Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Acasa ca teritoriu multiplu (Ioana Tudora)

istorie


Acasa ca teritoriu multiplu (Ioana Tudora)

De unde vine teritoriul ?. din spatiu !



Din acel spatiu brut, īntindere necunoscuta, aflat īn afara oricarei cunoasteri. Cānd vine teritoriul ? Odata cu parcurgerea, utilizarea, cunoasterea spatiului. Cunoastere a spatiului ce are loc prin intermediul pasilor, prin intermediul povestilor, a imaginilor. Teritoriile se nasc acolo unde spatiul geografic, geometric se transforma īn spatiul experientei, al existentei, īn spatiu social sau, asa cum īl numea Merleau-Ponty, īn "spatiu antropologic".

Frontiere si continuturi

Cunoasterea spatiului a avut īntotdeauna doua "laturi". Īn relatia noastra cu spatiul putem vorbi de doua "abordari" ale lui ca obiect de studiu: cea a experimentarii directe, senzoriale, a practicilor "ordinare" si cealalta, "rationala", sau, mai degraba dorit rationalizanta, ce are ca scop un control, o planificare, o desemnare a spatiului ce se configureaza, īn cele mai multe cazuri, ca rezultat al celei dintāi. Definirea precisa a limitelor unui teritoriu, trasarea de frontiere, desenarea de praguri sunt gesturi unice, gesturi initiale sau finale, momente de declaratie, sunt marcari ale īntālnirii cu ceilalti, cei care nu suntem noi, cei ai teritoriului. Reperele cotidiene, inserate īn tesatura teritoriilor suprapuse, fac parte din structura lor proprie, sunt parte a dimensiunii emice a acestora, īn timp ce frontierele se ragasesc de obicei īn zona eticului, īn zona unei deja-exterioritati. Raportul dintre limita si interior este adus la lumina atunci cānd studiem raportul dintre teritoriile administrative si cele traite. Moment īn care conflictul, sau īn cel mai bun caz, incongruenta dintre desemnare / semnalizare si apropriere / utilizare devine evident.

Putem vorbi, īn principiu, de doua tipuri majore de teritorii : teritoriile lor si teritoriile noastre. Cu alte cuvinte, orice individ se poate raporta la un dublu sistem teritorial. Primul sistem de referinta este unul administrativ, stabilit la un nivel politico-ideologic, legat mai mult sau mai putin de spatiul antropologic. Acesta regleaza, sau macar influenteaza, functionarea celui de-al doilea sistem teritorial, cel al practicilor cotidiene. Cele doua sisteme se regasesc de cele mai multe ori intr-o relatie conflictuala ce se manifesta la toate nivelurile si scarile: de la scara de bloc la scara nationala. Relatia conflictuala dintre aceste doua tipuri de teritorii provine din chiar modul lor de definire. Īn cazul primului tip, cel administrativ, definitorii sunt mai ales limitele sale (nationale, de judet, de sector.), frontiere ce devin de cele mai multe ori obstacole ale functionarii celui de-al doilea tip de teritoriu, cel "natural". Cel din urma, fiind construit prin utilizarea de facto a spatiului, se defineste prin continutul sau (activitati, miscari, repere, memorii, semne si simboluri). Continuturile sunt ceea ce teritoriile īncorporeaza, īn strucura lor intima, īn mod constant, cotidian, surd, sunt rezultatul, si īn acelasi timp generatorul, unor reprezentari socio-spatiale ale grupului. Ele se constituite aproape insesizabil si sunt solidificate īn constiinta individuala sau a grupului. Ele formeaza o structura discreta a teritoriului, structura ce este rezultatul unui proces īndelungat, īn timp ce limitele, frontierele sale se fac simtite, devin vizibile, sau sunt constientizate īn momente de criza, īn mod evenimential. Michel de Certeau vorbeste, īn cartea sa intitulata L'invention du quotidien, despre o stranietate a cotidianului ce nu face suprafata, ce nu se decupeaza īn plan vizibil. Teritoriile cotidianului ramān, la rāndul lor 19119v2119t , īn zona imperceptibilului īn termeni de forma vizibila. Ele tin de o zona a senzorialului discret, a celui de al saselea simt, nu se lasa citite de catre ochiul strain. Putem vorbi despre o opozitie īntre cele doua sisteme teritoriale si la nivelul tipului lor de structurare, de configurare, de desenare a lor īn spatiul geografic. Īn timp ce sistemul administrativ este format din teritorii riguros juxtapuse (si aici revenim la frontiera ca element definitoriu), cel de-al doilea sistem este caracterizat de o suprapunere de teritorii rezultate din diferita utilizare si reprezentare a unui aceluiasi spatiu fizic de catre mai multe grupuri. Guy Di Méo, īntr-o serie de studii privind reprezentarile spatiale, considera teritoriul ca pe o superpozitie de metastructuri ce au ca baza structuri spatiale elementare si reprezentarile acestora. Putem deci privi teritorialitatea (sau acest al doilea tip de teritorialitate cotidiana) ca pe o obiectivare a spatiului trait, obiectivare ce īsi gaseste resursele īn producerea de reprezentari si īn raporturile si practicile socio-spatiale. Procesul de teritorilizare si cel de reprezentare merg īntotdeauna māna īn māna, cel din urma avānd ca functiune producerea spatiului social, reprezentarile asigurānd formele elementare ale socializarii (solidaritati si apartenente, stigmatizari si excluziuni.). Spatiul ca loc practicat, asa cum īl numeste Michel de Certeau, este un spatiu concret al cotidianului, dependent atāt de perceptia directa cāt si de sferele imaginarului, de vis, de memorie si de concepte. De aici rezulta eterogeneitatea si selectivitatea atāt a imaginilor, ca fenomene cognitive, cāt si a reprezentarilor (spatiale), ca simbolizari ale realului, si, īn consecinta, si practicile diferentiate ale indivizilor īntr-un spatiu profund subiectiv(at). Aceasta eterogenitate se afla de altfel īn opozitie cu omogenitatea propusa / impusa de sistemul teritorial administrativ atāt la nivelul autoreprezentarii sale cāt si la cel al organizarii si functionarii. Īn acelasi timp teritoriile cotidiene sunt, la rāndul lor, caracterizate de o omogenitate la nivelul reprezentarilor spatiale īn cadrul unui aceluiasi grup, dat fiind ca teritoriul se regaseste ca articulatie īntre individ si grupul (grupurile) de apartenenta. Transformarea a ceea ce se defineste ca espace vécu īntr-un spatiu social are, ca rezultat direct, teritorializarea spatiului, transformarea lui īntr-un bun comun, īmpartasit, caracterizat de un acelasi tip de reperaj. Organizarea teritoriului revine deci ca rezultat al intersectarii unei multitudini de sisteme de valori sociale. Ea presupune, pentru fiecare individ si pentru fiecare grup, o retea teritoriala care este, īn fapt, o īnspatiere a structurilor sociale īn care suntem implicati, teritorialitatea oglindind sistemele relationale sociale. Aceasta scriere cotidiana si furnicareasca a teritoriilor se produce de o maniera aproape inconstienta; este asezarea noastra īn spatiu si īn timp, sau o īnscriere a timpului nostru propriu īn spatiu.

Reperele interioare ale teritoriilor noastre, semnele sale "lucrative", cele dupa care ne orientam si ne miscam īn viata de zi cu zi sunt parte integranta a espace vécu īn timp ce frontierele vin din zona lui espace conēu, spatiu ce se opune, īn conceptia lui Henri Lefebre (La production de l'espace), primului. Aceasta nu pentru ca toate marcile noastre teritoriale ar fi deideologizate, ar fi abslout "profane", ci pentru ca utilizarea lor cotidiana, parcurgerea neutra a spatiilor le desacralizeaza, le dezideologizeaza. Pentru restructurarea simbolica a spatiului produs marcarea "oficiala" a teritoriilor trebuie sa fie periodic reificata. Acesta este rolul evenimentului, al ceremonialului, al comemorarii.

Mobilitate si deteritorializare

Una din marotele discutiilor actuale despre teritoriu, despre spatiu, despre oras este disparitia tuturor acestor dimensiuni geometrice si geografice ale sociabilitatii sub dubla influenta a retelelor de comunicare virtuala si a mobilitatii concrete. Se vorbeste nesfārsit despre moartea orasului, despre comunitatile virtuale, despre cetateanul (termen devenit usor desuet si inadaptat la acest nou context) mondial daca nu, deja, intergalactic.. Īn fapt, la o privire mai atenta nu teritoriile propriu-zis sunt cele care īsi modifica existenta, ci reteaua pe care ele o formeaza, orasele nu mor ci se repun īn forma, iar comunitatile sunt la fel de puternic strānse de teritoriul lor. Ajunge doar sa modificam unghiul sub care privim lucrurile, sa abordam de exemplu un punct de vedere antropologic, pentru a regasi aceleasi structuri socio - spatiale la lucru. Discutam despre disparitia comunitatii ca entitate teritorializata īn momentul īn care se construiesc comunitati mai bine īnzidite decāt cele medievale. Vorbim despre moartea orasului īn momentul īn care īntreaga populatie tinde sa devina "urbana", despre deteritorializare cānd fiecare cartier īsi are caracteristicile mai bine trasate ca niciodata, cānd fiecare activitate tinde sa se "aseze", cānd fiecare punct e bine specializat si conturat.

Desirarea oraselor de-a lungul autostrazilor nu duce la o disparitie a urbanitatii ci la o noua configurare a ei, iar extrema mobilitate nu face ca individul sa fie dezradacinat ci, dimpotriva, sa-si poata īntinde radacinile acolo unde īsi gaseste locul prielnic. Din punct de vedere al dezradacinarii si al pierderii relatiilor societate-teritoriu modernitatea a fost cu mult mai distructiva, cu toata īntesarea ei spatiala. Caci abia iesirea din modernitate aduce cu ea o noua redefinire a spatiului si o noua relatie individ-grup-teritoriu ce īsi gaseste resursele īntr-o noua forma de socializare ce īnceteaza a mai tine īn mod exclusiv de principii economice, de logici ale productivitatii sau ale igienei spatiale.

Nu cred ca putem vorbi despre o reala diseminare a teritoriului personal nici īn sensul unei diluari a lui sau a unei disparitii ci, mai degraba, despre o desirare a retelei noastre teritoriale. Continuam sa fim īn aceasi masura de teritorializa(n)ti iar spatiul geografic nu si-a pierdut forta de ordonare a cotidianului, īn ciuda tuturor retelelor socio-economice si de comunicatii ce se dezvolta īn paralel. Ca o dovada a eternei noastre īnspatieri este concurenta furibunda cu care orasele īsi vānd spatiul, concurenta ce nu este rezultatul unei crize īn fata disparitiei orasului ca spatiu suport ci mai degraba a unei noi relatii cu acesta, a unor noi forme de socializare si a unor noi activitati sau practici sociale ce se cer īnspatiate la rāndul lor. si ca o dovada a acestor cautari de spatii si īnspatieri este lupta pentru, īnca redutabila, "centralitate", oricāt de descentrata ar fi ea īn raport cu formele ei "traditionale". Mobilitatea extrema de care ne bucuram azi nu ne face sa fim mai putin ancorati īntr-un loc al nostru, mai putin "spatiali". Este adevarat īnsa ca raportul nostru cu spatiul se modifica, ca modul nostru de asezare, de teritorializare este diferit, la fel ca si modul de constituire a comunitatilor. Īn fapt am putea vorbi despre o rasturnare a rolurilor. Caci īn cadrul comunitatilor traditionale spatiul era cel determinant, proximitatea spatiala determina relatiile sociale, interesele grupului. Comunitatea se construia pornind de la principiul vecinatatii. Astazi comunitatea este cea care īsi determina un spatiu propriu ei. Grupurile se formeaza īn jurul unui interes, al unei afinitati iar spatiul pe care si-l constituie este unul mai mult sau mai putin continuu si omogen. Noile, si nu chiar, principii de formare a grupurilor (interese economice, afinitati culturale, pozitie sociala, life style.), dublate de mobilitatea individuala crescānda produc noi tipuri de teritorializari. Fenomenul cel mai frecvent este diseminarea spatiala a retelei teritoriale ale fiecaruia dintre noi. Teritoriile noastre cotidiene īnceteaza sa mai fie amplasate īntr-o anumita continuitate spatiala. Ele formeaza o retea de puncte de interes independente, legate de linii, de culoare de miscare. Regasim īn principiu aceleasi spatii ale cotidianului - cartierul, piata, locul de munca, de loisir. Ceea ce le deosebeste de cele traditionale este mai putin modul lor interior de constituire cāt constituirea lor īn retea. Din momentul īn care deplasarea īntre ele a īncetat sa mai fie o problema asistam la o desirare teritoriala. Suprafetele relativ compacte sunt īnlocuite de o retea de noduri si de linii. sau chiar numai de noduri legate īntre ele de unitati de timp si nu de spatiu. Aceasta desirare spatiala este dublata de o separare la nivel social īntre grupurile de apartenenta a fiecaruia dintre noi. Daca īnainte vreme ne aflam īnscrisi īn grupuri ce se suprapuneau īn mare masura (vecinii ne erau īn acelasi timp colegi de munca, prieteni.), astazi ne regasim īnscrisi īntr-o multitudine de grupuri ce īnceteaza a mai avea contact īntre ele.



si atunci, īn acest nou context socio-spatial, care ramāne consistenta cuvāntului, al teritoriului numit acasa?

Acasa

Acasa este centrul teritorialitatii fiecaruia. El ramāne, pentru fiecare dintre noi, un loc ce pastreaza un caracter de unicitate, īn ciuda faptului ca, din ce īn ce mai mult, el migreaza si variaza odata cu geografia personala a fiecaruia. Felul īn care īl percepem este legat de miscarea noastra īn spatiu. Suntem acasa la aterizarea pe aeroport (cānd rasuflam usurati: am ajuns!), sau la coborārea din autobuz cānd ne regasim, eliberati de proximitati acute si nedorite sau la intrarea īn cartier (unde oare este ea ?) pe drum de noapte obosit, la intrarea īn bloc, īn fata cutiei postale din care scoatem o scrisoare de la un prieten drag, la usa apartamentului (īn sfārsit!), īn spatele usii camerei personale ce o īnchidem īn urma-ne (cu o relaxare mut-oftata).. Teritoriul acasa ramāne īnsa dificil de definit atāt ca limite cāt si īn materie de continuturi.

Faptul ca fiecare dintre noi are un acasa este aproape evident, chiar si cei mai dezradacinati si ratacitori oameni au un loc (chit ca uneori, din nefericire, acesta nu este decāt o gaura de canal) pe care īl asuma ca pe un centru geometric al deplasarilor lor īn timp si spatiu, ca pe un punct din spatiu unde ne ancoram, de unde ne putem petrece linistiti nomadismul. Nu īmi mai aduc aminte unde anume, Merleau-Ponty spunea ca a fi, a exista, īnseamna a fi situat. A avea un punct stabil, undeva, īn minte, pe o harta, īn amintire, īn suflet, pare a fi o dimensiune umana (si nu numai) definitorie.

Acasa este, poate, spatiul cel mai īncarcat de imagini, reprezentari, simboluri si semnificatii pe care fiecare dintre noi (si-)il construieste. Este un sistem teritorial īn sine, produs si reprodus, la rāndul lui, īn mod cotidian. Existenta noastra se desfasoara īn cea mai mare parte īn teritorii "produse", "dese(m)nate", administrate, festivizate (uneori pāna la refuz). Suntem īn mod constant inserati īntr-un sistem teritorial predefinit si construim īn mod permanent un sistem teritorial propriu noua. Henri Lefebvre punea problema teritorialitatii fiintei /existentei noastre cotidiene īntre "a domina" si "a apropria". Īn acest context acasa se deseneaza ca un teritoriu al evadarii din teritoriile impuse, ca un sistem alternativ. Daca celelalte teritorii ale existentei noastre cotidiene sunt īn cea mai mare masura determinate de societate, de grup, fara a fi īnsa straine mecanismelor proprii individului de a-si determina īnspatierea, acasa se afla sub semnul aproprierii. Imposibilitatea actuala de a mai fi creatorii directi ai propriilor noastre spatii este īn mod evident legata, determinata de resorturi extrem de diverse: de la cele economice (standardizare, eficienta), la cele politice (control, putere), sau sociale (mobilitate, migrare). A-ti construi un spatiu propriu, a-l crea "de la zero", presupune o investitie pe termen lung, un efort ce poate fi urmarit uneori de-a lungul a cātorva generatii, simbolizarea profunda a unui spatiu neputānd avea loc īn absenta construirii concomitente a unei "micro-istorii". De aici dificultatea de a crea un acasa la fel de profund, de asumat, de reprezentativ īn ultima instanta.

Acasa este, īn fapt, un teritoriu ce asculta de aceleasi legi, care se constiuie īn acelasi punct al intersectarii īntre individ si grup / societate, īntre spatiul trait individual, subiectiv si cel social, este o intricare subtila a spatiului public[1] cu cel privat. Caci īntotdeauna, desi considerata ca fiind spatiul prin excelenta privat, locuinta s-a construit pe marginea unui joc īntre ascuns si vizibil. Acasa este un spatiu de regrupare a familiei, departe de ochii lumii dar, īn acelasi timp, este un spatiu de reprezentare, de afisare. Locuinta este locul cel mai investit de catre fiecare, este spatiul īn care ne afisam diferenta fata de restul comunitatii precum si apartenenta si pozitia īn cadrul ei. Acasa este spatiul de refugiu dar si spatiul de primire, locul unde ne aflam, ne afisam "adevarata fata", oglinda familiei, a membrilor ei. Casa, īn varianta ei traditionala cel putin, este cea care face māndria familiei, dupa ea suntem judecati de catre cei din jur. Un proverb englez spune ca un om trebuie sa manānce mai putin decāt īsi poate permite, trebuie sa se īmbrace atāt de bine cāt īsi poate permite si sa locuiasca mai bine decāt i-ar permite situatia sociala sau economica. Ca urmare a acestui joc īntre caracterul privat al casei si rolul ei īn cadrul public / social, spatiul locuintei traditionale a fost conceput ca un spatiu telescopic. Acasa a fost, si ramāne īn mare parte pāna astazi, o succesiune de spatii gradate īntre afara si īnauntru. De la drum, poarta, batatura, pridvor, camera buna. toate sunt spatii menite sa primeasca, sa fie chipul unei gospodarii īn care viata privata se ascunde īn odaie, īn curtea din spate.. Aceasta negociere īntre public si privat se muta, mai ales odata cu industrializarea, din spatiul rural, traditional, īn spatiul urban. Aici īntreaga structura spatiala a casei traditionale se regrupeaza īn cadrul configuratiei tipice spatiului de cele mai multe ori meschin din apartamentele de blocuri muncitoresti. Stramutati dintr-un spatiu cu ierarhii si reguli clare, noii citadini aduc cu ei modul de valorizare a spatiului locuintei rurale. Regasim, īn consecinta, camera de zi a apartamentului ca noua forma a camerei bune, īn timp ce familia se regrupeaza īn jurul aragazului din bucatarie. si nu datoram, la noi, acest fapt numai lipsei de caldura din blocurile comuniste, dovada a acestui fapt fiind aceasi atitudine a muncitorilor italieni sau britanici stramutati pentru a lucra la oras si care s-au gasit cazati īn aceleasi blocuri muncitoresti doar ca. mai īncalzite. Casa trebuia sa ramāna un spatiu de reprezentare, fapt ce duce la aparitia unei adevarate tipologii de locuire si de socializare tipice "vietii la bloc". Ar fi īnsa fals sa consideram acest fenomen de īntrepatrundere īntre spatiul public si cel al locuintei ca fiind specific spatiului rural, sau claselor "de jos". Jocul dintre spatiul public si spatiul privat īl putem regasi la absolut toate nivelurile societatii. De la curtea regala, spatiu de reprezentare prin excelenta, si īn consecinta public, sau expus publicului, pāna la salon. Caci ce altceva este salonul burghez decāt un spatiu de reprezentare al pozitiei si bunastarii familiei? A primi este un gest prin care ne facem cunoscuti, ne declaram pozitia sociala, gradul de educatie, a primi este un gest de putere.

Odata īnsa cu noua configuratie socio-spatiala a teritoriilor noastre, configuratie īn care are loc o desfacere, o izolare a tuturor locurilor noastre īnainte vreme legate, se produce si izolarea spatiala a lui acasa ca teritoriu de restul teritoriilor personale. Asistam astfel la o modificare profunda a relatiei noastre cu locuirea. Noua mobilitate socio-spatiala aduce cu ea doua tendinte aparent contradictorii. Pe de o parte locuinta īnceteaza a mai fi un criteriu īn alegerea unui loc de munca ci dimpotriva, īn prezent un job bun poate duce la schimbarea locuintei, uneori chiar a orasului de resedinta. Locuinta nu mai este casa familiei de-a lungul a cātorva generatii ci devine un obiect de consum ca oricare altul. Simplul fapt de a schimba locuinta, eventual o data la doi ani daca nu de doua ori pe an, duce la o anumita dezlagare a noastra de idea de loc al meu, al nostru dar, īn acelasi timp, presupune dezvoltarea unei noi capacitati de reproducere a unui spatiu propriu. Nu mai construim un spatiu al nostru, nu ne mai adaptam existenta personala la un spatiu al lor, ci reproducem īn mod repetat un alt / acelasi acasa oriunde ne-am amplasa. Suntem apti sa purtam īntregul acasa īntr-o valiza, fie ca aceasta īnseamna pentru fiecare abandonarea penatiilor sau, dimpotriva, reducerea lui acasa la penatii purtati cu noi oriunde īn lume. Aceasta mobilitate īn spatiu nu este dublata de o pierdere a dimensiunii teritoriale a fiintei umane ci, mai degraba, de dezvoltarea unui alt raport cu teritoriul, de o mobilizare a teritoriului īnsusi īn spatiul fizic. Probabil ca fenomenul care evidentiaza cel mai puternic aceasta tendinta de reconstituire a unui spatiu de apartenenta este emigratia. Ar fi simplist sa consideram aparitia cartierelor maghrebine, negre sau chinezesti īn orasele europene sau americane ca un rezultat exclusiv al respingerii de catre autohtoni a noilor veniti. Īn general fenomenul are la baza o stigmatizare a outsiderilor de catre instalati dublat de o asumare a stigmatului de catre outsideri ca forma de asumare a unei identitati colective si ca resursa a reconstructiei unui tip specific de socializare, fapt demonstrat īntr-o lunga serie de studii de catre sociologi precum Norberg Elias sau membrii scolii de la Chicago. Metropolizarea este dublata deci de o ruralizare a spatiului urban, caci segregarea spatiala (fie ea etnica, economica, functionala.) duce, de fapt, la o refacere a scarii spatiale a comunitatilor traditionale si la o privatizare (ruralizare) a spatiului public, considerat ca fiind "expresia emblematica a citadinitatii", conform lui Yves Grafmeyer. Ne aflam īn mijlocul unui joc dublu de dezmembrare a spatiului urban traditional si de recreere a lui īntr-un nou context printr-o reproducere a unei anumite scari socio-spatiale, scara care este mai degraba una pre- decāt ultra- urbana.




Pe de alta parte destramarea retelei teritoriale a individului duce la diminuarea rolului de reprezentare sociala a locuintei. Urmānd, la o oarecare distanta īn timp, valorizarea familiei ca loc de refugiu īn fata societatii, locuinta se transforma si ea, din ce īn ce mai mult, īntr-un spatiu ermetic. Spatiul specific locuirii "traditionale" este īnlocuit de un spatiu al locuirii caracterizat de un raport brutal afara - īnauntru, īn care spatiul privat se īnchide īn sine, īn care acea farāma de spatiu public, īntotdeauna prezent īn īnsusi miezul vietii noastre private - camera buna sau, mai tārziu, sufrageria, salonul, devine din ce īn ce mai privata, mai intima. Acasa se acutizeaza din ce īn ce mai tare. A primi este din ce īn ce mai mult un gest de intimitate decāt unul de socializare larga, de reprezentare. Camera de zi, salonul sau sufrageria devin dintr-o expresie a pozitiei sociale, a clasei, a unei conceptii de viata sau a posibilitatilor economice, mai degraba o expresie a gustului propriu, a confortului personal (sau mai bine zis a viziunii personale asupra confortului), a intimitatii vietii de familie, a tipicurilor ei cotidiene. Spatiul central al locuintei se transforma dintr-o mis en scčne a unei apartenente la un "haut grupe" (cel mai inalt ce poate fi accesat pornind de la situatia / pozitia "reala", oricāt de jos ar fi de fapt aceasta) īntr-o mis en scčne a unui cotidian intim(ist), un fel de supra-acasa.

Despre aceasta relatie, despre īnspatierea telescopica a lui acasa īn varianta sa autohtona as vrea sa vorbesc īn continuare. Despre felul īn care trecerea dintre bataura satului, prin poarta casei, batatura curtii, pridvor, camera buna īnspre spatiile locuirii - odaia, bucataria sau curtea din spate, este transformata de noua locuire "moderna" dominata de o aproape totala lipsa a alegerii, a lipsei de decizie. Despre transformarea lui acasa ca spatiu de reprezentare īn relatia sa cu spatiul public īntr-o lume īn care spatiul public a fost interzis si care acum este cotropit cu frenezie. si. privatizat.

Acasa la romāni

Plecānd de la idea acestei negocieri spatiale īntre public si privat putem urmari o anumita evolutie a lui acasa, a rolului de reprezentare pe care acest spatiu īl joaca īn raport cu comunitatea, cu societatea. Putem vorbi despre o capacitate (nu stiu daca mai mica sau mai mare, dar īn orice caz evidenta) a romānului de a-si concepe, pāna la cel mai mic detaliu, casa, acasa-l, ca pe un teren propriu, ca pe un spatiu al reprezentarii personale. Plecānd de la arhitectura populara, asta pentru a porni "de la surse", putem defini cu mare usurinta "stilurile locale". Casa traditionala (fie ea neagra cu chenare albe la ferestre īn Moldova, cu cat īnaltat īn Oltenia submunteana, cu acoperis īnalt īn Ardeal.), se bucura, īn cadrul fiecarei regiuni, de o anumita unitate. De aici si putem vorbi despre existenta unor stiluri traditionale. Da, toate casele sunt la fel, dar niciodata doua case īntre ele. Pentru ca de la stālpul pridvorului, la ciocārlanii de pe acoperis si la uluca gardului fiecare "element tip" constitutiv este supus unei laborioase si discrete personalizari. Niciodata ulucile gardului nu sunt aceleasi la doi vecini, gardul da, dar nu si uluca, poarta da, dar nu si stālpii ei.. Asfel īncāt putem vorbi despre sat ca despre imaginea coerenta si unitara a comunitatii, a culturii locale īn care īnsa fiecare individ (familie) īsi exprima īntr-un fel sau altul unicitatea, pozitia sociala, bunastarea.. Functie de loc gasim diferite coduri ale acestor expresii personale, coduri ce ne lasa sa citim de la structura familiei (cāte fete de maritat, de ex.), la prosperitatea familiei, la pozitia ei īn cadrul comunitatii. Ca este vorba de covoare atīrnate pe gard, de oale de pamānt pe uluci, de perne īn pridvor, de ciocārlanii casei sau de cioplitura stālpilor, de culoarea pridvorului sau de alte elemente mai mult sau mai putin variabile ale arhitecturii casei, toate la un loc formau un limbaj coerent pentru comunitatea care le-a produs. Mahalalele urbei regatene sau cartierele oraselor transilvane īsi au, la rāndul lor, reguli precise ale jocului īntre public si privat. Aparenta dezordine a caselor ravasit-adunate īn jurul bisericii este rezultatul unei asezari īn spatiu ce dau dovada urmaririi unor reguli clare si nicidecum rezultatul unei īnstapāniri haotice peste spatiu, este o construire ce urmareste reguli stricte, ce intra īn acelasi joc dintre spatiul public si cel privat. Atāt de hulitul calcan al caselor vagon, ce compun parohiile bucurestene de exemplu, nu este nici pe departe rezultatul dezordinii, al indiferentei fata de celalalt sau fata de spatiul public. Dimpotriva. El are un rol dublu: acela de a face ca toate casele sa priveasca catre sud sau est, si acela mai subtil prin care, facānd totodata ca ele sa nu se priveasca īntre ele, transforma curtea fiecareia īntr-un spatiu intim, expus strazii printre uluci sau dantele de fier, dar ce īsi regaseste linistea la umbra boltii de vita de vie. Prabusiri, demolari si recladiri repetate pe acelasi lot de casa, bucatirea lui īn vederea adapostirii familiei largite au dus īn timp la pierderea coerentei spatiale. Dar nici macar tentativele de modernizare de tip haussmannian nu au reusit sa anuleze aceasta sete de exprimare a unicitatii, aceasta aducere permanenta a privatului peste public. Caci departe de unitatea vizuala a marilor bulevarde pariziene este imaginea cladirilor ce variaza īntre modernism acut, eclectism de multe ori discutabil, romantism "maur"., formānd un bulevard "de pe la noi". Un bun exemplu īn acest sens este Bulevardul Dacia, dimpreuna cu lotizarea din jurul Gradinii Ioanid, unde fiecare casa īsi are īn mod absolut povestile ei, stilul propriu, cāt se poate de diferit de al celorlalte si, cu toate acestea, ritmul, gabaritul, chiar si coerenta refuzului asemanarii duc la perceperea acestui spatiu ca unul dintre cele mai unitare din Bucuresti.

Mutarea la bloc īnsa, mai precis fie spus mutarea īntr-un acelasi bloc perpetuu, uneori venind direct din spatele ulucilor, produce o modificare brutala a acestor raporturi dintre spatiile private cu cel public. Spatiul prefabricat, īn mod evident de neacceptat, devine suportul aceleasi dorinte de diferentiere, de exprimare a unui acasa la mine. Rezultatul este īnsa paradoxal: tocmai aceasta uniformitate a "spatiului suport" duce la o totala pierdere a unei eventuale unitati īn urma multitudinii de personalizari bricolate. Caci, spre deosebire de expresia codificata din spatiul traditional, afirmarea unicitatii capata forme din ce īn ce mai diferite, tehnici din ce īn ce mai variate, pervertiri ale unor limbaje coerente, provenind īnsa din mai toate colturile tarii si regasite īntr-un acelasi colt de cartier muncitoresc. Ca rezultanta a acestor vectori de expresie avem oricare dintre fatadele de bloc ce adapostesc, pe fondul deprimant al unui cenusiu arhitectural mizer, o cacofonie de "discursuri" individuale. Caci unde se mai exprima azi romānul, cānd, īntr-o proportie zdrobitoare se gaseste īnchis īn aceste custi de beton? Am putea spune ca peste tot. Am putea spune ca asistam, si chiar participam fiecare dintre noi la el acasa, la o acasizare a īntregului spatiu urban si nu numai urban. Acasizarea ar fi fenomenul prin care mileul, catelul care da din cap, pestele de sticla. īsi gasec locul pretutideni: īn spatele Daciei, īn fereastra de la birou.. Daca nu mileuri, atunci macar ghivece de muscate, macar o ordine cautata (sau, dimpotriva, o dezordine imperiala) care sa marcheze teritoriul. Macar discreta fotografie de familie asezata īntr-un īntotdeauna nefiresc unghi incert, care sa faca astfel īncāt respectiva imagine sa se adreseze propietarului instalat īn spatele biroului dar fara a putea ramāne ignorata de catre ceilalti (colegi, vizitatori, clienti.). Ce se īntāmpla cu spatiul telescopic despre care vorbeam ca fiind unul specific locuirii? Ce devin toate spatiile de trecere īntre public si privat īn mijlocul acestui aproape razboi īntre spatii si īnspatieri?

Scara de bloc

Scara de bloc, spatiu bizar, nici comunitar, nici public, nici privat, nu reuseste sa-si contureze un caracter precis, un rol coerent īn "viata vecinilor". Balanseaza īntre un spatiu al nimanui, absolut neasumat, abandonat celuilalt, si un spatiu de reprezentare nu al comunitatii, nu al locatarilor ci, mai degraba, al administratorului de bloc. Cel din urma este unul dintre personajele marcante ale istoriei locative a tuturor romānilor (sau aproape a tuturor. sa tot fie 60%). Regasim deci spatiul scarii de bloc ca pe unul cenusiu, cu pereti jupuiti, cu lifturi ce joaca rolul scoartei de copac din padure, al cronicii comunitatii (Gigi 1987, Adina + Costi = love, Georgel.), ramānānd macar īn acest sens o oglinda a vietii comunitatii. Caci nu regasim īn lifturi personajele publice precum Malone sau semnaturi celebre precum allzdam. Īn cealalta varianta, cea a girarii acestui spatiu sub forma de "scara model", gasim asumarea "estetizanta" a lui de catre administratorul bun gospodar, de catre responsabil (aici cuvāntul figureaza īn dubla sa calitate de substanitv si de adjectiv). Aici avem de a face cu un spatiu care, departe de a fi abandonat, este luat īn posesie, pazit, īngrijit, aici gasim (chit ca suntem īn Bucuresti, īn nordul Moldovei, la Slatina sau la Jibou) aceleasi poze din calendare, frumos lipite pe carton sau īnramate, aceleasi ramuri de trandafiri de plastic, mileul din avizier, perdelutele de dantela de la usi, covorasul din sasul de intrare, frumos legat cu lant, precum si grilajele vopsite cu grija si montate īn jurul becurilor de pe paliere. Scara de bloc, īn oricare varianta a ei, desi folosita īn mod asiduu ca un spatiu de observatie al celuilalt, al vecinului, nu īsi gaseste īnsa veleitatile de spatiu comunitar. Ea nu este niciodata un spatiu īmpartit / īmpartasit, exceptie facānd poate numai copiii ce se joaca pe patura īntinsa pe cimentul palierului. Este un spatiu īn care controlul are dimensiunea spionajului nu cea a reglarii / ordonarii unei vieti comunitare bazate pe o serie de valori comune. Scara de bloc ramāne un spatiu īn care ne simtim straini, chiar si acolo unde relatiile de buna vecinatate se constituie. Acestea, atunci cānd exista, īsi gasesc spatiul de afirmare fie īn fata / spatele blocului fie īn bucatariile lui, dar niciodata pe palier, pe scara.



Dupa 1989 aceleasi spatii īsi gasesc o noua dimensiune, cea de "bulevard" vertical, īncetānd sa se mai diferentieze strict de strada ce aduce pāna la usa ei. Scara de bloc īsi datoreaza aceasta noua dimensiune de spatiu public īnglobarii īn structura ei de noi servicii: coaforul de la 2, cabinetul ginecologic de la 7, cel de avocatura de la 4, de lānga firma de imobiliare ce deranjeaza functionarea cabinetului de psihoterapie de la 3.. Ne gasim brusc īntr-un spatiu polivalent, multifunctional si, cu toate acestea, nimic din "expresia lui arhitecturala" nu se schimba. Ramāne īn continuare acelasi spatiu de tranzit rapid, poate ceva mai "democratic" īnsa.

Spatele blocului

Spatele blocului este, la rāndul lui, un alt spatiu-personaj al geografiei lui acasa. si, la rāndul lui, sufera de aceasi pozitie incerta īntre public si privat. El nu este un spatiu de trecere, de filtrare a exteriorului catre interior. El este, din punct de vedere al statutului sau administrativ vorbind si de cele mai multe ori, un spatiu public. Daca spatiul semiprivat al scarii este astazi invadat de catre traiectoriile spatiilor publice oaspete, spatele cel public al blocului īl gasim, dimpotriva, ocupat ferm de o miriada de spatii private, īn majoritatea lor garaje, altele fiind mici magazii de unelte sau gradini ce se īnvecineaza īn mod pasnic cu gramada de gunoi (īntotdeauna al nimanui). Tot aici intervine si buticul non-stop de lānga bloc, sau "buticul blocului", ce se constituie īn noul centru comunitar, unde au loc toate schimburile: comerciale, de pareri (depre boala copilului de exemplu), de impresii asupra ultimei etape, de informatii (politica), de retete.. Buticarul, baiat din cartier īndeobste) joaca, īn cadrul ascestui nou spatiu al tranzactiilor cotidiene, rolul de martor, girant, notar, preot.;

Fatada

Fatada este cāmpul de batalie cel mai vizibil, unde razboiul se duce īntre individ si arhitect, īntre al meu si al tuturor. Fatada, verticala, element al cladirii ce tine mai mult de spatiul public, chit ca are ca "rol constructiv" īnchiderea celor private, este supusa aceluiasi fenomen precum suprafata orizontala a "spatelui". Fatada este, si ea, ocupata sārguincios de catre spatiul privat. Metodele sunt multiple: fie "fizice", tridimensionale si mai ales practice, precum īnchiderea balcoanelor, adaugarea de acoperisuri la ultimul etaj, de scarite spre gradina la primul, de extrem de variate console pentru cratiti si ghivece de flori., fie "simbolice", prin acea alta culoare a cercevelelor, a modului "original" de configurare a gratiilor. toate sunt semne distincte a unei forte luari īn propietate.

Vila

Tot dupa 1989, an marcant īn istoria vernacularitatii la romāni, un nou poligon de exprimare se dechide: Vila!, sau uneori palatul (peri)urban. Īn cea mai mare parte a discursurilor arhitectilor, indignati de proliferarea noilor forme de expresie identitara si artistica, gasim puse la zid noile case ale concetatenilor nostrii tigani. Ma simt nevoita sa recunosc ca pe mine ma "zdruncina estetic" mult mai putin "palatele de tinichea" tiganesti decāt vilele romānesti. Cel putin turnuletele sclipitoare, pagodele cu aer de Disneyland, faianta "cu ape" de pe pereti, toate tind sa creeze un limbaj, poate straniu, nefiresc, kitsch. dar un fel de limbaj, un stil aparte cu (aproape) reguli. Pe cānd vila.. Vila este o alta poveste. Ea este de lemn, cu ciocārlani de tabla lucitoare, ea este tencuita alteori cu cioburi de oglinda īmbinate "armonios" cu cariatide de stuc, ea este īmbracata de bal, īn faianta roz (tot "cu ape").. Vila poate avea console uriase de gresie neagra, coloane albe cu frunze de varza, arcade, stalactite miniaturale īn living. Ea poate fi "sud-americana", "nord-americana", "bavareza".. Dar īntotdeauna ea este romāneasca 100%. Tot ea este cea care, cānd gaseste lotul ocupat de vreo casoaie veche (din pacate protejata de "aia de la monumente") se suprapune vioi peste biata ruina tranformānd-o īntr-un tort roz cu frisca alba, sau unul visiniu cu frisca galbena, sau unul galben cu acoperis baumit rosu..

Īn spatele usilor

Dar ce se īntāmpla cu teritoriile casnice ce se ascund īn spatele usilor, ce sunt deja private? Aici probabil ca nu o sa fac decāt sa repet o parte din observatiile facute de Vintila Mihailescu īntr-un studiu dedicat unui bloc din cartierul Militari. Eterna sufragerie de bloc, cu masa īn centru, vitrina si bufetul pe laterale, uneori bibioteca ce dubleaza "zona de trecere" si televizorul surghiunit īntr-un colt spre fereastra sunt treptat īnlocuite de canapeaua cu fotolii si masuta ce se centreaza, de asta data, īn jurul televizorului devenit,odata cu explozia de canale, personajul central al "vietii īn familie". Traditionalul mileu este īnlocuit de obiecte "de design", combina muzicala capata si ea un rol important, tapetul este din ce īn ce mai des folosit, fototapetul este si mai valorizat īnca.

Personal vad doua resorturi ale acestor schimbari. Unul, ca esenta a fenomenului, dar adus cumva la "second hand" īn spatiul autohton, generānd astfel cel de-al doilea resort, cu un aer mai "formal", cel al doritei de "modernizare". Primul resort se leaga deci, īn mod structural, de acea supra-privatizare a spatiului privat, de acea a doua etapa a recluziunii noastre īn interiorul locuintelor. Este etapa īn care, nu numai ca ne izolam īmpreuna cu familia ce devine adapost īn fata societatii dar, ne izolam īn chiar cadrul familiei. Viata de si īn familie este īnlocuita treptat cu un fel de coabitare bazata mai mult pe tolerarea celor aproape noua, īn care principala grija īnceteaza a mai fi cea de a-i simti pe cei din jur si devine cea de a ne face noi īnsine cāt mai nesimtiti / imperceptibili. Daca masa centrala din sufragerie juca rolul de a aduna īn jurul ei toti membrii familiei, macar o data pe zi, actualul living este mai degraba un spatiu ce permite desfasurarea unor discursuri paralele a membrilor familiei. Comunicarea pare a fi īnlocuita de coprezenta. De altfel, odata cu livingul un alt spatiu devine esential īn cadrul casei - camera individuala (cea de lucru a parintilor, cea a copiilor), esentiala pare a fi posibilitatea de a ne izola īn chiar cadrul locuintei noastre, īn cadrul unei familii devenite un fel de o a doua societate.

Īn spatiul autohton, pe lānga aceasta modificare a moravurilor si stilurilor de viata, prezenta īn mijlocul "razboiului īntre generatii", mai exista si un al doilea resort: cel al "modernizarii". Chiar si acolo unde viata de tip patriarhal īsi pastreaza parte din tabieturi, unde ospaturile cu familia si prietenii ramān un ritual important, masa centrala cu mileu cedeaza totusi locul canapelelor si masutelor, asta pentru a fi "la moda". Schimbarea este aici expresia unei dorinte de a recupera spatii si lumi pāna acum interzise, este afirmarea apartenentei la lumea de acolo, adica din occident. Aceasta modificare a spatiului locintei este, uneori, expresia unei aproape rusini de a a apartine unei anumite traditii, a unei frici de vechi, de "ca īnainte". Oricum, ca se afla ca sursa sau ca rezultat al schimbarilor, ultra-intimitatea, refugiul īn spatii din ce īn ce mai private si mai inaccesibile celorlalti pare a fi tendul epocii. Separarea intre teritoriile noastre pare a fi aproape desavārsita. Chit ca noi continuam sa ramānem īnca atasati de (fiecare dintre) ele si ni le asumam pe toate cu aceasi grija. Ne vrem peste tot la fel de "neamestecati": īn cartier, īn baruri, īn magazine. caci si spatiile cele mai publice fac subiectul acelorasi atente demarcari si teritorializari privatizante.

Efervescenta cu care ne asumam noile īnspatieri, cu care ne declaram pozitia sociala si urbana, cu care ne afirmam unicitatea, diferenta ma fac sa cred ca relatiile noastre cu spatiul si cu comunitatea sunt la fel de strānse ca īntotdeauna. Nu īn sensul unei mai stabile si mai adānci asezari ci īn sensul unor mai declarat(iv)e asumari, marcari, personalizari. De fapt, probabil ca putem vorbi despre o recuperare a spatiului, despre o reconfigurare a unor teritorii pāna acum lipsite de un sens firesc īn absenta unei structurari sociale "normale". Nu. Nu ne deteritorializam, nici macar atunci cānd ne smulgem spatiului. Oricāt de nomazi am fi avem īntotdeauna grija sa ne marcam spatiile, macar cu cāte un ghiveci de leustean pe pervazul unei ferestre canadiene, cu un borcan de varza murata pe un balcon parizian.... ne purtam īnca teritoriile cu noi, īn spatele masinii, īn portofel, īn valiza, īn papila gustativa. si, īn mod sigur le avem īntotdeauna undeva, pulsānd printre neuroni. si nu cred ca este numai cazul unei societati postcomuniste īn reconstructie.. Īn fond, īn aceasta perioada de "criza a modernitatii" si al proiectului sau universalist, spatiul si teritoriul (re)devin elemente si (re)surse ale noii explozii de discursuri, miscari si asezari identitare.



[1] Spatiul public este utilizat, aici si īn continuarea textului, īn sensul de spatiu social, spatiu de schimb, interactiune, control, īn sensul de spatiu de construire identitara, de construire a opiniei si nu īn sensul sau "administrativ" de spatiu īn propiretate si utilizare publica.













Document Info


Accesari: 2349
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )