Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza






Rezervatiile naturale din partea centrala a Campiei Romane

geografie











ALTE DOCUMENTE

India
Statele lumii si capitalele lor
Venetia
VIENA
Capitalele Statelor Lumii
ZONA TEMPERAT-OCEANICA
CATARAREA LIBERA (NATURALA)
Pericolele in munti
BUCURESTI, Latitude: 44°26 0 North, Longitude: 26°6 0 East
Apele curgatoare


CUPRINS

Introducere. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

Partea I

Cap. I. Ocrotirea naturii. Istoricul ocrotirii naturii în România. Tendinte                                                         actuale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5

Cap. II. Pozitia geografica si limitele. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9

Partea II

STUDIUL CONDIŢIILOR NATURALE DIN PARTEA CENTRALĂ A CÂMPIEI ROMÂNE

Cap. III.    Elemente de ordin geologic. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .10

3.1. Soclul. . . .  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10

3.2. Cuvertura   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10

Cap. IV.    Relieful. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12

4.1. Consideratii generale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .12

4.2. Câmpia de subsidenta. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13

4.3. Câmpiile tabulare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14

4.4. Terasele si Lunca Dunarii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .16

4.5. Vaile si relieful de vale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .17

4.6. Interfluviile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .18

Cap. V.     Clima. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. 19

5.1. Factorii genetici ai climei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .19

5.2. Temperatura aerului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..21

5.3. Umezeala relativa a aerului.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23

5.4. Precipitatiile atmosferice. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .24

5.5. Caracteristicile regimului eolian. . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..25

5.6. Consideratii topoclimatice. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .25

5.7. Interferenta dintre circulatia vestica si cea estica în partea centrala a Câmpiei Române. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .26

Cap. VI.    Hidrografia. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .29

6.1. Consideratii generale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .29

6.2. Reteaua de ape curgatoare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .29

6.3. Apele statatoare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .32

6.4. Apele subterane. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .33

Cap. VII.  Vegetatia. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35

7.1. Zona de silvostepa. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .35

7.2. Zona forestiera. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .36

7.3. Vegetatia de lunca. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37

7.4. Modificarea antropica a peisajului în decursul timpului. . 38

Cap. VIII. Fauna. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41

8.1. Fauna de padure. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .41

8.2. Fauna de silvostepa si stepa. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .42

8.3. Fauna de lunca. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .43

8.4. Fauna acvatica. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .43

8.5. Fauna de interes cinegetica. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .43

8.6. Factorii care ameninta stabilitatea unor ecosisteme. . . . . 43

Cap. IX.   Solurile. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .45

9.1. Consideratii generale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .45

9.2. Clasa molisolurilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45

9.3. Clasa argiluvisolurilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .46

9.4. Clasa vertisolurilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46

9.5. Clasa solurilor hidromorfe. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46

9.6. Solurile aluviale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47

Partea III

Cap. X.     Prezentarea rezervatiilor naturale din partea centrala a Câmpiei Române. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48

10.1. Rezervatii floristice si forestiere. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48

10.1.1. Padurea Caldarusani. . . . . . . . . . . . . . . . . .48

10.1.2. Padurea Ciornuleasa. . . . . . . . . . . . . . . . . .50

10.1.3. Padurea Comana. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .54

10.1.4. Padurea Manafu. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62

10.1.5. Poiana cu narcise de la Negrasi. . . . . . . . . 62

10.1.6. Padurea Râioasa. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .63

10.2. Rezervatii mixte. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .64

10.2.1. Rezervatia Snagov. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64

10.3. Rezervatii faunistice. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .67

10.3.1. Izvoarele de la Corbii Ciungi. . . . . . . . . . .67

Cap. XI.    Raportul dintre valorificarea turistica si conservare. . . . . . . 75

Cap. XII.   Concluzii. Semnificatia biogeografica a ariilor protejate din partea centrala a Câmpiei Române. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77

Bibliografie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80

Anexa

 

INTRODUCERE

Prin aceasta lucrare am încercat sa realizez - pornind de la literatura de specialitate si de la observatiile de teren - o prezentare a starii actuale a rezervatiilor naturale din partea centrala a Câmpiei Române (Teleorman - Mostistea).

În ultimele decenii, presiunea antropica asupra peisajului natural de câmpie si, implicit, si asupra sectorului studiat, a devenit tot mai puternica. De multe ori, aceasta a fost în acord cu capacitatea de suport a mediului, dar au aparut si numeroase consecinte negative, pe care doresc sa le prezint în lucrare.

Evidentiind aspectele concrete ale mediului de câmpie, am avut în vedere, în principal, problemele protejarii naturii (a biodiversitatii în mod deosebit) si ale utilizarii rationale a resurselor din acest sector.

În studiul acestei zone geografice ne-am bazat pe o analiza atenta a factorilor fizico-geografici (geologie, relief, clima, hidrografie, sol), în contextul unor raporturi de cauzalitate si interdependenta în vederea stabilirii factorilor care favorizeaza sau impun restrictivitate în dezvoltarea si mentinerea unor specii floristice si faunistice în anumite conditii de mediu.

Pe lânga bibliografia de specialitate, de un real folos la elaborarea acestei lucrari ne-au fost si numeroasele informatii cartografice alcatuite din harti geologice, topografice, pedologice s.a.

Nu putem omite din gama lucrarilor consultate nici anuarele meteorologice si hidrologice care, prin datele analizate, ne-au ajutat la stabilirea caracteristicilor regimului climatic si hidrologic.

La acestea se adauga si rezultatele activitatii desfasurate pe teren.

În privinta structurii lucrarii, aceasta cuprinde trei parti, fiecare cu mai multe capitole si subcapitole.

Prima parte cuprinde problematica importantei ocrotirii naturii, tendintele actuale în acest domeniu, precum si un scurt istoric al ocrotirii naturii în România.

Partea a doua reprezinta studiul conditiilor naturale din parte centrala a Câmpiei Române (geologia, relieful, clima, hidrografia, vegetatia, fauna, solurile).

Partea a treia cuprinde prezentarea rezervatiilor naturale din sectorul studiat si o serie de probleme legate de existenta lor, cum ar fi: starea actuala de conservare si modul de ocrotire, factorii care pun în pericol elementele ocrotite, raportul dintre valorificarea turistica si conservare etc.

Lucrarea de fata a fost întocmita sub conducerea stiintifica a doamnei profesoare conf. dr. Cristina Muica, de ale carei sugestii si recomandari am beneficiat pe tot parcursul elaborarii acestei lucrari. Îmi exprim astfel, si pe aceasta cale cele mai sincere multumiri doamnei profesoare conf. dr. Cristina Muica pentru pretiosul sprijin si numeroasele îndrumari ce mi   le-a dat în vederea finalizarii acestei lucrari.

Partea I

 

CAPITOLUL I

OCROTIREA NATURII. SCURT ISTORIC AL OCROTIRII NATURII ÎN ROMÂNIA. TENDINŢE ACTUALE

Dezvoltarea civilizatiei industriale de la mijlocul secolului trecut a produs modificari profunde si accelerate mediului înconjurator, datorita solicitarii din ce în ce mai mari a resurselor naturale, a extinderii suprafetelor cultivate si a schimbarii sistemelor de cultura, a despaduririlor masive pentru obtinerea de masa lemnoasa si de terenuri noi pentru agricultura, precum si a altor activitati cu impact asupra mediului. În acelasi timp, civilizatia industriala a facut posibila si necesara o crestere demografica rapida, a însemnat o puternica dezvoltare a procesului de urbanizare, a creat noi aglomerari umane pe spatii restrânse.

Dobândind posibilitatea de a transforma mediul înconjurator, omul nu si-a pus mult timp problema de a proceda rational, în conditii normale de echilibru si dezvoltare a vietii. Exploatarea irationala, în primul rând, a resurselor regenerabile (paduri, flora, fauna etc), a accentuat efectul nociv al actiunilor omului asupra naturii.

Pretutindeni în lume, din ce în ce mai insistent, se impun actiunile în sprijinul protectiei mediului înconjurator, fiind una din preocuparile contemporane prioritare.

Prin ocrotirea naturii întelegem masurile luate de stat sau de societate, în vederea opririi de la distrugere a unor anumite obiecte ale naturii, însemnate din punctul de vedere al stiintei, al culturii si al economiei; anumite specii de plante si animale, peisaje naturale, fenomene geologice, zacaminte de roci sau minerale, fosile, pesteri, caderi de apa, lacuri sau izvoare, paduri, fânete sau ochiuri de stepa, întinderi de mare etc. Acestea constituie asa-numitele monumente ale naturii.

Prin rezervatii se înteleg portiuni de teritoriu, în care se urmaresc anumite scopuri stiintifice, economice sau de cultura, în care sunt oprite prin lege exploatarea economica a teritoriului, distrugerea starii lui naturale.

Conservarea dinamica a naturii implica, printre altele, cunoasterea cauzala a dezechilibrelor din biosfera, la care a contribuit direct sau indirect factorul antropic, ca astfel sa putem asigura generatiilor viitoare un mediu prielnic dezvoltarii vietii.

În tara noastra, initiativele ocrotirii naturii sunt vechi si deosebit de bogate. Unele marturii le gasim în operele cronicarului Ion Neculce si ale ilustrului carturar Dimitrie Cantemir.

Unele dintre primele încercari de reglementare a raporturilor omului cu natura dateaza înca din Evul Mediu, când exista "legea branistei" - loc oprit unde nimeni nu avea voie sa vâneze, sa pescuiasca, sa pasuneze vitele si nici macar sa coseasca fânul fara voia stapânului.

Miscarea pentru ocrotirea naturii în tara noastra s-a impus în perioada interbelica. Marea Unire a generat o vie activitate sociala, politica, economica si culturala. Ţara nu avea însa o lege pentru protejarea naturii si o serie de zone pitoresti erau amenintate de diferiti factori.

La sfârsitul secolului al XIX-lea asistam la nasterea unei adevarate miscari de ocrotire a naturii în rândul medicilor, biologilor si artistilor, dintre care putem mentiona: botanistul D. Grecescu, balneologul I. Bernath, scriitorul C. Hogas, pictorul N. Grigorescu.

În anul 1921 ia fiinta "Societatea de turism pentru protectia naturii", având ca initiator pe M. Haret. Este prima forma organizata de ocrotire a naturii, cu un program care prevedea, printre altele, formarea unor rezervatii naturale si împrejmuirea lor.

În primele decenii ale secolului XX, în fruntea actiunilor de ocrotire a naturii se afla naturalistii: Grigore Antipa, Emil Racovita, Ion Borcea, Iuliu Prodan, Andrei Popovici-Bâznosanu, Valeriu Puscariu, Alexandru Borza, S. P. Grintescu etc.

Astfel, în 1924, Al. Borza publica prima sinteza referitoare la conservarea naturii sub titlul "Protectia naturii în România", sinteza care a ramas manifestul-program al miscarii pentru ocrotirea naturii în tara noastra.

La 7 iulie 1930, este promulgata prima lege pentru protectia monumentelor naturii si se constituie Comisia monumentelor naturii.

Între anii 1930-1944, au fost declarate 36 de rezervatii naturale, cu o suprafata de cca. 15000 ha. De asemenea, au fost trecute sub protectia legii, speciile de plante si animale rare sau pe cale de disparitie.

Ca urmare a activitatii Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii, numarul rezervatiilor a crescut de la 36 si o suprafata de cca. 15000 ha, în anul 1944, la 130 si o suprafata de 75000 ha. în anul 1965.

Multe din aceste rezervatii sunt cunoscute prin prezentarile realizate în revistele de biologie, geografie sau geologie sau în cadrul unor sinteze aparute pe plan national ("Ocrotirea naturii în R.P.R" de Valeriu Puscariu, "Monumente ale naturii din România" de E. Pop, N. Salageanu, "Comori ale naturii din România" de T. Fodor, "Invitatie la drumetie" de T. Toader, C. Nitu etc.). De asemenea, o contributie deosebita la cunoasterea acestor rezervatii au adus-o naturalistii în cadrul celor zece Consfatuiri de geobotanica (1958-1970) organizate de Sectia de Botanica a Societatii de stiinte biologice sub directa îndrumare a profesorului I. T. Tarnavschi, apoi activitatile de cercetare si ocrotire realizate de colectivul Muzeului de istorie naturala "Grigore Antipa", condus de profesorul M. Bacescu.

În anul 1973 este adoptata Legea privind protejarea si conservarea mediului înconjurator, lege care a situat tara noastra, la acea data, printre primele tari din lume care dispunea de o lege-cadru în acest domeniu.

În anul 1974 s-a înfiintat Consiliul national pentru Protectia Mediului Înconjurator.

În urma aparitiei Legii nr. 9/1973, teritoriile ocrotite au crescut, numarul lor ajungând la 395 de rezervatii, cu o suprafata totala de   222545 ha. în anul 1996.

În anul 1991 s-a înfiintat Ministerul Mediului, iar în prezent functioneaza sub denumirea de Ministerul Apelor, Padurilor si Protectiei Mediului. La nivel de judet, subordonate Ministerul Apelor, Padurilor si Protectiei Mediului functioneaza Agentiile de Supraveghere si Protectia Mediului.

În procesul istoric necesar, al împacarii omului cu natura, un rol de seama îl va juca în viitorul apropiat sau mai îndepartat reconstructia ecologica, al carui obiectiv îl constituie refacerea ecosistemelor naturale pe suprafete mai restrânse sau mai întinse, în conformitate cu starile existente înaintea impactului uman, pe baza unei bune cunoasteri a acestora.

Strategia protectiei mediului înconjurator cere o mai buna organizare a actiunilor umane, un control eficient al lor si o reglementare juridica adecvata.

Strategia nationala în domeniul mediului trebuie sa porneasca de la conceptul de dezvoltare durabila - reconfirmat de Conferinta Mondiala de la Rio de Janeiro, potrivit caruia dezvoltarea socio-economica si conservarea resurselor sunt inseparabile.

Protectia mediului înconjurator se contureaza ca o activitate distincta, având probleme specifice care solicita colaborarea specialistilor din domenii variate. Aceasta actiune poate avea o eficienta satisfacatoare numai în conditiile asigurarii unui cadru juridico-administrativ de desfasurare, adecvat, ea impunând organizarea administrativa, resurse economice, un suport legislativ eficient si o sustinuta activitate de educatie cetateneasca (Prof. dr. Daniela Marinescu, 1994).

Protectia mediului înconjurator este influentata în mare masura si de constiinta ecologica a populatiei. Educatia ecologica pentru ocrotirea naturii trebuie facuta permanent pentru toate vârstele si se poate desfasura prin scoli, conferinte, expuneri, prin radio si TV, presa, proiectii, excursii, asociatii pentru ocrotirea naturii etc.

Protectia mediului înconjurator reclama o preocupare interdisciplinara si multidisciplinara.

 

 

CAPITOLUL II

POZIŢIA GEOGRAFICĂ sI LIMITELE

Câmpia Româna cuprinde întreaga zona joasa care se desfasoara de-a lungul Dunarii inferioare, între Drobeta Turnu-Severin în vest si Galati în est. Catre nord, Câmpia Româna este delimitata de Piemontul Getic pâna la valea Dâmbovitei, de unde intra direct în contact cu Subcarpatii; patrunde ca un golf de-a lungul Siretului si apoi de la Panciu urmareste o linie dreapta vest-est, pâna în apropierea localitatii Corod, apoi pe valea Geru pâna la Siret.

Limita vestica, sudica si estica o formeaza valea Dunarii.

Sectorul luat în studiu se încadreaza teritoriului Munteniei.

Sintetizând datele bibliografice (G.Vâlsan, V.Mihailescu, P.Cotet, E.Liteanu etc.) si confruntându-le cu realitatea geografica, se poate opina pentru urmatoarele subdiviziuni ale Câmpiei Române: Câmpia Olteniei, Câmpia centrala munteana, Câmpia de tranzitie a Bucurestiului si Câmpia estica.

Sectorul de câmpie analizat se suprapune peste Câmpia centrala munteana, Câmpia de tranzitie a Bucurestiului si cuprinde, aproximativ, si o portiune a Câmpiei estice, mai precis Câmpia Mostistei.

În ceea ce priveste limitele, în vest, unitatea este delimitata de râul Teleorman, în nord are ca limita Câmpia Piemontana Getica si Câmpia Piemontana a Curburii (Câmpia Pitestilor, Câmpia Târgovistei si Câmpia Ploiestilor), contactul fiind slab conturat, de cele mai multe ori el corespunzând unei linii de izvoare de la baza piemonturilor; în est sectorul de câmpie este delimitat de râul Mostistea, iar în sud, de-a lungul întregului sector, se desfasoara valea Dunarii, sub forma unui culoar larg, latimea ei crescând treptat de la vest la est.

Partea a II-a

STUDIUL CONDIŢIILOR NATURALE DIN PARTEA CENTRALĂ A CÂMPIEI ROMÂNE

CAPITOLUL III

ELEMENTE DE ORDIN GEOLOGIC

Zona analizata se afla în partea centrala a celei mai mari unitati geomorfologice din tara noastra: Câmpia Româna. Din punct de vedere structural-tectonic, aceasta câmpie se constituie într-o depresiune (Valaha sau Pontica) dominata de un cadru înconjurator mai înalt.

Cercetarile de suprafata ca si miile de foraje geologice si geotehnice au avut ca rezultat o cunoastere amanuntita a Depresiunii Valahe. Se pot delimita astfel doua etaje structurale: soclul si cuvertura sedimentara (P.Cotet, 1976).

3.1. Soclul

Este eterogen atât ca structura geologica cât si ca vârsta a consolidarii. Platforma Valaha (parte a Platformei Moesice) s-a consolidat în epoca prehercinica (Proterozoic - începutul Paleozoicului) în urma orogenezelor precambriene si caledoniene si a nivelarilor care le-au urmat. Rezultatul acestor evenimente a fost metamorfozarea sisturilor cristaline si magmatismul cu caracter bazic. Eroziunea accentuata în conditiile unui climat cald si uscat si în conditiile slabirii miscarilor tectonice au condus la formarea peneplenei soclului precambrian, unitate cu caracter de suprafata de eroziune fosilizata.

Din punct de vedere tectonic, înca din Paleozoic, soclul Platformei Valahe a fost afectat de mai multe falii care au compartimentat întreaga regiune în mai multe blocuri. Ca urmare, fundamentul platformei se prezinta sub forma unor ridicaturi de tip horst separate prin afundari de tip graben.

3.2. Cuvertura

Cuvertura Platformei Valahe are o grosime de mai multe mii de metri. S-a format în epoca hercinica si carpatica, miscarile de basculare ale soclului determinând transgresiuni si regresiuni marine. Au alternat astfel perioade de acumulare de sedimente în regim marin cu perioade de evolutie subaeriana.

În suita de depozite ce constituie cuvertura, se recunosc mai multe cicluri sedimentare:

a) Ciclul Ordovician-Carbonifer. Se caracterizeaza prin alternante de depozite marine, lagunare si continentale. Sunt reprezentate gresii, dolomite, calcare, argile în structuri ce depasesc 3000 m grosime.

b) Ciclul Permian terminal-Triasic. Se remarca prin asocieri de conglomerate, argile, marno-argile (de obicei de culoare rosie) cu roci eruptive (porfire, cuartite, bazalte) si piroclastite. Grosimea lor este de peste 3600 m.

c) Ciclul Jurasic mediu - sfârsitul Cretacicului. Activitatea tectonica redusa este evidentiata de monotonia depozitelor de calcare fine, creta, marne.

d) Ciclul Badenian-Cuaternar. Depunerile monotone de marne, argile în alternanta cu gresii si nisipuri atesta din nou o perioada calma din punct de vedere  tectonic.

Acest ciclu se încheie cu depozite cuaternare, în baza carora se întâlnesc formatiuni de origine fluvio-lacustra cunoscute sub numele de "stratele de Fratesti", apartinând Pleistocenului inferior, peste care este dispus Holocenul inferior si superior.

Colmatarea lacului pliocen din domeniul valah este marcata prin nisipurile de Mostistea.

Depozitele loessoide caracteristice Pleistocenului superior se întâlnesc la vest de valea Dâmbovnicului, pe interfluviul ce-l separa de Glavacioc, precum si de-a lungul albiei Neajlovului si pun în evidenta pietrisuri, nisipuri si argile apartinând luncii. Cuvertura de loess depusa peste aceste strate are o grosime cuprinsa între 1 si 3 m (fig.1).

Aceste strate includ atât loess eolian prafos, cât si lehmuri argiloase, nisipoase, deluviale si proluviale.

Cele mai noi formatiuni se întâlnesc pe luncile joase ale Dâmbovnicului si Glavaciocului, fiind reprezentate prin depozite fluviatile mai grosiere pe Dâmbovnic (nisipuri, pietrisuri) si mai fine pe Glavacioc (luturi, argile, chiar argile gonflante). Stratele sedimentare specifice holocenului se afla în stadii mai mult sau mai putin evoluate de solificare.

Rocile superficiale (ale Cuaternarului) se caracterizeaza printr-o slaba rezistenta la actiunea factorilor externi. De aceea ele au fost foarte usor erodate, generând forme de relief tipice.

 

CAPITOLUL IV

 

 

RELIEFUL

4.1. Consideratii generale

Relieful constituie baza tuturor celorlalte conditii naturale sau suprafata directa asupra careia actioneaza tot complexul de factori interni si externi, inclusiv activitatea omului. Din punct de vedere genetic, relieful Câmpiei Române este rezultanta directa a actiunii fortelor endo-exogene. În ansamblu, relieful Câmpiei Române se încadreaza în categoria marilor sesuri continentaleale Europei, de tipul câmpiilor de loess, cu forme netede, usor ondulate si înclinate, cu energie redusa si altitudini care foarte putin depasesc 200 m.

Urmarind diferentierile din cuprinsul Câmpiei Române, s-a observat (V.Mihailescu, 1947) o grupare pe fâsii longitudinale a marilor ei subdiviziuni: o fâsie de câmpii piemontane sau subcolinare la nord, o zona de subsidenta aproape continua între Arges si Siretul inferior, o întinsa zona a câmpiilor tabulare, cu largi interfluvii netede între vai si, la marginea sudica, lunca Dunarii, joasa s umeda mai tot timpul anului (fig.2).

Sectorul de câmpie luat în studiu, cel dintre râurile Teleorman si Mostistea, se suprapune, din punct de vedere al reliefului, peste zona subsidenta si peste cea a câmpiilor tabulare din cadrul Câmpiei Române.

La sudul câmpiilor piemontane si la est de râul Arges, se desfasoara un sir de unitati de câmpie cu latimi de 10-25 km (Titu-Potlogi-Sarata, Gherghita-Urziceni, Siretul inferior), formate precumpanitor din argile, mâluri, nisipuri fine. Ele formeaza ceea ce geografii au denumit zona de divagare din Câmpia Româna iar geologii, zona de subsidenta. Aceasta zona cuprinde câmpii joase, cu râuri divagante care si-au schimbat frecvent albiile în vremuri recente, având tendinte de înmlastinire nu numai datorita revarsarilor, ci si apelor freatice foarte apropiate de suprafata. De asemenea, câmpia de subsidenta se caracterizeaza prin vai putin adâncite, albii parasite, terase fluviatile îngropate, acoperite cu depozite loessoide cu grosimi de 5-10 m, care sunt afectate la suprafata de crovuri, dar care atât ca adâncime, cât si ca densitate, sunt mai reduse fata de cele din câmpiile Mostistei si Burnazului. La zona de confluenta majoritatea vailor mici se termina prin limane fluviatile, ca cele de la Balteni, Snagov, Balta Neagra, Caldarusani si Comana pe partea dreapta a Ialomitei.

Zona câmpiilor de interfluvii (sau a "câmpiilor tabulare" cum le numeste Vintila Mihailescu), care se întinde pâna aproape de Dunare (de felul câmpiilor: Gavanu-Burdea, Burnaz, Vlasia, Mostistea, Baraganul), este alcatuita din largi interfluvii ("câmpuri" în terminologia populara) separate de vai rare si putin adânci (obisnuit sub 20 m), prezentând frecvent terase marginale (câmpurile reprezentând ele însele, deseori, terase sau suprafete ce pot fi asimilate acestora). Aceste câmpii au altitudini cuprinse între 40 si 160 m. În alcatuirea lor intra la suprafata loessul si depozitele loessoide cu grosimi foarte mari (10-30 m) ce au determinat pozitia la adâncime a pânzei freatice si o frecventa deosebita a crovurilor si vailor rezultate din unirea acestora. În unele crovuri întâlnim lacuri (lacuri de crov), între care câteva sunt sarate. Vaile alohtone care separa subunitatile câmpiei au lunci foarte largi, cu meandre si despletiri numeroase. Destul de des, pe masura apropierii de Dunare, apar si terase. Râurile mai mici, afluentii acestora, au adesea gurile de varsare astupate de aluviunile colectorului si ca urmare, sectorul inferior este transformat într-un lac (liman).

Din categoria celor doua tipuri genetice de câmpii prezentate, cele care intra, în mod direct, în perimetrul care face obiectul prezentei lucrari, sunt Câmpia de subsidenta Titu-Potlogi si câmpiile tabulare Gavanu-Burdea, Burnaz, Vlasia si Mostistea (Al. Rosu, 1973, V.Tufescu).

4.2. Câmpia de subsidenta

Câmpia Titu-Potlogi este asezata în partea centrala a Câmpiei Române, pe cursurile inferioare ale Argesului si Dambovitei. Desi se deosebeste fata de regiunile înconjuratoare prin aspectul sau de câmpie aluviala, care se contopeste cu luncile râurilor, stabilirea limitelor sale strict morfologice a necesitat investigatii multiple, bazate pe observatii si cartari directe, cât si pe interpretarea unor materiale documentare.

Limita vestica este cea mai expresiva, fiind marcata de valea Argesului care desparte Câmpia Titu de Câmpia Gavanu-Burdea.

Spre nord, Câmpia Titu se margineste cu Câmpia piemontana a Târgovistei. Spre nord-est, Câmpia Titu patrunde ca un "golf" pe valea Dâmbovitei.

În partea de sud, între Arges si Dâmbovita, trasaturile Câmpiei Titu se întrepatrund cu cele ale Câmpului Câlnaului, subunitate a Câmpiei Vlasiei.

Spre est, spre Câmpia Vlasiei, limita este mult mai greu de stabilit, aceasta prezentându-se ca o fâsie de tranzitie spre Câmpia Vlasiei.

Între limitele mentionate mai sus, Câmpia Titu are o suprafata de circa 515 km2, ceea ce reprezinta aproximativ 1% din suprafata Câmpiei Române.

Altitudinea câmpiei, care variaza între 200 m si 120 m, scade usor de la nord la sud. Altitudinile respective exprima netezimea si monotonia acestei câmpii. Singura treapta de relief, care se interpune în mofologia regiunii, este lunca care întovaraseste cursurile râurilor. De mentionat, însa, ca lunca Dâmbovitei nu este individualizata strict, pentru ca ea devine comuna cu cea a râurilor vecine.

Suprafata câmpiei este acoperita cu depozite aluvionare si partial loessoide, care stau pe orizonturi de pietrisuri si nisipuri, în care sunt cantonate apele freatice. Acestea formeaza o pânza freatica situata la mica adâncime si dau nastere la izvoare si zone înmlastinite.

                    4.3. Câmpiile tabulare

Câmpia Gavanu-Burdea, de origine fluvio-lacustra, are aspect tabular, ea fiind o continuare directa a Vlasiei spre vest. Aspectul general este al unui platou cu o înclinare generala de la nord-vest spre sud-est, sens în care cotele scad de la 225 m pâna la 75 m. Câmpul Gavanu-Burdea prezinta un aspect neted, fragmentat fiind de vaile Teleorman, Dâmbovnic, Glavacioc si Neajlov. Este alcatuita dintr-o cuvertura de pietrisuri care se subtiaza spre sud, acoperite cu o manta de formatiuni loessoide continând ape freatice. Râurile sunt putin adâncite, însotite de una sau doua terase cu altitudine relativ mica.

În mod frecvent apar fenomene de tasare care determina aparitia microdepresiunilor (crovuri), în care apa din precipitatii se acumuleaza provocând baltiri. Aceste crovuri devin din ce în ce mai frecvente în partea de sud-est, pe masura ce patura de loess devine mai groasa în raport cu cea de pietrisuri ce se subtiaza în aceeasi directie.

Câmpia Gavanu-Burdea cuprinde întreaga regiune dintre Vedea si Arges.

                 

Câmpia Burnazului se dezvolta la sud de valea Câlnistei, între râurile Olt la vest si Arges la est, caracterizându-se printr-o panta morfologica înclinata de la sud la nord, pusa în evidenta de directia vailor care o dreneaza. Este fragmentata în partea de est de reteaua hidrografica a vaii Câlnistea, iar spre vest de vaile Teleorman si Vedea, cu afluentii lor.

Aceasta câmpie are aspectul uni platou înalt pus din ce în ce mai bine în evidenta catre est prin adâncirea culoarului Câlnistei si prin abruptul puternic cu care domina lunca mult mai îngusta a Dunarii. Are altitudinea medie de circa 90 m.

Constitutia litologica este data de stratele de Fratesti, alcatuite din pietrisuri, nisipuri si marne argiloase, peste care urmeaza depozitele loessoide cu grosimi de 15-20 m.

Depositele loessoide au favorizat procesele de tasare si deci aparitia formelor de relief de tasare în loess (crovuri, padine, vâlcele), prezente atât în vestul, cât si în estul Burnazului. De asemenea, Câmpia Burnazului se caracterizeaza printr-o bogatie a apei freatice care iese la zi sub forma de izvoare puternice, datorita energiei mari a reliefului pe laturile externe.

Câmpia Vlasiei. Denumire data dupa renumitii codrii ai Vlasiei, numita si Câmpia Bucurestilor, se axeaza în general pe bazinul Argesului - de la Câlnistea, în sud-vest, pâna în partea superioara a bazinului Mostistei, în nord-est. Ţinând seama de directia vailor, se observa ca aceasta câmpie are o panta orientata, în general, de la nord-nord-vest catre sud-sud-est. Spre nord-vest câmpia are o altitudine de 75-80 m, iar spre sud-est altitudinea descreste pâna la 50 m. Relieful sau neted este fragmentat de vaile Ciorogârlei, Dâmbovitei si Colentinei. Câmpia Vlasiei este fragmentata de vai cu lunci largi si terase, dar care nu prezinta diferente de nivel. Spatiile interfluviale si terasele sunt acoperite de depozite loessoide, fiind afectate intens de procesele de tasare (crovuri).

În cadrul Câmpiei Vlasiei, se disting urmatoarele subunitati: Câmpia Bucurestiului, Câmpia Snagovului, Câmpia Maia, Câmpia Movilitei, Câmpia Câlnaului si Lunca Arges-Sabar (Gr. Posea, I. stefanescu, 1985).

Câmpia Mostistei. Numita de Vintila Mihailescu (1966) si Câmpul Ciornuleasa (partea vestica, dintre Arges si Mostistea), este delimitata la nord-est de valea Mostistei, de valea Pasarea la nord-vest, de valea Dâmbovitei si a Argesului la vest si de lunca larga a Dunarii la sud. Aceasta unitate de câmpie face trecerea în est spre Baraganul propriu-zis. Altitudinile variaza între 100 m în nord si 25 m în sud.

Constitutia litologica este data de nisipurile de Mostistea, de vârsta Pleistocen superior, care apar în versantul drept al Mostistei si sunt acoperite pe toata extensiunea lor de depozite loessoide cu grosimi pâna la 20 m.

Prezenta orizontului de loess a contribuit la dezvoltarea intensa a proceselor de tasare care, prin crovurile si vâlcelele de tip "furcitura", fragmenteaza aceste suprafete orizontale.

4.4. Terasele si Lunca Dunarii

Terasele constituie o parte integranta a Câmpiei Române, ele trecând, în aval, în nivelul interfluviilor din câmpie, cu care se confunda. Terasele Dunarii scad ca numar de la vest la est, aceasta ca urmare a individualizarii pe etape a vaii Dunarii de la vest la est, pe masura retragerii lacului cuaternar al Câmpiei Române.

În sectorul cuprins între Vedea si Arges, apartinând Burnazului, terasele Dunarii au mai mare dezvoltare între valea Teleormanului si localitatea Daia. Aici sunt bine dezvoltate terasele medii si inferioare. Tot aici se remarca si primul fragment de câmpie lipsit de terase dunarene, situat între Daia si Cascioarele, unde Lunca Dunarii vine în contact direct cu câmpul înalt al Burnazului dupa care urmeaza asa-numita "terasa Greaca", remarcata si descrisa pentru prima data de Vintila Mihailescu (1928).

Terasa superioara, cu o altitudine absoluta de 58-60 m, se dezvolta din valea Zboiului pâna la vest de Chirnogi, cu o latime de circa 7-8 km. Pe suprafata acestei terase exista crovuri de dimensiuni relativ mari si câteva viroage în partea de nord-est.

Între Arges si Mostistea, Dunarea are patru terase, situate sub nivelul câmpului si care se racordeaza destul de bine cu terasele Argesului.

Lunca constituie portiunea joasa, aluvionara, a vaii care sta sub actiunea directa a fluviului sau bratelor acestuia, prezentând aspecte diferite, atât în profil transversal, cât si în cel longitudinal.

Lunca Dunarii este în general o regiune inundabila, ale carei cote scad de la  20 m, în vest, pâna la 15 m, la est de confluenta cu valea Mostistei.

Între gura Oltului si Giurgiu, în dreptul Burnazului, lunca si terasele marginale se îngusteaza ca un culoar, iar cursul fluviului devine aproape rectiliniu.

Între Giurgiu si Calarasi, lunca se largeste (12-13 km), grindurile scad mult în înaltime, multimea urmelor de gârle, privaluri si a incintelor fostelor lacuri este mult mai mare.

Latimea maxima a luncii se întâlneste între Greaca si Cascioarele, în dreptul punctului Slom (9 km).

Latimea minima se gaseste între Slobozia si Giurgiu, unde, între albia propriu-zisa si bratele secundare, are doar 2-3 km. În prezent, Lunca Dunarii este îndiguita.

Depozitele constituente ale luncii sunt în principal mâlurile argiloase si nisipurile fine, cu un grad mic de permeabilitate, care au permis si formarea numeroaselor lacuri (multe desecate) din lunca centrala si externa, precum si nisipurile cu granulatie medie, slab cimentate, cu un grad mediu de permeabilitate, care formeaza grindurile fluviatile longitudinale.

 4.5. Vaile si relieful de vale

Vaile care apar în sectorul de câmpie analizat, dupa dimensiuni, pot fi împartite în vai principale, vai mijlocii si vai minore.

Dintre vaile principale, mai importante, mentionez:

Valea Argesului reprezinta cea mai mare axa a Câmpiei Centrale, cu directia nord-vest sud-est si ea se întinde între Pitesti si Oltenita. Valea Argesului se aseamana foarte mult cu valea Dâmbovitei în zona de divagare Potlogi-Brezoaia, unde are maluri joase, iar în culoarul Ciorogârla-Domnesti ea a avut lunca comuna cu Dâmbovita. Începând de la Buturugeni în jos, valea Argesului devine asimetrica pâna la Gradistea, versantul ei drept fiind mai clar, iar de la Gostinari si pâna la Radovanu, abruptul Burnazului o domina cu peste 30-40 m.

Valea Dâmbovitei prezinta aspecte mai variate. De la Contesti si pâna la Joita are maluri joase si traverseaza zona de divagare Racari. De la Bâcu, valea Dâmbovitei devine din nou asimetrica prin versantul drept maai înalt pâna la confluenta cu Argesul. Versantul stâng mai prelung prezinta 2-3 terase joase, destul de întinse la est de Budesti si care se contopesc în dreptul localitatii Curcani cu terasele Dunarii. Asimetria este foarte evidenta si în cuprinsul capitalei prin numeroasele gradisti, situate în lunca.

Valea Ialomitei este cea mai lunga vale interioara a Câmpiei Române. Strabate zona de divagare, apoi patrunde în câmpia de loess a Snagovului printr-un culoar îngust si fara terase pleistocene. Dupaconfluenta cu Prahova, valea Ialomitei patrunde în Baragan.

Asimetria vaii Ialomitei este mai evidenta ca la oricare dintre vaile Câmpiei Române, datorita atât versantului drept, abrupt pe tot parcursul, cât si celor doua terase joase, nu prea extinse. Terasele Ialomitei se caracterizeaza prin multimea limanelor fluviatile: Snagov, Caldarusani, Balta Neagra etc.

Vaile mijlocii, cum este Teleormanul, au terase locale în numar de 2-3 sau chiar 4 si lunci pe tot parcursul. Ele sunt destul de adânci, luncile au caracterul unor mici sesuri aluviale, intens acumulate, iar terasele de meandru apar destul de des. În aceeasi categorie intra si vaile Glavaciocului si Neajlovului.

Vaile minore reprezinta generatia cea mai noua de vai si ele sunt formate prin drenarea exterioara a crovurilor (Vlasia si Mostistea, Burnaz) si aparitia vailor de tip furcitura sau de tip Mostistea.

4.6. Interfluviile (câmpurile)

Interfluviile joase din zona de divagare sunt destul de înguste si ele nu depasesc vaile pe care le domina decât cu 3-5 m; iar ca urmare, în cuprinsul lor se produc inundatii si colmatari aluvio-proluviale sau se formeaza zone umede mlastinoase în urma ploilor bogate torentiale sau a topirii zapezilor. Saraturile sunt destul de intinse si numeroase.

 

Interfluviile înalte - câmpurile tabulare suspendate

Interfluviul Teleorman-Arges apartine Câmpiei Gavanu-Burte si se caracterizeaza prin cuvertura de loess, vai adânci si crovuri mai rare. Ca un tampon, cu aspect de pinten prelung, orientat de la vest spre est, si care domina vaile marginase (Câlnistea si Dunarea) sta Burnazul - tip de câmp suspendat, neted si cu numeroase crovuri, dar fragmentat pe margini de vai înguste si adânci.

Interfluviul Arges-Dâmbovita iese în evidenta prin aspectul lui îngust si prelung, dar integrat Câmpiei Vlasiei si subregiunii Bucuresti, apoi prin versantul drept abrupt al Dâmbovitei, ca si prin multimea crovurilor.

Interfluviul Dâmbovita-Arges-Ialomita este lung, masiv si asimetric, mai înalt în nord si est, dar mai coborât spre sud. Acesta apartine câmpiilor Vlasia si Mostistea.

În concluzie, desi este o regiune de câmpie, conditiile de mediu sunt destul de variate, îndeosebi prin diferentieri ale factorului hidric (apa freatica la adâncimi mari sau aproape de suprafata, numeroase izvoare, lacuri de tip liman etc), ceea ce a favorizat dezvoltarea unor ecosisteme variate, astfel ca au existat conditii pentru declararea unui numar relativ mare de arii protejate cu caractere diverse.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL V

 

 

CLIMA

Clima este o sinteza a starilor de timp dintr-un lung sir de ani si constituie mediul atmosferic în care se dezvolta viata în locul considerat. Pentru noi, clima reprezinta si unul din componentii mediului geografic, care ne explica si ne face sa întelegem diferitele aspecte naturale; ea este unul din principalii factori de formare si raspândire  a vegetatiei si solurilor si tot ea este aceea care direct sau indirect imprima reliefului unele particularitati.

Aspectele fizico-geografice, relativ variate ale Câmpiei Române, reflecta spatiul, conexiunea dintre principalele forte dinamice ale climei, pe de o parte si celelalte elemente ale mediului geografic, pe de alta parte.

Datorita pozitiei pe care o are în sudul tarii, altitudini în general sub 200 de metri si a cadrului înconjurator mai înalt cu deschiderea ei larga spre nord-est în lungul Dunarii, Câmpia Româna face parte din provincia cu clima continentala excesiva. Aceasta provincie se caracterizeaza prin amplitudini termice mari, determinate de racirea puternica din timpul iernii, ca urmare a patrunderii maselor de aer arctic si de încalzirile excesive din timpul verii ce au loc în cursul invaziei maselor de aer tropical. În legatura cu caracterul excesiv al climei trebuie precizat ca acesta se accentueaza în partea de est, unde, dupa cum se stie, secetele si viscolele au o frecventa mai mare.

5.1. Factorii genetici ai climei

Factorii genetici ai climei sunt de natura radiativa, dinamica si geografica (Al. Rosu, 1972).

a) Factorii radiativi

Factorii radiativi sau cosmici sunt reprezentati prin: radiatia solara directa, radiatia difuza, radiatia totala, radiatia reflectata si absorbita.

Radiatia solara directa este sursa principala de caldura pentru suprafata terestra, intensitatea radiatiilor solare directe fiind conditionata de temperatura atmosferei, de prezenta si regimul nebulozitatii si al cetii. Ea atinge valorile maxime în lunile de vara, la ora prânzului.

Radiatia difuza provine din radiatia reflectata din anumite particule ce compun atmosfera. Intensitatea ei este direct legata de capacitatea atmosferei si de culoarea solului. Radiatia difuza este mai mare iarna decât vara si aceasta datorita stratului de zapada cu albedoul ridicat.

Radiatia totala sau globala este suma radiatiilor directe si difuze. Valoarea maxima a radiatiei totale se înregistreaza în iulie.

Radiatia reflectata si absorbtia provine din radiatia solara directa si difuza, care odata ajunsa la suprafata subiacenta este reflectata, iar o alta parte este absorbita.

b) Factorii dinamici

Factorii dinamici ai climei, respectiv circulatia generala a atmosferei, constituie un factor climatogen deosebit de important, fiind cauza principala a radiatiilor neperiodice, a principalelor procese si fenomene atmosferice. Caracteristica generala a circulatiei atmosferice o constituie advectiile frecvente de aer temperat-oceanic din vest, advectiile de aer temperat continental din est, patrunderile frecvente ale aerului tropical din sud si sud-vest si invaziile în aceasta zona ale aerului arctic din nord.

c) Factorii geografici

Factorii geografici au o importanta deosebita în aparitia unor microclimate distincte. Dintre acesti factori pot fi citati: relieful, vegetatia, solurile si elementele hidrografice.

Vegetatia genereaza conditiile specifice pentru aparitia unor microclimate distincte. Astfel, prin fenomenul de transpiratie al plantelor, se ridica gradul de umiditate al aerului, se atenueaza absorbtia în sol a radiatiilor (deci este favorizata existenta unor temperaturi mai scazute), se modifica si se atenueaza regimul vântului etc.

Solurile actioneaza în special prin capacitatea lor de reflectare a razelor solare (albedou) datorita culorii. Astfel, cernoziomurile, prin culoarea lor mai închisa, reflecta aproximativ 12% din radiatia solara, pe când nisipurile reflecta 30-40%.

În luncile râurilor din sectorul studiat apare un tip microclimatic caracteristic luncii, în general mai umed si mai rece decât climatul interfluviilor.

Elemente climatice caracteristice

5.2. Temperatura aerului

Acest parametru climatic, ca de altfel si ceilalti a fost examinat si analizat pe baza unui volum de date meteorologice de la statiile Bucuresti-Filaret (1896-1996), Titu (1896-1996) si Gaesti.

Temperatura medie anuala

Temperatura medie anuala la statia Bucuresti-Filaret, calculata pentru intervalul 1896-1996 este de 110C (fig.1). Pentru statia meteorologica Titu, temperatura medie anuala este de 10,10C (1896-1996), iar la Gaesti aceasta înregistreaza tot valoarea de 10,10C.

Urmarind temperaturile medii anuale pe intervalul mentionat, la statia meteorologica Titu, constatam diferente mici de la un an la altul. Media anuala maxima a fost de 11,90C si s-a înregistrat în 1989, în timp ce media cea mai scazuta a coborât la 9,10C în anul 1985. Rezulta o diferenta de 3,80C între anul cel mai calduros si anul cel mai racoros, diferenta ce se datoreaza unor cauze generale care stau la baza climei din tara noastra.

În lunile ianuarie si februarie temperaturile sunt negative, pentru ca apoi sa creasca, odata cu durata de stralucire a soarelui, pâna în luna iunie când se înregistreaza 21,40C (Titu) si 22,80C (Bucuresti-Filaret), dupa care descresc pâna în luna decembrie când din nou temperatura medie lunara devine negativa (fig.2).

Amplitudinea termica medie anuala de 23,50C exprima gradul mai redus de continentalism în comparatie cu sud-estul Câmpiei Române, unde aceasta valoare depaseste 24,5-250C (25,20C la Bucuresti-Filaret).

În anotimpul de iarna, temperatura medie este de -1,10C (Titu), 10C (Bucuresti-Filaret) si -1,20C (Gaesti), luna decembrie, comparativ cu lunile ianuarie si februarie, prezentând temperaturi mai ridicate cu 0,5-1,70C. Aceasta se datoreaza nebulozitatii si umiditatii relative a aerului mai ridicat. În luna ianuarie, odata cu patrunderea aerului mai rece dinspre nord-est, au loc inversiuni de temperatura, motiv pentru care se înregistreaza mediile lunare cele mai scazute: -2,10C (Titu) si -2,40C (Bucuresti-Filaret).

Primavara, temperatura medie anotimpuala este de 10,30C, respectiv 11,20C fiind foarte apropiata de media anuala, dar mai mica decât a anotimpului de toamna.

În lunile de vara, temperatura aerului este cuprinsa între 19,70C în iunie si 21,40C în iulie (Titu), 20,60C în iunie si 22,80C în iulie (Bucuresti-Filaret) si 21,220C (Gaesti).

În anotimpul de toamna, începând cu luna octombrie, temperaturile descresc brusc, acestea fiind cuprinse între 16,40C în septembrie si 4,50C în noiembrie (Titu), 17,80C si 5,50C (Bucuresti-Filaret).

Din evolutia anuala a temperaturii aerului se constata faptul ca iarna si vara, temperatura variaza foarte putin de la o luna la alta (1-20C), în timp ce în anotimpurile de trecere valorile urca sau coboara cu 5-60C.

Temperaturi maxime si minime absolute

Temperaturile maxime absolute depasesc 350C în perioada iunie-septembrie la statia meteorologica Titu, respectiv iunie-octombrie la statia meteorologica Bucuresti-Filaret.

În iulie 1987 s-a înregistrat temperatura maxima absoluta de 40,20C la statia Titu, ca urmare a prezentei aerului cald, de origine tropicala, deasupra Câmpiei Române. Dupa suma anuala a precipitatiilor (487,5mm), sub media multianuala, anul 1987 a fost un an secetos. Maximele absolute coboara pâna la 16,40C în luna ianuarie.

La statia meteorologica Bucuresti-Filaret, temperatura maxima absoluta a atins 41,10C la 20 august 1945 (fig.3). Asemenea valori determina fenomene de uscaciune si seceta relativ frecvente, cum a fost cazul în anii 1945, 1946, 1948, 1950, 1962, 1963, când si precipitatiile au fost mult reduse (250-400mm).

La statia meteorologica Gaesti, temperatura maxima absoluta a fost de 410C la 2 iulie 1927.

Temperaturile minime absolute cele mai scazute se înregistreaza în perioada de iarna ca urmare a invaziei aerului rece dinspre nord-est si a inversiunilor de temperatura ce se produc.

Astfel, minima absoluta a coborât pâna la -27,40C în ianuarie 1988 la statia meteorologica Titu. În sezonul cald, minimele absolute nu depasesc 6,80C în luna iunie.

La statia meteorologica Bucuresti-Filaret, temperatura minima absoluta a înregistrat valoarea de -300C la 25 ianuarie 1942 (fig.4). Astfel de temperaturi negative caracterizeaza geruri puternice, care pot afecta asociatiile vegetale, mai ales în conditiile solului lipsit de strat de zapada.

De asemenea, si la statia meteorologica Bucuresti-Filaret, minimele absolute nu depasesc 8,60C în luna iulie.

La statia meteorologica Gaesti, temperatura minima absoluta a fost de -310C la 25 ianuarie 1963.

Din cele prezentate, rezulta ca amplitudinea termica absoluta este cuprinsa între 67,60C si 710C, ceea ce arata gradul de continentalism al regiunii studiate, acesta crescând de la vest la est.

Înghetul

Scaderea temperaturii aerului sub 00C si mentinerea sa pe o anumita perioada de timp favorizeaza producerea înghetului.

Parametrii caracteristici înghetului sunt influentati pe de o parte de particularitatile circulatiei generale a atmosferei, iar pe de alta parte de conditiile locale.

Înghetul, care are influente negative asupra plantelor si a vegetatiei în general, se produce diferit, fie ca este vorba de primul sau de ultimul înghet.

Astfel, data medie de producere a primului înghet (de toamna) se realizeaza în cursul lunii octombrie (statia meteorologica Titu), dar, în functie de circulatia generala a atmosferei, primul înghet se poate produce mult mai devreme, chiar în luna septembrie (ultima decada a lunii).

Prima zi cu înghet este posibil sa apara la Gaesti în a treia decada a lunii octombrie, iar la Bucuresti-Filaret, între 3 si 5 noiembrie.

Data medie de producere a ultimului înghet (de primavara) se situeaza în prima parte a lunii mai (10-15 mai), producând pagube însemnate asociatiilor vegetale.

La Gaesti, ultimul înghet se înregistreaza în prima decada a lunii aprilie, iar la Bucuresti-Filaret între 29 martie si 1 aprilie.

În raport cu datele medii ale producerii primului si ultimului înghet, durata medie a intervalului cu înghet este de aproximativ 180 de zile la Titu si 216-221 de zile la Bucuresti-Filaret.

5.3. Umezeala relativa a aerului

Umezeala relativa a aerului, reprezentând raportul dintre cantitatea de vapori de apa existenta în aer, minima si maxima, corespunzatoare temperaturii aerului, constituie un alt indicator climatic important.

Umiditatea atmosferica este conditionata de originea maselor de aer ce se deplaseaza deasupra Câmpiei Române, de frecventa precipitatiilor, ca si de natura suprafetei subiacente active.

Astfel, aceasta are valori medii anuale de 80% la statia meteorologica Titu si 74% la statia meteorologica Bucuresti-Filaret.

În lunile noiembrie, decembrie, ianuarie si februarie, datorita valorilor mai scazute ale temperaturii aerului, se înregistreaza cele mai mari valori medii lunare (85-90%) ale umezelii relative (fig.7).

Începând cu luna aprilie, ca urmare cresterii temperaturii aerului, valorile medii lunare ale umezelii relative înregistreaza o scadere treptata, pâna în luna iulie, când se înregistreaza media lunara cea mai scazuta (72% la Titu, sub 70% la Bucuresti-Filaret si 62% la Gaesti).

Teritorial, umezeala relativa variaza mult de la un loc la altul în raport cu structura suprafetei active. Cele mai mari valori se produc pe suprafata lacurilor si râurilor, unde procesele de evaporatie sunt intense vara, de asemenea în paduri, parcuri, iar cele mai mici valori se înregistreaza pe suprafetele uscate, pe suprafetele ocupate cu miriste.

5.4. Precipitatiile atmosferice

Acestea constituie sursa principala de umezire a solului, de alimentare a pânzelor freatice si a bazinelor hidrogeografice, sursa evaporarii continentale, agentul activ al regiunii.

Regimul precipitatiilor este caracterizat prin cantitatile variabile de apa în intervale de timp inegale, datorita proceselor ce sunt pe întreg teritoriul sudic al al tarii deosebit de complexe si felurite.

Precipitatiile în majoritatea lor sunt intense si torentiale (peste 70%), spre deosebire de burnitele din anotimpurile de primavara si toamna, ori ninsorile din timpul iernii.

Valorile medii anuale se ridica la 603,2mm (statia meteorologica Titu), 590mm (statia meteorologica Bucuresti-Filaret) si 620mm (statia meteorologica Gaesti).

În timpul anului, cele mai multe precipitatii se produc în sezonul cald (aproape 2/3 din cantitatea medie anuala), iar restul de circa 1/3 producându-se în sezonul rece.

Privind mediile lunare, se observa ca lunile cele mai ploiase sunt mai-iunie (74,5-76,4mm la Titu; 68,1-86,0mm la Bucuresti-Filaret; 64-87,7mm la Gaesti), datorita intensificarii activitatii ciclonice, de-a lungul frontului polar, cât si datorita convectiei termice a maselor de aer din partea inferioara a ariei ciclonale (fig.5,6).

Cantitatile minime se constata la sfârsitul iernii si începutul primaverii (ianuarie-martie), când valorile abea ating 35-40mm în medie si aceasta datorita frecventei regimului anticiclonic.

De-a lungul anilor, precipitatiile atmosferice au înregistrat mari variatii neperiodice. Astfel, în timpul excesului de umiditate din perioada 1969-1972, media pe cei patru ani a fost de peste 700mm, ajungând chiar la 800-900mm. Cantitatile cele mai mici de precipitatii au caracterizat perioadele secetoase. Asa a fost cazul perioadei 1945-1946, când mediile pe cei 2 ani au variat între 350 si 400mm (Octavia Bogdan, 1975).

Stratul de zapada - alt element al precipitatiilor cu importanta asupra asociatiilor vegetale - consta în faptul ca în Câmpia Româna este discontinuu, datorita actiunii de spulberare si troienire a zapezii de catre vânt.

Numarul mediu al zilelor cu ninsoare este la Titu de 40-50 de zile, cu toate acestea sunt suficiente câteva ninsori abundente pentru ca sa se formeze un strat de zapada cu grosimi de 25 cm.

La Gaesti, grosimea stratului de zapada este în medie de 16-24 cm.

La Bucuresti-Filaret, durata stratului de zapada este de 53 de zile, si înregistreaza grosimi de 15-20 cm. Totusi exista si ani cu foarta putina zapada (de exemplu iarna 2000-2001 când stratul de zapada a fost aproape inexistent în cea mai mare parte a iernii).

5.5. Caracteristicile regimului eolian

Regimul eolian este determinat de dinamica generala a atmosferei din regiunile înconjuratoare. Relieful neted nu determina particularitati regionale ale vântului.

Analizând schita generala cu rozele medii anuale ale vânturilor din Câmpia Româna, se vede clar ca directiile predominante în sectorul dintre Teleorman si Mostistea sunt cele de nord-est si est. De asemenea, nu lipsesc influentele eoliene sudice si vestice.

Astfel, rezultatele observatiilor de la statia meteorologica Titu, arata directia predominanta a vânturilor din nord-est si est (23,4%), urmate de vânturile din vest (12,6%).

Directiei nord-est est îi revin si cele mai mari viteze medii anuale (4,5m/s la Gaesti, 3,5m/s la Bucuresti-Filaret).

Vânturile de nord-est si est au frecventa mare în anotimpul rece al anului când spulbera zapada, scad mult temperatura aerului, determina înghet la sol, uneori provocând si daune asociatiilor vegetale.

În anotimpul cald frecventa mai mare au vânturile din sectorul vestic.

5.6. Consideratii topoclimatice

Pe fodul climatului temperat continental de tranzitie, caracteristic zonei studiate, se suprapun o serie de topoclimate, cu particularitati distincte, date de caracterul eterogen al suprafetei active subiacente.

 

Topoclimatul luncilor are o mare raspândire, fiind mai evident în luncile Argesului si Dâmbovitei, întâlnindu-se însa si de-a lungul râurilor mai mici (Sabar, Colentina, Mostistea, Neajlov etc.) sau albiilor parasite, unde pânza freatica este mai aproape de suprafata.

O trasatura caracteristica a acestui microclimat o reprezinta umiditatea mai ridicata si evaporatia mai intensa în timpul verii, ceea ce face ca temperatura sa fie mai scazuta decât pe interfluvii.

Topoclimatul câmpurilor interfluviale caracterizeaza câmpurile dintre vaile râurilor, unde valorile elementelor meteorologice se schimba în timpul anului atât în functie de evolutia anuala a radiatiei solare, cât si în functie de stadiul lucrarilor agricole si de dezvoltare a plantelor.

În cadrul câmpurilor interfluviale, pe suprafete restrânse se mai întâlneste microclimatul de pasuni si fânete care, în timpul verii, prezinta un deficit de umiditate mai mic decât pe suprafetele ocupate de culturi agricole.

Topoclimatul de padure este specific arealelor de padure reprezentate prin sleauri, stejarete de lunca si zavoaie. Se caracterizeaza prin faptul ca, în timpul verii, temperatura diurna si amplitudinile termice sunt mai scazute si au un regim mai uniform decât în câmpia deschisa. Regimul termic din spatiul microclimatic al padurii, prezinta vara o evolutie diurna inversa comparativ cu câmpul deschis, în sensul ca ziua se produc inversiuni termice, iar noaptea are loc o stratificare termica directa.

Fata de celelalte microclimate, umiditatea relativa prezinta aici valorile cele mai ridicate, iar viteza vântului este anihilata de vegetatia arborescenta.

5.7. Interferenta dintre circulatia vestica si cea estica în partea centrala a Câmpiei Române

Un fenomen deosebit este cel de interferenta a circulatiilor de vest si de est în sectorul central al Câmpiei Române (N. Bordei si colab., 1981, 1984).

Astfel, interferenta circulatiilor se regaseste pe plan climatologic printr-un plus de precipitatii si un grad accentuat de nebulozitate în cadrul uni spatiu geografic delimitat de localitatile Mizil, Urziceni si de valea Mostistei, în est, iar în vest aproximativ de valea Oltului, aceasta ultima limita fiind adesea depasita. La nord si la sud limitele depasesc sectorul analizat, trecând pâna în zona montana si, respectiv, pâna în Podisul Prebalcanic (fig.6).

Întelegem prin interferenta circulatiilor, întrepatrunderea sau intersectarea unor sensuri majore de miscare a maselor de aer, în cadrul circulatiilor atmosferice semnificative pentru Câmpia Româna la momente de timp diferite sau nu, dar cu precadere asupra arealului geografic mai sus delimitat.

Hartile anuale sau multianuale cu rozele vânturilor surprind o echilibrare a celor doua directii dominante, de est si de vest, numai ca, simpla analiza a vânturilor la sol nu poate surprinde complexitatea fenomenelor meteorologice generate în contexte sinoptice reale.

Desi la sol interferenta vânturilor dominante se realizeaza aproape de valea Oltului, precipitatiile nu se manifesta pregnant în interfluviul           Olt-Teleorman, ci mai la est de Teleorman-Vedea ca limita vestica, linia Mizil-Urziceni-valea Mostistei ramânând ca limita estica.

Desi la sol, intrerferenta vântului se realizeaza în sectorul interfluviului Olt-Teleorman, precipitatiile într-un front cald sunt mult mai "în fata" liniei frontale de la sol în cazul nostru mai "la est" spre      Vedea-Arges.

Sub aspect geografic, aria în care precipitatiile generate în conditiile de mai sus au frecventa cea mai mare, corespunde limitelor estica si vestica ale Codrilor Vlasiei si ale ariei de paduri central-muntene, cu zonele de tranzitie la silvostepa, iar spre nord pâna în zona montana a Carpatilor Meridionali. În sud aceste paduri se continua pâna în nordul Bulgariei, fiind întrerupte doar de Valea Dunarii si terasele acesteia unde stepizarea s-a produs secundar ca urmare a interventiei omului. Consideram ca limita sudica a padurilo de stejar la noi atinge cele mai sudice latitudini tocmai în arealul de interferenta.

Precipitatiile se  înscriu în peisajul geografic atât sub forma persistentei unei arii de vegetatie de padure ce contrasteaza cu stepa Baraganului, în est si cea a Boianului în vest, cât si sub forma unui aport la mentinerea unei densitati a retelei hidrografice ceva mai mari comparativ cu sectoarele limitrofe. Nu minimalizam prin aceste afirmatii aportul pânzelor de ape freatice de la bordura sudica a marilor conuri de pietrisuri piemontane, dar nu le absolutizam.

Fata de cele de mai sus consideram ca îngustarea aproape pâna la întrerupere a fâsiei zonale de stepa, care s-ar fi desfasurat nestingherit de la vest la est în toata Câmpia Româna, se datoreaza fenomenului de interferenta care imprima peisajului natural (nu stepizat) o nota de usoara azonalitate.

În concluzie, putem afirma ca unul dintre cele mai interesante fenomene descifrate este interferenta circulatiilor în sectorul central al Câmpiei Române; fenomenul concura la realizarea unui surplus de precipitatii (în raport cu sectoarele vecine din est si din vest) de 50 pâna la 100mm anual cu însemnate efecte biogeografice.

Acestea se înscriu în peisaj prin persistenta în timp a unei vegetatii de padure (Codrii Vlasiei si padurile central muntene) bordata în est si vest de fâsii de tranzitie ale silvostepei, apoi de stepa Baraganului în est si de cea a Boianului în vest. Fâsia de padure ce coboara de la munte pâna spre Dunare, traversând Muntenia de la nord la sud, "sfidând" parca ariditatea stepelor de la est si de la vest, nu este deci o "fâsie" , un rest rezultat printr-o despadurire (umanizare) mai intensa în est si vest, ci asa s-a sintetizat peisajul vegetal, în mod natural, datorita cauzelor aratate.

Despadurirea s-a facut mult mai mult în cadrul arealului padurii si mai putin lateral, dupa cum indica tipurile de soluri (în special în est).

Persistenta acestei fâsii de padure (discontinua la aceasta data prin umanizare), se datoreaza tocmai interferentei circulatiilor atmosferice. Aceasta este indusa major de forma arcului carpatic.

CAPITOLUL VI

HIDROGRAFIA

6.1. Consideratii generale

Câmpia Româna apartine bazinului hidrografic al Dunarii si este fragmentata de o retea hidrografica dirijata radiar spre vest si sud-vest, sud, sud-est si nord-est, tributara în întregime marelui fluviu (fig.7).

Râurilor din Câmpia Româna le este specific fenomenul de colmatare progresiva a albiilor mici, autohtone, consecinta a favorizarii procesului de eroziune prin defrisari si despaduriri masive.

Ca urmare, aceste râuri mici nu mai dreneaza pânza freatica, producându-se o crestere a nivelului freatic în interfluviile joase (I. Ujvari, 1972).

Reteaua hidrografica a teritoriului dintre Teleorman si Mostistea se împarte în doua categorii: autohtona si alohtona.

Reteaua hidrografica autohtona este considerata aceea care se formeaza în conditiile proprii Câmpiei Române. Aici pot fi incluse Colentina, Pasarea, Vlasia, Cociovalistea, Mostistea si chiar Câlnistea. Aceasta categorie, numita si retea minora, va purta amprenta evidenta a conditiilor climatice si morfologice ale câmpiei; asupra acesteia, omul a intervenit foarte mult.

Reteaua hidrografica alohtona, numita uneori si tranzitorie, este aceea care îsi are obârsia în alte unitati de relief, piemontane, subcarpatice si carpatice, având stabilite deja particularitatile de baza ale regimului hidrologic, dar fiind influentata de zona de câmpie prin care trece. În aceasta categorie intra reteaua hidrografica majora - Teleormanul, Argesul cu Dâmbovita si Neajlovul, Ialomita. Evident ca si asupra acestor râuri omul a intervenit, dar nu în masura în care sa le modifice trasaturile de baza ale regimului hidrologic.

6.2. Reteaua de ape curgatoare

Teleormanul are suprafata bazinului de 1408 km2, iar lungimea sa este de 178,2 km. Izvoraste de pe versantul estic, argesean, al Platformei Cotmeana, de la altitudinea de 339 m, la Ciobanesti. Spre aval, se înscrie pe conul de dejectie al Argesului, din care motiv Petre Cotet îl considera ca o vale parasita a Argesului.

Teleormanul îsi adânceste valea sa pâna în apropierea apelor freatice, drenând o parte din rezervele conului de dejectie ale Argesului. Începând de la Costesti, cursul lui devine permanent ca al majoritatii râurilor din acest bazin cawre la sud de linia Costesti-Gaesti în general nu mai seaca.

Afluentii sai care se însira simetric pâna la varsare sunt: Valea Copacilor, Valea Ungurenilor, Valea Dobrei, Bucovul, Teleormanelul si cel mai mare dintre afluenti, Clanita, sosit din stânga. Afluentul sau de câmpie, Vijistea, prezinta numeroase forme de tasare în conditii de panta redusa, având caracter de râu de tip "mostiste".

Sistemul Arges dreneaza regiunile de câmpie, sub nivelul de 200 m, în proportie de 45,6%. Are o suprafata a bazinului de 12521 km2, lungimea sa este de 339,6 km, iar debitul de 64 m3/s.

Cursul Argesului porneste în prezent din lacul de acumulare de la Vidraru. Anterior, ca punct de origine a râului a fost considerat confluenta râului Capra cu Buda, râuri care în prezent se varsa în lacul Vidraru.

Argesul, împreuna cu afluentii sai, Câlnistea, Neajlov, Dâmbovita si Colentina, strabate sectorul de câmpie analizat.

Neajlovul are suprafata bazinului de 3795 km2, iar lungimea de 187,5 km. Izvoraste în imediata apropiere a orasului Pitesti, de la 322 m altitudine. Panta sa medie este relativ ridicata (1,5 m/km), ceea ce duce la o evacuare usoara a apelor în timpul apelor mari. Meandrele în lungul sau si în lungul afluentilor care curg paralel cu Neajlovul au dimensiuni mici, albiile lor fiind mai putin încapatoare. În apropiere de Gaesti, Neajlovul strabate paralel cu Argesul un sector de largire al câmpiei de divagare, care în trecut a prilejuit revarsarea apelor Argesului spre cursul Neajlovului.

Dintre afluentii Neajlovului, mentionam: pe partea stânga Neajlovelul, Izvorul si Ilfovatul, iar dintre afluentii de pe partea dreapta, cu dimensiuni mai mari, se remarca Holboca, Chipicanu, Dâmbovnicul si Balaria.

Dezvoltarea cea mai mare dintre afluentii Neajlovului o are Câlnistea, cu o suprafata a bazinului de 1846 km2 si o lungime de 102 km, care izvoraste de lânga Bâscoveni. Acesta are o panta foarte redusa, în jur de 0,5 m/km si meandreaza foarte puternic între Draganesti-Vlasca si Bila. Primeste afluenti din ambele parti ale versantilor sai pâna la confluenta cu Glavaciocul, cum sunt din stânga: Cenusarul si Râiosu; din dreapta, dinspre Burnazul de est, sunt mai mari: Valea Alba, Valea Porumbenilor sau Trestnicul si Ismarul.

Înainte de varsarea Neajlovului în Arges, pantele longitudinale ale râului Câlnistea scad pâna la 0,25 m/km, ceea ce a favorizat aparitia Baltii Comana în amonte de localitatea Comana.

În avale de confluenta cu Neajlovul, în Arges se mai varsa, dinspre stânga, înca doi afluenti: Sabarul sau Rastoaca si Dambovita, ambele cu roluri importante în alimentarea si evacuarea apelor din Bucuresti.

Sabarul are suprafata bazinului de 1358 km2 si lungimea de 197,7 km. Izvoraste din parte estica a Piemontului Cândesti, în amonte de comuna Bintau, de la circa 450 m altitudine.

Afluentul sau care se poate considera si ca izvor adevarat al Sabarului este Potopul.

Dintre afluentii sai superiori, cu regim natural, se mentioneaza: Strâmba, Valea Foii, Valea Cuparului, Suta si Baii.

Dâmbovita are suprafata bazinului de 2759 km2 si lungimea de 266 km. Râul Dâmbovita este afluentul cel mai important al sistemului Arges, atât ca debite, cât si ca unitate hidrografica, care sta la baza unor serii de lucrari de amenajari, alimentari cu apa si mai ales ca recipient al apelor reziduale ale Bucurestiului, pe care-l traverseaza (circa 500.000 m3/zi). Cursul sau se formeaza pe versantul estic al Muntilor Fagaras, din confluenta a doua pâraie alpine, Boarcasul si Valea Vladului.

În sectorul câmpiei de divagare, Dâmbovita primeste din stânga pe Valea Satului si Ilfovul, a carui zona de izvoare a fost legata cu Colentina în 1850, cu scopul de a descongestiona Dâmbovita, în amonte de Bucuresti.

În aval de Bucuresti, Dâmbovita primeste pe cel mai mare afluent al sau din stânga - Colentina, iar mai în aval - Pasarea.

Colentina are suprafata bazinului de 526 km2, iar lungimea de 98 km. Colentina a fost un mic afluent de tip "mostistea" al Argresului, cu numeroase zone lacustre acoperite cu stuf. În cel de-al treilea deceniu al secolului XX, s-a elaborat planul de amenajare al râului si a început crearea unei serii de lacuri artificiale în lungul lui. Prin afluentul Colentinei, Crevedia, cu suprafata bazinului de 70 km2 si lungimea de 30 km, a fost creat sistemul de canale Bilciuresti-Colentina, prin care sistemul Colentinei primeste din Ialomita o suplimentare de debite dupa necesitati.

Pasarea, cu o suprafata bazinala de 237 km2 si o lungime de 42 km, se varsa în Dâmbovita, la Fundeni. Pasârea este un râu de tip "mostiste", în lungul caruia întâlnim, pe lânga câteva lacuri naturale, si o serie de iazuri.

În aval de Dudu, albia Dâmbovitei este canalizata si local îndiguita pâna la varsare. Prin aceasta, vitezele râului s-au marit, iar în urma derivatiei reconstruite în 1886 spre Ciorogârla, în albia râului se mentine, în medie, un debit de 8,0 m3/s. Albia regularizata colecteaza si apele uzate ale Bucurestiului (0,5 mil. m3/zi), apele din timpul viiturilor, precum si cele provenite prin drenarea pânzei freatice. Lunca Dâmbovitei a ramas mult timp în stare naturala pe ea producându-se înmlastiniri (circa 3000 ha). Situatia s-a mentinut pâna în 1956, când s-au facut lucrari importante hidroameliorative pâna la varsare, cuprinzând lucrari de regularizare a albiei Dâmbovitei, îndiguiri, desecari, amenajari pentru irigatii etc.

În amonte de varsarea în Arges, Dâmbovita primeste înca un afluent din dreapta, Valea Câlnaului, cu suprafata bazinului de 203 km2 si lungime de 27 km pe care, în amonte de varsare, a fost construit un baraj, iar iazul creat serveste în primul rând irigatiile.

Înainte de varsarea sa în Dunare, Argesul mai primeste, pe partea stânga, ca afluent, Mitreniul cu lacul Mitreni, lac de tasare.

Ialomita îsi are obârsia sub vârful Bucura, la o altitudine de 2450 m. Râul Ialomita are o suprafata a bazinului de 10430 km2, iar lungimea de 417 km.

În acest sector, afluenti Ialomitei sunt autohtoni, toti avându-si obârsia în parte nordica a Câmpiei Vlasiei. Orientarea lor generala este sud-vest nord-est, iar alimentarea pluvio-nivala.

Dinspre sud spre nord, întâlnim urmatorii afluenti pe dreapta ai Ialomitei: Cociovalistea, Vlasia, Valea Snagovului si Valea Sticlâriei.

Mostistea are suprafata bazinului de 1734 km2 si lungimea de 92 km. Izvoraste din apropierea comunei Moara Saraca, de lânga Lacul Caldarusani (altitudinea de 90 m). Chiar din zona de izvoare, în avale de Gagu, se gasesc primele iazuri.

Sistemul Mostistei este dezvoltat mai puternic în partea estica, stânga a cursului, care, din cauza pâraielor întortocheate prin captari regresive de crovuri, este numit de Vintila Mihailescu "Câmpia furciturilor". Pe majoritatea afluentilor, tot de tip "mostiste", "furcituri", ca si pe cursul principal, apar si lacuri de vale, de tasare. De asemenea, si în lungul Mostistei s-au realizat lucrari hidroameliorative.

Dintre afluenti, pe partea stânga, se remarca Valea Livezilor, Valea Colceagului; pe partea dreapta, Belciugatele si Corata.

6.3. Apele statatoare

Lacurile naturale sunt împartite în doua clase: unele legate mai mult sau mai putin de reteaua de râuri si de vai, în general, si altele situate pe câmpuri (de interfluvii) sau pe terase.

Lacurile de vale cele mai numeroase sunt lacurile de lunca, foste brate sau meandre parasite, care, datorita micilor depresiuni în care se gasesc, retin apa din viituri sau sunt alimentate prin canale de legatura cu râul principal.

Astfel de lacuri sunt în lunca Neajlovului (Lacul Comana), în lunca Argesului (Herasti, Gruiu, Mitreni etc), în lunca Dâmbovitei (Tataru), în lunca Colentinei etc.

Tot legate de fundul vailor, dar cu pozitie laterala fata de lunca principala, sunt lacurile de tip liman fluviatil, cum sunt, de exemplu, lacurile Snagov, Caldarusani, Balta Neagra, Balteni, situate pe dreapta Ialomitei în cuprinsul Câmpiei Vlasiei; Mostistea, la varsarea râului Mostistea în Dunare.

Cea de-a doua categorie, lacurile de interfluviu, apar pe câmpurile înalte, în zona de silvostepa. Asemenea lacuri de tasare în loess apar în Câmpia Vlasiei si Câmpia Mostistei, în bazinul superior al Mostistei, în estul orasului Bucuresti (Pasarea, Vlasia, Vijistea etc).

Lacurile antropice sunt destul de numeroase, fiind reprezentate prin helesteie, iazuri.

În câmpia Româna predomina mai ales helesteiele, mici ochiuri de apa, sunt amenajate, în special, pentru piscicultura, în jurul unor localitati.

Iazurile sunt localizate îndeosebi pe râul Colentina (Fundeni, Cernica, Buftea, Straulesti etc), acestea având si functie de agrement; de asemenea, iazuri apar si pe râurile Pasarea, Ilfov, Câlnau, Mostistea, Glavacioc etc.

6.4. Apele subterane

Structurile acvifere se împart în doua categorii: de suprafata (freatice) si de adâncime (nefreatice).

Structurile freatice se caracterizeaza printr-o legatura mai strânsa cu clima si morfologia reliefului, iar structurile de adâncime, dimpotriva, reflecta o corelatie mai larga cu litologia si tectonica.

Rezervele de apa subterana depind atât de gradul de permeabilitate, cât si de grosimea si extensiunea rocilor care le înmagazineaza.

Apele freatice, alimentate din precipitatii sau din râuri, sunt diferentiate în pânze de lunca si de interfluviu, acestea din urma gasindu-se la adâncimi mai mari.

Apele freatice sunt cantonate în stratele de Fratesti, în pietrisurile de Colentina, în nisipurile de Mostistea, în nisipurile cu granulatie mijlocie (Câmpia Snagov), etc.

În general, în luncile râurilor principale - Arges, Dâmbovita si Ialomita, apele freatice se gasesc între 2 si 5 m adâncime.

Pe spatiile interfluviale, adâncimea apelor freatice variaza în functie de grosimea depozitelor loessoide de deasupra si a depozitului magazin si de pozitia stratului impermeabil. În mod curent, aceasta adâncime este între 5 si 20 m si numai rareori este sub 5 m sau peste 20 m.

Astfel, în Câmpia de divagare Titu, grosimea acviferului freatic este de 5-10 m, atingând chiar valori de 16 m. Câmpiile Gavanu-Burdea si Burnaz se caracterizeaza prin adâncimi ce depasesc 20 m. În Câmpia Vlasiei, nivelul apei subterane creste de la 3-5 m în nord-vest la 10-20 m în sud-est, în Câmpia Mostistei (14-15 m).

În sectorul cuprins între Teleorman si Mostistea, au fost identificate, ca principale acvifere de adâncime, stratele de Fratesti, pietrisurile de Colentina si nisipurile de Mostistea.

Astfel, în Câmpia Vlasiei, stratele de Fratesti formeaza importante complexe acvifere, în sudul Bucurestiului acestea fiind localizate la adâncimi cuprinse între 60 si 160 m. Aceste ape sunt calitativ superioare, fiind potabile.

Nisipurile de Mostistea si pietrisurile de Colentina au o dezvoltare continua, cu precadere în zona câmpiei tabulare, primele se întâlnesc între 20 si 60 m adâncime, iar ultimele între 15-20 m adâncime.

În general, tipul hidrochimic este cel bicarbonat, cu mineralizatii care se încadreaza între 300 si 1500 mg/l.

CAPITOLUL VII

 

 

VEGETAŢIA

Asociatiile vegetale prezente în sectorul de câmpie dintre Teleorman si Mostistea apartin la doua mari zone de vegetatie, si anume: zona silvostepei si zona forestiera, la care se adauga vegetatia intrazonala de lunca (P. Cotet, 1976).

7.1. Zona de silvostepa

Silvostepa (antestepa), considerata ca facând trecerea de la zona de stepa la cea de padure, ocupa tot Burnazul, un areal corespunzator bazinului Mostistei, estul Câmpiei Vlasia.

În cadrul silvostepei, peisajul îmbina aspectele de stepa cu ierburi (în prezent înlocuita aproape în totalitate cu culturi agricole), cu peisajul de padure, aceastea ocupând suprafete relativ restrânse. Omul a reusit sa transforme padurea în terenuri pentru pasune si apoi pentru arabil, înlocuind, în mare parte fostele paduri cu terenuri agricole. Asa, de pilda, în zona Bucurestiului, pe locul vestitilor "Codrii ai Vlasiei", astazi au ramas doar urme ale padurilor, care nu reprezinta nici 5-6% din vechea suprafata, restul de teren fiind transformat în arabil sau ocupat de constructii - orase, sate, cai de comunicatii.

Printre speciile lemnoase specifice silvostepei amintim: stejarul brumariu (Quercus pedunculiflora), stejarul pufos (Quercus pubescens); ele apar fie în arborete pure, fie în sleauri alaturi de cer (Quercus cerris), gârnita (Quercus frainetto), stejar pedunculat (Quercus robur), teiul alb (Tilia tomentosa), jugastrul (Acer campestre), frasinul (Fraxinus excelsior) etc.

Pe baza unor cercetari geobotanice (R. Calinescu, 1957) si pedologice (N. Florea si Ana Conea, 1962), a fost separata subzona padurilor xerofile (si sibleacurilor). Vegetatia lemnoasa este constituita din paduri xerofile si tufarisuri bogate în elemente submediteraneene cu frunze caduce: scumpia (Cotinus coggygria), carpinita (Carpinus duinensis) etc, împreuna cu alti arbusti: cornul (Cornus mas), paducelul (Crataegus monogyna), dârmoxul (Viburnum lantana) etc. Singura specie cu frunze persistente este ghimpele (Ruscus aculeatus), specie ocrotita în rezervatia Comana.

Dintre speciile ierboase predomina: firuta de livada (Poa), paiusul (Festuca valesiaca), obsiga (Bromus squarrosus); în câteva paduri (Manafu, Comana) este abundent bujorul (Paeonia peregrina), specie balcanica de interes atât stiintific cât si peisagistic.

7.2. Zona forestiera

Aceasta ocupa partea interioara a Câmpiei Române. Între râurile Vedea si Dâmbovita ea patrunde mult spre sud, pâna în Burnaz, iar în sud-est pâna la valea Mostistei (fig.8).

În câmpia acoperita cu loess si depozite loessoide înaintarea padurii în stepa a fost strâns legata de anumite conditii favorabile instalarii acesteia.

În stepa, padurile au coborât îndeosebi de-a lungul vailor râurilor mari si ulterior s-au întins si pe interfluvii. Aceasta ipoteza emisa de P. Enculescu (1924) este confirmata de situatia existenta în câmpia din jurul Bucurestiului. Astfel, în sectorul sudic al interfluviului Arges-Dâmbovita s-a constatat patrunderea catre sud a doua fâsii de soluri silvestre brun-roscate, care urmaresc cele doua margini ale interfluviului.

La limita lor superioara, padurile au fost sistematic defrisate, în scopul extinderii suprafetei pajistilor.

În prezent, datorita unei intense defrisari, padurile sunt cu mult mai reduse decât în trecut; dovada sunt si solurile silvestre din teritoriile aflate în prezent sub culturi agricole sau pajisti.

Zona forestiera cuprinde tot doua subzone în care predomina cvercineele, dar se diferentiaza între ele prin exigentele ecologice si cortegiul de specii însotitoare.

Subzona padurilor de cvercinee submezofile - termofile, de tip sud-european (cereto-gârnitete), cuprinde partea de sud a Vlasiei, sectorul de la vest de Arges apartinând câmpiilor Titu si Gavanu-Burdea. Spre sud-est, ea ajunge pâna în Câmpia Mostistei; ca limita sudica aproximativa este considerata paralela ce trece prin nordul Burnazului.

În cuprinsul acestei subzone apar paduri pure de cer (Quercus cerris) sau de gârnita (Quercus frainetto), dar mai ales amestecuri de cer si gârnita; de asemenea, apar si paduri de amestec cu alte specii: stejar brumariu (Quercus pedunculiflora), stejar pufos (Quercus pubescens), carpen (Carpinus betulus), ulm (Ulmus foliacea), teiul (Tilia tomentosa), jugastrul (Acer campestre), artarul tataresc (Acer tataricum), frasin (Fraxinus angustifolia) etc.

În prezent, padurile unde predomina cerul si gârnita sunt cele de pe Câmpia Neajlovului, de pe Burnaz, lânga Comana, în partea centrala si nordica a Câmpiei Vlasiei. În Câmpia Vlasiei mai este specific faptul ca participa frecvent, la amestecul cer-gârnita, si stejarul pedunculat (Quercus robur).

Padurile de cer si gârnita se caracterizeaza si prin prezenta subarboretului format din: paducel (Crataegus monogyna), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), maces (Rosa canina), porumbar (Prunus spinosa), soc (Sambucus nigra), corn (Cornus mas), sânger (Cornus sanguinea) etc.

În patura ierbacee se întâlnesc frecvent pecetea lui Solomon (Polygonatum platifolicum), aceasta fiind abundenta în special primavara, toporasii (Viola hirta), viorele (Scilla bifolia), brebenei (Corydalis cava). Este foarte raspândita o specie sudica de brânduse (Crocus moesiacus).

Subzona padurilor mezofile de stejar si de amestec (stejar cu carpen si tei)

Padurile de stejar pedunculat (Quercus robur) se extind în nordul Vlasiei si în câmpia dintre Târgoviste si Ploiesti, uneori se asociaza cu cerul si gârnita.

Speciile de amestec sunt reprezentate prin: carpen (Carpinus betulus), paltin de câmp (Acer platanoides), jugastrul (Acer campestre), artar tataresc (Acer tataricum), ulm (Ulmus minor), tei (Tilia tomentosa, T. platyphyllas, T. cordata).

Stratul arbustiv cuprinde: cornul (Cornus mas), sângerul (Cornus sanguinea), alunul (Corylus avellana), porumbarul (Prunus spinosa), macesul (Rosa canina) etc.

Plantele ierboase sunt dominate de graminee: obsiga (Brachypodium sylvaticum), golomatul (Dactilis glomerata), precum si specii de Festuca, Agrostis si Poa, dar si plante vernale ca untisorul (Ficaria bulbifera), brebeneii (Corydalis cava), lacramioarele (Convallaria majalis).

Codrii Vlasiei, formati din stejar pedunculat, sunt considerati ca un caz aparte, datorita faptului ca se dezvolta pe soluri brun-roscate de padure, considerate relicte. Astazi, paduri mai întinse de stejari au mai ramas doar în jurul lacurilor Caldarusani, Snagov, Balteni. Padurea Vlasiei, de pe partea stânga a lacului Caldarusani, este singura care poarta numele vestitilor codrii de odinioara.

7.3. Vegetatia de lunca

Aceasta formatiune vegetala ocupa suprafete destul de mari în Câmpia Româna, ea însotind ca niste fâsii azonale fundul vailor mari - Arges, Dâmbovita, Ialomita.

Aceasta vegetatie este reprezentata, în primul rând prin padurile de esente moi (zavoaiele). Acestea se compun din anin negru (Alnus glutinosa), plop (Populus alba, P. nigra), salcie (Salix alba, S. fragilis), sleauri de stejar pedunculat (Quercus robur), frasin (Fraxinus angustifolia), ulm (Ulmus minor) etc.

Dintre speciile arbustive se remarca: sângerul (Cornus sanguinea), alunul (Corylus avellana), paducelul (Crataegus monogyna) etc.

Dintre speciile ierboase amintim: rogozul (Carex gracilis), stânjenelul de balta (Iris pseudacorus), limbarita (Alisma plantago) etc.

La acestea se mai adauga speciile acvatice, care se grupeaza în trei benzi, si anume: vegetatia acvatica de mal, formata din stuf si alte specii asociate, care tiveste malurile lacurilor Caldarusani, Snagov, Balteni, a celor neamenajate de pe Colentina si a altor iazuri cu un regim hidrologic constant; vegetatia plutitoare, formata din nufarul galben (Nuphar luteum), nufarul alb (Nymphaea alba), mai mult pe lacul Caldarusani si pe alte lacuri în portiunile adapostite, cornaci (Trapa natans), broscarita (Potamogeton natans) etc; vegetatie submersa, formata din bradis (Myriophyllum verticillatum), care tapiseaza fundul lacurilor Caldarusani, Snagov si a iazurilor care au un regim hidrologic constant si caracter permanent, mot (Potamogeton perfoliatus), otratel (Urticularia vulgaris) etc.

În multe cazuri, când adâncimea lacului este mai mare, peste doi metri, vegetatia de mal, îndeosebi stuful împreuna cu alte specii acvatice, formeaza plaurul, un pod vegetal plutitor.

7.4. Modificarea antropica a peisajului în decursul timpului

Este un fapt bine cunoscut ca pâna într-o perioada istorica recenta, parti foarte întinse ale Câmpiei Române erau acoperite de mari masive paduroase, si chiar zonele neîmpadurite erau practic neinfluentate de activitatea umana. La adapostul acestor codrii impunatori, reteaua hidrografica a câmpiei se prezenta fara îndoiala într-un aspect foarte diferit de cel actual. De-a lungul vailor si viroagelor ce strabateau padurile, apa freatica tâsnea din abundenta la zi, formând nenumarate izvoare si pârâiase stenoterme de izvor, colectate de pâraie mai mari. Protectia oferita de padure determina o mare stabilitate a conditiilor de existenta în aceasta bogata retea hidrografica; tot padurea determina existenta în aceasta retea a unor substrate foarte variate, si a unor surse trofice bogate; toate aceste conditii concurau pentru a permite popularea acestei retele hidrografice cu flora si fauna bogata si interesanta.

În urma defrisarii sistematice a masivelor paduroase din Câmpia Româna si a extinderii navalnice a agriculturii, defrisare si extindere care erau practic terminate dupa mijlocul secolului al XIX-lea, reteaua hidrografica a acestei regiuni a suferit modificari considerabile.

Nivelul apelor freatice în permanenta scadere a antrenat dupa sine disparitia a numeroase complexe de izvoare si ape cu caracter stenoec, scaderea debitului si euritermizarea pronuntata a celor care au ramas. De multe ori, numai toponimia (Izvoarele, Recea, Fântânele etc) mai aminteste de trecuta existenta a unor abundente iesiri de apa freatica la zi, în regiuni care sufera astazi de lipsa de apa.

Pentru a mai gasi ceva din vegetatia si fauna acvatica a Câmpiei Române dinainte de despadurire, va trebui sa ne îndreptam numai catre acele biotopuri acvatice care au ramas în legatura directa cu pânzele freatice, scapând într-o masura mai mare de influenta nefasta a conditiilor de mediu de la suprafata; acestea sunt izvoarele.

Se putea presupune ca acestea pastreaza nu numai fauna initiala a izvoarelor din câmpie, ci reprezinta si un refugiu pentru elemente din alte ape ale retelei lotice, devenite cu totul improprii pentru existenta acestora.

Asadar, influenta activitatii antropice asupra peisajului geografic este ampla, complexa si cu efecte diverse în functie de conditiile locale concrete.

Prin utilizarea terenurilor în functie de diversele sale interese, omul a dus pe de o parte la restrângerea suprafetelor ocupate de formatiuni vegetale naturale (înlocuite cu culturi agricole, formatiuni vegetale secundare sau chiar terenuri devenite neproductive datorita degradarii), iar pe de alta parte la modificari mai mult sau mai putin pronuntate ale compozitiei si structurii covorului vegetal în portiunile în care vegetatia naturala s-a mentinut (fig.9).

În unele situatii speciale - în unele regiuni pasunatul în padure, combinat cu taieri neregulate, a dus la rarirea, uneori pâna la disparitie, a stratului de arbori si la formarea tufarisurilor (prin dezvoltarea masiva a speciilor din fostul subarboret al padurii).

În concluzie acest sector al Câmpiei Române prezinta o mare diversitate floristica si fitocenologica. Cu toate ca a suferit puternice influente antropice, exista înca sectoare în care vegetatia si fauna pastreaza unele elemente rare sau specifice sud-estului Europei.

Datorita acestor cauze, s-au luat masuri de înfiintare a unor rezervatii naturale, menite sa protejeze, sa conserve, în cele mai bune conditii o serie de specii de plante, arbori sau animale periclitate sau aflate în pericol de disparitie.

Astfel, în sectorul de câmpie luat în studiu, dintre Teleorman si Mostistea, exista o serie de rezervatii forestiere si floristice (padurile Caldarusani, Ciornuleasa, Comana, Manafu, Poiana cu narcise de la Visina, padurea Râioasa), rezervatia complexa Snagova si rezervatia faunistica de la Corbii Ciungi (fig.10).

Studiul acestor rezervatii naturale privind starea actuala de conservare si modul lor de ocrotire, factorii care pun în pericol elementele ocrotite, precum si raportul dintre valorificarea turistica si conservare, reprezinta obiectul lucrarii mele de licenta. Toate aceste aspecte, precum si prezentarea în detaliu a rezervatiilor naturale mentionate, vor fi expuse în capitolul urmator al lucrarii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL VIII

 

 

FAUNA

Asezarea României la intersectia a trei mari unitati geografice (central-europeana, est-europeana si sud-europeana) face ca pe teritoriul României sa se interfereze specii cu origini si repartitii diferite, cele mai multe fiind central-europene, apoi sudice si pontice si, într-un numar mai mic, ponto-mediteraneene, turano-pontice, eurosiberiene, anatolo-balcanice, caucazo-balcanice, balcanice etc. Pe baza acestora au fost delimitate în România cinci provincii zoogeografice: Dacica, Panonica (central-europene), Moesica (submediteraneeana), Pontica (ponto-turanica), Moldava.

Arealul studiat, aflat în partea centrala a Câmpiei Române, între Teleorman si Mostistea, se încadreaza în Provincia Moesica.

Fauna din arealul studiat cuprinde elementele caracteristice Câmpiei Române, încadrate în biotopurile de padure, de silvostepa si terenuri stepizate si acvatice.

8.1. Fauna de padure

Aceasta cuprinde speciile de animale care traiesc fie în zona forestiera, fie în silvostepa. Deoarece animalele superioare sunt mai putin dependente de sol, ele au un areal mai larg si este greu a trage limite distincte între fauna din padurile de cereto-gârnitete si cea din silvostepa si chiar din lunca.

Dintre mamifere, unele specii ajung pâna la munte (veverita, pârsul, vulpea) sau chiar în stepa (iepurele). Caprioara este mai frecventa aici decât în fagete. Mistretul si pisica salbatica apar mai rar.

Pasarile sunt mult mai legate de anumite biotopuri. Dintre cele mai importante, amintim: gaita (Garrulus glandarius), potârnichea (Perdix perdix), ciocârlia de padure (Lulula arborea), mierla (Turdus merula), privighetoarea mica (Luscinia megarhynchos), pitulicea (Phylloscopus collybita), diferite specii de ciocanitoare, din care amintim ciocanitoarea de stejar (Dendrocopos medius), sturzul cântator (Turdus philomelos), pitigoiul (Parus major), mai multe subspecii de grauri (Sturnus vulgaris), care merg în stoluri si la câmp, porumbelul de scorbura (Columba oenas). Acolo unde padurile batrâne de Quercus au fost taiate, porumbelul de scorbura a început sa dispara din cauza lipsei de arbori grosi si scorburosi în care îsi facea cuibul, migrând spre arboretele batrâne de fag de la altitudini mai mari.

Dintre pasari, în cadrul padurii, mai apar: grangurele (Oriolus oriolus), botgrosul (Coccothraustes coccothraustes), cintezoiul (Fringilla montifringilla), scatiul (Carduelis spinus), cucul (Cuculus canorus), turturica (Streptopelia turtur) etc.

Numarul mare de specii se explica prin faptul ca padurea de stejar este un mediu deosebit de prielnic pentru pasari.

Dintre pasarile de interes vânatoresc mentionam sitarul (Scolopax scolopax) si fazanul (Phasianus colchicus), ultimul originar din Caucaz, colonizat în vestul tarii înca din secolul al XVII-lea. În padurea Vlasia exista o colonie de fazani, aici gasind mediu favorabil (padure umbroasa, frunzis des).

Reptilele sunt prezente prin specii comune si altor zone similare; amintim: sarpele orb, sopârla de câmp, gusterul. Se întâlnesc chiar broaste testoase de uscat.

Dintre nevertebrate, se gasesc numeroase insecte, unele gasteropode, paianjeni etc.

8.2. Fauna de silvostepa si stepa

În silvostepa, pe terenurile stepizate si cultivate, mamifere cele mai raspândite sunt rozatoarele, între care popândaul (Citellus citellus), hârciogul (Cricetus cricetus), soarecii de câmp (Microtus arvalis), catelul pamântului sau orbetele (Spalax leucodon), sobolanul de câmp (Apodemus agrarius), iepurele de câmp (Lepus europaeus).

Dintre carnivore apar: dihorul (Putorius putorius), nevastuica (Mustela nivalis), hermelina (Mustela erminea).

Pasarile adaptate numai la câmp sunt putine. Printre acestea, amintim: dropia (Otis tarda) - specie rara, ocrotita de lege. Prezenta ei este incerta în acest sector al Câmpiei Române, iar în alte parti este deja considerata disparuta; prepelita (Coturnix coturnix), pasarea ogorului (Bushinus vericnernus), dumbraveanca (Coracias garrulus), presura (Emberiza calandra), ciocârlia de câmp (Melanocorypha calandra). Datorita extinderii spatiului antropizat, au devenit foarte abundente stancutele, ciorile, cotofana, gugustiucul, vrabiile.

Dintre rapitoare, apar: eretele alb (Circus macrourus) si sorecarul mare (Buteo rufinus).

Dintre reptile, aici apare mai mult sopârla, iar dintre insecte: lacuste, cosasi, greieri, calugarita, cicadele.

 

8.3. Fauna de lunca

Este reprezentata îndeosebi prin pasari de balta, oaspeti de vara si pasari de pasaj. Astfel, întâlnim numeroase specii de rate, de gaste, specii de stârci, specii de pasari migratoare - fluierarul (Tringa totanus), nagâtu (Vanellus vanellus), tiganusul (Plegadis falcinellus) etc. Uneori iarna apar si lebede, pescarusi etc. Apar, de asemenea, diverse specii de batracieni (broaste).

8.4. Fauna acvatica

Fauna acvatica a râurilor mari apartine la doua zone, cea a mrenei si cea a crapului. Zona mrenei (Barbus barbus) se extinde pe locurile nisipoase ale râurilor si, în afara mrenei, mai cuprinde: scobarul, cleanul (Leuciscus cephalus), somnul (Silurus glanis), obletul (Alburnus alburnus), rosioara, linul etc.

Crapul are un areal redus pe Arges si este însotit de babusca, platica, stiuca etc. Aceste ultime specii, mai ales crapul, exista si în apele statatoare. Pentru râurile mici specifica este zona bibanului. În afara de pesti se mai întâlneste scoica de râu, racul.

8.5. Fauna de interes cinegetic

Fauna de interes cinegetic, careia i se acorda o atentie deosebita în prezent, este reprezentata prin: cerbul lopatar, care se gaseste în padurile de la Ciornuleasa, Râioasa etc; cerbul întâlnit în Parcul Snagov, circa 25 de exemplare; mistretul, raspândit în padurile de la Ghimpati, Ciornuleasa, Cernica etc; iepurele, raspândit în toate zonele de câmp si de la marginea padurii, reprezinta vânatul comun si numeros în sezonul de toamna; capriorul este de asemenea prezent în aproape toate padurile, acolo unde poate gasi conditii de adapost si hrana corespunzatoare. Totusi, în ultimii ani, efectivele s-au redus mult din cauza braconajului.

8.6. Factori care ameninta stabilitatea unor ecosisteme

Acesti factori se manifesta prin împutinarea si, în unele cazuri, prin disparitia unor specii si sunt reprezentati prin:

a) schimbarea în timp (pe parcursul erelor geologice) a conditiilor de viata, în urma carora animalele strict specializate nu s-au mai putut adapta;

b) aparitia de specii noi, competitive, care concureaza si elimina unele specii mai vechi, cu posibilitati mai limitate în lupta pentru existenta;

c) actiunile antropice.

Actiunea societatii asupra faunei se realizeaza fie direct, fie indirect.

În mod direct, omul exercita influenta asupra faunei, prin:

1. vânatoare si exploatare pradalnica;

2. colonizarea unor animale exogene;

3. combaterea chimica a daunatorilor cu insecticide, pesticide, ierbicide, fungicide (din aceasta cauza s-a redus substantial numarul pasarilor insectivore.

În ceea ce priveste influenta indirecta, aceasta se realizeaza mai ales prin transformarea mediilor de viata ale speciilor prin o serie de activitati ca: pastorit, agricultura, amenajari hidrotehnice si irigatii, urbanizare excesiva.

Astfel, datorita destelenirii a noi terenuri si desfiintarii haturilor, dar si datorita vânatorii excesive si chimizarii agriculturii, dropia (Otis tarda) se gaseste astazi numai în petice restrânse si izolate în Câmpia Româna în care, în urma cu câteva decenii, era pasarea simbol. În prezent, este declarata monument al naturii.

CAPITOLUL IX

 

 

SOLURILE

9.1. Consideratii generale

Prin pozitia la suprafata litosferei, solul ocupa un loc important între componentele mediului geografic.

În formarea si evolutia diferitelor categorii de soluri actioneaza o serie de factori pedogenetici, dintre care un rol mai important îl au: litologia, clima, factorul biologic, relieful, apa si timpul. Modul de asociere a acestora, precum si frecventa si intensitatea participarii unui anumit factor pedogenetic, explica diversitatea solurilor.

Asa dupa cum remarca N. Florea, în repartitia solurilor în Câmpia Româna apar urmatoarele caractere generale: prezenta unor zone de sol orientate vest-est, cu exceptia sectorului estic unde ele se rasucesc catre nord, urmarind curbura Carpatilor; pozitia Câmpiei Române în arealul de interferenta a climei est-europene, central-europene si sud-europene se reflecta în repartitia solurilor prin trecerea, în est, a cernoziomurilor cambice la soluri cenusii de padure si lipsa solurilor brun-roscate, iar pentru centrul si vestul câmpiei trecerea de la cernoziomuri cambice la cernoziomuri argilo-iluviale si la soluri brun-roscate (influenta sudica) si apoi la soluri brune luvice (influenta vestica), lipsind în schimb solurile cenusii (influenta estica).

În general, în Câmpia Româna predomina cernoziomurile cambice (31%), cernoziomurile propriu-zise (20%), solurile de lunca (14,5%), solurile brun-roscate de padure (13,8%), solurile brune, saraturi etc.

În sectorul de câmpie analizat, dintre Teleorman si Mostistea, apar soluri specifice claselor molisoluri si argiluvisolrui, aceste doua complexe având caracter zonal pedoclimatic si soluri aluviale de lunca, acestea fiind azonale, ele fiind legate genetic direct de relief si de roca (fig.11).

9.2. Clasa molisolurilor

Complexul solurilor cernoziomice

a) Cernoziomurile carbonatice castanii si ciocolatii sunt specifice stepei si apar în mod cu totul sporadic în acest sector, în Burnaz si pe terasele Dunarii. Sub raport agroproductiv, acestea sunt cele mai valoroase prin bogatia de humus în proportie de peste 4%.

b) Cernoziomurile cambice, la care se adauga si cernoziomuri argiloiluviale, ocupa suprafete mult mai mari, ele reprezentând solurile predominante în Câmpia Burnazului si în Câmpia Mostistei. De asemenea mai apar, pe suprafete reduse, în cadrul Câmpiei Vlasiei si Câmpiei Titu. În general, aceste soluri se dezvolta în regiuni cu vegetatie naturala reprezentata prin diverse cvercinee xerofile, pe loess si depozite loessoide, dar si pe depozite argiloase, nisipuri si chiar depozite aluviale vechi. Fertilitatea este ridicata, continând humus pâna la 3-4%.

 

9.3. Clasa argiluvisolurilor

Complexul solurilor argiloiluviale

Solurile brun-roscate reprezinta tipul zonal cel mai extins, ocupând areale mari în Câmpia Titu, în Câmpia Gavanu-Burdea, în Câmpia Vlasiei si mai putin în Câmpia Burnaz si în Câmpia Mostistei.

Pe aceste soluri se dezvolta atât vegetatia specifica silvostepei, cât mai ales padurile de foioase - sleau de câmpie.

Aceste soluri se dezvolta pe depozite loessoide (loess si lehm), iar în zona de divagare pe luturi argilo-nisipoase.

Solurile argilo-iluviale brune luvice si luvisolurile, pseudogleice si pseudogleizate, se deosebesc de cele brun-roscate prin aparitia procesului de podzolire însotit, în mod obisnuit, si de pseudogleizare. Aceste soluri sunt predominante în Câmpia Titu.

9.4. Clasa vertisolurilor

Un tip aparte de soluri îl constituie complexul solurilor negre si brune argiloase, compacte, slab humifere (vertisolurile).

Acesta are o dezvoltare mai mare în Câmpia Gavanu-Burdea, de asemenea în bazinul mijlociu al Vedei si Teleormanului; formarea lor este strâns legata de prezenta unor depozite lacustro-mlastinoase si a unor orizonturi bogate de ape freatice, situate în zona de descarcare a acestora pe mari conuri aluvionare. Aceste soluri sunt cunoscute sub denumirea de vertisoluri.

Solurile brune eubazice si mezobazice apar ca petice în zona joasa Titu.

9.5. Clasa solurilor hidromorfe

Aceste soluri sunt reprezentate prin lacovisti, soluri gleice si gleice aluviale, specifice câmpiei de divagare, zonelor joase de la contactul luncii Argesului cu luncile Neajlovului si Dâmbovnicului. Aceste soluri sunt formate pe materiale luto-argiloase sau argiloase sub care apa freatica se gaseste la o adâncime mai mica de 1 m. În perioadele cu exces de umiditate (în special primavara), aceste suprafete sunt în general înmlastinite.

9.6. Solurile aluviale

Acestea sunt solurile cele mai tinere, în primul stadiu de solidificare a depozitelor aluviale depuse de râuri la inundatii. Se pot urmari de-a lungul principalelor cursuri de apa si pe terasa de lunca a acestora.

De asemenea, se remarca solurile brune aluviale ce apar frecvent gleizate, în special în sectorul câmpiei de divagare dintre Arges si Dâmbovita.

În sectorul de câmpie studiat apar si soluri gleice aluviale, acestea fiind dispuse în lungul râurilor Teleorman, Dâmbovnic, Neajlov.

Partea a III-a

CAPITOLUL X

 

 

PREZENTAREA REZERVAŢIILOR NATURALE DIN PARTEA CENTRALĂ A CÂMPIEI ROMÂNE

Popularea multimilenara a teritoriului tarii noastre s-a rasfrânt în cresterea continua a complexitatii raporturilor de interconditionare dintre cadrul natural si factorul antropic. Prezenta milenara a omului în aceasta parte a tarii, probata prin urmele de cultura materiala începând cu paleoliticul, a dus la înlocuirea pe întinse suprafete a peisajelor naturale si  la introducerea celor legate de diversitatea de aspecte pe care a avut-o activitatea sa si în primul rând a peisajului agricol si apoi a celui industrial. S-a realizat defrisarea masiva a padurilor în vederea largirii terenurilor agricole, a utilizarii lemnului în constructii sau drept combustibil. Amplificarea proceselor de industrializare în epoca moderna, dezvoltarea cailor de transport sau înmultirea habitatelor urbane au adus modificari substantiale peisajului, uneori pâna la limita unor dezechilibre iminente. Toate acestea au facut ca arealele în care mai poate fi urmarit peisajul initial sa fie tot mai reduse.

Ocrotirea naturii devine astfel nu numai o optiune nationala pentru un anumit cadru ambiental, ci si un deziderat uman în general. Într-o lume a conexiunilor, indiferent de necesitatile momentane, fiecare popor are obligatia de a conserva si permanentiza acele însusiri ale mediului, care prin unicitatea sau raritatea lor, devin valori universale.

În partea centrala a Câmpiei Române sectorul dintre Teleorman si Mostistea, se disting mai multe tipuri de rezervatii naturale.

10.1. Rezervatii floristice si forestiere

10.1.1. Padurea Caldarusani (Jud. Ilfov)

Rezervatia forestiera Caldarusani este situata în nordul judetului Ilfov (la 31 km de Bucuresti) si a fost declarata rezervatie conform H.C.M. nr. 114 din anul 1954. Padurea se întinde la nord de lacul Caldarusani, începând chiar de pe malul acestuia. Ea a fost probabil mult mai extinsa odinioara, dar defrisarile efectuate pentru a obtine noi terenuri arabile i-au redus mult din suprafata. Din trupul padurii Caldarusani, ce totalizeaza 468 ha., numai 125 ha. constituie rezervatia forestiera, si anume parcelele din imediata apropiere a lacului, pe malul stâng (nordic). Aceasta padure adaposteste stejari seculari (Quercus robur), vestigii ale unor arborete initiale ce vegeteaza alaturi de plopi (Populus alba) si salcii (Salix alba). Rest al vechilor codrii ai Vlasiei de tip "sleau de câmpie", padurea Caldarusani constituie o forma aparte de evolutie, date fiind conditiile climatice si de substrat, în care ea vegeteaza.

Relieful, dominat de suprafata orizontala a câmpiei, bogatia apelor de suprafata, mlastinile localizate pe vechi cursuri au contribuit în mod esential la dezvoltarea si mentinerea padurii în aceasta parte a Câmpiei Române.

Regimul termic prezinta si el unele particularitati care atesta favorabilitatea climei pentru dezvoltarea padurii.

Astfel, 30 de zile pe an temperatura medie este cuprinsa între 0 si 100C, iar 185 de zile depaseste 100C. Numarul zilelor de iarna este de   30-35, iar al celor cu înghet variaza între 95-115. Numarul celor cu temperatura de peste 250C este de 100-120, iar al celor tropicale (temperatura de peste 300C) este de 30-35. Precipitatiile anuale se situeaza în jurul valorii de 500mm, cea mai mare cantitate cazând în iunie (91,9mm), iar cea mai scazuta în februarie (31,5mm).

Spre sfârsitul lui februarie, mugurii umflati, în special de alun (Corylus avellana) sunt gata sa plesneaca. În martie apar ghioceii (Galanthus nivalis). Dupa ghiocei este rândul brândusei galbene (Crocus moesiacus), ce impresioneaza curând covorul ghioceilor. Nici vioreaua (Scilla bifolia) nu se lasa mult asteptata si-si deschide florile mici si albastre.

Apoi vine rândul brebeneilor (Corydalis solida si C. cava), unii alb-galbui spre roz si pâna la purpuriu. Tot devreme gasim uneori dominând micuta planta cu flori verzi îngramadite în forma de fragi, careia i se spune fragulita (Adoxa moschatellina), cu un rizom sticlos straveziu caracteristic. Ici, acolo, planta numita smântânica (Galium cruciata), cu frunzele câte patru în verticil, cu flori mici galbene este însotita de mierea ursului (Pulmonaria officinalis), cu flori la început rosii, apoi devin violete, în inflorescente rasucite. La margeluse (Lithospermum purpureum), ne atrag atentia fructele, ca mici margele albe lipicioase, pe lujerii uscati de anul trecut. Aceste plante înfloresc mai târziu si vor domina padurea.

În unele parti mai întunecoase si mai umede întâlnim numeroase exemplare de pochivnic (Asarum europaeum), cu frunze mari, reniforme, lucitoare si cu miros puternic de piper. Florile, violet-brun, catifelate, se gasesc sub frunze pe rizom. Dar acestea trec aproape neobservate caci untisorul (Ficaria verna), umple padurea cu frunzele lucitoare de un verde deschis, cu florile aurii lucitoare, sau floarea pastelui (Anemone ranunculoides), tot cu flori galbene, câte una sau doua, pe tulpini mai înalte si cu frunzele mari sub floare. Mai rar gasim pastita (Anemone nemorosa) cu flori albe.

Acestor frumoase plante de primavara li se adauga altele: laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides), ceapa ciorii (Gagea lutea), pecetea lui Solomon (Polygonatum multiflorum), margaritarul (Convallaria majalis), crinul de padure (Lilium martagon), specie pusa sub ocrotirea legii, vinarita (Asperula odorata si Asperula taurina), stupinita (Platanthera bifolia) etc.

Crinul de padure (Lilium martagon) este o planta perena care prezinta în pamânt un bulb ovoid din care ia nastere o tulpina aeriana erecta ce poarta spre mijlocul ei frunzele eliptic-lanceolate, dispuse verticilat, iar în partea superioara cu o dispunere alterna. Florile, de culoare rozee, violacee, presarate cu numeroase puncte purpurii-închis, formeaza terminal o inflorescenta laxa.

Stratul arbustiv este reprezentat de corn (Cornus mas), sânger (Cornus sanguinea), alun (Corylus avellana), paducel (Crataegus monogyna), porumbar (Prunus spinosa), salba moale (Evonymus europaeus) clocotis (Staphylea pinnata), scumpie (Cotinus coggygria), visin salbatic (Cerasus vulgaris) etc.

Stratul arbosrescent este dominat de stejar (Quercus robur), care este însotit de cer (Quercus cerris), stejarul brumariu (Quercus pedunculiflora), gârnita (Quercus frainetto) artarul tatarasc (Acer tataricum).

10.1.2. Padurea Ciornuleasa (Jud. Giurgiu)

Rezervatia forestiera Padurea Ciornuleasa este situata în Baraganul Mostistei, în Câmpia Nana, la o distanta de 70 km spre sud-est de municipiul Bucuresti. Apartine Ocolului silvic Mitreni, unitatea de productie Ciornuleasa.

Intra în categoria rezervatiilor forestiere, constituind un sector de silvostepa cu vegetatia si lumea animalelor specifice.

Are o suprafata de 75,2 ha. si a fost declarata rezervatie prin decretul H.C.M. nr. 114 în anul 1954.

Padurea Ciornuleasa se gaseste în partea de sud a câmpiei cunoscute în literatura geografica româneasca de la G. Vâlsan (1915) sub numele de Vlasia, chiar pe mijlocul sesului partii sudice a acestei câmpii, care este înclinat usor spre sud, aproximativ la egala departare (cca. 7-8 km) de Arges, de Mostistea si de Dunare, la o înaltime de cca. 50-55 m. În gavanele (crovurile) de aici înaltimea este mai mica, sub 50 m altitudine absoluta.

Aceasta padure se gaseste situata pe cernoziomuri cambice slab-mijlociu, formate pe loess. Numai în depresiuni, unde apa se strânge si ramâne mai multa vreme, sunt soluri pseudogleice de depresiune.

Apa freatica este la o adâncime mare, încât nu poate influenta în vreun fel solul.

Clima. Prin pozitia sa în Câmpia Mostistei, rezervatia se caracterizeaza printr-un climat de silvostepa, indicele de ariditate "Emm. de Martonne" fiind mai mare de 25. La aceasta se mai adauga conditiile climatice locale determinate de particularitatile suprafetei active - alternante dintre paduri si terenuri cultivate care genereaza topoclimate specifice de padure (cu caracter mai moderat), de ogor negru si de culturi în diferite faze de dezvoltare (cu contraste termice de la zi la noapte si de la vara la iarna mai pronuntate).

Regiunea beneficiaza de un potential caloric si termic ridicat. Temperatura medie anuala variaza în jur de 110C. În ianuarie, temperatura medie a aerului coboara pâna la (-2,50C) - (-30C), iar în iulie creste pâna la 230C. Iarna, temperatura poate coborî pâna sub -250C, iar vara, poate creste pâna la peste 400C, mai evident pe câmp deschis si mult estompat în padure, unde aceasta are un rol de termoreglare.

Amplitudinea medie anuala este de 25,5-26,00C, iar cea absoluta de cca. 650C. Prima zi cu temperaturi medii zilnice ł00C, se plaseaza în jurul datei de 16 II, iar ultima, în jurul datei de 10 XII, ceea ce înseamna o durata medie a intervalului cu temperaturi pozitive de cca. 300 zile.

Primul înghet de toamna se produce dupa 26 octombrie, iar ultimul înghet de primavara, înainte de 6 aprilie, durata medie anuala a intervalului fara înghet fiind mai mare de 200 zile.

Umezeala relativa medie anuala a aerului variaza în jur de 65%, iar cantitatea medie anuala de precipitatii este de peste 550mm. În anii cu activitate ciclonica intensa, ca în perioada excesului de umiditate, 1969-1973, precipitatiile au fost de peste 700mm, în timp ce, în anii cu activitate anticiclonica persistenta, ca în perioada 1945-1946, acestea au scazut la cca. 350mm. Maximul pluviometric se produce la sfârsitul primaverii - începutul verii (mai - iunie), variind în jur de 85mm. Cantitatea maxima de precipitatii în 24 de ore poate atinge si depasi 100mm, înregistrându-se în lunile de vara, punând în evidenta influenta climatului continental.

Stratul de zapada dureaza cca. 50-60 de zile din an, având o grosime medie de cca. 10cm. În padure, unde calmul predomina, stratul de zapada se depune mai uniform si dureaza mai mult.

Vântul dominant este cel de NE, cu o frecventa medie anuala de cca. 20%, având o viteza corespunzatoare de 4-5m/s, urmat apoi de cel de SV, E si V, cu viteze mai reduse.

Umezeala aerului si precipitatiile mai bogate explica prezenta în zona a numeroase pâlcuri de paduri, unele din acestea (ca Ciornuleasa) având o extensiune mai mare. De asemenea, influenta circulatiei sudice a aerului se resimte în compozitia floristica a asociatiilor vegetale, unele de origine sudica.

Vegetatia. Padurea se situaza în plina subzona de silvostepa, care în partea sud-estica a tarii se deosebeste prin prezenta elementului ponto-balcanic - stejarul brumariu (Quercus pedunculiflora), care constituie elementul specific al padurilor de silvostepa sudica.

Silvostepa sudica în trecut se caracteriza prin alternanta padurilor cu pajisti xerofile. În ambele formatiuni vegetale predominau elemente sudice termofile, ponto-balcanice, mediteraneene si submediteraneene.

În prezent, suprafete întinse sunt ocupate de vegetatie cultivata, padurile întâlnindu-se sub forma de pâlcuri de diferite marimi, iar pajistile au ramas prin poienile acestor paduri, locul lor în întregime fiind luat de plante cultivate si numai pe versantii unor vai inaccesibile pentru agricultura se gaseste vegetatie ierbacee puternic degradata.

Unul dintre aceste trupuri de padure care s-a pastrat scapând toporului este si padurea Ciornuleasa. Acest trup de padure se continua spre sud-vest cu padurea Tatina. În coltul nord-estic arboretele naturale sunt înlocuite cu plantatii de salcâm.

Toate padurile din împrejurimile capitalei pe o raza de 70km sunt încadrate în grupa I 2 a (de interes social) conform studiului de sistematizare "Amenajari forestiere pe teritoriul orasului Bucuresti" cu exceptia parcelelor care îndeplinesc functia de protectie a obiectivelor speciale.

În padurea Ciornuleasa, în afara celor 8 parcele destinate scopului stiintific ca rezervatie a Academiei României, celelalte parcele sunt încadrate în grupa I de interes social (cu rol recreativ si de agrement).

Tipul de padure este "sleau" de silvostepa, în care, datorita particularitatilor substratului, pe un areal restrâns, se întâlnesc atât plante mezofile, cât si plante mezoxerofile si xerofile.

Padurea este compusa din stejar brumariu (Quercus pedunculiflora), jugastru (Acer campestre), artar tataresc (Acer tataricum), tei alb (Tilia tomentosa), frasin pufos (Fraxinus pallissae, Fraxinus angustifolia), la care se adauga în cantitati mici stejarul pufos (Quercus pubescens), stejar pedunculat (Quercus robur), cer (Quercus cerris), carpen (Carpinus betulus), carpinita (Carpinus orientalis), ulm de câmp (Ulmus procera, U. minor), visin turcesc (Prunus mahaleb), mojdrean (Fraxinus ornus), scumpie (Cotinus coggygria).

Arboretele sunt constituite din aceste specii în diferite proportii. Pe locurile mai înalte, bine drenate, ele sunt constituite predominant din stejar brumariu (Quercus pedunculiflora), iar în locurile mai joase, unde pe solul compact, se aduna si se mentine apa, s-au format arborete în care predomina frasinii.

În parcelele rezervate, care sunt situate în partea centrala a padurii Ciornuleasa, arboretele sunt constituite predominant din frasin (în proportie de 50-70%) în amestec cu stejarul brumariu.

Diseminat se mai gasesc teiul alb (Tilia tomentosa), jugastrul (Acer campestre), ulmul de câmp (Ulmus procera) si artarul tataresc (Acer tataricum), clocotici (Staphyllea pinnata).

Subarboretul este bine dezvoltat, fiind alcatuit din soc (Sambucus nigra), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), corn (Cornus mas), sânger (Cornus sanguinea), salba moale (Evonymus europaea), salba râioasa (Evonymus verrucosa), paducel (Crataegus monogyna, C. pentagyna), maces (Rosa canina), dârmox (Viburnum lantana).

Este bine dezvoltat si stratul ierbaceu alcatuit din: obsiga (Brachypodium silvaticum), cerentel (Geum urbanum), mierea ursului (Pulmonaria sp.), margica (Melica uniflora), margelusa (Lithospaermum purpureo-caeruleum), toporasii (Viola odorata) etc.

În padure exista câteva poieni, în care se dezvolta luxuriant vegetatia de pajisti constituite din Chrysopogonetum grylli. În compozitia acestei asociatii, în afara de sadina ca specie predominanta, s-au înregistrat urmatoarele specii: barboasa (Botriochloa ischaemum), pirul (Agropyrum intermedium), turita mare (Agrimonia eupatoria), Galium verum, Plantago lanceolata, Brachypodium silvaticum, Veronica spiculifolia, Trifolium alpestre, Hypericum perforatum, Origanum vulgare, Fragaria viridis, Filipendula hexapetala, Vinca herbacea, Coronilla varia, Teucrium chamaedrys, Scrophularia nodosa, Phleum phleoides etc., adica plante xero si xeromezofile specifice silvostepei.

Modul de ocrotire. Pe teren nu exista indicatoare de rezervatie stiintifica, nu exista marcaje în perimetrul rezervatiei, desi în amenajamentele silvice cele 8 parcele sunt consemnate ca rezervatii.

În padure nu se pasuneaza, nu se executa lucrari de exploatare decât de igiena. În lungul drumuluice taie padurea în partea mijlocie, de la un capat la altul sunt construite câteva foisoare. În cadrul padurii se gasesc amplasate hranitoare pentru caprioare.

Starea de echilibru. Padurea are aspect de ecosistem forestier natural cu un echilibru satisfacator. Atât în padure cât si în poieni se gasesc numeroase exemplare de puieti de stejar brumariu, frasin, tei etc., ceea ce indica puterea de regenerare naturala a padurii.

În lungul drumului sunt plantatii de pin si castan (Aesculus hypocastanum). Fiind specii introduse, straine componentei naturale, consideram plantarea acestora gresita, care în viitor poate fi daunatoare.

Padurea constituie un punct de atractie nu numai pentru frumusetea si bogatia vegetatiei, unica în spatiul Baraganului, ci si pentru fondul cinegetic existent aici. În acest sens, o suprafata de 153 ha. din trupul padurii Ciornuleasa este destinata protectiei faunei (iepuri, mistreti, caprioare si fazani).

10.1.3. Padurea Comana (Jud. Giurgiu)

Rezervatia floristica Comana este situata la sud de lacul Comana, lac tipic de lunca de pe cursul inferior al Neajlovului, constituie un rest al padurilor de tip "sleau", mult mai raspândite odinioara în Câmpia Burnazului.

"sleaurile sunt cele mai complexe paduri de pe teritoriul tarii noastre. Ele sunt de fapt o padure amestecata de foioase în care predomina cvercineele. S-a dovedit ca ele constituie una din cele mai vechi unitati de vegetatie ale padurilor de foioase" (N. Donita, 1975).

Aflata la circa 30 km de Bucuresti, padurea Comana a fost declrata rezervatie naturala prin H.C.M. nr. 518 din 1954, având o suprafata de 630,5 ha. În ea se conserva numeroase si valoroase specii vegetale si animale de origine sudica.

Rezervatia floristica si forestiera din jurul localitatii Comana se întinde din nord-estul Câmpiei Burnazului pâna în lunca Neajlovului; este constituita din trei trupuri de padure: Calugareni-Fântânele (100 ha.), rezervatie naturala în vestul padurii Comana, pentru protectia lacramioarelor (Convallaria majalis); Padina Tatarului (164 ha.), rezervatie naturala si stiintifica în sud-estul padurii pentru protectia bujorului românesc (Paeonia peregrina) si Oloaga-Gradinari (175 ha.), rezervatie naturala si stiintifica în partea centrala a padurii Comana pentru protectia ghimpelui (Ruscus aculeatus).

Partea de nord a padurii se gaseste pe o terasa inferioara de 2-3 m, si pe un glacis aflat la poala povârnisului, între 45 si 55 m (alt. abs.). Aici sunt soluri brun-roscate influentate de apa freatica si soluri aluviale si coluviale mai mult sau mai putin gleizate si soluri gleice, cu textura relativ argiloasa, dar cu un oarecare continut de pietris si nisip care apare în unele locuri la poala povârnisului.

Rezervatia forestiera Calugareni-Fântânele, de pe dreapta Neajlovului, în jos de Calugareni, se întinde pe o mica parte din marginea de nord a Burnazului, se continua spre nord pe povârnisul Burnazului, care leaga sesul acestuia de lunca Neajlovului, si pe lunca acestui râu (vezi fig. 1).

Câmpul Burnazului pe care se afla partea de sud a padurii, este un ses neted, aproape plan, înalt de circa 85 m alt. abs. În ele sunt schitate obârsiile câtorva vâlcele, ale caror ape temporare curg spre nord, spre Neajlov. Padurea se gaseste pe soluri brun-roscate, local podzolite, formate pe depozite loessoide.

Povârnisul dinspre nord, dinspre lunca Neajlovului înalt de circa 25 m, are o înclinare variata cuprinsa, în general, între 10-150 si 30-350. Partea superioara a acestuia este sculptata în depozite loessoide, care alterneaza cu soluri fosile, iar partea inferioara în depozite grosiere, nisip si pietris, sub care urmeaza sedimente argilo-marnoase. Deschiderile în care sa se vada alcatuirea sunt rare, îndeosebi în afara padurii, spre satul Crucea de Piatra. Aceasta alcatuire explica sirul de izvoare de la baza povârnisului.

Pe povârnis sunt tot soluri brun-roscate ca si pe sesul Burnazului, dar varianta de panta cu profil mai variat, mai mult sau mai putin erodat sau acoperit de coluvii si influentat de apa freatica; ceva mai mult, pe unele suprafete apar chiar soluri gleice, la nivelul pânzei freatice care iese sub forma de izvoare puternice în unele locuri, cu deosebire pe unele gruiuri unde este panta mai domoale. Aceasta variatie a conditiilor explica variatia compozitiei padurii.

Lunca Neajlovului, pe care se afla partea nordica a rezervatiei, aflata la circa 45-53 m alt. abs. este neteda, aproape plana, în mare parte înmlastinita, din cauza inundatiilor. Aici apar numai soluri gleice si se constata un proces de înmlastinire, cu urmari degradatoare pentru padure.

Clima. Conditiile climatice si topoclimatice se caracterizeaza printr-un potential caloric si termic ridicat. Anual, Soarele straluceste mai mult de 2200 de ore, ceea ce permite o cantitate anuala de energie radianta de circa 126 Kcal/cm2.

Temperatura medie anuala este mai mare de 110C. În ianuarie, temperatura medie lunara variaza în jur de -30C, iar în iulie, în jur de 23,00C. Contrastele termice dintre iarna si vara sunt evidente, îndeosebi în ceea ce priveste temperaturile extreme absolute. La Budesti, statia meteorologica cea mai apropiata, temperatura minima absoluta a fost de   -27,40C înregistrata la 6 II 1954, iar cea maxima absoluta de 41,40C la   16 VIII 1963. Acestea au avut în mod corespunzator la Greaca valori de        -32,00C la 25 I 1942 si 39,00C la 10 VIII 1951 si 17 VIII 1952, rezervatia situându-se între aceste puncte de observatie.

Amplitudinea medie anuala variaza în jur de 260, iar cea absoluta, de 68-700.

Prima zi cu temperaturi medii ł 00 se produce în a doua jumatate a lunii februarie, iar ultima, în prima jumatate a lunii decembrie, astfel ca durata intervalului cu temperaturi pozitive este de circa 280 zile.

Primul înghet de toamna se produce în jurul datei de 1 XI, iar ultimul dupa 6 IV, astfel ca durata medie a intervalului fara înghet este de circa 200 zile.

Umezeala relativa medie anuala variaza în jur de 75%, iar cantitatea medie anuala de precipitatii este de peste 550mm. Maximul pluviometric anual se produce în mai-iunie, fiind de 60-80mm. Cantitatea maxima de precipitatii în 24 de ore poate atinge 100mm (Budesti 99,5mm în iunie si Greaca 99,4mm în iulie).

Vântul dominant este cel de NE (circa 20% anual), cu viteza medie de 4-5 m/s, urmata de cel de SV (circa 13% anual) cu viteza medie de          3-4 m/s.

Stratul de zapada dureaza circa 2 luni din iarna, cu grosimi medii variabile (5-15cm), depus mai uniform, mai gros si fiind de durata mai mare în paduri, comparativ cu câmpul dezgolit, unde este spulberat si troienit.

Cantitatea mai mare de umezeala si precipitatiile mai bogate, îndeosebi în perioada calda a anului, permite dezvoltarea în bune conditii a vegetatiei de silvostepa si padure.

Vegetatia

Flora rezervatiei Comana, cu unele aspecte de vegetatie, a fost studiata de un colectiv de botanisti de la Facultatea de Biologie din Bucuresti, condus de I.I. Tarnavschi, si publicata în anul 1974 în lucrarile Gradinii Botanice din Bucuresti.

În urma acestor studii s-au identificat un numar de 1339 taxoni din care 1201 specii.

Între anii 1968-1969, Tr.I. stefureac si Gh. Mohan efectueaza un studiu amanuntit al briofitelor din Complexul silvestru de la Prundul Comanei, unde s-au identificat un numar de 122 de taxoni, dintre care unele specii rare pentru tara noastra ca: Cryphaea arborea (element sud atlantic-mediteraneean), Leptodon smithii (element atlantic-mediteraneean), Habrodon perpusillus (element atlantic-mediteraneean).

Arboretele sunt constituite din stejar pedunculat (Quercus robur), stejar brumariu (Quercus pedunculiflora), tei (Tilia tomentosa, T. cordata), frasin pufos (Fraxinus pallissae), mojdrean (Fraxinus ornus), carpen (Carpinus betulus), jugastru (Acer campestre), ulm (Ulmus procera), mar paduret (Malus silvestris), par paduret (Pyrus pyraster), artar tataresc (Acer tataricum), sorb (Sorbus torminalis), paltin de câmp (Acer platanoides), clocotici (Staphyllea pinnata) (foto.7,8,13).

Subarboretul este alcatuit din paducel (Crataegus monogyna, C. Pentagyna), corn (Cornus mas), sânger (Cornus sanguinea), salbe (Evonymus europaea, E. verrucosa), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), alun (Corylus avellana), dârmox (Viburnum lantana).

Stratul ierbos, foarte bogat în specii, este dezvoltat inegal, lipsind în locurile umbrite puternic si fiind bine dezvoltat în luminisuri.

În compozitia lui se gasesc diferite specii caracteristice atât sleaurilor de silvostepa, cât si padurilor de foioase mezofile: vinarita (Asperula odorata), Dentaria bulbifera, breiul (Mercurialis perennis), meisorul (Millium effesum), margica (Melica uniflora), cernetelul (Geum urbanum), mierea ursului (Pulmonaria officinalis), silnica (Glechoma hirsuta), toporasi (Viola suavis), margelusa (Lithospaermum purpureo-coeruleum), pupezele (Lathyrus vernus), leurda (Allium ursinum); de asemenea sunt prezente si o serie de raritati floristice cum ar fi: brândusa galbena (Crocus moesiacus), usturoiul bulgaresc (Nectaroscordum dioscordis), stânjenelul (Iris graminea), bibilica sau laleaua pestrita (Fritilaria orientalis), garofita româneasca de stepa (Dianthus trifascicularis ssp. deserti).

Brândusa galbena (Crocus moesiacus) vegeteaza în raristi de padure, prin poieni, tufarisuri sau în paduri de salcâm; este o planta perena de origine balcanica, care prezinta în sol un bulbotubercul globulos, din care ia nastere o tulpina aeriana firava, ce poarta frunzele liniare, subtiri, iar terminal o floare de culoare galben-aurie. Deoarece în ultimul timp este intens comercializata, numarul exemplarelor a scazut considerabil, fiind introdusa pe lista plantelor ocrotite.

Stânjenelul (Iris graminea) este o planta perena care prezinta în sol un rizom articulat, din care se dezvolta tulpina aeriana ce sustine frunzele liniare lungi. Florile sunt de culoare violacee-deschis. Înfloreste din mai pâna în iunie. Aceasta planta este declarata monument al naturii si în Muntenia o gasim raspândita în jud. Giurgiu (padurea Oloaga-Gradinari-rezervatia naturala Comana), jud. Ilfov (padurea Snagov).

Bibilica sau laleaua pestrita (Fritilaria orientalis) este una din cele mai atragatoare si originale plante datorita florilor sale asemanatoare cu ale tulipei, câte 1-6 pe tulpina gracila cu frunze opuse. Sepalele lor de culoare brun-roscata sau galbui roscata au un desen asemanator cu o tabla de sah. Ea prefera rarisurile unor crânguri mlastinoase.

De asemenea, garofita româneasca de stepa (Dianthus trifascicularis ssp. deserti), descoperita acum un sfert de veac în jurul Bucurestiului de savantul Iuliu Prodan, îsi trage obârsia dintr-o garofita de deal (Dianthus trifascicularis), de care difera însa clar printr-o serie de caractere capatate prin adaptarea la mediul de câmpie.

Tuturor acestor specii li se adauga o specie termofila atlantico-mediteraneeana si anume ghimpele (Ruscus aculeatus), aceasta fiind singura statiune unde ele se dezvolta foarte bine în Muntenia.

Ghimpele este o planta vesnic verde, rigida, bogat ramificata. Frunzele acesteia sunt înlocuite prin filocladii, ramuri comprimate în forma de frunza, ovale si terminate într-un spin ascutit, de unde si denumirea populara a speciei. Pe fata interioara a filocladiilor, sub mijlocul acestora, la subsoara unei bractei mici se gasesc prinse una sau mai multe flori mici, cu sase foliole perigonale verzui, cu puncte violacee. În timpul verii se formeaza fructele de marimea unei cirese, de culoare rosie. Folosit ca planta ornamentala, alimentara (rizomii ei sunt comestibili) sau medicinala, ghimpele este amenintat cu disparitia. De aceea s-au luat masuri pentru ocrotirea lui.

Padurea Comana este bogata în elemente termofile ca: frasinul pufos (Fraxinus pallissae), mojdreanul (Fraxinus ornus), ghimpele (Ruscus aculeatus), Cotinus coggygria, Oryzopsis virescene.

În trupul Padina Tatarului se gaseste pe o suprafata mare bujorul românesc (Paeonia peregrina). Florile lui mari de 6-7cm în diametru, de culoarea sângelui, frunzele de un verde stralucitor, cu limb de 2-3 ori împartit si cu foliole ovale, adânc sectionate, îi dau un aspect deosebit de atragator, ceea ce explica marea lui cautare si deci pericolul de a fi stârpit. si în acest caz, masurile pentru protejarea lui au fost bine venite (foto.3).

Dintre animale, de retinut sunt endemismele: Daudebardia rufa getica, Doroceras geticus (gasteropode), Schendyla walachica, Brachyschendyla capusei, Lithobius euxinicus (chilopode), Hapkothrips quercinus (tisanoptere) precum si raritatile Italochrysa italica (neuroptere), Pomatisa rivulare (gasteropode), Bombus argillaceus si Bombus haematurus (himenoptere), Milesia semiluctifera (lepidoptere), Gryllus geticus (ortoptere).

O nota aparte o dau populatiile unor specii mediteraneene ca cicadele (Cicada plebeja, Tettigia orni), coleopterul Carabus gigas, termita (Reticulitermes lucifugus), calugarita (Mantis religiosa) etc.

În padurea Fântânele-Calugareni, pe câmpul Burnazului si în partea superioara a povârnisului cu orientare nord-estica, pe portiuni întinse este dominant teiul (Tilia tomentosa). Diseminat în aceste teisuri mai apare stejarul (Quercus robur), carpenul (Carpinus betulus) si jugastrul (Acer campestre), iar în subarboret, paducelul (Crataegus monogyna), cornul (Cornus mas), ulmul (Ulmus minor), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), artarul tatarasc (Acer tataricum), salba râioasa (Evonymus verrucosus), salba moale (Evonymus europaeus) si mai rar alunul (Corylus avellana).

Patura ierbacee este bine dezvoltata. Mai frecvente sunt Carex pilosa, C. divulsa, Oryzopsis virescens, Brachypodium silvaticum, Geum urbanum, Polygonatum latifolium, Dactylis glomerata, Euphorbia amygdaloides, Lamium galeobdolon, Melica uniflora, Viola silvestris, Pulmonaria officinalis, Viola mirabilis, Scutellaria altissime, Asperula taurina, Mercurialis perennis, Arum orientale.

În lunca Neajlovului existau arborete frumoase de stejar (Quercus robur). În ultima vreme însa, ca urmare a inundatiilor si a ridicarii nivelului freatic, stejarul a fost puternic afectat. De aceea, în mare parte aceste arborete au fost taiate, în locul lor dezvoltându-se zavoaiele de salcie si plop, pe alocuri si cu frasin.

Padina Tatarului. Situatia geografica. Se gaseste la circa 1km est de satul Vlad Ţepes, constituind portiunea centrala a unui trup de padure destul de întins (fig. 1).

Relieful. Trupul de padure Padina Tatarului se gaseste în coltul nord-estic al Burnazului, pe sesul acestuia (spre deosebire de celelalte doua suprafete ocrotite, care ocupa suprafete întinse de pe abruptul nordic al Burnazului). În cuprinsul rezervatiei se afla obârsiile a doua vâlcele, reprezentând ramificatiile terminale ale vaii Stejerisului. Altitudinea absoluta trece cu putin de 85m, fara însa a atinge 90m. Partea de sud-est a rezervatiei este pe teren aproape orizontal, usor valurit, pe când partea de nord si nord-vest este înclinata spre cele doua vâlcele, unde înaltimea scade sub 75m, dar pe întindere mica (fig. 4). Vâlcelele acestea, abia schitate determina strângerea apelor spre ele, dar scurgerea mai departe este anevoioasa, îndeosebi la cea din partea de vest, din cauza înclinarii mici a fundului sau.

Roca si solul. Partea superioara a Burnazului este alcatuita din loess si material loessoid pe grosimi care trec de 4-5m. Acesta contine si strate cu un colorit mai intens si textura mai argiloasa, considerate soluri fosile. Solurile actuale de sub padure sunt soluri brun-roscate de padure, local podzolite, formate pe material loessoid. Pe fundul vâlcelelor se fac simtite procese de lacovistire.

Vegetatia. În portiunea ocrotita, padurea Padina Tatarului este constituita dintr-un amestec de cvercinee: cer (Quercus cerris), stejar brumariu (Quercus pedunculiflora), stejar pufos (Quercus pubescens) si gârnita (Quercus frainetto), având un caracter mai xerofil decât celelalte doua trupuri de padure din cadrul rezervatiei Comana (foto.5).

Se constata variatii mari de la un loc la altul, putându-se pune în evidenta existenta mai multor faciesuri.

Diseminat se întâlneste ulmul (Ulmus minor), marul paduret (Malus silvestris) si parul (Pyrus pyraster).

Subarboretul este bine dezvoltat, fiind alcatuit din lemn câinesc (Ligustrum vulgare), artar tatarasc (Acer tataricum), maces (Rosa canina), paducel (Crataegus monogyna), salba moale (Evonymus europaeus), sânger (Cornus sanguinea), spinul cerbului (Rhamnus cathartica), spre marginea padurii porumbar (Prunus spinosa). Consistenta este variabila, în general scazuta (oscilând între 0,5-0,6), ceea ce da posibilitatea dezvoltarii abundente a paturii ierbacee (foto.11).

În luminisuri se întâlnesc: Geum urbanum, Lamium maculatum, Poa angustifolia, Plantago, Hypericum perforatum, Fragaria vesca, gainuse (Potentilla micrantha), scânteioare (Potentilla argentea), Achillea millefolium, Stachys recta, Agrimonia eupatoria, busuioc de câmp (Prunella vulgaris), Plantago major, Verbascum sp., Euphorbia salicifolia, Medicago lupulina, Origanum vulgare, Taraxacum officinale, Filipendula hexapetala.

Toate aceste specii patrund si în patura ierbacee a padurii de cvercinee, unde se amesteca cu cele specifice padurilor de cvercinee: margelusa (Lithospermum purpureo - coeruleum), care pe alocuri se dezvolta abundent, formând un facies caracteristic (foto.15); Lychnis coronaria, Carex pairaei, Viola silvestris, Galium aparine, Astragalus glycyphyllos, Chrysanthemum macrophyllum, Pulmonaria officinalis, Teucrium chamaedrys, Veronica chamaedrys, Lotus corniculatus, Chaerophyllum sp., Bromus tectorum, Agropyron repens.

Frecvent se întâlneste aici si frasinita (Dictamnus albus), Valeriana officinalis, Asperula taurina, Campanula peescifolia, Brachypodium silvaticum, Digitalis grandiflora, Rubus caesius, Inula britannica, Gladiolus imbricatus, Trifolium alpestre, Dianthus armeria, Melica nutans, Alliaria petiolata, Cynanchum vincetoxicum, Polygonatum odoratum,  Sedum maximum, Dactylis glomerata.

Padurea este strabatuta de numeroase drumuri si poteci, prezentând unele semne de ruderalizare. În portiunile circulate sunt abundente Lysimachia nummularia, Betonica officinalis, Euphorbia cyparissias, Berteroa incana, Leonurus cardiaca, Ornithogalum umbellatum, Lamium purpureum (foto.16)

Local se întâlnesc faciesuri de Quercus frainetto cu Cynanchum vincetoxicum si Lichnis coronaria.

Bujorul (Paeonia peregrina), element balcanic, care este în mod special ocrotit în aceasta rezervatie, se gaseste sub forma de pâlcuri si exemplare izolate aproape în toata padurea, lipsind doar spre marginile ei (foto.9).

Exista si numerosi muschi si licheni, care se dezvolta atât pe scoarta arborilor, cât si pe sol. Tr. stefureac si Gh. Mohan au identificat în padurile de la Comana (inclusiv Padina Tatarului)un numar de 122 taxoni dintre briofite, din care 19 din clasa Hepatice si 103 muschi. Se remarca predominanta elementelor circumpolare si cosmopolite, dar cu o sensibila infiltrare de elemente sudice si sud-vestice (mediteraneene, submediteraneene si atlantice).

Cele mai frecvent întâlnite briofite sunt Ceratodon purpureus, Pleuridium alternifolium, Bryum capillare var. flaccidum, Anacamptodon splachnoides, Leskea polycarpa, Amblystegium serpens, A. varium, Brachythecium salebrosum, B. velutinum, Eurhynchium swartzii, Hypnum cupressiforme.

Starea de echilibru, modul de ocrotire si propuneri

În ansamblu, cele trei perimetre ocrotite care alcatuiesc rezervatia Comana se afla într-o stare de echilibru ce poate fi considerata satisfacatoare, desi poarta urmele interventiilor antropice din trecut, prezentând aspecte de bracuire, poienire, modificari ale compozitiei floristice (de exemplu extinderea masiva a teiului în padurea Fântânele-Calugareni) si de ruderalizare. Se întâlnesc puieti si tineret de diferite vârste, ceea ce indica o regenerare naturala buna (foto.10).

Local se constata si unele aspecte de perturbare a acestui echilibru, în unele cazuri incipienta, alteori destul de avansata. Astfel, dupa cum s-a mentionat, în padurea de la Calugareni, stejaretele de lunca au fost aproape complet distruse ca urmare a inundatiilor si ridicarii nivelului freatic, fenomene care la rândul lor reflecta perturbari majore ale echilibrului hidric în bazinul hidrografic al Neajlovului.

Padurea Gradinari este în ansamblu într-o stare destul de buna de conservare, dar se constata ca ghimpele (Ruscus aculeatus), a carui ocrotire a constituit unul dintre obiectivele esentiale ale acestei rezervatii, este reprezentat îndeosebi prin exemplare tinere, ca urmare a recoltarii masive din trecut care îl adusese în pragul disparitiei în deceniile 7-8 ale secolului XX.

În padurea Padina Tatarului s-a constatat în vara anului 1979 un atac de omizi, care a produs defolieri îndeosebi în partea centrala a rezervatiei. De aceea se simte nevoia unui control entomologic mai sustinut si a executarii unor operatiuni de igiena.

De asemenea, circulatia prin padure, intensa îndeosebi în perioada de înflorire a bujorului, are efecte negative asupra întregului ecosistem forestier. Cu toate ca este declarat planta ocrotita si se afla în perimetrul unei rezervatii, bujorul continua sa fie recoltat în mari cantitati atât de localnici, cât si de turisti, ceea ce cu timpul poate provoca rarirea si chiar disparitia sa. Ca atare, masurile luate pâna în prezent nu sunt suficiente ci ar fi necesara o supraveghere efectiva a perimetrului ocrotit, cel putin în perioada de înflorire a bujorului. De asemenea, destul de des se constata patrunderea vitelor în toate cele trei perimetre, cu efecte daunatoare asupra echilibrului ecologic.

Perimetrele nu sunt marcate pe teren. Este nevoie ca de urgenta sa se planteze macar panouri indicatoare, în care sa se arate importanta acestei rezervatii si actiunile ce constituie contraventie. În prezent extinderea acestor rezervatii nu este bine cunoscuta nici macar de localnici. Aceste masuri se impun cu atât mai mult cu cât rezervatia se afla destul de aproape de municipiul Bucuresti, fiind accesibila pe sosele asfaltate de larga circulatie si pe calea ferata Bucuresti-Giurgiu, putând fi în viitor din ce în ce mai afectata datorita turismului de sfârsit de saptamâna (îndeosebi Padina Tatarului) (foto.17).

10.1.4. Padurea Manafu (Jud. Giurgiu)

La circa 36 km sud-vest de Bucuresti, în comuna Izvoarele, satul Valea Bujorului, se afla padurea Manafu, declarata prin H.C.M. nr. 114 din 1954 rezervatie forestiera.

Padurea Manafu are o suprafata de 278 ha. si reprezinta un sleau de câmpie de tip cereto-gârnitet.

Desi situata în Câmpia Burnazului, ca si rezervatia Comana, padurea Manafu dispune de conditii de mediu usor diferentiate. Astfel, solurile apartin grupei cernoziomurilor argiloiluviale, pe alocuri aparând insule de soluri freatic-umede care explica existenta insulelor de vegetatie higrofila din cadrul rezervatiei.

Din punct de vedere climatic, se caracterizeaza prin valori medii anuale ale temperaturii cuprinse între 10-110C, iar precipitatiile depasesc cu putin 550mm, cantitatea cea mai mare cazând în intervalul mai - iunie.

Stratul arborescent al rezervatiei este constituit din amestecuri naturale de cer (Quercus cerris), gârnita (Quercus frainetto) si stejar brumariu (Quercus pedunculiflora) sau plantatii pure de salcâm (Robinia pseudacacia).

Subarboretul este reprezentat de porumbar (Prunus spinosa), paducel (Crataegus monogyna), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), paliur (Paliurus spina - christi), patachina (Rhamnus cathartica), scumpie (Cotinus coggygria) etc.

Stratul ierbaceu al padurii este alcatuit din: firuta (Poa pratensis), paius (Festuca valesiaca, F. pseudovina), galbusoara (Lisymachia nummularia), violete nemirositoare (Viola hirta), brebenei (Corydalis solida) etc.

În luminisurile padurii, în lunile mai - iunie, apare bujorul românesc (Paeonia peregrina).

În padurea Manafu au fost colonizati fazani si caprioare, devenind astfel si un important centru cinegetic. Acest fapt însa a atras dupa sine mari prejudicii asociatiilor de bujor românesc, caci vânatorii distrug planta în perioada de înflorire sau bulbii în timpul vânatorilor de iarna.

10.1.5. Poiana cu narcise de la Negrasi (Jud. Arges)

Este situata pe stânga râului Dâmbovnic, în apropierea confluentei cu pârâul Berinoaia.

Rezervatia floristica "Poiana cu narcise de la Negrasi" are o suprafata de 4,6 ha. si a fost înfiintata prin decizia nr. 659 din 24 iunie 1966 a Sfatului Popular al fostei regiuni Arges.

Situate la contactul morfologic dintre Câmpia piemontana a Pitestiului si Câmpia Gavanu-Burdea, poienele cu narcise de la Negrasi beneficiaza de un substrat umed, cu ape freatice mai reci decât cele specifice altitudinilor locului (150-225m). Temperatura medie anuala a aerului oscileaza între 10-110C, iar cea a lunii iulie între 21-220C, dar ea nu influenteaza dezvoltarea optima a narciselor (Narcisus stellaris), element floristic mezo-higrofil oligotrof. Narcisele sunt plante ierbacee care poarta în vârful tulpinii o singura floare, formata din 6 petale albe, resfrânte ca o stea, cu o mica rozeta galben-portocalie provenita din rasfrângerea petalelor în jurul staminelor. Aceasta planta, specifica Europei Centrale, creste spontan în pasuni, fânete si poienite umede din jud. Arges (poienele cu narcise de la Negrasi) si la Visina (jud. Dâmbovita).

Solurile argilo-iluviale, brun-roscate, freatic-umede, slab podzolite ofera narciselor un regim trofic si hidric asemanator celui din spatiul montan. Florile albe ale narciselor înfrumuseteaza poienele de la Negrasi din mai si pâna în iunie.

De asemenea, se remarca si rezervatia floristica "Poiana cu narcise de la Visina" (jud. Dâmbovita), în prezent puternic degradata din cauza pasunatului excesiv si lipsei de preocupare pentru ocrotirea terenului (foto). Marturiile localnicilor, datele din literatura si fotografiile vechi sunt dovezi ale faptului ca în trecut narcisele erau mult mai abundente în acest loc (foto.1).

10.1.6. Padurea Râioasa (Jud. Ilfov)

Padurea Râioasa este situata în partea de nord-vest a municipiului Bucuresti, în judetul Ilfov, pe dreapta soselei Bucuresti-Pitesti. În apropiere, la circa 6km spre nord, se afla Complexul turistic Mogosoaia.

Aceasta rezervatie forestiera si floristica a fost înfiintata în anul 1973 prin Decizia Consiliului popular al fostului judet Ilfov, pe o suprafata de 54,8 ha., în interiorul padurii Râioasa (sectorul nordic), pentru a ocroti dezvoltarea în conditii spontane a asociatiilor de Crocus banaticus (brândusa de primavara).

Padurea Râioasa este localizata pe câmpul dintre Dâmbovita si Colentina, în partea de nord-vest a Câmpului Colentinei, ce face parte din Câmpia Bucurestilor.

Suprafata pe care o ocupa padurea este aproape plana, cu variatii între 85 si 87m altitudine. Aceasta uniformitate este întrerupta pe alocuri de mici depresiuni închise numite aici "rovine", tocmai datorita umezelii excesive ce le caracterizeaza.

Regimul climatic este caracterizat prin precipitatii de cca. 550-600mm anual si temperaturi medii anuale de 100C. Temperatura medie din perioada cu maxima activitate biologica este în jur de 19,50C. Solurile brun-roscate, umede, formate pe loessuri, favorizeaza dezvoltarea în bune conditii a padurilor de tip sleau de câmpie.

De altfel, padurea Râioasa se încadreaza (dupa N. Donita, st. Purcelean, 1975) tipului cereto-sleau muntean cu stejar brumariu (Quercus pedunculiflora), carpen (Carpinus betulus), artar (Acer platanoides), ulm (Ulmus laevis) etc.

În stratul arbustiv apar izolat exemplare de corn (Cornus mas), sânger (Cornus sanguinea), soc (Sambucus nigra).

Stratul ierbaceu, bine reprezentat în luminisurile padurilor, abunda în plante vernale: ghiocei (Galanthus nivalis), toporasi (Viola odorata), brebenei (Corydalis cava), untisor (Ficaria verna), viorele (Scilla bifolia). Alaturi de acestea se dezvolta în conditii foarte bune brândusa de primavara (Crocus banaticus).

Numele padurii Râioasa se explica prin aspectul copacilor care au pe scoarta foarte multi muschi si licheni, având un aspect "bolnavicios". Mai mult de o treime din padurea în care se afla rezervatia este rezultatul activitatii umane, fiind plantata cu salcâmi. Numai în cadrul spatiului afectat rezervatiei aceasta mai pastreaza caracterul initial de "cereto-sleau".

De asemenea, padurea Râioasa are si statut de rezervatie cinegetica, populata cu cerb lopatari, capriori, vulpi, iepuri, fazani si, spre margini, cu potârnichi.

10.2. Rezervatii mixte (complexe)

10.2.1. Rezervatia Snagov (Jud. Ilfov)

La circa 30km nord de Bucuresti, pe stânga lacului Snagov, se afla rezervatia complexa Snagov, care reprezinta un rest al vechilor codrii ai Vlasiei, ce acopereau odinioara o mare parte din Câmpia Româna.

Înfiintata ca urmare a H.C.M. nr. 894 din 2 iunie 1952 rezervatia complexa Snagov are o suprafata de 1727 ha. În arealul ei sunt incluse: partea de nord-est a lacului Snagov, trupul de padure cuprins între parcul Snagov si localitatea Silistea Snagovului pe stânga lacului si trupurile de padure Fundul Lacului, Gruiul si Popesti, din estul lacului.

În spatiul rezervatiei sunt prezente solurile brun-roscate podzolite. Particularitatile climatice sunt favorabile dezvoltarii elementelor de vegetatie mezofila. Astfel, temperatura medie anuala a aerului este de 100C, a lunii ianuarie de -3,40C si a lunii iulie de 220C. În spatiul rezervatiei cad anual precipitatii în medie de 671mm.

Datorita plantarilor din primele doua decenii ale secolului XX, multi dintre arborii padurii Snagov sunt formati din doua sau mai multe generatii, ceea ce mareste valoarea estetica a padurii.

Vegetatia lemnoasa este reprezentata de o padure de sleau, în care domina stejarul (Quercus robur) si carpenul (Carpinus betulus), însotiti de tei (Tilia tomentosa), frasin (Fraxinus excelsior), artar tatarasc (Acer tataricum), jugastru (Acer campestre), scorus (Sorbus aucuparia si S. torminalis), precum si de o bogata cortina de arbusti, alcatuita din lemn câinesc (Ligustrum vulgare), paducel (Crataegus monogyna), sânger (Cornus sanguinea) etc.

Ea cuprinde în covorul sau floristic de primavara si vara specii sudice ca: brândusa aurie (Crocus moesiacus), spânzul mirositor (Helleborus odorus), usturoiul bulgaresc (Nectaroscordium dioscordis), stânjenei cu frunze subtiri (Iris graminea).

În partea de est a lacului exista o zona stiintifica de circa 100 ha. unde se întâlnesc diseminat, ca o curiozitate botanica, exemplare de fag european (Fagus sylvatica), fag caucazian (Fagus orientalis) si câteva exemplare de Fagus taurica (hibrizi între fagul comun si fagul caucazian). Curiozitatea rezulta din faptul ca aceste exemplare de fag se gasesc în plina zona a stejarului, la o distanta de cca. 60 km de limita inferioara a fagetelor.

Tot ca o curiozitate trebuie privita prezenta câtorva exemplare razlete de gorun, care se afla aici cu mult în afara zonei sale obisnuite.

Aceasta zona, din estul lacului, cuprinzând "insulele" de fag, este considerata zona stiintifica cu restrictii în ceea ce priveste circulatia vizitatorilor.

Complexitatea vegetatiei din rezervatia Snagov si regenerarea spontana a elementelor componente sunt favorizate de potentialul ecologic al spatiului în care ea se gaseste, în sezonul de vegetatie plantele dispunând de temperaturi medii de 200C si de o umiditate corespunzatoare datorita substratului.

De asemenea, în cadrul padurii exista si o rezervatie cinegetica (caprioare, fazani, cerbi lopatari, potârnichi si pisici salbatice, acestea putând fi vânate numai cu autorizatie speciala).

Rezervatia se extinde si asupra Lacului Snagov, considerat cel mai mare liman fluviatil din bazinul Ialomitei.

Lacul Snagov face parte din seria limanelor fluviatile din valea Ialomitei în sectorul sau mijlociu. Prin pozitia sa geografica, la cca. 40km departare de Bucuresti, prin peisajul înconjurator, lacul Snagov a fost amenajat pentru recreere si sporturi nautice.

Lacul în ansamblul sau are o suprafata de 576 ha., o lungime de cca. 16km si o adâncime maxima de 9m, fiind cel mai adânc din Câmpia Româna.

Lacul Snagov prezinta numeroase ramificatii (punctele de confluenta), numite de localnici "coada": Coada Catelului, Coada Rece, Coada Lunga, Coada Ţiganiei, lânga Coadele (vechea denumire a satului Silistea Snagovului), numeroase meandre.

Vegetatia acvatica reprezentata prin stuf tiveste marginile lacului, iar în "cozi" si catre râul Ialomita se formeaza plaurul care atinge uneori grosimi de 1,5m. Plaurul, cunoscut mai ales în Delta Dunarii, este o patura plutitoare, formata din radacinile si rizomii vechi ai stufului, împletite între ele ca o plasa foarte consistenta, peste care se depune pamântul si pe care creste stuf verde. Uneori, plaurul este atât de solid si de mare, încât poate suporta greutatea câtorva oameni si a unei colibe.

Afluentul principal al lacului Snagov este Valea Sticlariei, care în prezent este transformata într-o salba de iazuri. În conditii naturale, lacul avea scurgere în Ialomita printr-o gârla lunga de 8km care trecea prin localitatile santu Floresti, Gruiu, Lipia si se varsa la Bojdani. În anul 1969 s-a sapat un canal drept cu o lungime de 2km prevazut cu stavilar. Pentru asigurarea unei primeniri a apei din lac, având în vedere si folosirea lui ca strand, se aduce un surplus de apa din canalul Bilciuresti.

Apa lacului este bogata în vegetatie acvatica (emersa si submersa) si în fauna, fiind prototipul lacurilor cu o productie biologica în exces. Printre speciile de peste mentionam: platica, biban, rosioara, caracuda, somn, crap, stiuca, salau (mai rar) si doua specii de guvizi (Gobius si Proterhorhynus).

Printre speciile acvatice protejate sunt: Aldrovandia vesiculosa, relict tertial (planta originara din America de Nord), sageata apei (Sagittaria latifolia) si nufarul indian (Nelumbo nucifera), aduse si aclimatizate aici, alaturi de nuferii indigeni (Nymphaea si Nuphar luteum), otratelul de balta (Utricularia vulgaris).

Cercetarile faunistice au scos la iveala unele specii rare, relicte ponto-caspice, ca lamelibranhiatul Dreissena polymorpha.

În vegetatia planctonica traieste copedopul Eudiaptomus gracilis, specific lacului.

Colectarea apei în lac se face din pânza de ape subterane si numai în mica masura din apele de ploaie si zapada. De aceea, cu exceptia primaverii si, adesea, a toamnei, nivelul apei din lacul Snagov este constant.

Împreuna cu o întinsa suprafata de teren de pe maluri, 180 de ha. din lacul Snagov a fost declarata rezervatie înca din anul 1952.

10.3. Rezervatii faunistice

10.3.1. Izvoarele de la Corbii Ciungi (Jud. Dâmbovita)

Unele izvoare din Câmpia Româna atrasesera mai demult atentia unor zoologi asupra faunei lor interesante, continând si unele endemisme remarcabile; astfel au fost descrisi hidracarieni noi din diverse izvoare, de catre C. Motas, J. Tanasachi si T. Orghidan (1957) si de catre C. Motas (1959); izvoarele situate în malul nordic al lacului Greaca fusesera remarcate cu ani în urma de M. Bacescu (1942) care a descoperit aici un trichopter nou (Helicopsyche  bacescui) descris ulterior de T. Orghidan si L. Botosaneanu (1953).

În anul 1959, L. Botosaneanu si st. Negrea au început un studiu sistematic al izvoarelor si apelor freatice din Câmpia Româna, mai precis din regiunea cuprinsa între Vedea la vest, Dâmbovita la est, Dunare la sud si o linie care leaga aproximativ comunele Potcoava pe Plapcea, Recea pe Teleorman, Gratia pe Dâmbovnic si Corbii Mari pe Neajlov, la nord. Aceasta din urma linie a fost considerata de I. Radulescu (1957) ca o foarte puternica linie de izvoare.

Cea mai interesanta descoperire din cursul acestor cercetari a fost gasirea, pe valea Neajlovului, în imediata apropiere a satului Corbii Ciungi a unui important complex de izvoare, mlastini de izvor si pârâiase colectoare, al carui studiu poate arunca o lumina vie asupra istoriei faunelor acvatice din Câmpia Româna.

Rezervatia Izvoarele de la Corbii Ciungi a fost înfiintata la 24 iunie 1966 prin decizia Consiliului Popular al fostei regiuni Arges. Suprafata rezervatiei este de 5 ha., fiind în prezent mult redusa fata de cea initiala, datorita extinderii terenurilor agricole.

Acest complex este situat la circa 120m altitudine, pe malul stâng al vaii Neajlovului, la câteva sute de metri în amonte de capatul satului Corbii Ciungi, circa 2km în aval de comuna Corbii Mari, si circa 800m distanta de Neajlov. Izvoarele, în numar foarte mare, alimenteaza doua pâraie lungi fiecare de circa 800-1000m, apropiate în portiunile lor frontale, dar care diverg apoi incluzând între ele o suprafata de circa 90000m2 ocupata de ogoare, pentru a se apropia din nou, spre varsarea în Neajlov (fig. 1).

O moara de apa, în prezent demolata, situata la confluenta unuia dintre cele doua pâraie cu Neajlovul, i-a dat pârâului denumireea de "Fântâna Cacaletilor", în timp ce unul din izvoarele frontale ale celuilalt este denumit de localnici "Fântâna lui Lisandru Vladut". Întregul complex este usor de distins de la oarecare distanta gratie faptului ca se afla aproape în întregime sub un zavoi de arin, salcie etc., net conturat pe întinderea complet despadurita a câmpiei.

Iesirea la zi a apei freatice se face pe un front în potcoava, a carui lungime totala este de circa 600m; apa freatica iese din prundisurile aluvionare ale terasei inferioare a Neajlovului, prundisuri care ies la iveala în multe locuri în izvoare.

Aceasta linie de izvoare evidentiaza si contactul între Câmpia Titu la est si Câmpia Gavanu-Burdea la vest. Izvoarele sunt în numar foarte mare, cifra de 60-80 este data cu aproximatie, deoarece cele mai multe au aspect de heleocrene cu limite foarte greu de distins. Complexul de izvoare ocupa o suprafata mare si este aproape continuu, dar usor si incomplet întrerupt la mijloc, unde se formeaza un fel de cumpana de ape, îndreptând apele catre unul sau celalalt dintre pâraie.

În linii generale, se poate vorbi de trei tipuri distincte de izvoare:

a) izvoare reocrene. Acestea, nu prea numeroase, sunt cele mai interesante din punct de vedere faunistic. Apa iese la zi din câte o nisa în forma de potcoava, larga de 1-3m, situata la limita între complexul de izvoare si terenul uscat; debitul este mic sau  foarte mic, se formeaza câte un pârâias care curge de-abia perceptibil pe o vaiuga de 1-3m latime, pentru ca dupa un parcurs de câtiva metrii sa conflueze cu alte izvoare si pârâiase.

Substratul este variat si caracteristic: albia este aproape peste tot captusita de prundisul aluvionar alb, de marime mica sau mijlocie; pe acesta se dezvolta un covor de muschi si hepatice, care la rândul sau ofera substrat unei abundente vegetatii de ferigi, equisetacee si fanerogame higrofile. Fragmente vegetale mici si mari (scoarta, crengi etc) provenind de la zavoiul ce acopera izvoarele, se întâlnesc pretutindeni în albia acestora. Apa lor, initial foarte putina, devine treptat mai multa, aportul de apa freatica fiind distinct pe tot parcursul, asa încât în portiunile lor terminale aceste izvoare capata aspect de mici pârâiase vioaie.

b) izvoare limnocrene. Acestea sunt totdeauna rezultatul activitatii omului, care a distrus o serie de izvoare reocrene, transformându-le, prin sapare, în "gropane" mai mici sau mai mari, din care se scoate apa pentru diverse scopuri. În asemenea "gropane" apa pare stagnanta, dar firul de apa ce le paraseste dovedeste contrariul; unele pot avea pâna la 2-3m în diametru, altele sunt mult mai mici, fundul lor este mâlos, vegetatia redusa la câteva fanerogame higrofile, iar uneori "gropanul" este invadat de broscarita (Potamogeton gramineum). Aceasta a retinut mai mult mâl, dând astfel posibilitatea instalarii stufului (Phragmites australis), deci a îndepartarii elementelor biotice initiale.

c) izvoare heleocrene. Ele formeaza complexe mai mari sau mai mici, în care limitele între diferitele iesiri la zi sunt uneori cu totul indistincte. Prezenta unor asemenea complexe heleocrene este de obicei tradata de goluri în zavoi, goluri ocupate de mari întinderi de muschi si hepatice, îmbibate pâna la saturatie cu apa. Daca se înlatura acest covor, uneori foarte gros, se ajunge iarasi la substratul de prundis aluvionar la rândul sau asezat pe alocuri pe un substrat foarte elastic, instabil, semanând cu turba în formare. Acolo unde zavoiul a fost distrus, covorul de muschi se dezvolta în conditii grele, iar substratul de prundis aluvionar iese la iveala pe suprafete de zeci de m2.

Acad. prof. Emil Pop a descoperit în rezervatia de la Corbii Ciungi, în iulie 1960, un zacamânt de turba, de suprafata restrânsa, dar a carui adâncime atinge 1m.

Cele trei tipuri de izvoare mentionate se gasesc laolalta în complexul de la Corbii Ciungi. Asemenea izvoare se pot întâlni si pe traiectul celor doua pâraie care dreneaza apa acestora, dar acesta numai în mod exceptional. Cele doua pâraie care dreneaza apa complexului frontal pentru a o duce la Neajlov, iau nastere din unirea nenumaratelor firisoare de apa care vin de la izvoare.

Lungimea totala a fiecaruia dintre cele doua pâraie colectoare poate fi de circa 1km, cursul fiind foarte meandrat. Debitul pâraielor este mare si pentru Câmpia Româna este surprinzatoare vigoarea cu care îsi  încep drumul chiar de la iesirea din complexul de izvoare. Acest debit este relativ constant în cursul anului si creste într-o oarecare masura pe parcurs. Apa este totdeauna perfect limpede.

Regiunea în care se afla complexul de izvoare de la Corbii Ciungi are un aspect destul de dezolant, din cauza completei despaduriri. Zavoiul destul de mare si des, care se întinde peste cea mai mare parte a complexului de izvoare, contrasteaza net cu aceasta regiune; el urmareste cursul celor doua pâraie colectoare pâna aproape de confluenta.

Zavoiul reprezinta o asociatie de salcii (Salix fragilis, S. cinerea), anin (Alnus glutinosa), calin (Viburnum opulus), crusin (Rhamnus frangula), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), alun (Corylus avellana), salba râioasa (Evonymus verrucosa), sânger (Cornus sanguinea) etc.

Importanta acestui zavoi pentru mentinerea în aceasta localitate a unor biotopuri stenoterme de apa rece, cu biocenoze corespunzatoare, este foarte mare. În lipsa padurii, distrusa cu desavârsire, protectia acestor biotopuri împotriva insolatiei excesive, vântului distrugator, puhoaielor provocate de precipitatii abundente, este asigurata de prezenta zavoiului. El a avut foarte mult de suferit în anii 1959-1960 când au fost taiati fara exceptie toti arborii mai batrâni (arini si salcii). Impresionanta este dezvoltarea în masa a muschilor si hepaticelor. În muschi si hepatice, pe lemnele cazute în apa si pe prundisul scaldat de apa izvoarelor si pâraielor, se dezvolta în abundenta alge apartinând la cele mai diferite tipuri.

În cursul inferior al celor doua pâraie colectoare precum si în unele din izvoarele reocrene situate aici, prundisul este acoperit cu colonii mici si mari, rotunde si prezentând o structura în cercuri concentrice, colorate în cele mai diferite nuante de rosu - de la roz la purpuriu - ale unei alge. Aceasta este Hildenbrandia rivularis (Liebm.) J. Ag., rodoficee care a fost gasita pâna în prezent în România numai de catre I. Tarnavschi (1941) în Bucovina la 1000m alt. si în Muntii Apuseni la 1143m alt. si de Em. Ţopa în câteva puncte în Muntii Banatului (1946); L. Botosaneanu a regasit-o, în anul 1960, si într-un pârâias din bazinul Nerei. Descoperirea sa în Câmpia Româna, unde se dezvolta admirabil la circa 120m alt., este surprinzatoare.

Temperatura apei freatice care alimenteaza izvoarele oscileaza între 10,2 0C primavara si 11,5 0C în toiul verii; aceasta determina o temperatura de asemenea scazuta a apei izvoarelor puternice, care atunci când au debit mare si sunt bine protejate, au temperaturi care variaza între 10,3 0C primavara si 13,8 0C vara.

Izvoarele cu debit mare si bine protejate sunt foarte stenoterme pe parcursul zilei, dar euritermia este destul de accentuata în cele mici si neprotejate. În mod normal, pH-ul în complexul de la Corbii Ciungi oscileaza în jur de 7, niciodata nu s-a semnalat o aciditate pronuntata.

Influenta antropica. Chiar din primii ani dupa descoperirea izvoarelor si obtinerea statutului provizoriu de rezervatie naturala a Academiei Române (1959-1961), influenta antropica negativa s-a accentuat. Fiind situate într-o zona total despadurita, înconjurate de ogoare si pasuni si în imediata apropiere a doua localitati, marele complex de izvoare a început sa suporte actiuni tot mai daunatoare. Paradoxal, unii locuitori, aflând ca terenul nu mai apartine comunii Corbii Mari ci Academiei din Bucuresti, în loc sa-l protejeze au profitat de lipsa unei paze si au început sa devasteze zavoiul noaptea, taind arborii mai batrâni (arini si salcii), iar pe alocuri si din cei mai tineri pentru araci de vie. Din fericire, zavoiul - unicul mijloc de protectie al izvoarelor - are capacitatea de a se reface relativ repede. Alti localnici au transformat mai multe reocrene în "gropane" pentru apa potabila, având ca efect lenitizarea faunei. Dupa strângerea recoltei, vitele din satele învecinate erau lasate sa pasca si pe teritoriul rezervatiei. Din fericire, mlastinile mai adânci erau si sunt înca evitate de om si animal. Câteva santuri arata ca au existat chiar încercari de a drena apa complexului spre o orezarie si o gradina de zarzavat.

Cu toate aceste influente antropice negative, marele complex de izvoare a rezistat gratie suprafetei întinse, a debitului relativ însemnat si a portiunilor înmlastinite, considerate de localnici ca periculoase. Asa se poate explica de ce, la sfârsitul anilor de studiu al complexului de catre L.Botosaneanu si st. Negrea (1959-1961), majoritatea reocrenelor si heleocrenelor si cea mai mare parte a pâraielor colectoare erau înca în stare naturala, practic nemodificata de om - veritabil martori pe cale de disparitie ai unui crâmpei din Câmpia Româna de dinainte de defrisarea padurilor si destelenire.

O remarcabila asociatie faunistica

În urma studiilor faunistico-ecologice ale complexului de izvoare de la Corbii Ciungi, s-a constatat ca acestea cuprind reprezentanti ai urmatoarelor grupe de nevertebrate acvatice macroscopice: Coelenterata, Turbellaria, Nematoda, Oligochaeta, Hirudinea, Gastropoda, Lamellibranchia, Cladocera, Copepoda, Ostracoda, Amphipoda, Isopoda, Decapoda, Ephemeroptera, Odonata, Coleoptera, Diptera, Trichoptera, Plannipenia, Lepidoptera, Hidrachnellae.

În continuare, voi prezenta câteva din aceste grupe, trichopterele si rotiferii, mentionând numai în câteva cuvinte turbelariatele, unii crustacei, hidracarienii, tardigradele.

În complexul studiat, turbelariatele acvatice sunt reprezentate si printr-o populatie foarte înfloritoare de Planaria gonocephala Dugčs. Este pentru prima data ca Planaria gonocephala este întâlnita în Câmpia Româna iar altitudinea de circa 120m este cu totul neobisnuita pentru aceasta specie, care daca este mai putin stenoterma de apa rece, mai putin oxibionta si mai putin accentuat reofila decât Crenobia alpina (Dana) sau Polycelis cornuta (John.) este totusi un tipic locitor al apelor din reteaua lotica a regiunilor montane si submontane. Prezenta aici a unei mari populatii, care se dezvolta înfloritor, este deosebit de interesanta.

Trichopterele sunt reprezentate în izvoarele de la Corbii Ciungi prin urmatoarele specii: Oxyethira falcata Mort., Plectrocnemia conspersa Curt., Lype reducta Hag., Lithax obscurus Hag., Adicella filicornis Pict., Beraea pullata Curt., Helicopsyche bacescui Orgh. et Bots., Notidobia ciliaris L., Halesus digitatus Curt.

Helicopsyche bacescui este o forma balcanica, destul de larg raspândita din Rodopi pâna în Banat si Câmpia Româna, populând peste tot numeroase izvoare. Gaseste conditii excelente de dezvoltare în izvoarele de la Corbii Ciungi, unde este o forma de masa.

Lithax obscurus este o specie care fusese citata din România doar din doua localitati (A. Murgoci, 1953): una în Muntii Poiana Rusca la 700m altitudine, a doua în izvoare la Prahova; Notidobia ciliaris este citata pentru prima data cu precizie pentru fauna tarii. Ambele formeaza populatii masive în complexul de la Corbii Ciungi.

Consideratiile preliminare ce se pot face asupra trichopterelor din complexul de la Corbii Ciungi sunt urmatoarele:

a) o serie din speciile determinate au mai fost gasite si în alte izvoare din Câmpia Româna, dar numai câte 1-3 laolalta, pe când aici sunt 14. Însa unele dintre ele n-au fost gasite pâna în prezent decât aici, unde reprezinta probabil colonii relicte pe cale de disparitie.

b) este surprinzatoare prezenta în complex a unor forme categoric montane, silvocrenobionte, stenoterme de apa rece; de asemenea este bine exemplificat fenomenul de localizare stricta în izvoare a unor specii care în restul arealului lor prezinta un spectru ecologic larg, spectru în care nu intra aproape deloc izvoarele sau alte ape din seria stenoterma.

Este sigur ca printre cele mai interesante elemente faunistice din complexul de la Corbii Ciungi sunt hidracarienii, reprezentati printr-un numar important de specii remarcabile dintr-un punct de vedere sau din altul.

În unele izvoare traieste un interesant ostracod: Ilyodromus olivaceus (Brady et Norm.). Este o forma psychrostenoterma, reprezentant tipic al faunei izvoarelor reci si de mare altitudine. Gasit la noi (Puscariu, 1951) la Sinaia si în izvoare la Greaca si Falastoaca. În Câmpia Româna este sigur un relict.

Este cunoscuta valoarea de excelenti indicatori pentru limnologie a rotiferilor.

Cunoscutul specialist dr. L. Rudescu a determinat o serie de forme a caror prezenta aici, în inima Câmpiei Române, este exceptional de interesanta. Iata câteva din aceste specii: Macrotrachela musculosa Milne, Macrotrachela nana Bryce, Mniobia russeola Zelinka, Mniobia symbiotica Zelinka, Habrotrocha angusticollis Murray, Adineta gracilis Jason, Cephalodella nana Mayers.

În general, acestea sunt specii cunoscute la noi pâna în prezent numai în muntii din nordul tarii.

Putem adauga aici si unele tardigrade tot atât de interesante: Pseudechiniscus suillus Ehrbg. (specie nordica si central-europeana; tipica pentru muschii din turbarii, gasita la noi în Bucovina); Milnesium tardigradum Doy. (aceleasi particularitati ecologo-zoogeografice).

Dupa cum rezulta din datele prezentate, gradul de endemicitate este mic si, ca urmare, nu endemismele ci relictele determina originalitatea asociatiei faunistice de la Corbii Ciungi. Mai rezulta ca principalul refugiu pentru formele relicte din Câmpia Româna îl constituie marele complex de izvoare, mlastini de izvor si pârâiase colectoare de la Corbii Ciungi si ca toate cazurile de populatii unice din acest complex pot fi considerate pe cale de disparitie. Este vorba de Hildenbrandia rivularis, Dugesia gonocephala, Adicella filicornis, Lithax obscurus, Notidobia ciliaris, Sperchon clupeifer, Lebertia lineata, Bandakia corsica, Atractides distans, A-Thienemannia schermeri si Arrenurus octagonus care necesita includerea imediata în "Lista Rosie" a Consiliului Europei pentru a fi protejate ca populatii unicat în Câmpia Româna. Daca nu se vor lua masuri de protectie, aceste populatii vor fi în cele din urma nimicite de activitatea umana si vor putea fi considerate ca definitiv disparute. Din fericire, salvarea de la distrugere a celei mai importante "oaze" acvatice cu fauna relicta din Câmpia Româna este înca posibila. Ea consta nu numai în acordarea pe hârtie a statutului de rezervatie naturala si înscrierea în "Lista Rosie", ci în principal din luarea de masuri practice de conservare. Cea mai importanta si eficace masura, care a fost mentionata de altfel în referatul stiintific de propunere a rezervatiei naturale "Complexul de izvoare de la Corbii Ciungi" înaintat la C.M.N. la 17 iunie 1959, este asigurarea unei paze permanente platite.

Starea actuala de conservare a rezervatiei naturale "Complexul de izvoare de la Corbii Ciungi".

Complexul de izvoare si mlastini de izvor de la Corbii Ciungi se bucura de înmanuncherea unor conditii favorabile, inexistente sau numai fragmentar existente în alte izvoare sau complexe de izvoare din Câmpia Româna si a caror prezenta face realmente din acest complex o oaza cu flora si fauna acvatica relicta în Câmpia Româna. Cele mai importante din aceste conditii sunt urmatoarele: iesiri la zi relativ foarte abundente de apa freatica de temperatura scazuta pe o suprafata relativ redusa; protectia relativ eficace realizata de un zavoi des care se întinde deasupra unei mari parti din complex; diversitate mare a substratelor.

Trebuie precizat de la început ca rezervatia naturala de la Corbii Ciungi n-a beneficiat, în cei 40 de ani împliniti la 17 iunie 1998, de paza solicitata în referatul stiintific amintit - desi starea complexului de izvoare s-a deteriorat treptat, îndeosebi dupa anul 1989 când C.A.P.-ul din Corbii Mari s-a desfiintat, iar pamântul a fost redat fostilor proprietari.

Astfel, dupa depunerea referatului stiintific la C.M.N. în 1959, s-a facut implantarea unui panou avertizor în teren si informarea administratiei locale despre importanta noii rezervatii naturale de la Corbii Ciungi - dar în lipsa unui paznic - zavoiul a început sa fie taiat, vegetatia de pe margini cosita, cirezile de vite sa pasca pe teritoriul complexului, iar o parte din apa sa fie deviata pentru irigatii, desi Neajlovul se afla în imediata apropiere. Din cauza scaderii debitului, a insolatiei excesive ce determina încalzirea apei si a dezvoltarii unei flore periculoase de alge se produc modificari treptate, care vor distruge în final echilibrul biologic al ecosistemului, sortindu-l disparitiei.

În aprilie 1970, s-a constatat agravarea situatiei prin coborârea nivelului apelor freatice care alimenteaza izvoarele, ca urmare a practicarii a numeroase foraje si prin deversarea reziduurilor petrolifere direct în teritoriul ocrotit, poluând astfel o parte dintre cele mai importante izvoare si pârâul colector al complexului Cacaleti.

Inspectiile autorilor au continuat si dupa acest incident, în paralel cu interventii scrise la C.M.N., în presa, la forurile locale si centrale, dar totdeauna fara efect practic.

La 6 mai 1998 s-a efectuat ultima inspectie, principalele constatari facute la fata locului fiind urmatoarele:

1. Zavoiul des, cu numerosi arbori înalti si vigurosi de acum 40 de ani nu mai contine decât lastarisul acestora si diferiti arbusti, iar în câteva portiuni este complet distrus prin taiere sau prin incendiere. Exceptie face zona frontala de izvoare a complexului Vladut, care a ramas în buna parte intacta, gratie heleocrenelor suprapuse peste cele doua "cuiburi de turba", în care piciorul omului si copitele vitelor se înfunda adânc. În prezent, proprietarii de pamânturi sunt interesati de refacerea zavoiului care le oferea înainte de colectivizare umbra, apa rece de baut, adapat vitele (sub supraveghere) si udat legumele.

2. În portiunile cu zavoi rarit sau chiar descoperite, asociatiile de fanerogame, muschi si hepatice se dezvolta bine. Se impune realizarea unui studiu fitosociologic sau macar întocmirea unei liste floristice cât mai complexe, pentru a fi comparata cu lista de acum patru decenii, publicata de C. Motas, L. Botosaneanu si st. Negrea (1962). Cât despre rozetele rosii-purpurii ale splendidei rodoficee Hildenbrandia rivularis, acestea vor trebui cautate cu atentie pe toate pietrele din portiunile finale ale pâraielor colectoare Vladut si Cacaleti (în amonte de iesirea din zavoi), precum si în prundisul reocrenului 29H înainte de a le declara definitiv disparute.

3. Deoarece diversitatea mare a substratelor si a macrofitelor din izvoare se mentine chiar si în conditiile actualului zavoi si pentru ca debitul este acelasi din trecut iar temperatura neschimbata (10,30C la 14 mai 1959 si 10,50C la 6 mai 1998 în acelasi reocren 29H) este foarte probabil ca fauna relicta sa fi rezistat cel putin în reocrenele si heleocrenele care au ramas nemodificate, protejate sau nu de zavoi.

Pentru a cunoaste însa starea actuala a diversitatii faunistice si a relictelor este necesar un studiu zooecologic similar cu cel întreprins în anii 1959-1961. Pâna atunci trebuie mentinut statutul de rezervatie naturala si acordat tot sprijinul pentru asigurarea conservarii complexului de izvoare de la Corbii Ciungi - comoara unica si nepretuita a patrimoniului stiintific national si mondial.

CAPITOLUL XI

 

 

RAPORTUL DINTRE VALORIFICAREA TURISTICĂ sI CONSERVARE

Valorificarea turistica a rezervatiilor naturale depinde de doua aspecte esentiale: organizarea rezervatiei respective pe criterii functional-stiintifice prin care sa se poata proteja ansambluri ecologice vaste si dezvoltarea unei activitati turistice profilate pe forme specifice si acces partial restrictiv, cu baza materiala adaptata si logic amplasata, precum si o infrastructura (sosele, poteci marcate etc.) edificata pe principii ecologice.

Circulatia turistica necontrolata în zonele sau la obiectivele turistice aflate în afara traseelor marcate duce la distrugerea vegetatiei si florei, la ruperea copacilor, distrugerea puietilor sau a semintisului natural etc. Alte prejudicii sunt aduse prin declansarea de incendii, împiedicarea regenerarii plantelor, tasarea solului, braconajul si tulburarea biotopurilor specifice vânatului si în general faunei, mergând uneori pâna la disparitia unor specii.

Disparitia unor specii floristice poate fi datorata si colectarii abuzive a florei, în special a plantelor declarate monumente ale naturii, urmare a insuficientei popularizarii plantelor ocrotite si necunoasterii de catre turisti a gravelor implicatii ce le pot avea actiunile lor necontrolate asupra factorilor de mediu. Asa se explica de ce bujorul românesc (Paeonia peregrina), ghimpele (Ruscus aculeatus) si alte specii de plante sunt pe cale de disparitie, fiind astfel ocrotite de lege.

De asemenea, degradarile produse obiectivelor turistice se datoreaza si absentei sau nivelului scazut al amenajarii lor pentru exploatare turistica (vizitare, desfasurare de actiuni specifice etc.). Astfel, lipsa sau starea necorespunzatoare a drumurilor de acces sau de circulatie la un obiectiv, într-o rezervatie naturala, disperseaza turistii pe suprafete întinse, iar lipsa dotarilor specifice (indicatoare) conduc la o circulatie anarhica, la stirbirea mesajului stiintific, educativ, recreativ, al zonelor respective.

Acest fapt face ca, prin impactul turistic, cu toate masurile de protectie luate de Comisia Monumentelor Naturii a Academiei Române, aceste resurse sa fie supuse unei continue degradari cu consecinte din cele mai grave asupra unor teritorii cu elemente de originalitate si de real interes stiintific aflate în stare de echilibru natural (foto.18).

Asadar, pentru o valorificare turistica eficienta si o conservare durabila a rezervatiilor naturale, este necesar ca accesul în cadrul acestora sa fie diferentiat restrictiv, cu un control riguros si sanctionabil, într-un cadru legal precis statuat, astfel încât într-o perioada scurta de timp comportamentul în spiritul protectiei mediului ambiant natural sa devina reflex.

Problema valorificarii economice prin turism a ariilor protejate se realizeaza nu pe baza elementelor componente, ci pe baza valorilor de peisaj existente. Aceasta este o noua modalitate de abordare stiintifica si economica de exploatare a resurselor detinute de spatii geografice cu echilibru ecologic fragil, cu risc de epuizare si degradare rapida ale acestora.

CAPITOLUL XII

 

 

SEMNIFICAŢIA BIOGEOGRAFICĂ A ARIILOR PROTEJATE DIN PARTEA CENTRALĂ A        CÂMPIEI ROMÂNE

Regiunile de câmpie din România au suferit înca din vechi timpuri puternice influente antropice, care s-au accentuat în ultimele secole. În cea mai mare parte vegetatia naturala a fost înlocuita; chiar în portiunile restrânse în care s-a mai pastrat folosinta forestiera, padurile naturale au fost puternic modificate prin exploatari frecvente si haotice sau au fost înlocuite cu plantatii forestiere. Însa în partea centrala a Câmpiei Române, datorita unor factori naturali dar si socio-istorici, s-au mai pastrat în unele portiuni, pe suprafete destul de mari, unele complexe de vegetatie si fauna mai putin modificate de activitatea antropica.

Din punct de vedere al conservarii biodiversitatii, aceste suprafete au o importanta cu totul aparte, datorita interferentei complexe a unor elemente central-europene, de padure, cu cele pontice, de stepa si cu cele submediteraneene (în rândul carora se evidentiaza si unele specii balcanice sau balcano-pontice).

Acest lucru este însa în prezent mult estompat datorita faptului ca vegetatia si fauna spontana au fost distruse în mare masura astfel ca, în loc de o fâsie de tranzitie bine conturata, complexele de vegetatie care s-au mai pastrat apar mai degraba ca niste "insule" ale unui areal foarte fragmentat. Dar si în aceste conditii specialistii le-au identificat ca fiind fragmente reprezentative ale unor tipuri originale de paduri: paduri danubiene de stejar pedunculat cu carpen si tei argintiu în care apar diseminat si exemplare de fag (în rezervatia de la Snagov), paduri danubian-balcanice de cer cu gârnita în amestec cu stejar pufos si brumariu (padurile Manafu si partial Comana) si paduri moesice de stejari xerofili (stejar pedunculat, cer, stejar pufos) cu bujor balcanic (Paeonia peregrina) - în partea sudica a rezervatiei Padina Tatarului (Sanda si colab., 1992).

Ecosistemele complexe ocrotite în rezervatiile din partea centrala a Câmpiei Române ne dau o imagine concludenta a marii diversitati si a caracterului original al vegetatiei si faunei de aici, nu atât prin unele elemente specifice, cât prin îmbinarea foarte ampla de specii cu caracter mezofil, mezoxerofil si chiar xerofil, alaturi de care, în conditii de umiditate excesiva a substratului (legata de portiuni cu pânza freatica aproape de suprafata, lunci, izvoare care se raspândesc în pânza difuza la suprafata terenului, lacuri) se întâlnesc specii mezohigrofile, higrofile si acvatice.

Prin diversitatea speciilor componente, uneori aceste paduri întrec în complexitate multe asociatii din zonele de deal si chiar de munte.

Printre speciile de interes mai deosebit se remarca unele elemente cu raspândire destul de limitata (la nivel european), ca: brândusa galbena (Crocus flavus, moesiacus), care este foarte raspândita în padurile din Câmpia Româna, dar este o specie balcanica, prezenta doar în judetele sudice ale României (din Caras-Severin pâna în Vrancea), din silvostepa pâna în etajul gorunului, preponderent în paduri de cer si gârnita. În padurea Râioasa prezinta mai multe forme si varietati, ceea ce a determinat punerea sub ocrotire a parcelelor reprezentative.

Bujorul (Paeonia peregrina var. romanica), varietate româneasca a unei specii balcanice, raspândit sporadic în sudul si estul tarii (din jud. Dolj pâna în jud. Vaslui); un punct extrem spre est se afla în R. Moldova. Este bine reprezentat în rezervatia Comana (trupul Padina Tatarului) si în padurea Manafu, singurele statiuni actuale din Muntenia (foto.6).

Usturoiul bulgaresc (Nectaroscordum dioscordis) este o specie ponto-balcanica rara, întâlnita la noi în tara doar în sud si est, începând din jud. Dolj pâna în jud. Iasi; s-a mai pastrat local în padurea Comana.

Se remarca si o specie de lalea pestrita (Fritillaria tenella sau orientalis), de asemenea ponto-balcanica, întâlnita sporadic în sudul tarii, se afla si la Comana.

Pe lânga aceste specii, întâlnite pe suprafete destul de mici în sud-estul Europei, rezervatiile din partea centrala a Câmpiei Române adapostesc si specii destul de raspândite în sudul Europei, dar mai rare în partea centrala sau estica a ei. Asa sunt: ghimpele (Ruscus aculeatus), specie atlantico-mediteraneana ocrotita la noi în tara ca monument al naturii. La Comana este singurul loc unde se afla în Muntenia (trupul Oloaga-Gradinari); mojdreanul (Fraxinus ornus), specie submediteraneana destul de raspândita în sud-vestul tarii, dar foarte rara în Câmpia Româna - se întâlneste local la Comana; carpinita (Carpinus orientalis), specie submediteraneana mai frecventa în sud-vestul tarii si în Dobrogea, dar foarte rara în Câmpia Româna - se întâlneste la Ciornuleasa; o specie de viorea (Scilla autumnalis), specie mediteraneana - padurea Comana este unul dintre putinele locuri din tara unde se întâlneste; clocoticiul (Staphyllea pinnata), specie mediteraneana rara - se întâlneste la Comana.

Alte specii au caracter ponto-mediteranean: umbra iepurelui (Asparagus verticillatus) - se afla în padurea Comana în apropiere de limita vestica a raspândirii lui în România; ospecie de par paduret (Pyrus elaeagrifolia), frecvent în Dobrogea, dar foarte rar în Câmpia Româna - se întâlneste la Comana.

Sunt prezente si diverse specii eurasiatic continentale, dintre care se remarca artarul tataresc (Acer tataricum), raspândit în diverse paduri si frasinelul (Dictamus albus), la Comana.

În acelasi timp exista si numeroase specii europene, central-europene si eurasiatice. Fagul, element mezofil, apare sporadic la Snagov într-unul din putinele puncte în care se mai mentine în câmpie (dar toponimia arata ca în trecut a existat si în alte locuri); în patura ierbacee se întâlnesc, atât la Snagov cât si la Comana si în mai mica masura la Manafu, elemente mezofile (Asperula odorata, Mercurialis perennis, Asarum europaeum), alaturi de cele mezoxerofile.

Narcisele (Narcissus stellaris), caracteristice pentru Europa centrala, care în mod obisnuit se întâlnesc în regiuni de deal si mai ales de munte, datorita unor conditii locale favorabile (umiditate mai ridicata si soluri moderat acide), se întâlnesc si spre marginea nordica a câmpiei, la Negrasi si Visina. Desi în trecut erau foarte raspândite, datorita utilizarii antropice excesive a teritoriului, au disparut din multe locuri, de aceea acum se afla pe lista de specii ocrotite la nivel european (foto.2).

În conditii particulare, la Corbii Ciungi, apar si elemente de tip nordic-montan (alge si nevertebrate).

Acestea sunt numai câteva dintre aspectele care evidentiaza importanta stiintifica a acestor arii protejate; se adauga rolul lor important în mentinerea unui cadru natural care contribuie la diversificare peisagistica într-o regiune în care extinderea agriculturii, bazata aproape exclusiv pe culturi cerealiere, si lucrarile ample de amenajare hidrotehnica a luncilor, au determinat o uniformizare pe spatii întinse.

Putinele fragmente de biocenoza naturala pastrate pâna în prezent ne demonstreaza ca aceasta monotonie nu era din totdeauna caracteristica pentru Câmpia Româna si ca masurile adecvate de protectie si de reconstructie ecologica pot da rezultate foarte bune si în alte ecosisteme forestiere din aceasta regiune, în prezent puternic modificate si simplificate datorita unui mod neadecvat de gospodarire.

BIBLIOGRAFIE

▪Bogdan, O. (1980), Potentialul climatic al Baraganului, Editura Academiei Române, Bucuresti.

▪Bogdan, O., Neamu, Gh., Mihai, E., Teodoreanu, E. (1970), Le potenciel climatique des plaines de Roumanie, Revue roumaine de géologie, géophysique, géographie, Série de géographie, 2, 16, Bucuresti.

▪Bordei-Ion, N. (1988), Fenomenul meteoclimatice induse de configuratia Carpatilor în Câmpia Româna, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti.

▪Botosaneanu, L., Negrea, st. (1962), Complexul de izvoare de la Corbii Ciungi - oaza acvatica relicta în Câmpia Româna,  Ocrotirea Naturii, nr.6, pag.93-111, Bucuresti.

▪Buga, D., Zavoianu, I. (1974), Judetul Dâmbovita, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti.

▪Calinescu, R. si colaboratorii (1969), Biogeografia României, Editura stiintifica, Bucuresti.

▪Cotet, P. (1973), Geomorfologia României, Editura Tehnica, Bucuresti.

▪Cotet, P. (1976), Câmpia Româna, Editura Ceres, Bucuresti.

▪Drugescu, C-tin. (1994), Zoogeografia României, Editura All, Bucuresti.

▪Florea, N. si colaboratorii (1968), Geografia solurilor României, Editura stiintifica, Bucuresti.

▪Florescu Graur, Gh. (1983), Popasuri în împrejurimile Bucurestilor, Editura Sport-Turism, Bucuresti.

▪Gâstescu, P. (1963), Lacurile din R.P.R., Editura Academiei, Bucuresti.

▪Gâstescu, P., Iordan, I. (1970), Judetul Ilfov, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti.

▪Georgescu, C., C. (1931), Contributii la studiul padurilor dintre Comana si Dunare, Revista Padurilor, 43, 12, Bucuresti.

▪Leandru, V. (1975), Studiul ecologic si silvicultural al padurilor de sleau din Câmpia Vlasiei, teza de doctorat.

▪Marinescu, D. (1994), Dreptul mediului înconjurator, Casa de Editura si Presa "sansa" SRL, Bucuresti.

▪Mihailescu, V. (1966), Dealurile si câmpiile României, Editura stiintifica, Bucuresti.

▪Mohan, Gh., Ielenicz, M., Patroescu, M. (1986), Rezervatii si monumente ale naturii din Muntenia, Editura Sport-Turism, Bucuresti.

▪Mohan, Gh., Ardelean, A., Georgescu, M. (1993), Rezervatii si monumente ale naturii din România, Casa de Editura si Comert "Scaiu", Bucuresti.

▪Negrea, st., Negrea, Alexandrina (2001), Problema conservarii rezervatiei naturale "Complexul de izvoare de la Corbii Ciungi" - oaza acvatica cu fauna relicta în Câmpia Româna, Ocrot. nat. med. înconj., t.42-43, pag. 33-45, Bucuresti, (1998-1999).

▪Pascovschi, S., Donita, N. (1967) Vegetatia lemnoasa din silvostepa României, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti.

▪Pauca-Comanescu, M., Stoian, V., Hanganu, J., Gridin, M., stefan, N. (2001), Diversity of the structure and biological production of Phragmites australis community in Comana, Ocrot. nat. med. înconj., Bucuresti.

▪Popescu, A., Sanda, V. (1974), Contributii la cunoasterea vegetatiei dintre Comana si Dunare, Studii si cercetari biologice, seria Botanica, 26, 1, Bucuresti.

▪Posea, Gr., stefanescu, I. (1985), Municipiul Bucuresti si Sectorul agricol Ilfov, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti.

▪Posea, Gr, Popescu, N., Ielenicz, M. (1973), Relieful României, Editura stiintifica, Bucuresti.

▪Rosu, Al. (1973), Geografia fizica a României, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti.

▪Sanda, V., Popescu, A., Pauca-Comanescu, M. (1992), Vegetatia Munteniei si Olteniei din Vegetatia României, coord. Doina Ivan, Editura stiintifica, Bucuresti.

▪Simionescu, I. (1973), Flora României, Editura Albatros, Bucuresti.

▪Simionescu, I. (1983), Fauna României, Editura Albatros, Bucuresti.

▪Soran, V., Borcea, M. (1985), Omul si biosfera, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti.

▪stefureac, Tr., I., Mohan, Gh. (1970), Cercetari asupra brioflorei din complexul silvestru de la Prundul Comanei (jud. Giurgiu) România, Studii si cercetari de Biologie, seria Botanica, 22, 5, Bucuresti.

▪Ujvari, I. (1972), Geografia apelor României, Editura stiintifica, Bucuresti.

▪ *** (1983), Geografia României, vol. I, Geografia fizica, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti.

▪ *** (1972-1979), Atlasul R.S.România

▪ *** (1964), Atlasul cadastrului apelor din R.P.R., C.S.A., vol. I, Bucuresti.  

▪ *** (2000), Date statistice, Agentia de Protectie a Mediului, Dâmbovita

▪ *** (1950-1990), Anuare hidrologice, I.N.M.H., Bucuresti.

▪ *** (1950-1972), Anuare meteorologice, I.M.H., Bucuresti.


Document Info


Accesari: 6927
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )