|
|
|
|
Scurt istoric al dezvoltarii stiintei solului
1. Aparitia si dezvoltarea pedologiei in lume
Primele idei despre sol ne-au ramas din antichitate de la invatatii greci (Aristotel, Theofrast) si romani (Cato cel Batran, Pliniu cel Batran, Columella, Virgiliu).
Aristotel (384-322 i.e.n.) spunea ca pamantul poate fi cald sau rece, umed sau uscat, greu sau usor, tare sau moale. Pliniu cel Batran (23-79 e.n.), in 'Istoria naturala', ce reprezinta o sinteza a cunostintelor epocii, arata ca exista variatii posibile in adaptarea plantelor fata de sol, consemnand ca marna amestecata cu saruri si gunoi de grajd hraneste plantele sau ca ingrasamintele completeaza substantele hranitoare ale solului.
Interesul pentru cunoasterea solului incepe sa creasca incepand cu evul mediu, odata cu necesitatea sporirii productiei agricole,ca urmare a cresterii populatiei oraselor. Dintre marii oameni de stiinta ai Renasterii trebuie remarcat pe chimistul francez Bernard Palissy (1510-1589), cu unele descoperiri in domeniul chimiei si geologiei, ce arata ca 'sarurile fac sa vegeteze si sa creasca toate semintele'. Apoi, pe Johan Gottschalk Walerius (1709-1785), care, in lucrarea 'Agricultura chemica fundamentala&q 626c24g uot;, arata ca plantele se hranesc cu produsele de descompunere, rezultate prin moartea organismelor vegetale, punand totodata problema originii humusului.
Pana in primele decenii ale secolului al XIX-lea, oamenii de stiinta au cercetat solul doar in legatura cu problema nutritiei plantelor. Astfel, Albrecht Thaer (1752-1828), medic si agronom, infiinteaza in 1806 prima scoala si ferma experimentala agricola din Germania. El afirma ca humusul este sursa unica de hrana pentru plante, iar impreuna cu materia minerala nedescompusa formeaza solul. Apoi, chimistul si mineralogul suedez Jöns Iacob Berzelius (1779-1848), facand analize chimice asupra humusului, distinge acizii humici, acizii crenici si apocrenici si humina, ca forma inerta a humusului. Elevul lui Berzelius, Carl Sprengel (1787-1858) a studiat compozitia humusului si a stabilit continuturile medii de carbon, ce intra in alcatuirea materiei organice, date ce se folosesc si astazi la calcularea continutului total de materie organica din sol.
In a doua parte a secolului al XIX-lea, dezvoltarea insemnata a industriei a avut o deosebita influenta asupra agriculturii, care trebuia sa aprovizioneze centrele industriale cu cantitati mari de alimente si materii prime. Conceptiile referitoare la sol incep sa se cristalizeze, se formeaza curente, scoli, dintre care mai cunoscute sunt: scoala agrochimica, scoala agrogeologica si scoala naturalista.
Scoala agrochimica a fost intemeiata de savantul german Justus von Liebig (1803-1873), ea punand bazele cercetarii agrochimice. Liebig descopera nutritia minerala a plantelor, fundamentand rolul ingrasamintelor minerale pentru agricultura.
Scoala agrogeologica, dezvoltata mai ales in Germania si Franta, considera solul ca provenit prin dezagregarea si alterarea rocilor masive si studiaza solul in raport cu roca pe care s-a format si cu agentii geologici externi. F. A. Fallou este primul care considera studiul solului ca o stiinta separata, pe care o numeste pedologie.
Scoala naturalista are ca intemeietor pe savantul rus Vasile Vasilievici Dokuceaev (1846-1903). El arata in lucrarea 'Cernoziomul rusesc' (1883) ca solul este un corp natural de sine statator. Solul se dezvolta dupa legi proprii si reprezinta produsul actiunii concomitente a factorilor pedogenetici. Dokuceaev a formulat prima clasificare stiintifica a solurilor si legile distributiei geografice a solurilor pe suprafata globului pamantesc, stabilind conceptul zonalitatii solurilor. Colaboratorul sau, Nicolai Mihailovici Sibirtev (1860-1899) a definit cele trei mari clase de soluri ale clasificarii genetice ruse si anume: 1 - soluri zonale, 2 - soluri intrazonale si 3 - soluri azonale. Aceasta clasificare mai este utilizata in unele tari si a fost utilizata si in Romania pana in anii 1976 - 1980.
Contributii stiintifice importante la dezvoltarea pedologiei au avut-o si alti cercetatori rusi, cum sunt: Konstantin Dimitrievici Glinka, Konstantin K. Ghedroit, B. B. Polinov, I. V. Tiurin, V. A. Kovda, A. A. Rode, M. M. Kononova, I. P. Gherasimov s.a.
In Statele Unite ale Americii, cercetarea solului a fost organizata sub conducerea Societatii de Stiinta Solului. Printre primii cercetatori ce au studiat solul, fiind considerati intemeietorii pedologiei americane, s-au aflat Eugen Woldemar Hilgard (1833-1916), ce a perfectionat metodologia analizelor chimice si fizice, si G. N. Coffey, pentru care solul era un corp natural, ce poate fi clasificat pe baza insusirilor proprii. Au urmat si alti specialisti, cum au fost C. F. Marbut, C. E. Kellogg, J. Briggs, A. H. Munsell, L. D. Bavier, G. D. Smith, L. A. Richards si altii ce s-au ocupat cu cercetarea, clasificarea si inventarierea resurselor de sol.
Incepand cu secolul al XX-lea, stiinta solului s-a extins in multe tari ale lumii. Printre cei mai cunoscuti si care au adus un aport substantial la dezvoltarea pedologiei pot fi mentionati: E. Raman in Germania, W. L. Kubiena in Austria, A. Demolon si Ph. Duchaufour, in Franta, G. W. Robinson in Anglia, C. H. Edelman in Olanda, P. Treitz si Szigmond in Ungaria, Gh. Munteanu Murgoci, T. Saidel si N. Cernescu in Romania etc.
Intre 1909 si 1924 s-au tinut conferinte internationale de agrogeologie, iar din 1924, Societatea Internationala de Stiinta Solului a tinut periodic congrese mondiale.
Societatea Internationala pentru Stiinta Solului (I.S.S.S.) a stabilit in anul 1960, la al VII-lea Congres International pentru Stiinta Solului, tinut la Madison, Wisconsin, S.U.A., elaborarea la scara 1 : 5 000 000 a hartii de soluri a lumii. Acest proiect a fost realizat sub conducerea FAO si UNESCO in perioada 1961-1981, folosindu-se o unica legenda de soluri pentru toate continentele.
In 1975 a aparut “Soil Taxonomy”, clasificare realizata de pedologii din SUA. Aceasta lucrare se bazeaza pe insusirile cuantificabile ale solurilor, ea avand o influenta remarcabila in dezvoltarea diagnozei si clasificarii solurilor in diverse tari ale lumii. De asemenea, multi din parametrii clasificarii americane au fost avuti in vedere cand s-a realizat legenda hartii solurilor lumii.
In 1968 s-a elaborat harta solurilor Europei afectate de saruri la scara 1:5.000.000, iar in perioada 1971-1981 s-a publicat harta solurilor lumii la scara 1:5 000 000.
Societatea Internationala pentru Stiinta Solului a initiat in perioada 1978-1982 un program international pentru realizarea unei clasificari unice a solurilor lumii. Totodata, elaborarea in 1988 a Legendei revizuite a solurilor lumii a facut ca aceasta sa devina cadrul dupa care sa se realizeze Baza Mondiala de Referinta pentru Resursele de Sol (World Reference Base for Soil Resources). Aceasta baza are ca scop sa realizeze o clasificare internationala acceptabila si un bun cadru stiintific pentru caracterizarea solurilor. De asemenea, ea este destinata unei mai usoare comunicari intre cercetatori in identificarea si caracterizarea solurilor si pentru corelarea diverselor sisteme nationale.
Dezvoltarea stiintei solului in Romania
In tara noastra, insemnari despre sol au aparut doar sporadic, in unele lucrari ale unor autori din secolul al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, N. Barbu (2002) mentionandu-i pe Dimitrie Cantemir (1716), D. Tipograful (1796), Gr. Obradovici (1807), Draghici Manolache (1834), St. Radianu (1889) si altii. Dar primele informatii mai ample despre sol apar in a doua parte a secolului al XIX-lea, in lucrarile cu caracter agrar referitoare la judetele Dorohoi (1866) si Putna (1869) ale lui Ion Ionescu de la Brad. Apoi, Matei Draghiceanu a alcatuit pentru prima data o harta a solurilor in spiritul scolii agrogeologice apusene, respectiv Harta geologico-agronomica a judetului Mehedinti (1885), iar Vlad Carnu-Munteanu si Corneliu Roman publica in 1900 lucrarea Le sol arable de la Roumanie. Dupa Congresul International de Geologie, tinut la Petersburg in 1897, Matei Draghiceanu introduce noile idei ale scolii naturaliste ruse in cercetarea solului din tara noastra.
Cercetari pedologice propriu-zice se efectueaza dupa 1906, cand se infiinteaza sectia agrogeologica la Institutul Geologic, sectie condusa de Gh. Munteanu Murgoci (1872-1925). El organizeaza, de altfel, cercetarea sistematica a solului pe teren si completarea informatiilor obtinute cu analize de laborator. Gh. Munteanu Murgoci se implica activ pe plan international pentru unificarea conceptiei si metodologiei de cercetare a solului.
Gh. Munteanu Murgoci impreuna cu P. Enculescu (1879-1957) si Em. Protopopescu-Pake (1882-1967) elaboreaza Harta zonelor de sol ale tarii la scara 1:500.000, prezentata la expozitia industriala de la Odesa (1909) si la prima conferinta internationala de pedologie de la Budapesta (1911). Cu aceasta ocazie se prezinta si o vedere generala asupra zonelor de soluri ale Romaniei, Murgoci aratand ca 'se constata neindoios si in Romania stransa legatura a zonelor de soluri cu zonele de clima si de vegetatie'.
Ca urmare a activitatii desfasurate pe plan intern si international, Gh. Munteanu Murgoci este omagiat si decretat membru de onoare al Asociatiei Internationale de Stiinta Solului, la congresul din 1924 de la Roma.
Dupa primul razboi mondial, P. Enculescu, Em. Protopopescu-Pake, Th. Saidel (1874-1967) si N. Florov (1876-1948), pe baza noilor cercetari, completeaza harta zonelor de sol ale tarii. Ei realizeaza harta solurilor Romaniei Mari, pe care o publica in 1927 la scara 1:1.500.000. O data cu solul, sunt studiate vegetatia si clima tarii, alcatuindu-se in scurt timp harta zonelor de vegetatie (P. Enculescu), si hartile provinciilor climatice si ale zonelor de umiditate in raport cu solul (N. Cernescu).
Cercetarile detaliate asupra solurilor au fost extinse in diferite parti ale tarii de catre Em. Protopopescu - Pake, Th. Saidel, M. Popovat, N. Cernescu, N. Bucur, C.V. Oprea, C. Chirita, Gh. Ionescu Sisesti si altii. Dupa al doilea razboi mondial, studiul solului in teren si laborator se diversifica si se intensifica si are loc o crestere continua a numarul de cercetatori in diverse institutii (Institutul Geologic, Intreprinderea Geologica de Prospectiuni, Institutul de Cercetari Agricole, Institutul de Cercetari Silvice si institutiile de invatamant superior).
In 1961 se infiinteaza Societatea Nationala Romana de Stiinta Solului, care organizeaza periodic numeroase conferinte si consfatuiri nationale de specialitate. Ca urmare a numeroaselor si valoroaselor realizari din pedologia Romaneasca si a recunoasterii lor internationale, Societatea Internationala pentru Stiinta Solului desemneaza Romania ca tara organizatoare al celui de al VIII-lea Congres International de Stiinta Solului, ce are loc in anul 1964 la Bucuresti.
Infiintarea Institutului de Cercetari pentru Pedologie si Agrochimie din Bucuresti, in anul 1970, a dus la o intensificare a cercetarilor pedologice, in special cele aplicative, aceasta si ca urmare a dezvoltarii sistemelor de imbunatatiri funciare (irigatii, desecari, combaterea eroziunii solului etc.).
Cercetarile efectuate de specialisti in cadrul diverselor ramuri ale stiintei solului s-au concretizat in numeroase lucrari de specialitate, prezentate in tara si strainatate. In domeniul geografiei solurilor, s-au elaborat numeroase harti de soluri, ce cuprind, atat parti sau regiuni ale tarii, cat si sinteze la nivel national. Dintre cele mai importante mentionam: Harta Solurilor Romaniei la scara 1:1.500.000 (1960) publicata in Monografia Geografica a Romaniei, Harta Solurilor Romaniei la scara 1:1.000.000 (1964) de catre N. Cernescu, M. Popovat, N. Florea si Ana Conea, prezentata la Congresul al VIII-lea de la Bucuresti, Harta pedologica a Romaniei la scara 1:500.000 (1971) de N. Florea, Ana Conea, I. Munteanu, H. Asvadurov, V. Balaceanu, C. Oancea si M. Spirescu, Harta eroziunii solurilor scara 1:500.000 (1976) de N. Florea, C. Orleanu si Nadia Ghitulescu, Harta solurilor cu exces de umiditate la scara 1:1.000.000 (1972) de N. Florea si I. Munteanu si 1:500.000 (1979) de N. Florea, Nadia Ghitulescu, I. Mihnea si I. Munteanu. Intre anii 1963 - 1994 este publicata pe trapeze Gauss Harta solurilor Romaniei la scara 1:200.000, redactorii celor 50 de foi ale hartii fiind pedologii ce au activat la Institutul Geologic, Intreprinderea Geologica de Prospectiuni si apoi la Institutul de Cercetari pentru Pedologie si Agrochimie. Redactarea hartii a fost coordonata de N. Florea, V. Balaceanu, I. Munteanu, H. Asvadurov, Ana Conea si C. Oancea.
Cercetarea solului in Romania si-a adus contributia si la programul Societatii Internationale pentru Stiinta Solului privind intocmirea Hartii solurilor lumii la scara 1:5.000.000 si a Hartii solurilor Europei la scara 1:1.000.000. Astfel, N. Florea, Ana Conea si I. Munteanu au redactat Harta solurilor Romaniei, conform legendei de soluri elaborate de FAO-UNESCO, realizand o prima corelare a solurilor din Romania cu legenda solurilor lumii.
Cercetatorii romani au elaborat si publicat numeroase sinteze asupra cunostintelor despre solurile Romaniei. Printre cele mai cunoscute si utile lucrari mentionam: Solurile Romaniei de C. Chirita, C. Paunescu si D. Teaci (1967), Geografia solurilor Romaniei de N. Florea, I. Munteanu, Camelia Rapaport, C. Chitu si M. Opris (1968), Ecopedologie de C. Chirita (1974), Bonitarea terenurilor agricole de D. Teaci (1970, 1980), Controlul evolutiei solurilor in sistemele de imbunatatiri funciare de Gh. Sandu, V. Blanaru, Maria Dracea, C. Rauta (1981), Prevenirea si combaterea poluarii solului de C. Rauta si St Carstea (1983), Situatia agrochimica a solurilor din Romania de Irina Vintila, Z. Borlan, C. Rauta, D. Daneliuc si Letitia Tiganas (1984), Geografia solurilor Romaniei de N. Barbu (1987), Metodologia elaborarii studiilor pedologice de un colectiv coordonat de N. Florea, V. Balaceanu, A Canarache, si C. Rauta (1987), Fizica solurilor agricole de A. Canarache (1990), Pedologie de N. Florea (1992), Pedologie generala, de C. Tesu (1992), Pedologie de Gh. Ianos (1995), Soils of the Romanian Danube Delta Biosphere Reserve de I. Munteanu (1996), Solurile Lumii de Gh. Ianos (1997), Solurile Lumii de S. Udrescu (1997), Geografia solurilor cu elemente de pedologie generala de Gh. Lupascu (1998), Mineralele argiloase din sol. Implicatii in agricultura de C. Craciun (2000), Solurile Terrei de C. Grigoras (2003), Notiuni de baza in stiinta solului de C. Grigoras (2004), precum si alte numeroase lucrari cu caracter general sau regional.
O atentie deosebita s-a acordat problemelor legate de clasificarea solurilor, unde trebuie mentionate cateva lucrari de referinta: Legenda hartii solurilor Romaniei de Gh. Murgoci (1924), unde figureaza majoritatea tipurilor genetice de sol din tara noastra, Lista sistematica a solurilor tarii de N. Cernescu si N. Florea (1962) si cateva variante de clasificare a solurilor, pe baza noilor concepte aparute pe plan mondial, in clasificarea americana si in legenda FAO-UNESCO a solurilor lumii, elaborate de Ana Conea (1974). Dupa experimentarea acestora si pe baza noilor date, in 1980 este publicat Sistemul Roman de Clasificare a Solurilor de un colectiv coordonat de Ana Conea, N. Florea si St. Puiu.
Progresul cunostintelor despre sol, in lume si pe plan national, a impus imbunatatirea sistemului de clasificare (1980), astfel ca in 2003 a intrat in vigoare Sistemul Roman de Taxonomie a Solurilor, elaborat de N. Florea si I. Munteanu, care, atat ca structura, cat si ca nomenclatura, il apropie de sistemele utilizate pe plan mondial.
|
