Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Peru du Nord au Sud

Turism












ALTE DOCUMENTE

Vila Ad-Ella - 3***
Aer de vacanta
Vilele Alfa, Beta si Gama 3***
TENERIFE
HOTEL VENUS - EFORIE NORD
Virful Baiul Mare-Virful Cumpatu- Sinaia - Poteca nemarcata
BAILE TUSNAD
MUNTII ARGESULUI SI REGIUNEA CUMPANA
BISTRITA AURIE SI TINUTUL DORNEI
Lista orientativa - echipament montan

28.07.2006

Peru du Nord au Sud

5 – 27 iunie 2006

Dupa excursia în Mexic de acum doi ani, care mi-a deschis gustul pentru civilizatiile precolumbiene din America Latina, am început sa ma gândesc la Peru. Drept care, conform obiceiului, cu doi ani înainte am cules din internet tot ce am gasit, am comandat carti si am privit toate filmele documentare pe care le-am gasit prin satelit. Dupa care am început sa studiez, citind si recitind. Asa ca, odata ajuns la fata locului, eram foarte la curent cu istoria veche a incasilor si a altor popoare care i-au precedat, precum si cu învingerea acestui mare si puternic imperiu de catre o mâna de spanioli – o enigma si azi greu de explicat.



Spre deosebire de Mexic, am ales o formula apropiata de circuit-aventura, tot prin Nouvelles Frontičres, din pacate la limita actualelor mele posibilitati fizice, astfel ca m-am întors epuizat. Totusi, sunt multumit ca pentru grup nu am fost o frâna, si cu o singura exceptie, am facut ce faceau si ceilalti.

Grupul a fost format din opt persoane, din care doua au trebuit sa se întoarca din motive familiale, plus conducatorul grupului, care se ocupa mai mult de probleme organizatorice. Am avut ghizi locali. Transportul s-a facut cu un solid microbuz Ford de zece locuri, cu care am facut sute de km de drumuri proaste, neasfaltate, plus vreo trei treceri de râuri prin vad, lucru imposibil pentru un autocar de 40 de locuri. Pentru a scadea pretul excursiei, si asa peste 3000 €, am dormit în hoteluri 727w2215h de categorii inferioare, maximum ***, centre de vacanta, ba chiar la un localnic. In afara de Lima si Arequipa, hotelurile sunt prost întretinute, peruvienii semanând cu românii, las’ca merge s’asa ! Pentru cine vine din tari cu nivel de trai ridicat, serviciile, artizanatul si restaurantele sunt la niste preturi ridicol de mici. Iar farfuriile sunt umplute cu vârf. Numai ca mâncarea nu e teribila.

Lungimea traseului a depasit 4000 km, Peru fiind de 2.5 ori mai întins ca Franta. A inclus si doua sboruri interne, plus unul cu un mic avion deasupra liniilor de la Nazca.

Facând o comparatie, Mexicul te copleseste prin nivelul artistic al sculpturilor, ansamblului elementelor piramidelor si templelor, precum si prin Muzeul de Arheologie din Mexico-City, absolut uluitor, ci are ocazia sa treaca pe acolo nu trebuie sub nici un motiv sa-l ocoleasca. Având o infrastructura rutiera bine pusa la punct, autocarul este absolut suficient. Peru, în schimb, te copleseste prin natura si relief, elvetienii cred ca sunt verzi de invidie când îl viziteaza. Ca nivel artistic, în afara de ceramica si alt artizanat, este însa mult sub nivelul Mexicului. Ce te impresioneaza este stiinta cu care au fasonat monolitii care formeaza temeliile înalte de vreo 2-3 m, tot ce a ramas din fostele palate si temple distruse de spanioli, care au cladit catedrale deasupra. Drumurile sunt în general proaste, sau, mai bine zis, trebuie sa circuli pe drumuri proaste daca vrei sa vezi ceva, asa ca un 4x4 sau ceva asemanator este indicat, daca nu indispensabil.

O concluzie, dupa ce am vazut starea a doua imperii precolumbiene : spaniolii au fost singura putere coloniala care a cautat sa stearga orice urma a culturii unui popor : palate si temple darâmate, codexuri razuite pe care au scris texte religioase, credinte, dansuri si cântece interzise, chiar si anumite culturi agricole interzise, ma rog, nici chiar rusii nu i-au depasit. Iar din cauza comportarii complet neomenoase, populatia indigena a scazut de la 12 milioane în 1525 la 615 mii în 1754. Doar epidemiile nu li se pot imputa, fiind cauzate de lipsa de imunitate a indienilor. Dominicanii, care au fost capii rautatilor, umblau din sat în sat cautând obiecte de cult si interogându-i pe indieni ca sa afle unde sunt situate huaca, locurile sau obiectele lor sacre, ca sa la distruga. Exceptie : dominicanul San Cristobal de las Casas – apostolul indienilor – care a facut tot ce i-a stat în putere ca sa-i protejeze, nu numai în Peru, ci si în Mexic si Guatemala, intervenind chiar pe lânga Filip II. Celelalte puteri coloniale, englezii nu au darâmat Taj Mahal, francezii nu au darâmat Angkor Vat, olandezii nu au darâmat Borobudur ! Doar americanii erau cât p’aci sa lanseze una din cele doua bombe atomice peste Kyoto, însa se pare ca vizibilitatea nu a fost buna. In privinta portughezilor nu pot sa ma pronunt, nu am studiat chestiunea.

Peru are trei regiuni distincte : zona Amazonului – selva – unde traiesc 10% din locuitori, zona de coasta, 52% din locuitori, si sierra, unde traieste restul.

Coasta, scaldata de curentul Humboldt, care vine de prin preajma Antarcticii, este complet arida. Apele sunt însa foarte bogate în peste. Cum apa este rece, nu se evaporeaza, deci nu ploua. La Lima si Trujillo, pe coasta, este tot timpul o ceata usoara care, împinsa de vânt urca flancul muntelui. Chilienii au atârnat în unele locuri un fel de navoade care se umezesc, si din care colecteaza apa pentru irigatii.

Selva nu am vizitat-o, se pare ca mai sunt resturi ale gruparii maoiste Sendero luminoso, cu care nu e bine sa ai de a face. De fapt si restul îti poate oferi surprize. La un moment dat, pe undeva între Huaraz si Trujillo, având autorizatiile de rigoare, am luat un drum privat care traversa teritoriul unei exploatari aurifere, bine pazita. Ghidul ne-a spus la sfârsit ca drumul e mai scurt cu 200 km, si ca pe drumul normal, din când în când autocarele sunt oprite de hoti la drumul mare, si turistii sunt lasati în fundul gol !

Sierra, partea cea mai frumoasa, culmineaza la 6768 m cu vârful Huascaran. In aceeasi zona am admirat  Cordiliera Blanca si  Cordiliera Negra, cu lacuri de munte în care se oglindeau albastrul cerului si albul ghetarilor. Peisaj de vis, într-un soare orbitor. Acolo am facut cunostinta pentru prima oara cu efectele altitudinii de 4000 m. Daca esti pe teren plat, totul e în regula, însa cum încerci sa urci macar un tapsan, îti pierzi rasuflarea. Peruvienii sunt putin mai mici ca europenii, însa au o cusca toracica mai mare, si mai multe globule rosii. Mai ales la tara, sunt foarte vânjosi, barbatii poarta în spinare sarcini de 80 kg, femeile 40 ! Am încercat sa combat raul înaltimii cu coca, pe care toti o molfaie împreuna cu o bucatica de soda, însa probabil ca trebuie sa faci asta mult timp înainte, nu a dat nici un rezultat, în afara de faptul ca are o amareala scârboasa. Tot ce am simtit a fost o amorteala a gingiei si a pielii obrazului, acolo unde tineam gogoloiul. Din cauza asta, incasii o utilizau ca anesteziant când faceau operatii, printre care si trepanatii ale craniului. Am vazut scafârliile unor « pacienti » care supravietuisera, osul crescuse dupa operatie. Se bea si mate de coca, ceai, însa trebuie sa pui mult zahar. Frunzele de coca nu sunt un drog, doar derivatele obtinute din ele. In Peru consumul este absolut legal, numai ca nu poti scoate din tara nici cea mai mica frunza sau samânta. Dându-le frunze de coca, spaniolii îi obligau pe indieni sa lucreze 48 de ore fara întrerupere în minele de argint – adevarat iad – de la Potosi, în Bolivia.

La sosirea lor, spaniolii au fost surprinsi gasind un imperiu perfect organizat, chiar birocratic, si o agricultura mai dezvoltata decât cea europeana, o populatie bine hranita, 15000 km de drumuri pavate, din care unele permiteau înaintarea în front a sapte calareti, servicii de mesageri pedestri prin care Inca, aflat la Cusco, era la curent cu ce se întâmpla la Quito, la 2000 km, în cinci zile ! Surprinzator este faptul ca nu s-a gasit nici o urma de scriere, în afara unor inscriptii pe niste boabe de fasole, neelucidate. Specialistii îsi pun întrebarea cum o informatie transmisa din gura în gura de 1000 de mesageri, fiecare alergând cam 2 km, nu ajungea complet deformata la destinatie. Mai ales ca cel care trebuia sa predea stafeta trâmbita dintr-o scoica înainte de a ajunge la destinatie, ca sa-l gaseasca pe urmatorul gata sa-i sfârâie calcâiele, fara sa aiba timp de explicatii. Este drept ca aveau un sistem numit quipus, niste fire din diverse materiale, de diverse culori si grosimi, cu fel si fel de noduri, însirate pe un bat, însa se considera ca erau folosite de administratie ca sa fie la curent cu numarul de familii, recolta strânsa, numarul de razboinici disponibili, etc. Construisera peste torente poduri suspendate din fibre vegetale, cele doua cabluri de rezistenta având grosimea coapsei unui om. Spaniolii au trecut pe ele tunurile si cavaleria ! Ultimul pod de acest fel, peste fluviul Apurimac, a fost distrus în 1890. In afara de aceste aspecte, Inca dispunea de putere absoluta, iar pedeapsa cu moartea era aplicata de exemplu celui care cauta sa iasa din oras nu pe la punctele de vama, sau celui care, deplasat la ordin de la un capat la celalalt al imperiului, îndraznea sa nu se duca, sau sa se întoarca ! Sunt comparati de multi istorici cu potentatii imperiilor absolute asiatice. Cu toate astea nu au practicat scavagismul, iar sacrificiile umane au fost un fenomen izolat, spre deosebire de azteci si mayasi, la care luasera o amploare absolut înfioratoare.

Spre deosebire de Mexic, unde nahuatl nu este o limba oficiala, în Peru, pe lânga spaniola, quechua este a doua limba oficiala, iar în sudul tarii se mai vorbeste si aymara.

Dupa 30 de ore de la plecare, am poposit chiori de somn si morti de oboseala mai întâi la Lima, oras de 8 milioane de locuitori. In centru ai de vazut câteva catedrale, palate si monumente, însa nimic din epoca precolumbiana, ceea ce ma interesa de fapt. Pe malul Pacificului este un cartier rezidential, Miraflores, locuit de patura înstarita. Toate casele si blocurile sunt înconjurate de ziduri de 3 m înaltime, în vârf cu cioburi de sticla, tepi, tepuse si cârlige metalice. Ca si cum nu era de ajuns, majoritatea au în vârf si un gard electrificat. Nu am aflat cu ce tensiune, 380 V, ca sa-i lase tepeni pe amatorii de ascensiuni, sau cea utilizata la tarcurile pentru vaci. In rest, orasul este o mahala întinsa, cu cartiere unde turistul e mai bine sa nu puna piciorul. Saracia îti sare în ochi, se spune ca Peru este un cersetor asezat pe o banca de aur, din cauza resurselor naturale. Furturile sunt la ordinea zilei, mai toate pravaliile, hotelurile, restaurantele au vigili la poarta. Iar noaptea, portile metalice sunt încuiate cu câte patru lacate barosane. La casa unui supermarket, obisnuit ca în Franta, am scos teancul de bani cât timp casierita facea socoteala. O doamna care statea la coada mi-a facut semn sa-i pun înapoi în buzunar. In concluzie, cu câteva exceptii, nu este un oras turistic. Altfel, oamenii sunt foarte calmi, nu am auzit pe nimeni sa ridice glasul, sau sa se certe. In ciuda ambuteiajelor de nedescris si al unui dispret total fata de regulile de circulatie, singura manifestare de nemultumire este claxonul. Nici vorba sa se scuipe, sau sa se ia la bataie, cum am vazut la Bucuresti. Am vizitat muzeul arheologic, destul de modest, vazusem înainte de plecare, la Petit Palais, exponate din diverse muzee din Peru, iar din fuga masinii ne-au mai aratat un muzeu de arta si unul de pictura italiana. Muzeul aurului, cât a mai ramas în urma devastarii tarii de spanioli, nu l-am vizitat.



De la Lima am plecat catre Huaraz, cu un autocar articulat cu etaj, al unei linii regulate de transport. Am mers pe soseaua Panamericana, care nu se deosebeste de Bucuresti-Ploiesti, ba chiar este mai periculoasa din cauza iresponsabilitatii soferilor si pietonilor. Am avut compartiment separat, am impresia ca erau doua clase. De la hotel am plecat cu minibuzul de care am spus catre ruinele templului culturii Chavin, cca 1200 î. Chr. Pentru un turist, nu prezinta nici un interes, însa drumul, foarte rau, este foarte frumos, serpuieste între cele doua Cordiliere, cu culturi în terase pâna catre vârf. Taranul român ar avea ce sa învete de la localnici, care au ajuns sa cultive porumbul la peste 4000 m ! Au vreo 40 de tipuri de porumb, între care unul negru, din care fac o bere foarte slab alcoolizata, mai degraba limonada – chicha morada. Este o încântare sa privesti de departe flancurile muntilor cu loturi cultivate cu plante de culori diferite. Este un peisaj tipic andin. Matisse are un tablou care seamana cu ce am vazut. Pe drum am vazut si prima lama. Face parte din familia camilelor, si exista patru specii: lama, alpaga, huanaco si vigogne. Doar primele doua sunt domesticite, iar ultima, mica si foarte sperioasa, da o lâna foarte fina si foarte scumpa. Doar marile case de moda îsi pot permite s-o utilizeze. Si nu este totul, Inca purta esarfe extrem de fine, facute de un trib din selva care vâna lilieci si le torcea parul, lucru consemnat de spanioli. In schimb, împletiturile din lâna de alpaga, de diverse calitati, se gasesc pe toate drumurile si sunt foarte ieftine. Lama, de marimea unui magarus, nu poate purta o greutate mai mare de 20 kg. Iar daca se supara, scuipa ca Gigi Becali ! Ca si camilele, au maxilarul inferior mai îngust decât cel superior, asa ca mesteca alternativ pe fiecare parte. Carnea este comestibila, însa nu mi s-a parut deosebita la gust. Se mai manânca si cochon d’Inde, n-am gustat, animalul fiindu-mi simpatic. Ce mi-a placut au fost supele din tot soiul de legume locale si cebiche nu mai stiu cum, felii de dorada cruda, marinate în zeama de lamâie, cu garnitura de boabe de porumb, felii de ceapa cruda, alge marine si cartofi dulci, care seamana ca forma mai mult cu niste morcovi grosi, iar ca gust cu dovleacul. Fel de mâncare absolut delicios !

De la Huaraz am plecat catre Trujillo, urcând la 3400 m prin parcul national Huascaran, de care am mai amintit, cu lacuri risipite printre munti. Nu credeam ca tântarii pot ajunge la o asemenea altitudine, si erau vigurosi ! Aici am vazut « arborele de hârtie », a carui scoarta, maron-rosiatica, se cojeste, având grosimea unei foi de hârtie. Aztecii si mayasii se chinuiau sa jupoaie foi de agava si sa le puna una lânga alta ca sa aiba pe ce scrie, iar incasii, având materialul mura’n gura, n-au inventat scrierea ! Dar am atacat deja subiectul. Apoi am trecut prin canionul del Pato, lung de vreo 60 km. Trujillo, ca toate celelalte orase, exceptând oarecum Arequipa, nu ne-a impresionat. Toate au câte o Plaza de Armas cu câte o catedrala în stil baroc, nu saracacioasa, dar nici cine stie ce. Câte unul mai are un fost palat sau o locuinta de guvernator. Si atât.

La plecarea din Trujillo catre Cajamarca, punctul cel mai nordic al itinerarului, am vizitat Huaca de la Luna si Huaca del Sol, doua piramide construite pe la 500 d. Chr, la a caror restaurare se lucra. Au fost ridicate pe timpul culturii Mochica sau Moche, cca 500 î. Chr – 700 d. Chr, care a realizat una din cele mai expresive ceramici. Am vazut unele ceramici murale splendide, descoperite în urma sapaturilor. Piramidele erau facute din chirpici, care din cauza climatului uscat nu s-a deteriorat. Doar vânturile, cautatorii de comori si dominicanii le-au produs stricaciuni. Aproape imediat alaturi am vizitat ruinele orasului Chan Chan, 22 km2, cea mai mare localitate precolumbiana din Peru, cca 60 de mii de locuitori, construita tot din chirpici pe la 1200, de cultura Chimus. Este realmente imensa, poti sa te pierzi daca esti singur. Este înconjurata de ziduri de 8 m înaltime, tot din chirpici ! Si piramidele si orasul erau parasite la venirea spaniolilor. Nu se stie de ce, se presupune ca din cauza schimbarilor climatice, provocate de El Nino. Pe ghida locala o chema … Maritsa ! I-am spus ca numele exista si la noi, fara sa-i spun cine-l poarta. Se pare ca se capatuise cu el de la o cântareata en vogue la ei, atunci când s-a nascut.

Ei …, si am ajuns la Cajamarca, unde s-a jucat soarta imperiului ! Dar aici, trebuie sa facem putina istorie. Incasii (Inca era împaratul, poporul nu se stie daca se numea asa), apar în istoria povestita în jurul lui 1200 d. Chr si se presupune ca au existat 7 Inca semi-legendari, dupa care au urmat pâna la sosirea spaniolilor alti 6 Inca despre care exista date sigure. Prin 1450 au avut un mare Inca, Pachacutec, care a supus triburi, a unificat un imperiu imens, care cuprindea Peru, Ecuador, o parte din Bolivia, din Argentina si din Chile, si l-a organizat si dezvoltat cu o mâna de fier. In prejma sosirii spaniolilor, stranepotii lui, Huascar si Atahualpa se razboiau pentru putere, Atahualpa învingând pâna la urma. Acesta a aflat de sosirea la Cajamarca a lui Francisco Pizarro cu 170 de soldati, si cu o parte din indienii ramasi credinciosi lui Huascar. Aflase si ca aveau tunuri, cai, armuri si arme de otel, însa era mai mult curios decât îngrijorat. Ar fi putut usor sa-i astepte într-un defileu îngust, puzderie la ei, si sa-i extermine ca la Posada, dar nu a facut-o. Pizarro îsi trimite fratele, Fernando, pentru a-l atrage pe Atahualpa în capcana. Fernando a fost primul si ultimul spaniol care l-a vazut în toata splendoarea functiei sale. Când se deplasa, purtat pe o litiera, Inca era precedat de un grup de razboinici, dupa care urma alt grup care matura pamântul deasupra caruia urma sa treaca el ! Atahualpa a acceptat sa-l primeasca, doar când a aflat ca este fratele lui Francisco, însa servitorii lui îi tineau în fata o perdea, prin care Fernando nu-l putea vedea, iar Inca nu i se adresa în direct. Se pare ca spaniolii au vrut sa-l impresioneze manevrând caii, animale necunoscute, atât de aproape de el, încât spuma lor i-a stropit hainele. Atahualpa a ramas impasibil, însa indienii care au dat semne de frica au fost executati seara, împreuna cu familiile lor. Conform întelegerii, s-a dus sa-l întâlneasca pe Pizarro la Cajamarca. Acesta îsi postase oamenii ca sa poata declansa un atac surpriza. Cronicarii spun ca înghetasera de groaza vazând dealurile din jur întesate cu cca 40000 razboinici incasi. Pizarro îl trimite pe un dominican sa-i ceara lui Atahualpa sa se crestineze, întinzându-i Biblia. Acesta o ia, o întoarce pe fata si pe dos, dupa care o arunca la pamânt. Dominicanul striga sacrilegiu, iar spaniolii ataca. Au fost 3000 de indieni morti, însa nici un spaniol, iar Atahualpa a fost facut prizonier. Crezând ca-si poate rascumpara libertatea, îi propune lui Pizarro sa-i umple o camera (se poate vizita, se numeste Cuarto del Rescate) de 6.7 m x 4.2 m si înalta de 2.45 m, odata cu obiecte de aur, si de doua ori cu argint. Nu si-a dat seama ca nu face decât sa-i atâte lacomia. Pizarro a acceptat, oamenii lui turtind piesele mai voluminoase, ca sa intre mai multe. Recolta a fost trimisa în Spania, unde a fost topita. In final, lui Atahualpa i s-a facut favoarea sa fie executat prin strangulare în 1533, si apoi ars pe rug, în loc sa fie ars de viu. De ce indienii de pe dealuri n-au dat navala ? De ce un imperiu de o asemenea marime si putere s-a naruit ca un castel de carti de joc ? Am citit diverse pareri, i-am întrebat pe ghizi, însa se încurca toti în supozitii.

Bun, acum ca am terminat cu istoria, la Cajamarca, sau mai bine zis pe înaltimile care o înconjoara, la cca 4000 m, lânga un ansamblu de stânci numit « orga de piatra », am vazut un ingenios sistem, sapat în stânca, pentru colectarea apelor de ploaie sau de izvor, si de distributie catre terasele, unele din ele, ramase de pe vremea incasilor. Acestia erau mari specialisti în agronomie, colectarea apelor de ploaie si izvoare si constructia de lucrari hidrotehnice, mergând de la terase pâna la apeducte si canale subterane pentru aprovizionarea cu apa, cu nimic inferioare celor romane.

De la Cajamarca am luat avionul pâna la Lima, dupa care minibuzul pâna la Pisco. Singurul lucru care se poate spune despre oras, este ca a dat numele unui fel de tescovina. Dimineata ne-am îmbarcat în portul Paracas în niste salupe, cu care am vizitat insulele Ballestas, numite si insulele Galapagos ale saracului, rezervatie pentru mamifere marine si pasari de mare, printre care si pinguini. Otariile, de regula foarte jucause, vin în întâmpinarea salupelor si se întrec în salturi acrobatice, si tot felul de giumbuslucuri. Insulele sunt vizitate din când în când si de seniorii Anzilor – condorii – în cautarea cadavrelor de otarii. Aici se întâlnesc curentii El Nino si Humboldt, permitând proliferarea planctonului, hrana abundenta pentru pesti. Insulele adapostesc 160 de specii de pasari, lei de mare, testoase de mare si otarii, si de unde se culege guano, îngrasamânt ideal pentru terenurile agricole, utilizat din cele mai vechi timpuri. De pe ocean se vede, premergator figurilor de la Nazca, « Candelabrul Anzilor », înalt de 200 m, zgâriat în solul uscat care acopera panta muntelui. Functia si semnificatia nu sunt cunoscute, se pare ca ar reprezenta un cactus din care se extrageau substante halucinogene pe care le luau preotii, pentru a intra în contact cu lumea cealalta. Sosirea salupelor deranjaza mii si zeci de mii de pasari, nelinistite de soarta progeniturilor. Daca ar avea putin creier, ar putea sa ne gainateze, folosind tehnica adoptata de B 52 în Vietnam : covorul de bombe.




Dupa vizita insulelor ne-am oprit într-o oaza aflata lânga cea mai înalta duna de nisip din lume : 2000 m, pe pantele careia se poate face sky !

Dupa apa, aerul ! Am mers în continuare pâna la Nazca, unde un mic aerodrom cu vreo 10-12 avioane de trei locuri plus pilotul asteapta amatorii de sboruri. Cum pe locurile din spate erau doua fete moarte de frica, i-am facut semn în gluma pilotului sa faca un looping pentru ele. Atmosfera era foarte camaradereasca, toata lumea s-a tutuit din prima zi, indiferent de vârsta, ceea ce m-a facut si pe mine sa ma simt mai tânar, eram decanul grupului, mezina fiind o fata de 25-30 de ani. Se glumea si ne luam peste picior tot timpul, avantaj al micimii grupului. Origina, metoda si scopul trasarii pe sol a liniilor nu se cunoaste. Au fost remarcate pentru prima oara în 1927 de catre un pilot. Matematiciana si astronoama germana Maria Reiche a ramas acolo vreo 40 de ani, pâna la moarte, încercând sa dezlege misterul. Unii sustin ca liniile drepte ar fi materializarea la suprafata solului a unor vechi canale subterane de irigatii. Bine înteles ca nu putea sa lipseasca de aici Erich von Däniken, care le-a declarat piste de aterizare pentru nave cosmice venite de aiurea. Altii spun ca ar fi un fel de calendar meteorologic. In privinta executarii lor, mai bine zis a dirijarii executarii de imagini ca maimuta, colibri, paianjen si altele, un american si un specialist în baloane cu aer cald, descoperind la sol urmele unui foc, presupunând ca foloseau asa ceva, au confectionat unul cu mijloacele si materialele de epoca, si au efectuat un sbor în 1975. Au reusit sa se ridice la 80 m, însa aterizarea a fost atât de brutala, încât au ajuns la spital. Trebuie spus ca figurile trasate, din care unele au dimensiunea a doua terenuri de fotbal, trebuie privite de la înaltime, si la anume ore din zi, adâncimea sgârieturilor fiind foarte mica, de multe ori este dat la o parte doar stratul superficial de pietre si pamânt. In aproape toate fotografiile pe care le-am facut, nu se vad decât liniile drepte. In orice caz, este o experienta unica, de care-mi voi aminti toata viata. Dupa asta, am continuat drumul pâna la Puerto Inca, aflat într-un mic golf, unde am înnoptat într-un centru de vacanta.

Dimineata, dupa o scurta plimbare pe stâncile de pe malul golfului, am plecat catre Arequipa, unul din cele mai frumoase orase din Peru, unde am dormit doua nopti. De fapt, frumos este doar centrul, cum te îndepartezi dai de aceeasi mizerie ca la Lima. Am sosit în acest oras de un milion de locuitori cu o zi înainte de o procesiune religioasa organizata de Compania lui Iisus. Asta m-a mirat, compania face parte din ordinul iezuitilor, pe care îi stiam expulzati din Peru de nu stiu care papa în 1767. Ghidul m-a asigurat ca nu !!! In piata centrala a orasului, elevi ai nu stiu caror scoli, folosind rumegus de lemn în diverse culori, au realizat pe caldarâm figuri mai mult sau mai putin religioase, peste care a trecut procesiunea, purtând statuia nu stiu carui sfânt. Totul acompaniat de o orchestra care-ti spargea timpanele. La Muzeul Santuario Andino am vazut mumia veche de cinci secole a unei fetite, denumita Juanita, care facea parte din aristocratia timpului, si care a fost sacrificata cu consimtamântul familiei. Din câte se cunoaste, copiii erau drogati cu sucul unui cactus, si abandonati în stare de inconstienta în ghiata care îi congela. Ere o mare cinste pentru cei destinati acestui sacrificiu. Juanita a fost gasita în urma topirii unei parti a ghetarului din vârful vulcanului Ambato – 6310 m. Tot în Arequipa am mai vizitat mânastirea Santa Catalina, fondata în 1580, care prin sec XVII ajunsese sa gazduiasca pâna la 450 de calugarite si 500 de angajati. Criteriile de admitere erau extrem de severe : doar fetele de pura origine spaniola, cu un trecut ireprosabil si cu o cautiune de 1000 pesos-aur erau primite. La intrare, fetele trebuiau sa se angajeze sa nu vorbeasca, sacrificiu suprem pentru o femeie ! Aveau dreptul sa aiba servante, care puteau, cu aprobarea staretei, sa iasa din când în când. Urmând-o pe ghida, la un moment dat ne-am nimerit lânga o usa care s-a deschis. A aparut o calugarita care a facut imediat stânga’mprejur când a dat cu ochii de noi, de parca eram în pielea goala. Edificiul, foarte pitoresc, are o suprafata foarte mare, si daca nu urmezi ghidul, risti sa te pierzi prin dedalul de curti interioare, scari, sali si culoare.

Din Arequipa am plecat sa vizitam canionul de la Colca, al doilea ca adâncime din lume – 3400 m ; primul este tot în aceeasi zona, si are 3600 m. Ghidul, zâmbind condescendent, ne-a spus ca adîncimea canionului Colorado este de 1200 m. La Colca am atins punctul cel mai înalt al excursiei – 4900 m, tot fara cea mai mica senzatie de lipsa de aer, cu conditia sa nu depui efort. Aici am asteptat ceva timp aparitia condorilor, pasari cu o anvergura de 6 –7 m, si care aproape tot timpul planeaza, folosind curentii ascendenti din canion. Este o pasare pasnica, manânca doar stârvuri, si, ca si lastunul – am prins unul la noi în garaj, asa ca stiu despre ce vorbesc – are o musculatura prea slaba pentru asemenea aripi ca sa-si ia sborul de pe un teren plat. Se opreste de regula pe marginea unei stânci, de unde se arunca în gol si planeaza. A ramas si acum o pasare sacra în Anzi. Pâna la urma au aparut vreo zece, parca special pentru spectacol. Treceau majestuos, drept deasupra capetelor noastre, fara sa fie câtusi de putin impresionati de numarul de autocare si privitori. Se lasase o liniste de catedrala. Pe flancul muntilor se mai vad terasele construite de incasi, parasite astazi. Am mai vazut si colibri. Seara am dormit într-un sat puchinos, Cabanaconde, însa în cel mai pitoresc hotel în care am stat, o încrengatura de scari exterioare care duceau catre camere risipite, ale caror pereti erau formati din lespezi întregi de piatra. Se vedea mâna unui arhitect.

Dimineata am plecat catre Puno, târg infect, aflat pe malul lacului Titicaca. Inainte de plecare, în târg, un indian mi-a pus pe brat un vultur domesticit, de marimea unui curcan. Dupa care, punându-mi pe cap palaria lui de piele, mi l-a pus pe palarie. Domesticit, domesticit, însa privindu-i ghiarele si clontul, nu prea eram în largul meu. Ba mi s-a parut chiar ca ma privea chiondorâs. In Anzi, un vultur poate omorî o lama ! Majoritatea drumului am mers pe Altiplano, podis mai mult sau mai putin plat, aflat la 3500 – 4000 m. In mintea mea, Altiplano era un fel de desert, fara vegetatie, fara populatie, ceva pustiu, îl credeam apropiat ca aspect de Atacama . Nici pomeneala de asa ceva. Peste tot sunt râuri, lacuri, balti, pasari de tot felul, turme de oi, vaci si lama, agricultura, sosele bine întretinute, camioane, masini, biciclete, câte o femeie care vine de nu stii unde si nu stii unde se duce, copii care se duc la scoala pe jos, într-un cuvânt – viata. Satele sunt însa rare, probabil ascunse de dealuri. Este impresionant sa te afli pe un fel de Baragan la asemenea altitudine. Iar cerul este de un albastru cum nu va puteti imagina. Am dormit la Puno.

A urmat una din etapele de neuitat al excursiei : lacul Titicaca. Am plecat cu un vaporas, trecând mai întâi printr-o zona care semana vag cu Delta noastra, numai ca trestiile erau mai mici, iar canalele mai largi. Lacul are 180 km lungime si 80 latime, deci o mica mare. Din apele lui, spune legenda, Viracocha, creatorul, i-a scos pe Manco Capac – primul Inca legendar – si pe sora si sotia lui, Mama Ocllo, plus înca alte trei perechi. Lui Manco Capac i-a dat un baston de aur cu care trebuia sa încerce pamântul, iar acolo unde se va înfunda, acolo va fi capitala. Locul a fost Cusco « buricul lumii ». Celelalte trei perechi s-au pierdut pe drum. Pe drum, ne-am oprit pe niste insule formate din trestie, un fel de plaur, ancorate de fundul lacului. Cum trestia rezista cam o luna în apa, în fiecare luna locuitorii, caci sunt vreo 10 –12 colibe pe fiecare insula, trebuie sa mai adauge un strat. Când mergi pe stratul de stuf, parca ai calca pe o saltea pneumatica groasa, picioarele ti se afunda nelinistitor. La început, populatia era formata din tribul de origine – uros – care au fost înlocuiti de aymara, a caror majoritate se afla pe teritoriul Boliviei. Ei spun totusi ca sunt uros. Se încruciseaza între ei, asa ca semnele de degenerare – fata mongoloida, dupa câte mi-a spus un amic, doctor – sunt vizibile. Resursele  sunt pescuitul, vânatoarea si turismul. La vecinii lor de pe alta insula plutitoare am ajuns cu o barca de trestie, în care încapeau 20 de persoane, similara celei cu care Thor Heyerdal a traversat oceanul. Ne-am continuat drumul catre insula Amantani, unde urma sa fim cazati de un localnic, care ne luase în primire de pe continent. Insula are 8 km lungime si doua sate, populata de 4 – 5000 de locuitori. Femeile au niste costume brodate, absolut superbe. Pe insula nu au nici curent electric, nici apa curenta. In program intra si vizitarea templului zeitei Pachamama – pamântul, de la care primim tot. Numai ca lacul este la 3800 m iar templul la 4200 si ceva. Am crezut ca o sa-mi dau sufletul. Noroc ca individul, care este si un fel de tamaduitor, a cules o buruiana de pe marginea drumului, mi-a spus s-o frec în palme si s-o tin la nas. Nu stiu daca a ajutat, în orice caz am ajuns sus. A spus ca primeste plante si din selva amazoniana, din care face leacuri. Sus am avut parte de un magnific apus de soare. Se vedea foarte bine si Cordiliera Regala din Bolivia, cu cea mai înalta statiune de sky din lume, la vreo 5000 m. Trebuie sa ai plamâni pentru asta ! In tot timpul excursiei am avut parte de acelasi cer albastru. Ziua, când soarele lumineaza, chiar iarna, anotimp în care eram, este cald, la Lima, de exemplu, fiind la o latitudine de 12°, razele cad aproape vertical, indiferent de anotimp. Insa este suficient sa apuna, ca se face frig si în unele locuri apa îngheata. La întoarcere, la masa – frugala – ne-a vorbit mult, era un tip inteligent însa neinstruit. De fapt, de multe ori cele doua însusiri nu au de a face una cu alta. Ascultându-l vorbind despre zei, pe insula mai este un munte cu un templu dedicat lui Pachatata - n-am înteles legatura dintre cei doi - l-am rugat pe ghid sa-l întrebe daca au vreo biserica, sau macar vreun preot. N-a apucat sa-l întrebe, ca ne-a povestit el. La sosirea spaniolilor, fusesera bine înteles crestinati la gramada, însa profitând de pozitia lor retrasa, si de vecinatatea triburilor aymara, pâna de curând foarte razboinici si curajosi, cam fusesera lasati în plata Domnului. Au mai venit dupa asta niste evanghelisti, au mai încercat si  adventistii, i-au civilizat nitel, însa au vrut sa le schimbe felul de a trai, printre care si suprimarea casatoriei de proba. Atunci s-au burzuluit, i-au luat la goana cum s-a întâmplat si în sate mexicane mai retrase, si au revenit la vechea lor  religie andina. Am fost surprins vazând persistenta obiceiurilor incase. Printre care, faptul ca pamântul este dat în exploatare de comunitate în loturi, functie de componenta familiei. Nu este proprietate privata. Toate loturile, împrejmuite cu ziduri facute din pietre, sunt amenajate în terase, de jos pâna în vârful muntelui. Doar chinezii au fost capabili sa faca un asemenea lucru. Nu au sobe în camere, nici în cea unde ne-au servit cina, asa ca m-am ales cu o bronsita pe care am adus-o la Paris. Cum traiau într-o saracie lucie, în afara de zahar, orez, caiete si creioane pentru copii, pe care le cumparasem pe continent, toti le-am lasat toate medicamentele cu care venisem.



A doua zi am luat din nou vaporasul, apoi minibuzul cu care am strabatut din nou Altiplano, facând doua abateri de la traseu. Prima, ca sa vizitam reconstituirea aproximativa a unui templu incas. A doua, trecând râul prin vad, am luat-o pe o pista aproximativa ca sa vedem o zona în care stâncile, de o culoare rosiatica, deci bogate în fier, fusesra erodate de vânturi si capatasera niste forme bizare. La baza lor, tribul Pukara îsi îngropase mortii în mici scobituri, astupate cu pietre. Cautatorii de podoabe le vizitasera pe toate.

Seara am ajuns la Cusco (3400 m), unde am dormit patru nopti. Nu m-am oprit prea mult prin catedrale – daca ai vazut cinci, le-ai vazut pe toate. In plus, nu se pot compara cu cele din Mexic ; cine are ocazia, sa caute sa vada doua, cea din Mexico – City si cea din Oaxaca. Ce ma interesa erau vechile ziduri construite de incasi, pe care spaniolii au cladit ce voiau ei. In mintea mea, ce spun cartile, ca nu poti strecura lama cutitului între blocurile de piatra, erau  povesti pentru atras turistii. Ei bine, am constatat ca nu sunt povesti cu briceagul meu ! In plus, fetele pietrelor fac între ele unghiuri neregulate pentru a obtine o agatare sau împanare între ele, ce le da o perfecta stabilitate în timpul cutremurelor, frecvente. Este suficient sa vezi vestita  «Piatra cu 12 unghiuri» ca sa fii uluit de maiestria cioplitorilor de acum peste 500 de ani. Peru se gaseste într-o zona cu o puternica activitate seismica – Arequipa, gradul 8 în 2001. Peste tot, în magazine, muzee, hoteluri, sunt indicate zonele unde trebuie sa te grabesti sa ajungi când începe sa tremure pamântul. Eu, care eram la Satu Mare în 77, nu am avut nici acum « placerea » sa vad ce e un cutremur demn de acest nume. Toate strazile sunt în panta, iar ca sa ajungem la hotel trebuia sa urcam o scara abrupta cu 60 de trepte. Cosmar ! Ni se taiau si rasuflarea si picioarele. Cusco a fost orasul de unde am plecat sa vedem obiectivele cele mai interesante ale locului : formidabila fortareata Sacsayhuaman si sarbatoarea solstitiului pe 24.06, Valea Sacra a Incasilor, cu cea mai desavârsita arhitectural fortareata inca, Ollantaytambo, si, bine înteles, Machu Picchu. Impreuna cu lacul Titicaca, Nazca si canionul Colca, acestea au fost momentele de vârf ale circuitului.

Sa le luam pe rând. Sacsayhuaman, din care a mai ramas dupa « civilizarea » spaniola doar un sfert, a fost construita de indieni timp de 70 de ani. Este o constructie ciclopica, multe blocuri cântarind cca 100 de tone, culminând cu unul de 160. Dupa scrierile cronicarului Garcilaso de la Vega – mama printesa inca, tatal capitan spaniol – 22000 de indieni au tras de funii ca sa-l poata urca din valea abrupta. Numarul mi se pare exagerat, nu vad unde au încaput atâtia, însa blocul este totusi sus ! Cum Cusco era aprovizionat cu apa dintr-o cisterna a cetatii, alimentata de ploi si izvoare printr-o retea de canale subterane cunoscuta doar de câtiva, la venirea spaniolilor, indienii condusi de Manco Inca au urcat în cetate si au închis robinetul. Unii spun ca indienii ar fi parasit apoi singuri cetatea, altii ca au fost alungati de doar 50 de soldati spanioli. Tot tiganul îsi lauda ciocanul ! Când am ajuns sus cu limba scoasa de-un cot, a trecut pe lânga noi alergând un grup de militari care se pregateau pentru sarbatoarea solstitiului, « Inti Raymi », Inti = soarele fiind adorat de indieni. Am asistat, instalasera tribune mai mult pentru straini, intrarea costa 80 $, salariul mediu fiind 100 €. Localnicii o priveau gratis de pe dealuri si ziduri. A fost frumos, toti erau în costume de epoca, sau cum cred ei ca erau, totul vorbit în quechua, spectacol complet diferit de ce-si poate imagina un cap de european, si nu prea lung.

Valea Sacra îsi datoreaza numele pamântului foarte fertil – pâna la trei recolte pe an – cultivat în terase, surselor termale, padurilor dese, bazinelor rectangulare unde apa sarata iese din pamânt si sarea este recoltata prin evaporare, apei în cantitate abundenta si multiplelor plante medicinale pe care le foloseau. Se întinde de-a lungul râului Urubamba, care mai în aval ia numele de Ucayali, afluent al Amazonului. Manco Inca s-a retras la Ollantaytambo, unde l-a întâmpinat pe Pizarro cu o ploaie de stânci si de sageti, si inundând valea din fata fortaretii. Pâna la urma a trebuit sa se retraga din fata spaniolilor care au primit întariri din Chile si a fost ucis de un spaniol caruia îi acordase gazduire. Când urci în punctul culminant al cetatii – 2750 m – vezi pe versantul opus al vaii cariera de unde au fost extrase blocurile. Daca la Sacsayhuaman blocurile nu sunt bine finisate, impresionând doar marimea lor, la Ollantaytambo te surprinde planeitatea perfecta a unor suprafete de 3x1 m, obtinuta mai întâi prin cioplirea cu alta piatra, dupa care urma slefuirea cu alta piatra plata si cu nisip ud !

Ultimul obiectiv vizitat, nume magic pentru multa lume, a fost Machu Picchu, la o distanta de Cusco de 88 km cu trenul, plus 8 km de serpentine în autocar. Cum trenul se opreste la Aguas Calientes, orasel, speram sa calatorim în conditii folclorice, în compania indienilor cu saci în spinare si cu cocosi de lupta si purcei în brate. Nici vorba de asa ceva, strainii nu pot calatori împreuna cu ei. Pentru 104 $ am urcat într-un vagon al carui interior semana cu cel al unui avion, cu stewardese tinere si frumoase, mâncare si bautura. Si nu era cel mai luxos ! Machu Picchu a fost singurul oras – templu nedescoperit de spanioli, care auzisera totusi de existenta lui. In 1909 Hiram Bingham, student la Yale, ulterior senator, face o excursie în zona. In 1911 revine cu o expeditie a aceleiasi universitati, finantata partial de National Geographic Society, si cu autorul unui ghid indian, strabatând o jungla de nepatruns, ajunge la fata locului. A ramas timp de patru ani sa dirijeze lucrarile de înlaturate a pamântului si vegetatiei care napadise tot. Gurile rele spun ca ar fi gasit comoara incasilor, si ca a parasit Machu Picchu cu o caravana de 40 de magari ! Constructia se pare ca a început prin 1440, pe vremea lui Pachacutec, si a fost parasita la sosirea spaniolilor. Era un centru religios si astronomic cu 1500 de persoane în 200 de apartamente, si care putea primi numerosi pelerini. Era împartit în doua sectoare : agricol si urban. Am avut parte de un timp destul de bun, cu nori care au avut bunavointa sa se destrame din când în când ca sa fotografiez, iar ploaia ne-a prins doar la întoarcere la Aguas Calientes. Dupa ce autocarul ne-a depus la 2400 m, urcam în zig-zag printre terasele pe care se facea agricultura folosind guano adus de pe coasta si ajungem la casa gardianului mormintelor si cea a gardianului teraselor si a sistemului de irigatie si drenaj. De sus, privelistea este pur si implu magnifica, ramâi fara glas, atât de perfect se integreaza în relieful ambiant. Vezi ruinele restaurate a fel si fel de temple, al Soarelui, al Lunii, al Condorului, palate, strazi, fântâni, piete, chiar si un mormânt presupus regal, Camera Ornamentelor, unde poti vedea « Piatra cu 32 de unghiuri », si scari, scari care nu se mai sfârsesc, si pe care trebuie sa le tot urci si sa le cobori împreuna cu grupurile de turisti din toate colturile lumii. In jos vezi Urubamba, care face o bucla larga, înconjurând Machu Picchu, iar în fata, Huayna Picchu, în vârful caruia sunt câteva constructii incase înconjurate de terase si dedicate, probabil, observatiilor astronomice si cultului religios. Ghidul ne-a spus ca a urcat de câteva ori acolo, însa urcusul este abrupt si pe marginea prapastiei. Maretia orasului-templu, scapat ca prin minune de furia devastatoare a spaniolilor, te subjuga. In schimb, când vad o catedrala înaltata pe fundatia unui fost palat sau templu incas distrus, îmi vine în minte Casa Scânteii, la doi pasi de vila Minovici si fântâna Miorita ! La întoarcere, caile ferate peruviene ne-au facut o surpriza. Stewardesa ne-a prezentat produse din alpaga, însa ca la o adevarata parada a modei, cu mers, gesturi si pozitii de manechin. Peruviencele sunt foarte gratioase si mult mai frumoase ca mexicancele, care au fata turtita. Nu i-am cumparat noi nimic, eram la sfârsitul excursiei si cumparasem toate cadourile, însa macar am fotografiat-o, scaparau blitzurile. Am avut mare noroc, puteam sa nu vedem Machu Picchu, personalul cailor ferate intrase în greva, primarul orasului a trebuit sa trateze cu ei, pentru ca orasul era plin de turisti, atrasi de Inti-Raymi. Si asa, durata vizitei a fost mai scurta ca de obicei.

Intoarcerea am facut-o tot prin Miami, cu aceeasi companie, American Airlines. Am traversat Atlanticul cu acelasi Boeing 757 sau 67, în conditii de inconfort datorita scaunelor foarte strâmte; abia puteai manevra furculita si cutitul, iar stewardesele erau prea coapte si urâte.












Document Info


Accesari: 1820
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )