Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































TEHNICA DE GHEATA

geografie










ALTE DOCUMENTE

Manila-Filipine
FRANTA (REPUBLIQUE FRANCAISE)
Dubai
Apa
Ploiesti Orasul Aurului Negru
Parcul National Retezat
YELLOWSTONE
Israiel - pozitie geografica
Arhipelagul Arctic Canadian
INCEPUTURILE ALPINISMULUI IN CHEILE TURZII

TEHNICA DE GHEAŢĂ

1. GENERALITĂŢI



Īn acest capitol vom prezenta tehnica de gheata valabila pentru orice munte de mare altitudine. Carpatii reprezinta un caz particular. Limitati la altitudini sub 2500 m, situati la mijlocul distantei dintre polul Nord si Ecuator, ei sīnt lipsiti de gheata vesnica, ghetari si pereti de gheata. Ramīn aceleasi īnsa problemele alpinismului de iarna: mersul pe zapada, pe vai si creste, mersul cu coltari si piolet, echipament, materiale, pericolul de avalanse. Dar alpinistii nu se limiteaza la Carpati. Cei care īsi propun sa abordeze muntele de mare altitudine vor trebui sa-si īnsuseasca cunostintele si tehnica necesare pentru escaladarea acestor īnaltimi.

Compunerea corzii (echipei). Coarda de trei este recomandabila īn trasee de dificultate medie si pe ghetari accidentati, cu crevase si seracuri. Avantajul este o buna posibilitate de asigura 16316y2415q re īn teren periculos cu crevase ascunse si posibilitate de ajutor eficient īn caz de cadere īn crevasa. Dezavantajul este o viteza redusa de deplasare.

Coarda de patru (patru alpinisti legati la distanta egala īntr-o singura coarda de minimum 50 m) poate fi acceptata numai pe ghetar. Un numar mai mare de alpinisti legati īntr-o singura coarda nu se recomanda.

Coarda de doi ramīne cea mai buna solutie pentru traseele de mare dificultate, ca si īn traseele de stīnca. Conditia este ca ambii parteneri sa fie capabili sa mearga īn cap de coarda. Īn cazul ghetarilor accidentati, idealul este folosirea a doua corzi de doi, deci patru alpinisti legati cīte doi, toti fiind de valori egale. Aceasta solutie are pe līnga avantajul vitezei corzii de doi, si avantajul posibilitatii de īntrajutorare al corzii de trei.

Mai mult decīt īn stīnca se cere ca partenerii legati sa fie arnindci "capi de coarda" īntrucīt posibilitatile de asigurare īn gheata sīnt, mult mai slabe decīt īn stīnca si deci securitatea aii1-bilor parteneri depinde de posibilitatile lor fizice si tehnice, cunostintele, experienta si tenacitatea fiecaruia.

Cele sapte reguli de aur ale alpinismului hibernal:

-                              O hibernala este o mica expeditie. Toate detaliile trebuie verificate cu grija.

-                              Cortul este elementul de supravietuire nr. 1.

-                              Trebuie studiate cu deosebita grija posibilitatile de retragere si de īnapoiere.

-                              Trebuie sa se ajunga la un echilibru ideal īntre tot ce reclama securitatea, autonomia si greutatea de carat.

-                              Organizarea bivuacului la adapost de avalansa, caderi de pietre, vīnt.

-                              O cantitate de apa de 4 litri pe zi este indispensabila pentru eliminarea toxinelor (blocarea rinichilor, crize de uremie).

-                              Se va prevedea īntotdeauna posibilitatea de a ramīne blocati o zi sau doua: ratie de alimente suplimentara, trusa medicala, o persoana care sa fie la curent cu itinerarul proiectat si care sa fie īnsarcinata cu declansarea eventuala a unei operatii de salvare.

2. ECHIPAMENTUL

Īncaltamintea si īmbracamintea necesare au fost descrise la capitolul I - Tehnica de stīnca. Aici facem unele precizari si completari. Subliniem ca la mare altitudine, peste 3000 m, vara corespunde unei ierni mai blīnde din Carpati. Pe masura ce altitudinea creste, chiar si vara sīnt posibile schimbari neprevazute ale vremii, cu viscole, temperaturi sub - 20°C, zapezi mari si pericole de avalanse. Īn consecinta ne vom echipa cu bocanci grei, cu talpa rigida, pentru montarea coltarilor si care sa ofere o buna protectie īmpotriva frigului. Bocancii usori nu sīnt īn nici un caz corespunzatori.

Fig. 152 Sectiune prin pufoaica. Diferite sisteme de decalare a cusaturilor. Matlasarea (b) este mai buna decīt (a)

Jambierele se confectioneaza fie din material sintetic impermeabil si usor, fie din foaie de cort. Modelele difera dupa lungime: lungi pīna la genunchi sau scurte cīt sa acopere marginea superioara a bocancilor. Exista jambiere īnchise care trebuie trase pe picior īnainte de īncaltarea bocancilor precum si jambiere prevazute cu fermoar sau cīrlige si sireturi, care se pot pune si peste bocancii īncaltati. Orice model ar fi, ele nu pot īmpiedica 100% patrunderea zapezii, se rup si se agata usor, fermoarele se strica, iar cīrligele se rup. Jambierele ramīn pīna īn prezent punctul slab al oricarui echipament. Recent au aparut bocanci prevazuti cu jambiere fixe, care elimina posibilitatea infiltrarii zapezii la limita dintre bocanc si jambiera.

Ciorapii trei sferturi de līna groasa sīnt obligatorii.

Lenjeriei de corp i se cuvine o atentie deosebita. Īn traseele lungi se va lua o garnitura de rezerva, bine ferita de umezeala īntr-o punga de plastic.

Pantalonii. Cei mai practici sīnt pantalonii tip salopeta (vezi fig, 4), īnalti īncīt sa fereasca regiunea lombara, cu bretele si legati sub genunchi. Īn afara de pulovar si hanorac din foaie de cort, se mai foloseste o īmbracaminte de protectie, ultrausoara, din material impermeabil la apa si vīnt - suprapantaloni si suprahanorac. Dezavantaje: se rupe usor si favorizeaza producerea apei de condens. Rupturile se pot repara cu leucoplast.

Īmbracamintea de puf este obligatorie (fig. 152): pufoaica, vesta, pantaloni, īncaltaminte de bivuac, sac "picior de elefant" pentru picioare. Exista si haine de protectie, de puf, dintr-o bucata (overall) din cap pīna īn picioare.

Manusile. Mai practice sīnt cele cu un singur deget. Se foloseste o pereche din līna, calduroasa, si o pereche din material impermeabil, nailon sau foaie de cort de protectie. Manusile trebuie sa fie cīt mai lungi, de preferinta pīna la cot si legate dupa gīt, pentru a nu fi pierdute.

Casca de protectie si rucsacul au fost descrise la capitolul I.

Fig 153 Ochelari de protectie cu rama de aluminiu (a) si cu rama de nichel (b).

Ochelarii de protectie (fig. 153) sīnt absolut necesari. Rama trebuie sa fie suficient de solida si sa nu permita patrunderea laterala a luminii, īn schimb sa permita circulatia aerului pentru a evita aburirea. Se alege o sticla de buna calitate, care sa reduca radiatia ultravioleta cu 75%. Exista si modele care permit purtarea altor ochelari sub cei de protectie. Īn traseele mai lungi se vor lua ochelari de rezerva, cel putin o pereche pentru o echipa.

Protectia pielii este necesara, cu atīt mai mult cu cīt creste altitudinea. Se folosesc tincturi si geluri nu prea grase, precum si creme pentru protectia buzelor. Protectia īmpotriva radiatiilor sau temperaturilor extreme nu se poate face decīt prin masti speciale de fata.

3. MATERIALUL TEHNIC

Īn afara de materialul tehnic descris la capitolul I (coarda, cordelina, chinga, centura de legare īn coarda, scaun, carabiniere si dispozitive ele urcare pe coarda) mai este nevoie de material special pentru gheata: pitoane de gheata, ciocan de gheata, ciocan-piolet, piolet, coltari, lopata de zapada.

Pitonul de gheata (fig. 154) se prezinta īn diferite modele. Modelele clasice sīnt asemanatoare pitoanelor de stīnca tip Fiechtl, longitudinale, sau pitoanelor cu inel. Diferenta consta īn lungimea marita pīna la 20-25 cm. Īn plus, el este prevazut cu crestaturi pentru o mai buna ancorare īn gheata. Modelele clasice sīnt putin utilizate astazi, fiind īnlocuite de pitoane surub, care se recupereaza mai usor. Exista mai multe modele:

-                              tipul Marwa (dupa inventatorul sau Mariner Wastl) seamana cu un tirbuson. Acest piton este mai usor si mai slab, pretīndu-se pentru īnaintare si pentru asigurarea intermediara, nereusind sa faca fata unor eforturi mai mari;

-                              pitonul tubular cu spirala. Pitoanele de 20-35 cm lungime se folosesc pentru regrupari, iar cele mai scurte de 20 cm, doar pentru īnaintare si asigurare intermediara;

-                              pitonul semitubular cu spirala;

-                              pitonul cu lama rasucita īn spirala. Se bate īn gheata cu ajutorul ciocanului, ca un piton clasic si se recupereaza cu usurinta prin desurubare;

-                              pitonul cu sectiune plina si cu dintii dispusi īn spirala se foloseste la fel ca cel cu lama rasucita;

-                              pitonul de zapada īntarita (Hartfirn) este tubular, din duraluminiu, cu gauri, avīnd 30 pīna la 50 cm lungime;

Fig. 154. Pitoane de gheata a. Piton de gheata Fiechtl ; b. piton de gheata cu profil V tip Cassin ; c. spirala tirbuson Marwa: d. spirala semitubu-lara Salewa; e. spirala semitubulara Stubai; f. spirala Steidle; g. piton cu profil periodic īn spirala Salewa; h. piton pentru zapada firn īnghetata Interalp; i. piton de zapada Salewa ; j. vīrf de piton de gheata cu tais triplu

-                              pitonul de zapada (firn), din corniera (profil I.), de duraluminiu, are 60-95 cm lungime si se foloseste īn expeditii la echiparea traseelor cu corzi fixe.

Instrumente mai rar folosite sīnt ancora de zapada (fig. 155) si pumnalul de gheata (fig. 156).

Fig. 156. Pumnale de gheata

Fig. 155. Ancora de zapada

Ciocanul de gheata (fig. 157) se deosebeste de ciocanul de stīnca prin faptul ca prezinta un vīrf alungit, usor curbat si prevazut cu dinti. EI se foloseste pentru baterea, īnsurubarea si desurubarea pitoanelor, precum si pentru taierea treptelor si a prizelor de mīna īn gheata. Curbura este astfel aleasa īncīt vīrful īnfipt īn gheata ofera o buna priza de mīna, avīnd sub sarcina un efort de ancora. Greutatea ciocanului trebuie sa fie de cel putin 600 g, iar lungimea cozii de cel putin 30 cm. Coada este fie din lemn, fie metalica cu miner de cauciuc. Ciocanul se prevede cu o cordelina legata de centura.

Ciocanul-piolet (fig. 158 b, 159 b) īndeplineste atīt functia de ciocan de gheata, cīt si de piolet. Greutatea sa este de 750-800 g, iar lungimea cozii de 45-55 cm. Se preteaza atīt la trasee de gheata de mare dificultate, cīt si la trasee combinate de gheata si de stīnca. Īn afara de tipul Stubai, devenit clasic, a aparut unul nou, cu vīrful mult īndoit īn jos (circa 50°), tipul Peck, care ofera o priza excelenta, īn schimb nu poate fi folosit la taierea treptelor. Cozile ciocanelor-piolet pot fi confectionate din lemn, metal sau masa plastica (fig. 158 a, 159 a).

Fig. 157. Ciocan de gheata

Fig. 158. Pioleti (a) si ciocan-piolet (b)

Fig. 159. Piolet si ciocan-piolet cu ciocul mult īnclinat

Pioletul se foloseste pentru mersul pe ghetar, saparea treptelor si pentru asigurare īn zapada. Coada are o lungime de 50 cm- 1 m īn functie de talia alpinistului. Pentru mersul pe ghetar se alege lungimea cozii astfel īncīt pioletul tinut cu mīna īntinsa īn jos de catre alpinist stīnd īn picioare sa ajunga cu vīrful la sol. Īn expeditii se foloseste un piolet mai lung. Īn trasee de mare dificultate se prefera o coada mai scurta. Ciocul pioletului este usor curbat astfel īncīt distanta de la vīrful ciocului la vīrful cozii sa fie egala cu cea de la capul pioletului la vīrful cozii. Daca aceasta distanta e mai scurta - ciocul curbat mai mult - pioletul nu se preteaza la taierea treptelor. De asemenea, taisul lopetii este de obicei curb. Importanta este īnsa o buna echilibrare a pioletului, care sa permita o lovitura eficace. Coada pioletului se face din lemn de frasin, aluminiu sau material plastic. Cozile de lemn nu prezinta garantii suficiente de rezistenta si nu satisfac normele UIĂ.

Alpinistii germani si austrieci īsi asigura pioletul cu o bucla prevazuta cu un inel ce aluneca pe coada pioletului. Englezii prefera pioletul legal cu o cordelina asemenea celei folosite la ciocan. Īn schimb, francezii poarta pioletul fura nici o asigurare, argumentīnd ca īn caz de cadere a alpinistului, pioletul scapat din mīna devine mai curīnd periculos decīt folositor, putīnd duce la o ranire serioasa a alpinistului.

O pereche de bete de schi vor fi preferate pioletului īn traseele de dificultate mica.

Coltarii (fig. 160, 161) se fabrica īntr-o mare varietate de modele, dar tipurile folosite astazi sīnt īn numar de patru.

Fig. 160. Coltari reglabili

Coltarii cu 10 colti verticali se preteaza pentru trasee de ghetar si vai de īnclinare moderata. Avantajul lor este ca se agata mai putin īn pantaloni, ciorapi sau jambiere.

Coltarii cu 12 colti sīnt preferati īn trasee de mare dificultate īn gheata. Īn afara celor 10 colti verticali ei mai prezinta doi colti aproape orizontali, īn fata, care permit urcarea pantelor pronuntate fara sapare de trepte. Exista trei tipuri de coltari cu 12 colti:



-                              tipul "universal", cu articulatie, este cel mai raspīndit, fiind eficient īn traseele extreme de gheata si traseele combinate;

-                              tipul "usor" are 4 perechi de colti verticali, 1 pereche la 45° si 1 pereche aproape orizontali. Acest tip se preteaza de asemenea pentru trasee de maxima dificultate, de gheata, īn schimb īn traseele combinate nu este recomandabil, īntrucīt trebuie scos la fiecare pasaj de stīnca;

Fig. 161. Coltari īn 10 colti (a), reglabili (b, c), rigizi (d), gheare de pisica (e), foot fans (f)

-                              tipul rigid (fara articulatie) este cel mai bun īn traseele de extrema dificultate, de gheata si traseele combinate, fiind de preferat coltarilor cu articulatie, īntrucīt īn pasajele apropiate de verticala asigura o priza optima fara sa oboseasca piciorul, iar īn pasajele putin īnclinate nu reprezinta un inconvenient, īntrucīt talpa bocancului este oricum rigida.

Coltarii se confectioneaza din tabla de otel dur, prin stantare si au o greutate de 500-700 g. Un material mai usor este titanul, care īnsa este mai rar si mai scump. Coltarii sīnt reglabili ca marime, astfel īncīt se pot adapta la orice numar de bocanc. Legarea coltarilor de bocanci se face īn mod obisnuit cu curele de piele sau de chinga. Exista diferite sisteme si catarame care permit o īncaltare rapida si simpla, ceea ce este important mai ales īn cazul temperaturilor scazute. Dezavantajul curelelor este ca stīnjenesc circulatia sīngelui si favorizeaza astfel degeraturile la picior. De aceea, curelele cedeaza treptat locul unor legaturi perfectionate, asemanatoare cu vechile legaturi de schi tip Kanda-har, din cabluri prevazute cu īnchizatoare. Avantajul este ca permit circulatia sīngelui si, īn plus, sīnt mai usor de pus decīt oricare curea cu catarama.

Ghearele de pisica, un fel de coltari cu numai patru colti, care se poarta la mijlocul talpii, sīnt bune pentru trasee foarte usoare, de ghetar sau de vale. Avantajul este greutatea redusa -200-300 g.

Lopatica Messner (fig. 162) se poate monta pe capul pioletului ° sau ciocanului de gheata si īndeplineste doua functii:

-                              priza excelenta īn pantele de zapada foarte īnclinate atīt la urcus, cīt si la coborīs;

-                              lopata pentru salvare, saparea grotelor, confectionarea iglu- Fig IB2 Lopata Messner fixata urilor, amenajarea locurilor de cort. Aceasta se foloseste mai mult īn expeditii.

la piolet (a, b) si la ciocanul de gheata (c).

4. FIXAREA PUNCTELOR DE ASIGURARE ĪN GHEAŢĂ

Trebuie remarcat ca fixarea punctelor de asigurare īn gheata trebuie sa se faca cu deosebita grija, īntrucīt gheata nu prezinta o structura omogena comparabila cu a stīncii, iar pe de alta parte, distanta dintre punctele de asigurare īn gheata este mai mare decīt īn stīnca si īn consecinta eforturile dintr-o eventuala cadere vor fi mai mari.

Pitoanele de gheata (fig. 163). Alegerea se face īn functie de scop: piton de asigurare īn regrupare sau asigurare intermediara. (Vezi si capitolul "materiale"). Pentru regrupari se alege un piton tubular cu spirala de peste 20 cm lungime; pentru asigurarea intermediara se pot folosi si pitoane tirbuson sau pitoane mai scurte de 20 cm. Gheata putreda de la suprafata trebuie departata pīna cīnd se īntīlneste gheata compacta omogena. Cu cīteva lovituri usoare de ciocan se īnfige surubul īn gheata pīna se īntīlneste o rezistenta mai mare. Apoi se continua īn-figerea prin īnsurubare cu ajutorul vīrfului ciocanului sau pioletului pīna cīnd urechea atinge suprafata ghetii, īnfigerea pitonului se face vertical de sus īn jos. Pitonul de gheata clasic se īnfige prin batai puternice de ciocan.

Fig. 163. Fixarea pitoanelor de gheata corect (a), gresit (b, c)

Fig. 164. Piolet īnfipt vertical, prevazut cu o bucla

Fig. 165. Piolet īngropat orizontal īn zapada (c). Se cauta centrul de greutate al pioletului (a) si se fixeaza bucla cu nod de ancora (b)

Recuperarea pitoanelor īn spirala se face prin desurubare cu destula usurinta. Īn schimb, pitoanele clasice nu pot fi recuperate decīt sapīnd cu pioletul. Efortul la care pot fi supuse pitoanele de gheata variaza dupa consistenta ghetii. Cel mai bine tin pitoanele tubulare cu spirala: pīna la 700 kg; pitoanele-tirbuson tin 300-400 kg, iar pitoanele clasice doar 100-250 kg.

Folosirea pioletului ca punct de asigurare (fig. 164, 165) este indicata la zapada firn[1], īn care nu se pot folosi pitoanele. Sīnt posibile doua pozitii: verticala si orizontala. Cel mai usor, pioletul se īnfige īn pozitie verticala, eventual ajutīndu-ne si cu cīteva lovituri de ciocan. Daca pioletul poate fi īnfipt complet, se pune īn prealabil o bucla īn jurul capului. Aceasta bucla de 1 m lungime, din cordelina de cel putin 5 mm diametru, va servi pentru fixarea autoasigurarii. Capatul corde-linei va trebui sa fie la nivelul pieptului.

Daca pioletul nu poate fi īnfipt decīt partial, cordelina se asaza īn jurul cozii, astfel īncīt sa alunece la nivelul zapezii. Efortul capabil al unui piolet īnfipt īn zapada compacta este de maximum 250 - 350 kg. Īn zapada mai putin compacta, el nu depaseste 100-200 kg.

Mai bine rezista pioletul īngropat orizontal īn zapada: pīna la 500 kg. Aceasta metoda este īn special indicata īn cazul pantelor pronuntate, īn care pioletul īnfipt vertical nu rezista suficient. Timpul necesar pentru īngroparea pioletului este de 6 - 8 minute.

Īngroparea se face sapīnd īn zapada un sant cīt mai adīnc, perpendicular pe suprafata zapezii. Bucla de cordelina de 2 m lungime se fixeaza cu nod de ancora pe coada pioletului īn centrul de greutate al pioletului. Apoi pioletul se asaza īn sant cu vīrful īn jos, dupa ce īn prealabil s-a sapat un santulet pentru cordelina, si se acopera cu zapada, care eventual se bate cu piciorul. Platforma de regrupare se sapa suficient de jos astfel īncīt capatul buclei care iese din zapada sa fie la nivelul pieptului.

Fig. 166. Ancora de zapada

Ancora de zapada (fig. 166). Īncercarile au aratat ca ancora de firn nu asigura un efort capabil constant. De aceea ea nu se recomanda decīt pentru asigurari intermediare. Ancora nu trebuie īnfipta prea tare īn zapada, īnfigerea se face automat la īncarcare. Trebuie īnsa avut īn vedere ca stratul de zapada sa nu se reazeme pe un substrat de gheata, care sa reprezinte o suprafata de alunecare. Cablul de otel al ancorei trece printr-un santulet, ca si īn cazul pioletului īngropat. Sub sarcina, ancora se īnfige pīna la 1 m īn firn. Īn alte cazuri, ea este smulsa.

Pitonul de zapada se bate cu ciocanul prin lovituri puternice. Recuperarea se face prin dezgropare cu pioletul.

5. ASIGURAREA

Nodurile, legarea īn coarda, asigurarea īn gheata, sīnt similare celor aplicate īn stīnca. Ca si īn stīnca vom folosi pentru asigurare o metoda cu efect dinamic. Ca si īn stīnca, metoda de asigurare dupa umar este nerecomandabila, īntrucīt efectul de frīna nu poate fi controlat. Īn plus, īn gheata īmbracamintea este udata de coarda prin frecare peste umar si spate.

Regruparea, spre deosebire de cea efectuata īn ascensiuni pe stīnca, poate fi aleasa arbitrar. Mai īntīi se fixeaza autoasigurarea - piton de gheata, piolet īnfipt vertical sau īngropat orizontal - apoi se sapa sau se bate cu piciorul platforma de regrupare. Pitonul de asigurare trebuie sa fie cīt mai sus deasupra platformei, īncīt abia sa poata fi ajuns cu mīna īntinsa. Prin saparea platformei prea a-proape de piton se slabeste rezistenta pitonului sau mai corect consistenta firnului.

Fig. 167. Asigurarea peste coapsa pe o panta moderata

Metodele de asigurare sīnt cele descrise la capitolul "Tehnica īn stīnca": metoda īn cruce la carabiniera, metoda cu nod semicabestan sau metoda Sticht. De la caz la caz se alege o asigurare dinamica - treapta I - sau o asigurare semidinamica - treapta a II-a, dupa cum exista sau nu exista puncte de asigurare interme diara. Pentru mersul la moderata de zapada coarda dubla īn pasaje de maxima dificultate se alege treapta I.

Asigurarea secundului. Cu conditia ca īn permanenta coarda sa fie īntinsa, o cadere a secundului īn gheata nu va fi decīt o simpla alunecare. Aceste alunecari pot fi retinute static de catre capul de coarda care asigura. Se foloseste metoda cu nod semicabestan sau cea īn cruce la carabiniera. Īn cazul unei pante moderate de zapada, secundul poate fi asigurat peste coapsa (fig. 167).

6. MERSUL PE GHEAŢĂ

Saparea treptelor. Tehnica clasica de escaladare a pantelor de gheata se bazeaza pe saparea treptelor īn combinatie cu tehnica de mers cu coltari. Īn prezent, alpinistii bine antrenati renunta la saparea treptelor, folosind doar coltarii, ciocanul si ciocanul-piolet. Saparea treptelor se face doar īn regrupari sau pentru alpinistii īncepatori sau mai putin antrenati, eventual īn pasaje scurte de mare īnclinare.

Saparea treptelor cu efort minim necesita o buna scoala. Saparea unei trepte trebuie sa se faca din maximum trei lovituri de piolet. Saparea se face ritmic, cu frecventa moderata. Treapta nu trebuie sa fie exagerat de mare. Cu ciocul pioletului se dau una sau doua lovituri verticale, de sus īn jos. Cu ultima lovitura, orizontala, se netezeste treapta astfel īncīt īn final ea este dreptunghiulara, usor īnclinata spre vale.

Fig. 168. Urcarea unei pante usoare de zapada

Fig. 169. Urcarea unei pante de zapada

Treapta de regrupare trebuie sa fie suficient de mare pentru ambele picioare.

De asemenea, pe parcursul unei lungimi de coarda se poate sapa o treapta de odihna pentru ambele picioare. Pentru priza de mīna se sapa trepte mai mici. Īnzestrarea cu trepte a pasajelor mai lungi se face īn zigzag. Schimbarea de directie se face īn locurile cu panta mai lina, unde se sapa o treapta ceva mai mare. Daca intentionam sa coborīm pe acelasi traseu, treptele trebuie folosite cu atentie, pentru a nu le strica.

Mersul cu coltari. Prima grija la mersul cu coltari este de a nu ne agata cu vīrfurile īn ciorapi sau jambiere, ceea ce duce la dezechilibrare. Deosebita atentie necesita coltarii cu vīrfuri frontale, la schimbarea de directie īn teren dificil. Mersul cu coltarii pe pante īnclinate necesita curaj, simt al echilibrului si articulatii sanatoase, bine antrenate, īn special cīnd se renunta la saparea treptelor (fig. 168, 169).

Principiile mersului corect cu coltarii sīnt urmatoarele: - se merge calm, cu atentie si cu grija pentru a evita o cadere prin agatarea coltilor la īmbracaminte; atentie la straturile subtiri de gheata ce acopera stīnca, straturi care se sparg usor sub coltari; atentie la aglomerarea de zapada sub coltari, care trebuie īndepartata prin lovituri cu coada pioletului; se merge degajat, relaxat si nu crispat; echilibrul se obtine din pozitia īntregului corp; nu va lasati impresionati de situatia expusa a unui pasaj.

Se deosebesc doua tehnici mers:

- tehnica Eckenstein;

- tehnica cu colti frontali.

Fig. 170. Traversarea unei pante de zapada

Fig. 171. Coborīrea cu fata spre vale

Fig. 172. Tehnica Eckenstein: a. Traversare; b. urcus īn trepte, cu vīrful bocancului īndreptat catre vale

Cea mai veche este tehnica Eckenstein, care se bazeaza pe mersul cu coltari cu zece colti, īnfigīndu-se toti coltii īn gheata. Talpa se asaza paralel cu suprafata ghetii obtinīndu-se īn felul acesta priza optima cu toti cei zece colti. Pe masura ce panta creste, solicitarea articulatiilor piciorului devine mai mare prin īndoirea neobisnuita din maleole pentru respectarea acestei reguli de mentinere a paralelismului talpii cu fata de gheata. Concomitent, centrul de greutate trebuie sa cada īn interiorul suprafetei de sprijin. Cīnd panta continua sa creasca se poate lua pozitia cu vīrfurile bocancilor catre vale (fig. 172 b). Īn acest caz se īndoaie genunchii, iar corpul este rasucit din solduri.

Pantele pīna la 25° pot fi atacate direct, cele pīna la 45° se parcurg īn serpentine. Pioletul se tine cu capul īn mīna dinspre vale, cu ciocul īn jos, gata īn orice moment de a frīna o eventuala cadere. Coada se sprijina pe panta, fiind tinuta cu mīna dinspre deal, cu vīrful īnfipt īn gheata (fig. 170, 172 b). Coborīrea se face direct pe linia de cea mai mare panta cu picioarele paralele (fig. 171). Atentie la aglomerarea zapezii īntre colti, deoarece īmpiedica īnfigerea normala a coltarilor! (Pericol de alunecare.) Prin īndoirea genunchilor solicitarea meleolelor se reduce.

Tehnica de mers cu colti frontali, cu coltari cu 12 vīrfuri, utilizati astazi aproape īn mod exclusiv se bazeaza pe īnfigerea coltilor frontali īn gheata, īn colaborare cu prima pereche de colti verticali (fig. 173). Atīt urcusul direct al unor pante foarte īnclinate, cīt si coborīsul, devin mult mai lesnicioase si necesita un timp mai scurt decīt īn tehnica Eckenstein. Principiile acestei tehnici atīt la urcus, cīt si la coborīs sīnt:

-                              fata spre perete;

-                              coltii frontali si prima pereche de colti verticali īnfipti īn gheata;

-                              stratul superficial de zapada este strapuns;




-                              pioletul sau ciocanul-piolet se tine cu o singura mīna - de regula dreapta, pentru stīngaci stīnga - astfel īncīt ciocul este īnfipt īn gheata, iar coada se sprijina cu vīrful pe panta;

-                              īn cealalta mīna se tine ciocanul de gheata similar cu pioletul sau ciocanul-piolet;

-                              pentru capul de coarda este avantajos sa foloseasca pentru ambele mīini scule cu ciocul īndoit puternic, cum este ciocanul-piolet tip Peck, care permit un ancoraj optim. Cu aceste scule īnsa, saparea treptelor este exclusa. Īn acelasi timp secundul merge cu un piolet si un ciocan de gheata. La schimbarea capului de coarda īn regrupare, cei doi parteneri schimba īntre ei sculele.

Īn teren combinat, mai ales daca pasajele de stīnca sīnt scurte, vom fi tentati sa pastram coltarii īn picioare. Mersul pe stīnca cu coltari cu vīrfuri orizontale este destul de dificil.

Mersul pe ghetar. Distanta de legare īn coarda depinde de numarul de alpinisti legati īntr-o coarda.

Īn cazul echipei de doi, mergīnd concomitent, alpinistii se leaga la capetele treimii mijlocii a corzii, īn timp ce celelalte doua treimi de la capete ramīn libere, pentru manevra de salvare din crevasa. Pentru aceasta, o coarda de 40 m se īmparte īn trei tronsoane inegale: 14 m, 12 m, 14 m. Treimea centrala se cheama "coarda principala", iar celelalte doua "coarda secundara".

La capatul liber al corzii secundare se leaga cīte o bucla (coada vacii) care va servi de scarita pentru cel cazut īn crevasa. Coarda secundara se poarta strīnsa pe umar, cu capatul fixat la centura de legare īn coarda.

Acest sistem e valabil numai la pante moderate, pe care se merge concomitent. Cīnd panta creste, cei doi parteneri se leaga la capetele corzii si se asigura.

Īn cazul echipei de trei, la pante moderate pe care se merge concomitent, doi alpinisti se leaga la capetele corzii, iar al treilea la mijloc. Īn cazul caderii capului de coarda īntr-o crevasa, el este tinut de cel de-al doilea legat la mijlocul corzii. Al treilea se dezleaga astfel īncīt capatul liber al corzii devine disponibil pentru actiunea de salvare. Īn mod analog se procedeaza īn cazul caderii alpinistului legat la mijloc sau al celui legat la capatul celalalt al corzii.

Īn cazul pantelor pronuntate, īn care se merge asigurat de la regrupare la regrupare, doi alpinisti se leaga la capetele corzii īn timp ce al treilea se leaga la 5-6 m īn fata unuia dintre ei. Īn acest sistem, capul de coarda merge asigurat pīna la regruparea urmatoare, de la care asigura pe ceilalti doi, care vor veni concomitent. Dupa cum se vede, sistemul are doua avantaje: viteza este aceeasi ca la o echipa de doi si īn plus, daca fiecare dintre secunzi este corect autoasigurat, securitatea echipei este mai buna decīt la o echipa de doi. Echipa de patru la o singura coarda nu poate face decīt ascensiuni pe ghetar si pe pante moderate. Fiecare alpinist se leaga la distante egale, coarda fiind īmpartita īn trei tronsoane egale. Īn cazul pantelor pronuntate va fi nevoie de doua corzi, cei patru alpinisti formīnd doua echipe de cīte doi. Mersul a patru alpinisti īntr-o singura coarda este riscant pe pante mai īnclinate.

Oricum ar fi, pe ghetar ca si pe stīnca se recomanda legarea īn coarda cu centura si scaun pentru ca, īn caz de cadere īn crevasa, sa se elimine din capul locului riscurile atīrnarii libere īn coarda si cel cazut sa poata actiona īn liniste pentru iesirea prin forte proprii din impas.

Pentru aceasta sīnt necesare doua bucle Prusik, care se fixeaza pe coarda chiar de la pasirea pe ghetar (fig. 174). Buclele se trec pe sub centura si se tin īn buzunar. Lungimea buclei Prusik se alege astfel īncīt stīnd cu piciorul īntins īn bucla, aceasta fiind dusa pe sub centura de legare īn coarda, sa ajunga pīna la īnaltimea ochilor.

Fig. 174. Legarea īn coarda pe ghetar

La mers concomitent coarda dintre parteneri trebuie tinuta tot timpul usor īntinsa si sa nu fie tīrīta pe gheata. Pentru aceasta fiecare participant duce īn mīna una sau doua bucle de coarda. Pasii nu se fac prea mari pentru a se evita risipa de energie, iar la pornire se merge īncet pīna la intrarea īn ritmul normal. La zapada moale piciorul se īmpinge īnainte fara a-1 ridica prea mult. La zapada adīnca se procedeaza īn doi timpi: la prima miscare se produce o adīncitura īn zapada, la a doua īncercam sa presam cu talpa bocancului zapada, astfel īncīt sa cream o suprafata de sprijin mai mare care sa īmpiedice o scufundare excesiva. Traversarea crevaselor se face perpendicular pe directia lor si numai pe rīnd de catre coechipieri, niciodata concomitent. Puntile de zapada mai fragile se trec cu asigurare de coarda, cu o metoda dinamica si autoasigurare a celui ce asigura. Aceasta autoasigurare la punct fix nu mai este necesara īn cazul echipei de patru, trei coechipieri fiind īntotdeauna īn masura sa-l asigure pe al patrulea.

Trecerea puntilor de zapada fragile se face prin tīrīre pe burta, folosind o suprafata cīt mai mare de sprijin, nu numai genunchii si coatele. Crevasele deschise se trec printr-un salt, cu asigurare. Se alege un loc īn care malul opus se afla la un nivel mai coborīt. Pioletul se tine īn mīna pregatit pentru a fi īnfipt cu ciocul īn gheata. Īn momentul sariturii, rezerva necesara de coarda se afla pregatita la marginea crevasei, pe gheata.

Īn momentul īn care puntea de zapada ce acopera o crevasa cedeaza, alpinistul trebuie īn orice caz sa īncerce sa opreasca caderea, īntinzīnd mīinile sau aruncīndu-se īnainte sau īnapoi, dupa caz. Oricum, īn caz de asigurare corecta caderea nu poate fi prea adīnca.

Locurile de popas pe ghetar se aleg īn puncte absolut sigure, verificate eventual prin sondaj cu pioletul.

O deosebita atentie trebuie acordata mersului pe ghetarii din zone de pe alte continente, unde intervine efortul si oboseala specifica marilor altitudini si, totodata, ajutorul din afara este de regula putin probabil.

Taierea pīrtiei īn zapada adīnca cere un efort deosebit. Cel ce merge īn frunte trebuie schimbat la fiecare 10-20 pasi. Se folosesc cu succes bete de schi. Rachetele nu sīnt uzuale. Deschiderea pīrtiei se face prin īmpingere cu pieptul si abdomenul, ajutīndu-ne cu betele de schi, apoi se continua efortul cu genunchii si īn final cu bocancul.

Mersul si asigurarea pe fetele īnzapezite. Fetele muntoase cu o īnclinare mai mica de 45°, acoperite cu zapada firn, nu intra īn categoria "perete de gheata". "Perete" se cheama o fata īnclinata peste 45°. Fetele īnzapezite, din punct de vedere al īnclinarii si al tehnicii de mers si asigurare, se situeaza īntre ghetar si perete.

Īnclinarea fetei pe care o echipa legata īn coarda se poate deplasa concomitent, fara asigurare, depinde de gradul de antrenament si de experienta alpinistilor participanti. Viteza sporita de deplasare poate fi platita cu riscul unei caderi ce face posibila antrenarea īntregii echipe.

Pentru mersul concomitent mai pledeaza urmatoarele fapte:

-                              pe zapada īntarita, mersul cu coltari este absolut sigur, pentru un alpinist bine pregatit;

-                              pe zapada moale se poate merge tot atīt de sigur fara coltari;

-                              o eventuala cadere poate fi oprita cu pioletul;

-                              asigurarea traseului cu puncte fixe, absolut sigure, nu este posibila īn zapada, exceptie facīnd metoda cu piolet īngropat, care īnsa necesita prea mult timp.

Īn concluzie, se poate spune ca pe fetele īnzapezite, alpinistii bine pregatiti pot merge concomitent, īncepatorii vor fi īnsa asigurati la puncte fixe, prin metode dinamice-treapta I[2]. Mersul concomitent se face cu tehnica Eckenstein, īn cazul pantelor moderate sau al serpentinelor si cu tehnica coltilor frontali, īn cazul pantelor pronuntate. Mersul īn tehnica Eckenstein se face fara folosirea mīinilor pentru catarare. Pioletul se tine cu ambele mīini gata de a frīna o eventuala cadere ("priza de salvare"). La urcus direct, pioletul se tine la fel, cu ambele mīini, la nivelul pieptului, Infigīnd ciocul īn zapada dupa fiecare doi pasi. Astfel, pioletul serveste drept a treia priza.

La mers asigurat, īn cazul caderii capului de coarda, acesta va putea sa īncetineasca caderea folosind pioletul, astfel īncīt cel ce asigura nu va avea de preluat decīt o parte din energia totala de cadere.

Autoasigurarea optima īn zapada firn se face cu pioletul īngropat. Mai putin sigura este metoda cu piolet īnfipt vertical, sprijinit suplimentar cu bocancul.

Mersul si asigurarea pe creste īnzapezite. Caracteristica pentru aceste creste este formarea corniselor. Ruperea cornisei nu se face numai pe verticala partii ce iese īn consola, ci se poate produce si īn functie de unghiul de alunecare. Oricum, īn zona de creasta este recomandata asigurarea, distanta minima dintre parteneri fiind de 25 m, astfel īncīt numai cīte un singur alpinist sa se afle īn zona de rupere posibila. Restul de coarda se tine īn mīna de catre cei doi parteneri īn parti egale, gata de a fi folosita la nevoie. Se merge la o distanta cīt mai mare de marginea cornisei, chiar daca aceasta cere un efort mai mare, panta fiind mai īnclinata. Nu trebuie sa ne lasam tentati sa folosim urme existente, fara discernamīnt critic.

Īn cazul ruperii cornisei si al caderii unui partener, singura solutie ramīne ca cel de al doilea sa se arunce pe panta opusa pentru a preveni caderea īntregii echipe.

La traversarea cornisei, venind dinspre vale, se alege punctul cel mai slab al acesteia, eventual un loc unde cornisa este crapata. Stīnd lateral si bine asigurat, capul de coarda va īncerca sa taie cornisa cu lovituri de piolet.

Īn mod analog se procedeaza cīnd se trece cornisa īn coborīre.

Dupa ce primul a coborīt sub cornisa, el īsi asigura partenerul, stīnd lateral fata de locul de trecere.

Īn cazul corniselor foarte mari, iesind mult īn consola, trecerea se face prin saparea unui tunel, ceea ce reprezinta un risc sporit de rupere.

Mersul si asigurarea īn peretii de gheata. Pīna īn 1924, peretii de gheata cu o īnclinare ce depasea 55° erau socotiti inabordabili. Willo Welzenbach[3] este cel care a aplicat primul tehnica de cataratura de stīnca īn peretii de gheata, folosind pentru prima oara pitoane de gheata īn peretele nord-vestic al Wiesbachhornului[4].

Echipele sīnt formate de doi pīna la trei alpinisti. Echipele de doi sīnt cele mai rapide, cele de trei mai sigure (doi secunzi asigurīndu-i pe capul de coarda). Combinatia ideala este formarea a doua echipe de doi.

Tehnica curenta este cea de mers cu coltari cu vīrfuri frontale, sprijinit si ancorat cu ciocanul de gheata si ciocanul-piolet sau pioletul.

Pasajele cu īnclinare pronuntata, īn care nu vrem sa aplicam tehnica clasica de sapare a treptelor, din motive de economie de timp, se pot trece īn felul urmator:

-                              se sapa o treapta cīt mai sus posibil;

-                              se urca īn vīrfurile coltarilor si īn viteza pasajul, pīna la treapta sapata;

-                              se sapa o noua treapta cīt mai sus posibil; īn acest timp picioarele se odihnesc pīna la atacarea pasajului urmator.

Cea mai mare atentie trebuie acordata saparii unei regrupari si echiparii ei cu o autoasigurare solida, aceasta cu atīt mai mult cu cīt asigurarile intermediare sīnt dispuse la distante mari si īn consecinta energia de cadere care actioneaza asupra asigurarii din regrupare este mare. De asemenea, asigurarile intermediare trebuie instalate cu grija. Secundul va fi asigurat cu coarda īn permanenta īntinsa. Asigurarea capului de coarda se face printr-o metoda dinamica.

Dupa cum s-a explicat īn capitolul I - Tehnica de stīnca - asigurarea semidinamica (treapta II) are drept urmare o forta de frīnare mai mare, cu o alunecare relativ mica de coarda, īn timp ce asigurarea dinamica pura (treapta I) are drept rezultat o forta de frīnare mai mica, corespunzatoare alunecarii unei cantitati mari de coarda, prin dispozitivul de asigurare.

Īn cazul īn care capul de coarda hh a fixat pitoane intermediare, asigurarea se face semidinamic. Dupa fixarea unui piton intermediar, se asigura dinamic treapta I.

Pentru a face posibila asigurarea dinamica este necesar sa existe īn orice moment o suficienta rezerva de coarda. Forta maxima de soc care rezulta dintr-o asigurare statica (īn cazul lipsei acestei rezerve) trebuie evitata pe cīt posibil īn ascensiunile īn gheata. Īn cazul ghetii putrede se va asigura dinamic treapta I, pentru ca efortul īn dispozitivul de asigurare sa fie minim.

Fig. 175. Frīnarea caderii cu ajutorul pioletului

Īn general se recomanda sa se fixeze un piton la 6-10 m.

Se recomanda urcusul usor deviat fata de verticala, cu aproximativ 10°, pentru urmatoarele motive:

-                              evitarea lovirii secundului de catre bucatile de gheata rezultate din cioplirea de catre capul de coarda a platformei de regrupare;

-                              evitarea lovirii secundului de catre capul de coarda, la o eventuala cadere.

Pentru reducerea energiei de cadere se impune folosirea "prizei de salvare" cu pioletul, tehnica ce trebuie pe deplin stapīnita (fig. 175).

Fig. 176. Pasajele foarte īnclinate - peste 70° - se trec sapīnd trepte pentru mīini si picioare.

Fig. 177. Pasajele verticale de gheata se trec cu tractiune de coarda

Trecerea treptelor verticale si surplombante de gheata. Īn gheata, ca si īn stīnca, īntīlnim formatii cu fisuri, hornuri, brīne, rampe, diedre, muchii care se escaladeaza cu metode asemanatoare celor de stīnca. Aceste formatii se īntīlnesc īn gheata ca detalii ale marilor pereti. Īn timp ce īn stīnca prizele cele mai fine se apuca cu degetele, īn gheata prizele vor fi apucate cu mīinile protejate cu manusi. Rolul vīrfurilor bocancilor sau espadrilelor este preluat de vīrfurile frontale ale coltarilor. Adeseori prizele trebuie cioplite īn gheata (fig. 176). Se pot folosi si pitoanele sau suruburile, la fel ca si īn stīnca, ca prize de mīna; ca prize de picior ele se preteaza mai putin.



Asigurarea se face asa cum s-a descris īn pasajele anterioare, dupa caz: semidinamic, fara asigurare intermediara sau dinamic (cu puncte de asigurare intermediara). Fixarea pitoanelor prin lovituri de ciocan este, īn cazul situatiilor de echilibru precar, mai convenabila decīt fixarea suruburilor. La recuperare este. invers: pitoanele clasice se recupereaza mai greu decīt suruburile. Īn general, se prefera pitoanele-surub. Pasajele absolut verticale sau surplombante sīnt rare; de obicei ele pot fi ocolite. Daca nu exista nici o posibilitate de ocolire se foloseste tractiunea de coarda, capul de coarda urcīnd din piton īn piton (fig. 177). Īn gheata nu vom avea de regula la dispozitie decīt o singura coarda. Īn lipsa celei de a doua corzi se foloseste urmatoarea tehnica: īn primul piton capul de coarda atīrna o bucla īn care se asaza; avīnd ambele mīini libere, el va fixa al doilea piton cīt mai sus posibil si va introduce coarda; prin tractiune de jos va ajunge līnga piton unde īsi va introduce din nou bucla pentru a trece la fixarea pitonului urmator. Īn cazul īn care i se termina pitoanele, capul de coarda va trebui sa coboare pentru a recupera pitoanele din doua īn doua pentru a le refolosi mai sus. Secundul va depasi pasajele cu pitoanele lipsa, prin tractiunea corzii de sus.

La fixarea pitoanelor vom avea īn vedere ca acestea sa fie usor īnclinate īnapoi. Īn gheata verticala nu vom putea aplica metoda saparii unui lacas asa cum am aratat la capitolul 4.

Rapelul peste trepte verticale sau surplombante se face folosind pitoanele. Daca nu se poate altfel, de exemplu īn cazul zapezii fim, vom sacrifica un piolet īnfipt vertical sau īngropat orizontal.

Coborīrea pantelor de firn prin alunecare. Aceasta coborīre este conditionata de īnclinarea pantei si calitatea zapezii. Coborīrea pe bocanci se face asemenea coborīrii cu schiurile, de la care se īmprumuta miscarea relativa a picioarelor, soldurilor si a corpului, pozitia cu genunchii usor īndoiti, talpile paralele, centrul de greutate pe mijlocul talpilor, corpul usor aplecat īnainte ca la coborīrea directa. Schimbarea de directie catre stīnga se face prin rotirea corpului catre dreapta si a picioarelor catre stīnga. Schimbarea de directie catre dreapta se obtine rotind corpul catre stīnga si picioarele spre dreapta, īncārcīnd puternic tocurile se obtine frīnarea.

Alunecarea pe bocanci este, pe de o parte, rapida si placuta, pe de alta parte īnsa implica pericole majore determinate de aprecierea gresita a īnclinarii pantei si a calitatii zapezii, drept care se vor lua urmatoarele masuri de securitate:

-                              īnainte de a mcepe coborīrea vom analiza starea zapezii. Zapada īntarita si īnghetata pe care o īntīlnim īn primele ore ale diminetii sau īn locurile umbrite trebuie abordata cu atentie. Trebuie ca bocancii sa se afunde cel putin 2-4 cm īn zapada īn timpul alunecarii. Cu cīt īnclinarea creste e bine ca bocancii sa se afunde mai mult. Se va cerceta daca sub stratul superficial de zapada nu se ascunde cumva gheata lucie;

-                              cea mai sigura coborīre se face folosind pioletul drept reazem. Astfel pioletul este īn permanenta pregatit pentru a fi folosit la priza de salvare;

-                              nu se vor cobori decīt pasajele pe care le putem controla cu privirea. Mai sigure sīnt pasajele a caror īnclinare scade pe masura coborīrii;

-                              atentie la rupturi de panta si la locurile unde pantele de zapada se sfīrsesc si īncepe grohotisul;

-                              se va coborī cu viteza moderata, cu schimbari de directie, astfel īncīt, īn orice moment sa se poata face oprirea;

-                              se vor evita coborīrile lungi īn pozitia de sedere.

Comportarea la cadere, īn clipa declansarii caderii se produce un efect de soc psihic care paralizeaza si frīneaza reactiile. Acest soc este cu atīt mai puternic cu cīt alpinistul respectiv se simte mai putin capabil sa faca fata alunecarii pe gheata. Un alpinist experimentat, constient ca va face fata oricarei dificultati, va reactiona rapid si instinctiv corect pentru a frīna caderea si eventual a o opri. Oricum, vom cauta sa ne īntoarcem cu fata spre panta si sa īnfigem ciocul pioletului īn zapada sau gheata - priza de salvare - pentru a frīna alunecarea. Pioletul se apuca astfel īncīt o mīna va tine capul pioletului īntre lopatica si cioc, iar cealalta, coada. Aceasta priza de salvare este singura posibilitate de a frīna o alunecare prin mijloace proprii. Īn timpul alunecarii vom cauta sa tinem picioarele, prevazute cu coltari, īndepartate de panta; īn caz contrar exista pericolul ca vīrfurile coltarilor sa se agate īn zapada sau gheata, provocīnd o rostogolire a corpului, situatie īn care folosirea prizei de salvare nu mai este posibila.

Evitarea socului paralizant īn momentul producerii caderii se face prin antrenament. Priza de salvare se exerseaza īn teren lipsit de pericole, pe pante a caror īnclinare scade treptat.

Tehnica corzilor fixe. Īn stilul expeditionar[5] se folosesc tabere intermediare, care trebuie aprovizionate cu materiale si alimente. Transportul poverilor la mare altitudine este deosebit de dificil. Pentru a face posibil acest transport īn pasajele dificile de gheata sīnt necesare corzi fixe. Montarea corzilor fixe si mersul sīnt posibile īn doua cazuri, īn functie de materialul de care dispunem:

-                              daca nu dispunem de dispozitive de urcat pe coarda, corzile fixe se prevad cu noduri de mijloc din metru īn metru. Īn acest fel coarda se scurteaza simtitor. Alpinistul foloseste coarda drept balustrada verticala, urcīnd de-a lungul ei prin tractiune cu mīna, ajutīndu-se bineīnteles si cu picioarele, prevazute cu coltari. Din pricina nodurilor folosirea unei bucle de asigurare cu carabiniera care sa alunece pe coarda este dificila si nerecomandabila;

-                              īn cazul folosirii dispozitivelor de urcat pe coarda se recomanda cele de tip Jumar. Īn acest caz coarda se foloseste pe īntreaga ei lungime, nefiind necesare noduri. Jumarul se leaga cu o cordelina de centura. Avantajul acestei metode consta īn faptul ca o asigurare suplimentara de coarda nu mai este necesara. Īn caz de alunecare, Jiimarul se blocheaza pe coarda fixa. Mai confortabila este fixarea Jumarului la scaunul de chinga: īn acest fel odihna se face sezīnd. Exista īnsa riscul de rasturnare cu capul īn jos, pozitie primejdioasa mai ales daca alpinistul are rucsacul īn spate.

Se poate lucra cu un singur Jumar sau cu doua. Īn primul caz ne vom trage cu o mīna de coarda, apoi vom ridica Jumarul cu cealalta mīna. Acest sistem este mai obositor. Preferabil este cel cu doua Jumaruri, dintre care unul se foloseste drept priza de mīna.

Fixarea corzii se face cu pitoane, suruburi de cel putin 30 cm lungime sau tarusi de lemn. La o coarda de 40 m sīnt necesare mai multe puncte fixe intermediare, īn functie de natura terenului, pentru a evita alungirea nedorita a corzii la īncarcare. Coarda se fixeaza īn carabiniere cu nodul de mijloc dublu (nodul īn 8) numai īn pitoanele intermediare. La capete, aceasta se leaga direct īn pitoane. Traversarile vor fi usor ascendente sau descendente, ceea ce asigura un mers mai comod, prevazīndu-se puncte fixe mai dese decīt la corzile verticale.

7. SALVAREA DIN CREVASE

Īn cazul caderii unui alpinist īntr-o crevasa, cei legati cu el īn coarda sīnt tīrīti catre marginea crevasei, pīna la consumarea energiei de cadere prin frecarea corzii si a corpurilor alpinistilor, precum si prin lucrul mecanic al corzii. Odata ce miscarea s-a oprit, cel cazut īn crevasa trebuie fixat prin īnfigerea pioletului, eventual īngroparea orizontala a pioletului sau plantarea unui piton de gheata. La nevoie se prevede un al doilea punct fix, cele doua puncte legīndu-se printr-o cordelina, astfel īncīt sa fie solicitate aproximativ egal (fig. 178). Daca al doilea punct fix se afla lateral fata de primul, cordelina trebuie sa fie suficient de lunga pentru ca unghiul format īn punctul de solicitare sa fie cīt mai mic (unghi ascutit), astfel īncīt componentele fortei de tractiune sa fie cīt mai mici.

Fig. 178. Blocarea corzii de asigurare la caderea īn crevasa cu ajutorul unui piolet si al unui ciocan-piolet dispusi īn unghi (a) sau īn linie (b)

Avantajul unei corzi de trei sau patru participanti este evident: īn timp ce un alpinist īl tine pe cel cazut īn crevasa, celalalt (sau ceilalti) se pot ocupa īn liniste de plantarea punctelor fixe. Fixarea corzii se face cu cordelina si nod Prusik sau alt dispozitiv similar. Dupa fixarea corzii īncepe operatia de salvare. Pentru ca actiunile de salvare sa fie efectuate cu succes, īn prealabil alpinistii se vor initia si perfectiona īn cadrul scolilor de alpinism.

Prezentam 6 metode de salvare:

- Tractiunea de coarda este metoda cea mai simpla si mai rapida, care presupune īnsa prezenta a cel putin 4-5 alpinisti ce trag simultan. Astfel, forta de tractiune necesara nu va depasi 40 kg de fiecare alpinist, īn aceasta cifra intrīnd greutatea celui cazut īn crevasa precum si fortele de frecare. Tractiunea se face la comanda - hei, rup. Dupa fiecare tractiune se muta nodul Prusik, de fixare, aflat pe coarda īntre cel ce trage si cel ce trebuie ridicat. Un moment dificil este depasirea marginii crevasei de catre cel salvat, cīnd pentru ajutor i se poate tine o bucla de cordelina īn care sa paseasca cu piciorul.

Fig. 179. Salvarea din crevasa.  Coarda de asigurare si cea auxiliara sīnt fixate cu pitoane de gheata si bucle cu nod Prusik. Cel cazut īn crevasa introduce piciorul drept īntr-o bucla facuta īn coarda auxiliara. Īn continuare īsi va face o a doua bucla, pentru piciorul stīng, īn coarda de asigurare.

- Metoda cu scarita. Aceasta metoda se aplica atunci cīnd cel cazut īn crevasa nu este ranit, iar afara se afla numai 1 - 2 parteneri, deci insuficienti pentru a-1 trage cu coarda. Īn acest caz, dupa fixarea corzii se arunca celui cazut īn crevasa un capat de coarda pe care-l vom numi "coarda secundara" (fig. 179). Coarda secundara se prevede la capatul de jos cu un nod de mijloc dublu, suficient de mare pentru a permite introducerea bocancului. Cel cazut īn crevasa duce coarda secundara pe dupa centura si paseste cu piciorul īn bucla, dupa ce īn prealabil coarda secundara a fost fixata īntr-o pozitie convenabila cu ajutorul unei bucle cu nod Prusik, legata de punctul fix. Salvatorul recupereaza partea eliberata a corzii de asigurare mutind īn acelasi timp nodul de fixare. Lasīndu-se īn coarda de asigurare, alpinistul din crevasa descarca coarda secundara care este trasa sus atīt cīt permite pasul si fixata din nou cu nodul Prusik. Dupa repetarea acestei manevre de cīteva ori, alpinistul din crevasa va putea sa-si faca un nod cu bucla si īn coarda de asigurare. Din acest moment, avīnd la dispozitie doua scarite care se īncarca si se descarca alternativ, salvarea va decurge mai repede.

- Tehnica Prusik. Ca si la metoda precedenta, conditia este ca cel cazut īn crevasa sa poata activa singur. Īn plus el trebuie sa aiba la dispozitie doua bucle Prusik pregatite īnca de la primul pas pe ghetar, ceea ce este recomandabil pentru fiecare participant. Dupa fixarea corzii de asigurare, alpinistul scoate buclele din buzunar si paseste cu fiecare picior īntr-una dinele, īncarcīndu-le si descarcīndu-le alternativ, alpinistul se ridica spre suprafata ghetarului mutind nodul Prusik. Pentru depasirea bazei crevasei este necesar un al doilea capat de coarda īn care alpinistul se va lega provizoriu pentru descarcarea completa a corzii de asigurare, ceea ce īi va permite sa mute nodul Prusik dincolo de baza crevasei.

- Scripelele mobil ("Lose Rolle") (fig. 180) Aceasta metoda se poate aplica atunci cīnd avem la dispozitie coarda libera de lungime egala cu dublul distantei de la punctul fix la cel accidentat si cel putin 2-3 parteneri care sa traga. Dispozitivul este aratat īn figura alaturata: dupa fixarea corzii de asigurare, din capatul ramas disponibil se confectioneaza o bucla care se lanseaza celui accidentat. Acesta trece bucla de coarda lansata printr-o carabiniera prinsa de bucla de legare a corzii de asigurare de la centura. Salvatorii trag de capatul liber al corzii la comanda hei, rup, mutīnd de fiecare data nodul Prusik de fixare.

- Scripetele simplu (fig. 181). Īn cazul cīnd cel accidentat este ranit, nefiind īn situatia de a contribui la salvarea sa, se recurge la metoda scripetelui. Mai īntīi se fixeaza coarda de asigurare cu o bucla prevazuta cu nod de blocare cu carabiniera. Aceasta bucla trebuie sa fie cīt mai scurta posibil, Apoi, o alta bucla Prusik, tot scurta, cu carabiniera, se fixeaza pe coarda de asigurare īn apropierea buzei crevasei. Coarda libera se trece prin carabiniera acestei bucle. Apoi se īncepe ridicarea accidentatului. Nodul de blocare cu carabiniera actioneaza automat eliberīnd si fixīnd coarda de asigurare, ceea ce n-ar fi posibil cu nod Prusik.

- Scripetele dublu (fig. 182). Pentru a reduce forta de tractiune necesara la Scripetele simplu se foloseste scripetele dublu (de fapt triplu). Dispozitivul se obtine pornind de la scripetele simplu, la care se adauga o a doua bucla Prusik, de asemenea cīt mai scurta (PK 2), fixata pe coarda de asigurare dupa trecerea acesteia prin carabiniera de la punctul fix. Coarda libera trece prin carabinierele buclelor PK 2 si PK 1 (al buclei scripetelui simplu). Distanta dintre PK 1 si PK 2 este bine sa fie cīt mai mare pentru a reduce numarul de mutari.

Fig. 181. Salvarea din crevasa cu scripete simplu

Fig. 182. Salvarea din crevasa cu scripete dublu



[1] firn= zapada veche, care prin dezghet si īnghet repetat si-a schimbat structura initiala, prezentīndu-se sub forma unor cristale mari, zgrunturoase.

[2] Vezi cap. I. "Tehnica de stīnca".

[3] Willo Welzenbach = alpinist din Munchen (1900 - 1934), autorul a peste 50 premiere īn Alpi, cel mai mare specialist de gheata al timpului sau. A preconizat scara de dificultati alpine cu 6 grade, care-i poarta numele. A murit īn Himalaya.

[4] Wiesbachhorn = munte īn Alpii Austriei (Hohe Tauern).

[5] Stil expeditionar (Himalayan) = Toate actiunile din muntii de mare altitudine iau startul din tabara de baza. Urmeaza stabilirea unui lant de tabere de mare altitudine, coborīndu-se mereu la tabara de baza pentru aprovizionare si odihna. Ultima tabara se stabileste cīt mai aproape de vīrf.













Document Info


Accesari: 3538
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )