

Curs10

În afara principiilor afirmate de clasicii economiei politice privind echitatea fiscala, certitudinea impunerii, comoditatea impunerii si randamentul impozitelor, practica fiscala cunoaste si principii de politica financiar-fiscala, economica-fiscala si social politice. Astfel, politica fiscala în domeniul fiscal urmareste ca orice impozit introdus sa aiba un randament ridicat, sa fie stabil si elastic. Pentru ca un impozit sa aiba un randament fiscal ridicat se cer a financiar îndeplinite mai multe conditii:

a) impozitul sa aiba un caracter universal, sa fie platit de toate persoanele care obtin venituri din aceeasi sursa sau poseda acelasi gen de avere si se supine impozitarii toata masa impozabila.;

b) sa nu existe posibilitati de sustragere de la impunere;

c) volumul cheltuielilor pentru stabilirea masei impozabile si perceperea impozitelor sa fie redus;

Un impozit este considerat stabil atunci când randamentul sau ramâne constant de-a lungul întregului ciclu economic, cu alte cuvinte randamentul unui impozit nu trebuie sa sporeasca prin cresterea volumului productiei si a veniturilor în perioadele favorabile ciclului economic si nici sa nu scada în perioadele de criza si presiune a ciclului economic.

Elasticitatea impozitului presupune ca acestea sa poata fi adaptat în permanenta necesitatilor de venituri ale statului, adica, daca se înregistreaza o crestere a cheltuielilor bugetare, este necesar ca impozitul sa poata financiar majorat în mod corespunzator si invers. Din practica fiscala a diferitelor tari rezulta ca elasticitatea impozitului actioneaza mai ales în sensul majorarii. O alta problema de politica financiara este problema numarului si a felului sau tipului impozitelor utilizate pentru procurarea veniturilor statului. Un sistem fiscal trebuie apreciat de fiecare data prin prisma tuturor consecintelor sale pe plan economic, financiar, social, si nu numai în functie de numarul impozitelor aplicate.

Din punct de vedere al aplicarii principiilor de politica economica, statul urmareste, prin introducerea unui impozit, mai multa obiective: procurarea de venituri necesare acoperirii cheltuielilor publice Si folosire impozitului ca instrument de impulsionare a dezvoltarii unor ramuri sau subramuri economice, de stimulare ori reducere a productiei sau a consumului unor marfuri de extindere a exportului sau de restrângere a importului. De asemenea, impozitele pot fi instrumente în extinderea relatiilor comerciale cu strainatatea prin restituirea partiala sau totala a impozitelor indirecte aferente marfurilor exportate sau reducerea taxelor vamale percepute de stat la importul anumitor marfuri.

Este adesea folosita si politica de reducere a impozitului aferent profitului neinvestit pentru stimularea investitiilor. Principiile social-politice ce pot interveni în sistemul fiscal se refera la posibilitatea ca partidul de guvernamânt sa urmareasca o politica fiscala în concordanta cu interesele categoriilor si gruparilor sociale pe care le reprezinta. În cadrul acestei categorii se înscriu si facilitatile acordate contribuabililor cu venituri reduse si a celor care au un anumit umar de persoane în întretinere.

Impozitele sunt folosite si pentru limitarea consumului unor produse care au consecinte daunatoare asupra sanatatii. Totodata, în unele tari, se practica un impozit special în sarcina celibatarilor si a persoanelor casatorite fara copii pentru a influenta cresterea natalitatii.

Rata fiscalitatii: prin intermediul impozitului o parte importanta din PIB se concentreaza la dispozitia statului. Atât din punct de vedere politic cât si din punct de vedere economic, financiar si social prezinta un interes major, dimensionarea partii din PIB preluata la dispozitia statului prin intermediul impozitelor. Asa se explica faptul ca, în general, ratei fiscalitatii i se acorda o mare atentie. Rata fiscalitatii se calculeaza ca raport între totalul veniturilor fiscale si PIB, iar factorii care diferentiaza rata fiscalitatii in diferite tari pot fi externi cât si interni sau proprii sistemului fiscal respectiv.

Factorii exteriori pot fi: nivelul PIB pe locuitor în functie de prioritatile stabilite de autoritatile publice competente în cea ce priveste destinatia resurselor financiare concentrate la dispozitia statului. Factorii interni sunt: scara progresivitatii cotelor de impunere; modul de determinare a masei impozabile.

Se constata, indiferent de acesti factori, ca tarile dezvoltate au o rata a fiscalitatii mai ridicata decât cele în curs de dezvoltare. De exemplu, în Germania, rata fiscalitatii este de 22-25% din PIB, în SUA este de 20-23% din PIB iar în Japonia este de 15-22% din PIB.

Modul de impunere si percepere a impozitelor cuprinde masurile si metodele succesive folosite de organele financiare pentru stabilirea, constatarea, evaluarea materiei impozabile, determinarea cuantumului impozitului si perceperea acestuia, adica încasarea efectiva a cestuia.

Metodele de evaluare a materiei impozabile sunt, dupa experienta financiara a mai multor tari, urmatoarele:

metoda evaluarii indirecte. În cadrul acestei metode se pot folosi urmatoarei cai de realizare:

evaluarea pe baza indicilor externi a materiei impozabile si se folosesc pentru impozitele de tip real (impozit financiar, pe cladire);

evaluarea forfetara în care organele financiare stabilesc o anumita valoare a materiei impozabile de acord cu subiectul impozabil;

evaluarea administrativa care consta în evaluarea materiei impozabile de organele financiare pe baza datelor de care dispun (a declaratiilor si a rolului fiscal instituit de organele financiare);

metoda evaluarii directe poate folosi doua cai de determinare a bazei impozabile:

evaluarea pe baza documentelor de raportare ale platitorilor (bilant fiscal sau declaratie de impunere); desi este larg utilizata, aceste metode prezinta inconvenientul ca declaratiile nu sunt întotdeauna sincere, iar secretul operatiunilor comerciale îngreuneaza controlul efectuat de organele financiare.

evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane care are datoria, prin lege, sa o faca. Se foloseste pentru stabilirea veniturilor proprietarilor de imobile închiriate si de asemenea pentru stabilirea impozitului pe salarii.

Metoda normativa de evaluare a bazei impozabile consta în determinarea bazei impozabile de legea care reglementeaza impozitele, respectiv stabilirea veniturilor impozabile normate. Astfel, legiuitorul a avut în vedere si cheltuielile efectuate de contribuabil cu realizarea veniturilor. Aceste metode se folosesc pentru impozitarea pe hectar diferentiat pe grupe de fertilitate si culturi pe animal iar veniturile obtinute în plus peste cele normate sunt neimpozabile.

Perceperea sau încasarea impozitului s-a generalizat de mai multe decenii prin încasarea de organele financiare ale statului. Procedeele de încasare pot fi: plata directa ( impozitelor pe profit, TVA, impozite si taxe locale), stopajul la sursa( impozitul pe salarii), impunere si debitare (impozitul pe venitul global), aplicarea de timbre fiscale pentru diferite actiuni în justitie(recipisa chitanta, CEC).

Organele financiare pot încasa impozitele de la platitori pe doua cai: fie contribuabilul trebuie sa achite din proprie initiativa suma datorata bugetului de stat si aceste impozite se numesc portabile si constituie majoritatea impozite directe si indirecte datorate de contribuabil, fie organul fiscal se deplaseaza la sediul platitorului pentru a încasa impozitele si se numesc cherabile si sunt debitele fiscale ce se încaseaza prin agentii fiscali ai organelor fiscale.

Unitatea de impunere este un alt element al impozitului pentru salarii, unitatea de impunere este cea monetara, pentru impozitul pe cladiri este metrul patrat iar pentru impozitul agricol este hectarul.

Cota de impunere este suma sau procentul ce se aplica bazei impozabile sau este impozitul aferent unicitatii de impunere. Cotele de impozitare pot fi cote fixe (în suma fixa sau forfetare) si procentual care pot fi proportionale, progresive si regresive. Cele progresive pot fi verticale(simple sau compuse) si orizontale.

Cotele fixe sunt stabilite în suma fixa, egala, neschimbata, independenta de marimea venitului impozabil, de averea si situatia platitorului. Se utilizeaza în bazele impozabile si sunt exprimate în unitati naturale (calculului impozitului agricol pe hectar), la determinarea impozitului forfetar datorat de anumiti comercianti.

Cotele procentuale proportionale sunt acelea al caror procent ramâne neschimbat, constant indiferent de marimea obiectului impozabil.

Cotele procentuale progresive cresc pe masura cresterii venitului impozabil (progresivitate orizontala la veniturile impozabile egale ca marime, cota de impozit este diferita în functie de natura impozitului si de platitor; progresivitatea verticala consta în aceea ca cota de impozitare creste pe masura cresterii veniturilor, precum si în functie de natura venitului impozabil.

Cotele regresive nu sunt specifice economiei noastre; ele se micsoreaza pe masura cresterii venitului impozabil în scopul stimularii productiei si al încurajarii platitorilor de a declara cu sinceritate veniturile impozabile. Termenele de plata arata când si cum (integral sau partial) trebuie sa se plateasca impozitul. Termenele sunt stabilite prin lege. Înlesnirile acordate la plata fac parte din masurile de politica economica si cuprind: scutiri, reduceri, compensari, restituiri de sume platite în plus, amânari la plata si esalonari la plata.

Raspunderea platitorului

Platitorii sunt raspunzatori de plata impozitelor si taxelor, precum si de respectarea legilor si reglementarilor fiscale, adica sunt raspunzatori nu numai de plata integrala si la timp a impozitelor, ci si de modul de determinare a bazei impozabile si a impozitelor. Raspunderea administrativa poate fi atrasa si concretizata în materie de obligatii fiscale sub forma contraventiilor si a majorarilor de întârziere. Contraventiile, în domeniul fiscal, sunt acele fapte si omisiuni cu un grad mare de periculozitate sociala, mai redus decât infractiunea. Ele se constata de catre organele de drept în baza reglementarilor speciale privind impozitele si taxele sau a unor reglementari cu caracter general privind contraventiile.

De regula, actele normative califica faptele sau omisiunile drept contraventii sau infractiuni. Astfel, organele fiscale sunt chemate numai a constata asemenea încalcari si nu a califica faptele sau omisiunile drept contraventii sau infractiuni.

Majorarile de întârziere pentru neplata la termen a impozitelor si taxelor se aplica în scop de constrângere la plata a platitorilor si se calculeaza dupa expirarea scadentei prevazute ca data limita de varsare a acestora la buget.

Clasificarea veniturilor fiscale

Dupa modul cum sunt asezate si încasate impozitele pot fi: directe si indirecte

Impozitele directe sunt cele care se percep periodic, lunar sau anual, direct si nominal de la persoanele fizice si juridice pe baza venitului constatat sau a supravalorii bunurilor ce le apartin (impozit/profit, impozit/salarii, impozit/cladiri, impozit agricol). Impozitele directe se clasifica în impozite reale si personale.

Impozitele reale se caracterizeaza prin aceea ca se aseaza asupra obiectelor materiale(imobile, salarii, profit), indiferent de situatia personala a platitorului; ele se mai numesc impozite obiective sau pe produs.

Impozitele personale se caracterizeaza prin aceea ca au în vedere situatia personala a subiectului impozabil si se aseaza asupra veniturilor sau averii acestuia; ele se mai numesc si impozite subiective.

Impozitele indirecte sunt impozite ce se încaseaza prin pretul marfurilor odata cu vânzarea lor, fiind numite si impozite pe cheltuieli (TVA, accize, taxe vamale). Din punct de vedere al materiei impozabile, ele pot fi pe venit, pe avere si pe cheltuieli. Din punct de vedere al provenientei avem venituri bugetare care provin de la regii autonome, societati comerciale cu capital de stat si institutii publice (impozit/profit, TVA, contributii la asigurarile sociale, venituri din vânzarea unor bunuri ale statului, etc).

Încasarea veniturilor bugetare de la regiile autonome, societati comerciale cu capital de stat si institutii publice nu duce la schimbarea formelor de proprietate asupra acestor resurse banesti; ele ramân mai departe în proprietatea statului, dar trec de la proprietatea privata a statului la cea publica. Veniturile bugetare care provin de la unitatile si organizatiile cooperatiste sunt: impozitul pe profitul cooperatiei mestesugaresti, impozitul pe venitul asociatiilor agricole, TVA aferenta acestor domenii. Mobilizarea acestor venituri la bugetul statului atrage dupa sine si schimbarea formei de proprietate, si anume: de la proprietatea cooperatista la cea publica a statului.

În cazul veniturilor bugetare ce se încaseaza de întreprinderi mixte, private si întreprinzatorii particulare are loc schimbarea formei de proprietate de la cea privata a acestor întreprinderi la cea a statului.

Veniturile bugetare ce se încaseaza de la populatie constau în: impozit/salarii, impozit/venituri agricole si impozit/venitul global.

Veniturile care provin din împrumuturi externe se clasifica ,dupa apartenenta veniturilor bugetare la verigile sistemului bugetar, în:

Venituri care alimenteaza bugetul de stat: impozit/salarii, impozit/profit, TVA;

Venituri care alimenteaza bugetele locale: impozit/cladiri, taxa asupra terenurilor, taxa asupra mijloacelor de transport si impozitul pe venitul global;

Venituri care alimenteaza bugetul asigurarilor sociale: contributia la asigurarile sociale, pensia suplimentara, somajul.

CURS 11

Clasificarea impozitelor:

dupa scopul urmarit, impozitele sunt:

financiare sau fiscale-au drept scop atragerea la buget de resurse financiare;

de ordine-au drept scop redresarea unor activitati sau inhibarea unor tendinte inadecvate.

dupa frecventa cu care se realizeaza, impozitele pot fi:

permanente sau ordinare;

incidentare sau extraordinare

dupa institutiile care le administreaza:

în statele de tip federal:

a) impozite federale

b) impozite ale statelor membre ale federatiei;

c)impozite locale ale unitatilor administrativ-teritoriale ale statului, ale colectivitatilor locale.

În statele de tip unitar

a) impozite ale administratiei centrale de stat;

b) impozite locale ale unitatilor administrativ-teritoriale de stat.

În România, potrivit clasificatiei veniturilor bugetului de stat, veniturile bugetare si respectiv impozitele apar grupate dupa cum urmeaza:

Capitolul 1--pentru bugetul de stat:

A)venituri fiscale, din care:

A1) impozite directe, din care:

impozit pe profit;

impozit pe salarii;

impozit pe dividende;

majorarile de întârziere aferente.

A2) impozite indirecte, din care:

TVA;

accize;

taxe vamale;

alte impozite indirecte: taxe de eliberare de licente sau autorizatii de functionare, taxe de timbru si majorari si penalitati aferente.

B) venituri nefiscale:

varsaminte din profitul net al regiilor autonome;

varsaminte de la institutiile publice din care: taxe de metrologie, taxe pentru brevete, inventii, si înregistrarea marcilor de fabrica, taxe pentru prestatiile si serviciile efectuate de capeteniile de port sau pentru eliberarea autorizatiilor de transport cu autovehicule în trafic international, taxe consulare, taxe de laborator(altele decât cele sanitare), taxe pentru protectia mediului, taxe pentru obtinerea autorizatiilor în domeniul audiovizualului, taxe încasate de comisia nationala de valori mobiliare, venituri din chiriile imobilelor proprietate de stat ;

diverse venituri: venituri din amenzi, venituri din concesiuni si încasari din valorificarea bunurilor confiscate de stat.

C) venituri din capital:

venituri din valorificarea unor bunuri ale statului si acestea sunt fie din valorificarea unor bunuri ale institutiilor publice, fie din valorificarea stocurilor materiale din rezervele nationale si de mobilizare;

venituri din rambursarea împrumuturilor acordate unor obiective aprobate prin conventii bilaterale si interguvernamentale externe sau a unor obiective interne.

Capitolul 2-pentru bugetele locale:

Venituri curente, din care:

A) venituri fiscale, din care:

A1) impozite indirecte:

1. impozitul pe profit al societatilor comerciale de subordonare locala;

2. impozite si taxe de la populatie, din care avem: impozitul pe venitul global, impozitul pe cladiri detinute de persoanele fizice, taxa asupra mijloacelor de transport detinute de persoanele fizice, taxe de timbru asupra succesiunilor;

3. taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat;

4. impozitul pe cladiri si terenuri ocupate de cladiri si alte constructii de la persoane juridice;

5. taxa asupra mijloacelor de transport detinute de persoane juridice;

6. impozitul pe venitul agricol;

7. alte impozite directe: impozitul pe veniturile realizate de persoanele fizice si juridice nerezidente.

A2) impozite indirecte locale: impozitul pe spectacole si taxele pe timbru de la persoanele juridice.

B) venituri nefiscale:

varsaminte din profitul net al Regiilor Autonome;

varsaminte de la institutiile publice locale, din care: taxe pentru examinarea conducatorilor de autovehicule si eliberarea permiselor de conducere, venituri din chirii ale imobilelor sau terenurilor proprietate de stat în administratia locala;

diverse venituri din amenzi, din concesiuni si încasari din bunuri confiscate si valorificate potrivit legii.

C) venituri din capital: venituri din valorificarea unor bunuri ale statului, si anume: valorificarea unor bunuri ale institutiilor publice locale si venituri din vânzarea locuintelor construite din fondurile statului.

Impozitele directe

Impozitele directe constituie cea mai veche forma de impunere; ele sunt nominative, reglementate în functie de marimea venitului impozabil; au termene de plata stabilite si cunoscute în prealabil ( lunar sau anual ).Avantajele acestui impozit, din punct de vedere al statului, sunt acelea ca reprezinta un venit sigur pentru stat, si fiind reglementate periodic, sunt usor de calculat si de încasat. Prezinta, însa, si dezavantajul ca nu sunt agreate platitorilor care considera ca nu ar fi productive datorita constantei si periodicitatii lor.

Impozitele directe sunt reale si personale. Impozitele reale considera bunul sau obiectul, asupra caruia se aseaza impozitul, ca fiind cel ce produce veniturile impozabile ( de exemplu: terenul sau cladirea este obiect impozabil pentru impozitele reale ). Impozitul funciar a creat inechitati în aplicarea lui pentru ca terenurile aveau o fertilitate diferita si randament diferit, dar datorau un impozit egal pe suprafata de teren. Ulterior, s-a introdus cadastru ce reprezinta un registru ce contine descrierea si inventarierea terenurilor din fiecare localitate cu valoarea fiecarei parcele de teren, cu randamentul acestora, registrul constituind "starea civila a terenurilor".

Impozitele de tip real se practica si în zilele noastre, astfel, într-o serie de tari în curs de dezvoltare exploatatiile agricole sunt supuse unui impozit de tip real. Astfel, sarcina fiscala este dimensionata în functie de suprafata de teren, de cantitatea de îngrasaminte folosita, de valoarea materialelor procurate sau de lucrarile de irigatii efectuate. În România, impozitul funciar a fost suspendat pâna în ianuarie 2000.

Rezulta ca, în cazul impozitelor reale, nu se ia în considerare produsul net, valoarea reala a obiectelor impozabile, ci produsul brut sau cel mediu, ceea ce îi avantajeaza pe micii producatori care nu au conditii de a realiza un venit mai mare decât cel mediu (luat în calculul de impozitare).

Trecerea de la impozitele de tip real la cele de tip personal s-a facut treptat, astfel, în unele tari acest lucru s-a realizat în a II-a jumatate a secolului XIX, iar în altele în primele decenii ale secolului XX. Impunerea reala a fost înlocuita cu cea fiscala datorita mai multor cauze:

în perioada capitalismului ascendent, muncitorii erau lipsiti de proprietate funciara, de cladiri sau capitaluri mobiliare, încât nu puteau fi supusi la plata impozitelor reale. Pentru procurarea veniturilor, statul a actionat pentru impunerea directa a salariilor care sunt impozite personale;

s-a procedat la o diferentiere a sarcinilor fiscale în functie de marimea averii sau veniturilor fiecarui platitor, fapt ce a marcat trecerea la sistemul veniturilor sau impozitelor personale.

Impozitele personale privesc în mod direct contribuabilul. Cel mai vechi impozit personal a fost capitatia, stabilita ca suma fixa pe cap de locuitor. Impozitele personale se clasifica în impozite pe venit si impozite pe avere. Impozitele pe venit sunt: impozite pe veniturile persoanelor fizice si impozite pe venitul persoanelor juridice. Impozitul pe venitul persoanelor fizice cunoaste doua forme de aplicare: sistemul impunerii separate si globale.

Sistemul impunerii separate poate fi întâlnit sub doua forme: fie sub forma unui impozit unic pe venit care sa permita o impunere diferentiata pentru fiecare categorie de venit, în functie de natura acestuia, fie prin instituirea mai multor impozite care vizeaza, fiecare în parte, venitul obtinut dintr-o anumita sursa.

Sistemul impunerii globale presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoana fizica, indiferent de sursa de provenienta si supunerea venitului cumulat unui singur impozit. Impunerea separata prezinta avantajul tratarii în mod diferit a veniturilor ca mod de asezare si nivelul de cote, dupa cum acestea provin din munca salariata , afaceri, proprietate. În schimb, avantajeaza persoanele care realizeaza venituri din mai multe surse ce cad sub incidenta unor impozite diferite fara a mai suporta efectele progresivitatii impunerii, inerente în cazul cumularii tuturor veniturilor în vederea impunerii globale. Impunerea globala prezinta neajunsul ca, de regula, nu mai tine seama de natura veniturilor, asa încât, muncitorul, micul fermier sunt tratati, din punct de vedere al impozitului, în acelasi mod ca si industriasul, comerciantul.

Tocmai pentru a evita neajunsurile pe care le prezinta fiecare din aceste sisteme de impunere, în unele tari au fiintat sisteme de impunere mixte care îmbinau impunerea separata cu cea globala. Orientarea spre o impunere unica globala nu reprezinta un pas înainte spre traducerea în viata a principiului echitatii fiscale, dimpotriva acest sistem înlatura diferentierea sarcinii fiscale în functie de natura veniturilor si, în plus, rezerva acelasi tratament veniturilor corect evaluate(salariile), ca si a celor care sunt, de regula, subevaluate(venituri din profesii libere si activitati independente).

Impunerea globala a veniturilor realizate de persoanele fizice este cea mai frecvent întâlnita si se practica în tari ca: SUA, Germania, Franta, Marea Britanie, Ungaria. Persoanele care realizeaza venituri din mai multe surse sunt avantajate pentru ca nu mai sunt afectate de consecintele progresivitatii impunerii.

La plata acestui impozit pe venitul global sunt supuse persoanele fizice care au domiciliul într-un anumit stat, precum si cele nerezidente care realizeaza venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat. De la plata impozitului pe venit se acorda unele scutiri, astfel, în mod frecvent, sunt scutiti suveranii si familiile regale, diplomatii straini acreditati în tara respectiva( cu conditia reciprocitatii ), militarii si persoanele fizice care realizeaza venituri sub nivelul minim impozabil. Obiectul impozabil îl formeaza veniturile obtinute din industrie, comert, agricultura, banci, asigurari, profesii libere, iar platitorii sunt capitalisti întreprinzatori, proprietari, mici mestesugari, liber profesionisti.

Stabilirea impozitului de plata se face cu luarea în considerare a unor factori sociali: starea civila a platitorului, vârsta si numarul persoanelor aflate în întretinerea sa. Pentru calcularea impozitului pot fi utilizate cote proportionale sau progresive. De exemplu, în Germania se practica impunerea pe baza unor cote progresive în transe de venituri, al caror nivel variaza între 19% pentru un venit de peste 11000 de marci si 53% pentru un venit de peste 250000 de marci. În Franta, cotele de impunere variaza între 10% pentru venitul impozabil anual de pâna la 18000 de franci si 56,8% pentru venitul ce depaseste 246000 de franci.

În SUA se utilizeaza urmatoarele cote: 15% pentru cei care realizeaza venituri între 2000 si 30000 de dolari si 28% pentru venitul de peste 30000 de dolari. În Japonia, nivelul maxim al acestor cote de impunere ajunge la 50%, iar în Australia la 60%. În România, conform prevederilor recente de impunere a persoanelor fizice pe baza venitului global, cotele de impunere sunt cuprinse între 18% si 40% asupra venitului global anual.

Impozitul pentru persoanele fizice se stabileste anual pe baza declaratiei de impunere întocmita de subiectul impozabil. Ca tendinta, pe plan mondial, se remarca faptul ca încasarile provenite din impozitele asezate asupra veniturilor persoanelor fizice cunosc o crestere continua, detinând o pondere mai mare în totalul sumelor încasate la buget, decât cele provenite din impozitul pe venitul persoanelor juridice.

Impozitul pe salariu

În România, în perioada de trecere la economia de piata, cel mai important impozit perceput de la persoanele fizice l-a reprezentat impozitul pe salariile individuale. Acest impozit a înlocuit ,de la 1 ianuarie 1991, impozitul pe fondul total de salarii pe care îl datora întreprinderea de stat. Impozitul pe salarii se calculeaza pe baza unor cote progresive, compuse, cuprinse între 21% si 45%. Guvernul a corectat transele de venit lunar impozabil cu indicele de crestere a câstigului salarial mediu, brut pe economie.

Începând cu 1 ianuarie 2000, pe baza reglementarilor ce au introdus impozitul pe venitul global, impozitul pe salariu se abroga, venitul din salarii reprezentând unul din componentele venitului global ce se impoziteaza pe transe de venit, cu cote de la 18% pentru veniturile anuale de pâna la 11 milioane lei si cote de pâna la 40% pentru sumele cuprinse între 11 milioane lei si 60 milioane lei si cu 40% venitul anual ce depaseste 60 milioane lei.

Prin introducerea impozitului pe venitul global, se aplica sistemul impunerii globale în domeniul veniturilor realizate de persoanele fizice în scopul asigurarii unei proceduri fiscale omogene care sa cuprinda toate veniturile realizate de persoanele fizice. Astfel, se cumuleaza în vederea impozitarii veniturile din activitati independente, veniturile din salarii, venituri din cedarea folosintei bunurilor, venituri din dividende si dobânzi, venituri din alte surse ca: jocurile de noroc, transferul de proprietate asupra valorilor mobiliare si a partilor sociale, venituri din premii în bani si natura. Nu sunt supuse impozitarii: pensiile de orice fel, ajutoarele primite în cadrul sistemului de asigurari sociale, alocatiile pentru copii, bursele elevilor, studentilor, dobânzi aferente depunerilor la vedere, sumele primite drept ajutor, donatie, mostenire, despagubiri din asigurare, venituri din tranzactionarea valorilor mobiliare, sumele primite sub forma de sponsorizari, venituri din agricultura si silvicultura

CURS 12

Impozitul pe venitul persoanelor juridice

Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice ( societati de capital din cadrul acestora ), în unele tari se practica un sistem distinct fata de cel al impunerii persoanelor fizice ( SUA, Germania, Franta, Marea Britanie ).

În general, modul în care se realizeaza impunerea profitului realizat de persoanele juridice este determinat de organizarea acestora ca societati de personal sau societati de capital. În cazul societatilor de persoane, impunerea acestora se face frecvent pe baza sistemului aplicat veniturilor persoanelor fizice, deoarece este dificil a se face distinctia între averea asociatilor si patrimoniul societatii. În România, legea 31 prevede, în cazul societatilor de persoane (Societati în Nume Colectiv), ca asociatii sa raspunda cu averea prezenta si viitoare personala pentru stingerea obligatiilor societatii.

La societatile de capital poate fi facuta o demarcatie neta între averea personala a actionarilor si patrimoniul societatii. Actionarii raspund în cadrul societatilor de capital numai în limita partii de capital pe care o detin. Cele cinci forme de societati comerciale prevazute de legea societatilor comerciale din România sunt: Societati în Nume Colectiv, Societati în Comandita Simpla, Societati în Comandita pe Actiuni, Societati pe Actiuni, Societati cu Raspundere Limitata.

Cele mai frecvente sunt Societatile pe Actiuni si Societatile cu Raspundere Limitata, ale caror obligatii sunt garantate cu program social, iar actionarii raspund numai în limita capitalului social varsat.

Întrucât profitul obtinut se repartizeaza atât actionarilor sub forma de dividende, cât si sub forma de sume la dispozitia societatii pentru rezerve sau investitii, modalitatea de impunere este impozitarea profitului brut cu impozit pe profit si, separat, impozitarea profitului net destinat dividendelor cu impozit pe dividende.

Practica fiscala internationala permite evidentierea urmatoarelor situatii:

în unele tari, cotele de impunere sunt diferentiate în functie de proprietarul capitalului social, de conditia sa sociala(Bulgaria);

în alte tari, cotele de impunere sunt diferentiate, în functie de natura activitatii (Franta, Germania, Ucraina, România);

în alte tari , nivelul cotelor de impunere este stabilit în functie de cifra de afaceri a societatilor comerciale;

în alte tari se utilizeaza cote de impunere diferite dupa cum impozitul este venit la bugetul de stat sau venit la bugetul local (Rusia, Canada, Portugalia, Finlanda, Norvegia);

utilizarea unei cote unice de impunere (Franta-34%, Polonia si Ungaria-40%)

În România, impozitul pe profit are urmatoarele trasaturi:

utilizarea, cu unele exceptii, a cotei de 38% pentru colectarea impozitului, indiferent de forma de proprietate a capitalului, indiferent de nationalitatea firmei, de sursa de formare a profitului sau de data înregistrarii firmei;

impozitarea profitului obtinut din agricultura se realizeaza prin cota de 25% daca cel putin 80% din profitul societatii provine din acest domeniu;

impozitarea profitului realizat de BNR dupa deducerea cheltuielilor deductibile si a fondurilor de rezerva;

impozitarea profitului aferent ponderii venitului realizat din jocuri de noroc, baruri, cluburi de noapte cu o cota aditionala de 22% ;

impozitarea profitului impozabil a unei persoane straine, rezultat din desfasurarea unei activitati într-un sediu permanent în România cu o cota aditionala de 6,2% (modificata);

impozitul aferent profitului impozabil obtinut din exportul bunurilor realizate din activitatea proprie si din prestari de servicii internationale a beneficiat o perioada scurta de timp de o reducere cu 5% (pâna la 19%);

impozitul aferent profitului utilizat pentru investitii, pentru modernizarea tehnologiilor de fabricatie sau extinderea activitatii în scopul obtinerii de profit suplimentar, cât si pentru investitii privind micile întreprinderi a beneficiat de o reducere cu 50%;

pierderea anuala înregistrata si declarata de contribuabili se recupereaza din profitul impozabil lunar obtinut în exercitiile fiscale urmatoare, fara a putea depasi însa 5 ani(pâna la începutul anului 1998 termenul a fost de 36 luni).

Potrivit reglementarilor din tara noastra, sunt obligati la plata impozitului pe profit urmatorii contribuabili:

--persoanele juridice române pentru profitul obtinut din orice sursa, atât în tara, cât si în strainatate;

--persoanele juridice straine care desfasoara activitati printr-un sediu permanent în România pentru profitul obtinut la acel sediu permanent;

--persoanele juridice si fizice straine care desfasoara activitati în România ca partener într-o asociere ce nu da nastere unei persoane juridice (pentru asa numitele asocieri în participatiune); în acest caz, impozitul se retine si se calculeaza de catre persoana juridica;

--institutiile publice pentru veniturile extrabugetare din activitati economice.

Sunt exceptate de la plata impozitului pe profit urmatoarele:

--Trezoreria statului pentru operatiunile din fondurile publice;

--institutiile publice pentru fondurile derulate conform legii finantelor publice;

--unitatile economice fara personalitate juridica a organizatiilor de invalizi, nevazatori si persoane cu handicap;

--fundatiile nonprofit si fundatiile testamentare;

institutiile de învatamânt (superior) particular acreditate;

--asociatiile de proprietari constituite potrivit legii locuintei pentru veniturile obtinute din activitatile economice utilizate pentru întretinerea si repararea proprietatii comune;

Determinarea profitului impozabil

Profitul impozabil se calculeaza ca diferenta între veniturile din livrarea bunurilor mobile, a bunurilor imobiliare pentru care s-a transferat dreptul de proprietate, din livrarea serviciilor prestate si lucrarilor executate, din câstiguri din orice sursa si cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora.

Din aceasta diferenta se deduc veniturile neimpozabile (sume deductibile) la care se adauga cheltuielile nedeductibile si din profitul impozabil astfel obtinut se deduce pierderea fiscala de recuperat din anii precedenti (profit impozabil-venituri totale-cheltuieli totale-sume deductibile +cheltuieli nedeductibile- pierderea fiscala de recuperat din anii precedenti).

Pentru determinarea profitului impo0zabil cheltuielile sunt deductibile numai daca sunt aferente realizarii veniturilor sau daca sunt deductibile conform prevederilor legale. Cheltuielile nedeductibile pentru care nu se admite deducere în calculele de determinare a profitului impozabil sunt:

impozitul pe profit datorat;

amenzile si penalitatile datorate;

cheltuielile pentru protocol care depasesc limitele prevazute de lege (limita prevazuta de lege-1% aplicata diferentei dintre veniturile si cheltuielile sociale);

sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervelor si provizioanelor peste limita legala;

sume ce depasesc limitele cheltuielilor considerate deductibile conform legii (cheltuieli de sponsorizare, cheltuieli pentru actiuni social culturale a caror limita se afla aprobata prin legea bugetului de stat); limitele acestor cheltuieli deductibile se aplica lunar si cumulat astfel încât la finele anului fiscal sa se încadreze în prevederile dispozitiilor legale;

cheltuieli privind bunurile de natura stocurilor constatate lipsa în gestiune sau degradate si neimputabile, precum si TVA aferent acestora;

diurna de deplasare peste plafonul prevazut pentru institutiile publice ;

discount-urile, remizele sau alte reduceri de preturi acordate clientilor, în cazul în care acestea nu sunt înscrise distinct în documentele de vânzare;

orice cheltuieli facute de societate în folosul personal al actionarilor sau asociatilor;

cheltuieli cu perisabilitatile peste limitele legale sau cheltuieli cu pierderi tehnologice peste limitele legale;

sume reprezentând virari în favoarea partenerului contractual, sume fixe sau cote procentuale raportate la venit, altele sau peste cele rezultate pe baza decontului întocmit în cazul asocierilor în participatiune;

toate cheltuielile înregistrate în contabilitate pe baza unor documente care nu îndeplinesc conditiile de documente justificative conform legii contabilitatii.

Sumele deductibile de la calculul impozitului pe profit

--dividendele primite de la o alta persoana juridica româna;

--sumele utilizate pentru constituire (si) sau majorarea fondului de rezerva în limita a 5% din profitul contabil anual, pâna ce fondul de rezerva atinge 20% din capitalul social;

--sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea fondului de rezerva create de bancile comerciale în limita de 2% din soldul creditelor acordate si a fondului de rezerva în limitele prevazute de lege privind activitatea bancara;

--sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervelor tehnice ale societatilor de asigurare si reasigurare;

--venituri din provizioane pentru care nu s-a admis deducerea;

Impozitul pe profit se calculeaza lunar si cumulat de la începutul anului, declaratia fiscala anuala referitoare la impozitul pe profit se depune, dupa ultima reglementare, pâna al 15 aprilie a anului curent pentru anul precedent. În cursul anului, impozitul pe profit se raporteaza în declaratia comuna privind obligatiile de plata la bugetul de stat, iar regularizarea si raportarea anuala se face pe baza declaratiei specifice privind impozitul pe profit.

CURS 13

Impozitul pe profit

Impozitul pe profit se calculeaza prin aplicarea procentului legal (în prezent 25%) sau a cotei aditionale corespunzatoare naturii obiectului de activitate. Se reduce creditul fiscal constituit did:

credit fiscal extern (este impozitul platit în strainatate de societatile comerciale);

impozit pe profit aferent perioadei de scutire conform legii;

reduceri de impozit sau facilitati fiscale prevazute de lege.

Din impozitul pe profit datorat se scade impozitul pe profit pe anul curent platit cumulat de la începutul anului, rezultând fie impozit pe profit de plata, fie impozit pe profit platit în plus. Declaratia privind impozitul pe profit se completeaza si se depune anual dupa definitivarea impozitului pe profit pe baza datelor din bilantul contabil anual, pâna la data de 15 aprilie a anului curent pentru anul expirat.

Reglementarile privind periodicitatea depunerii declaratiei fiscale privind impozitul pe profit sunt frecvent schimbate (lunar sau trimestrial), în functie de anumite conditii, de cifra de afaceri sau concomitenta cu alte impozite si taxe. Astfel, daca pâna la 31 decembrie 1998, declaratia de impunere a impozitului pe profit se depunea lunar pâna la sfârsitul perioadei de raportare, în cursul anului 1999, declaratia privind obligatiile de plata la bugetul statului din care face parte si impozitul pe profit, se depunea lunar pâna la data de 25 a lunii urmatoare, cu exceptia platitorilor care îndeplineau cumulativ doua conditii:

--aveau la sfârsitul exercitiului financiar precedent o cifra de afaceri de pâna la 150 milioane lei;

--datorau bugetului statului numai TVA, impozit pe profit si impozit pe salarii.

În aceste cazuri de exceptie, declaratia comuna fiscala se depunea trimestrial pâna la data de 25 a primei luni din trimestrul urmator. Începând cu 1 ianuarie 2000, declaratia specifica a impozitului pe profit se depune anual pâna la data prevazuta de lege pentru depunerea bilantului (15 aprilie), însa, trimestrial se raporteaza impozitului pe profit si in declaratia privind obligatiile de plata la bugetul statului care se depune lunar la organul fiscal teritorial si care cuprinde date de raportare privind si alte impozite si taxe cum sunt: TVA, impozit pe salarii, impozit pe dividende, impozit pe venituri sub forma de dobânzi, taxe pentru jocurile de noroc, accize, adica impozite si taxe datorate de contribuabilul persoana juridica si impozitele datorate de persoanele fizice, dar retinute la sursa de persoanele juridice conform legii.

CURS 14

Controlul fiscal al impozitului pe profit

Constatarea, controlul, urmarirea si încasarea impozitelor, precum si a majorarilor de întârziere aferente se efectueaza de organele fiscale din subordinea directiilor finantelor publice judetene si a municipiului Bucuresti, de Garda financiara si de Curtea de Conturi în cazul în care controlul asupra gestiunii domeniului public se extinde si în domeniul privat.

Cu ocazia controlului se urmareste respectarea de catre platitor a realitatii si legalitatii atât a veniturilor cât si a cheltuielilor, determinarea profitului impozabil aplicarea cotelor legale pentru stabilirea impozitului, varsarea integrala si la termen a acestuia, reflectarea corecta si la zi în evidenta contabila a tuturor operatiilor efectuate.

Un inspector fiscal sau alt angajat la unitatii fiscale autorizat în acest sens are dreptul de a intra în orice incinta de afaceri a contribuabilului sau în orice alte incinte deschise publicului fara o înstiintare prealabila în scopul determinarii obligatiilor fiscale ale acestuia sau al colectarii impozitelor datorate si neplatite la termen.

Accesul este permis în cursul orelor normale de serviciu, iar în afara acestora numai cu autorizarea scrisa a conducerii unitatii fiscale, justificata de necesitatea controlului. Organul fiscal are dreptul sa verifice sau sa intre si în locuinta administratorului sau a actionarilor, contribuabilului, dar numai cu consimtamântul acestuia, iar în lipsa acestui consimtamânt, numai în baza unei hotarâri judecatoresti pronuntata de o instanta judecatoreasca la cererea unitatii fiscale care este obligata sa motiveze necesitatea accesului în locuinta personala a administratorului.

În verificarile facute de organul fiscal, acesta:

--poate lua un extras sau poate face o copie de pe orice document sau înregistrare contabila;

--poate retine orice document sau alt element material care poate constitui o donatie în determinarea obligatiilor fiscale;

--poate solicita ajutorul, cooperarea si asistenta contribuabilului sau a persoanei care îl reprezinta în verificarea obligatiilor fiscale.

În vederea determinarii obligatiilor fiscale potrivit legii, organele fiscale au dreptul de a controla si:

a). Operatiunile care au ca scop evitarea sau diminuarea platii impozitului pe profit;

b). Operatiunile efectuate în numele contribuabilului dar în favoarea asociatilor, actionarilor sau administratorilor;

c). Datoriile asumate de contribuabil în contul unor împrumuturi facute sau garantate de asociati, actionari, administratori;

d). Operatiunile privind distribuirea, împartirea, decontarea veniturilor, creditelor sau reducerilor între doi sau mai multi contribuabili sau între acestia a tranzactiilor (pentru evitarea evaziunii fiscale). Functionarii publici din cadrul unitatilor fiscale, inclusiv persoanele care nu mai detin aceasta calitate sunt obligati sa pastreze secretul asupra informatiilor pe care le detin urmare, a exercitarii atributiilor de serviciu, referitoare la contribuabili.

Informatiile referitoare la un contribuabil pot fi transmise numai în urmatoarele situatii:

altor autoritati fiscale din tara si strainatate, în scopul aplicarii legilor fiscale;

unei autoritati din domeniul muncii si protectiei sociale care face plati de asigurari sociale;

autoritatilor judiciare competente, potrivit legii;

Obiectiunile, contestatiile si plângerile formulate la actele de control sau de impunere ale organelor fiscale se solutioneaza conform legii dupa cum urmeaza: obiectiunile, contestatiile si plângerile sunt cai administrative de atac prin care se solicita diminuarea sau anularea impozitelor, taxelor, contributiilor, majorarilor de întârziere aferente constatate si aplicate de organele fiscale abilitate sa efectueze acte de control sau de impunere. Fac exceptie amenzile constatate si aplicate de organele fiscale ce nu sunt aferente unor impozite si taxe si care se sanctioneaza în conformitate cu dispozitiile legale în domeniul constatarii si sanctionarii contraventiilor (de exemplu amenzile contraventionale pentru încalcarea legii contabilitatii sau pentru nedepunerea declaratiilor fiscale se solutioneaza conform legii contraventiilor prin actiuni în instanta împotriva procesului verbal de contraventie).

Împotriva masurilor dispuse prin procese verbale de control se pot face obiectiuni în cinci zile lucratoare de la comunicare la organul fiscal care a încheiat procesul verbal de control. Raspunsul la obiectiuni se da în 15 zile de la data înregistrarii obiectiunilor. Împotriva hotarârii emise de organul fiscal ca raspuns la obiectiuni se poate si societatile controlate de acestia (filiale, întreprinderi asociate, interese minoritare, asocieri în participatiune, etc.).

În cazul tranzactiilor dintre contribuabili si proprii asociati sau administratori, valoarea ce va fi recunoscuta fiscal este valoarea de piata face contestatie în termen de 15 zile de la data primirii comunicarii, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicarii.

Contestatiile se solutioneaza de catre organul ierarhic al unitatii fiscale care a întocmit actul de control, adica de Directia Judeteana a Finantelor Publice si controlului financiar de stat. Astfel, în cinci zile de la înregistrarea contestatiei se depun actele ce au stat la baza hotarârii ca raspuns la obiectiuni. Contestatia se solutioneaza în 30 de zile de la înregistrarea prin dispozitia motivata a sefului ierarhic a Directiei Judeteane a Finantelor Publice.

Împotriva dispozitiei se poate face plângere la Ministerul Finantelor în 15 zile de la data comunicarii. Ministerul Finantelor solutioneaza plângerea în termen de 60 de zile. Plângerea adresata Ministerului Finantelor se depune la Directia Judeteana a Finantelor Publice care înainteaza în termen de cinci zile Ministerului Finantelor împreuna cu documentul original de plata al taxei de timbru.

Taxa de timbru pentru contestatie reprezinta 2% din suma contestata, iar în cazul plângerii înaintate Ministerului Finantelor este de 1%. Plângerea nu poate avea ca obiect alte sume sau masuri decât cele asupra carora s-au emis dispozitii la nivelul contestatiei. Prin solutionarea contestatiei si a plângerii nu se poate crea o situatie mai grea petitionarului decât cea initiala, constatata de organul fiscal.

Împotriva deciziei Ministerului Finantelor se poate introduce actiune în 15 zile de la comunicare la instanta judecatoreasca prevazuta de legea speciala de instituire a impozitelor si taxelor. Daca legea speciala nu precizeaza instanta, actiunea va fi supusa la Curtea de Apel, iar împotriva deciziei Curtii de Apel se poate face recurs la Curtea Suprema de Justitie.

Contabilitatea obligatiei si a varsari impozitului pe profit

Înregistrarea impozitului pe profitul datorat se realizeaza prin debitarea contului 691''Cheltuieli privind impozitul pe profit'' si creditarea contului 441''Decontari cu bugetul statului privind impozitul pe profit''. Virarea la buget a sumei reprezentând impozitul pe profit de plata se înregistreaza în debitul contului 441, prin creditul contului de disponibilitati la banca 5121. Închiderea contului 691 se realizeaza prin debitarea contului 121''Profit si pierdere'' si creditarea contului 691''Cheltuieli privind impozitul pe profit''.

Document Info

Accesari: 4860
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta

Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul:
in pagina web a site-ului tau.

eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare