Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Avertizarea lui Titu Maiorescu sau Securitatea din Iasi si grupul "Junimistii" (30 noiembrie 1987-9 ianuarie 1988)

istorie












ALTE DOCUMENTE

MITROPOLITUL VARLAAM
Primele linii de cale ferata de pe teritoriul Romaniei
Triburile masai
Bizantul. Imperiul Bizantin
Statul geto-dac si relatiile cu lumea romana intre sec. I i.Hr. si sec. I d.Hr.
Biserici sasesti fortificate
DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CU ZA (1859-1866)
MONARHOMAHII SI MONARHOFILII
Iancu de Hunedoara
Avers si revers in istorie. Citeva reflectii cvasi-epistemologice

Avertizarea lui Titu Maiorescu sau
Securitatea din Ias
i si grupul "Junimistii"
(30 noiembrie 1987-9 ianuarie 1988)



Liviu Bejenaru

"Din fericire, vremea în care se taia capul vino­va­tului a trecut; acum suntem în deplina legalitate socialista; iarta-ma ca îti vorbesc de parca ti-as tine un discurs, dar astea sunt adevarurile."

Edgar Reichman, Denuntatorul

Articolul de fata se bazeaza în principal pe amintirile autorului si numai într-o mica masura pe dosarul întocmit de organele de S 18118t1921s ecuritate. Deoarece despre ultimii ani ai regimului comunist din România s-a scris destul de mult si de pertinent, nu mi-am propus o analiza a acelei perioade, ci am încercat sa ofer o imagine sper, destul de convingatoare - despre cum vedeam atunci situatia din tara. Mentionez numai ca înaintea venirii noastre la facultate, în fe­brua­rie 1987, a avut loc manifestatia studentilor din Iasi, iar la doua luni dupa ce am început cursurile, am aflat despre evenimentele de la Brasov. Parerile despre maniera în care au actionat cei doi ofiteri de Securitate prezenti în întâmplarile rememorate mai jos le redau asa cum le-am nutrit atunci; la final voi face câteva scurte comen­tarii despre continutul dosarului care ne-a fost întocmit. De ase­me­nea, pot sa afirm ca, desi au fost reconstituite din memorie, esenta dialogurilor a ramas neschimbata.

Discutiile

Pe data de 12 septembrie 1987, am sosit la Iasi pentru a urma cursurile Facultatii de Istorie-Filozofie. Zilele dinaintea începerii anu­lui universitar au fost petrecute cu mutarea în caminul studentesc din Copou. Mi s-a repartizat camera nr. 17 pe care o împarteam cu alti trei studenti: Cristian Sandache din Galati, coleg de grupa cu mine, Valentin Dogaru, student în anul II Filozofie, si Nicu Gavriluta, despre care initial am crezut ca este în ultimul an (era mai în vârsta decât noi), în realitate fiind "boboc", la aceeasi sectie cu Valentin. Lânga noi erau alti colegi de la Istorie (Mugurel Dragomirescu, Valentin Buda si Vasile Mihalache) de la camera nr. 18 pe care o împarteau cu Ovidiu Dascalescu, student în anul I Filozofie. Alti studenti cu care ne-am împrietenit si care aveau sa joace un rol important în povestirea noastra, erau cei de la camera nr. 13, situata la capatul holului si anume: Ionel Zamfiroiu care era concitadin cu mine, Valica Mihuleac, Gabriel Hacman si Marcel Toma, toti în anul I Filozofie.

Trebuie sa va spun ca fiecare avea ceva aparte cu care iesea în evidenta. De exemplu, Nicu era pasionat de istoria religiilor si de Mircea Eliade, Ovidiu, desi era de la Filozofie, avea foarte multe cu­nostinte de istorie contemporana universala, iar în ceea ce-l priveste pe Cristian, se vedea ca era cu o clasa peste ceilalti în privinta inter­pre­tarii surselor istorice. La polul opus, erau Ionel si Marcel. Nu în sensul ca erau necunoscatori total în materie de filozofie, dar pasiu­nile lor mergeau în alte directii: primul era un împatimit al genului de muzica foarte la moda atunci (un fel de precursoare a manelelor de astazi) si bineînteles, a "slagarelor" care invadasera piata ("Trenul vietii", "Cenusareasa", "Saracie, saracie", "Fata din tramvai"), pe care le asculta la radiocasetofonul pe care-l adusese de la Buzau, iar cel de al doilea era înnebunit dupa cascadorie si artele martiale.

Oricum, între noi s-a stabilit repede o trainica legatura, toti fiind tineri si dornici de a afla si învata cât mai multe lucruri. La camera 18 ne întâlneam adesea, fiind vizitati si de Sorin Sitea si Catalin Andronic care stateau în gazda si discutam diferite probleme de natura filo­zo­fica si istorica. Discutiile se prelungeau pâna târziu, devenind de-a dreptul obositoare (la una din aceste întâlniri, Ovidiu, Vasile si Florin Pintescu , un alt coleg de-al nostru, au dezbatut timp de vreo opt ore rezistenta armata japoneza dupa Hiroshima si Nagasaki, nereu­sind sa se puna de acord pe ce insula s-au retras luptatorii niponi ce refu­zasera sa predea armele). Cristian a dat într-o seara si o denumire acestor întâlniri ale noastre, facând si o interesanta ana­logie istorica:

- Uite, a zis el, când va vad pe toti la un loc, parca ati fi cei de la "Juni­mea". Tu, Ovidiu, semeni din profil cu Titu Maiorescu, Ion Creanga esti tu, Bazil (asa îl apelam pe colegul nostru Vasile), cu verva ta de taran sanatos...

- Iar tu esti Mihai Eminescu, am spus noi. Colegul nostru scria poe­zii. Analogia a prins, astfel ca nu ne mai ziceam decât "juni­misti" ("Hai sa facem o Junime", ne invita Ovidiu sau "Am plecat la Junimea", spunea Cristian când iesea din camera).

Dar cum omul, dupa cum spune Aristotel, este un zoon politikon (desi regimul comunist retinuse din aceasta definitie numai partea cu animalul bun numai de munca, politica fiind apanajul "elitelor" comuniste), inevitabil, au avut loc si discutii referitoare la situatia din tara, sau au fost comentate diferite evenimente internationale. Cel mai mult au fost dezbatute evenimentele din Uniunea Sovietica, adica perestroika si glasnost-ul initiate de Mihail Gorbaciov. Convingerea noastra era - si am un sentiment de mândrie ori de câte ori îmi amintesc - ca reformele initiate de liderul de la Kremlin nu urmaresc decât sa faca ideologia comunista sa para de acum înainte atragatoare si sa mentina astfel intact imperiul pe care-l mostenise. În cele din urma, conchideam noi, Gorbaciov va esua, iar imperiul sau s-ar putea sa aiba aceeasi soarta.

Care putea sa fie destinul României în acest context international era tema de discutii ce rezulta imediat, desi în acest sens nu ne faceam prea multe iluzii. Ovidiu, care avea în vedere situatia din Polo­nia, spunea ca nu e nimic de facut, pentru ca muncitorii erau mul­tu­miti de situatia lor, partidul aducându-i de la sat, unde se îndo­bi­to­ceau, taranii care mai ramasesera se uitau la televiziunea sovietica, iar recolta ramânea în grija prostilor de studenti si militari (aici în­cepea sa ridice tonul si îi arunca lui Vasile, care era de la tara, priviri pline de repros). Parerea mea si a lui Cristian era ca si în România se vor petrece în curând unele evenimente importante: amândoi au­zi­sem, din surse diferite, evident, ca este în tara o persoana deosebit de inteligenta din cadrul partidului, care a lucrat si la Iasi, îl cu­noaste bine pe Gorbaciov si care îi va lua locul în curând, cel mai probabil la viitorul congres al partidului, "celui mai iubit fiu al popo­rului" (nu fac altceva decât sa redau conversatiile care se pur­tau atunci). Slava Domnului, o sa vedeti mai târziu de ce, aceasta dis­cutie am avut-o numai între patru ochi.

Un alt subiect comentat deosebit de aprins îl constituiau frictiunile existente la nivel de guverne dintre România si Ungaria în problema situatiei minoritatii maghiare din Transilvania. Sorin spunea ca sin­gurul om politic care putea sa dea o replica ferma si convingatoare în aceasta problema era Iuliu Maniu, desi Ovidiu mormaia ca sin­gu­rul raspuns trebuia sa fie intrarea armatei române în Budapesta pentru a treia oara. Sorin ramânea însa la Iuliu Maniu: o data a spus ca pe 3 februarie 1988 (anul viitor cum ar veni), se vor împlini trei­zeci si cinci de ani de la moartea liderului taranist (stiam si eu de data mortii si tot de la "Europa Libera", dar aveam impresia ca era pe 5 februarie) si a propus sa ne îmbracam în negru în semn de oma­giu. "Doar noi stim când a murit Maniu", se lauda el. "si cei care l-au trimis în puscarie", ma gândeam eu.

Încetul cu încetul, aceste discutii aveau tendinta de a scapa de sub control, deoarece începeau sa participe si studenti care nu erau colegi cu noi sau nu stateau în acelasi camin. Într-o seara, de exem­plu, si-a facut aparitia un student de la Politehnica (nici pâna astazi n-am aflat cum îl chema), care s-a lansat într-o discutie cu privire la rolul Bisericii în cadrul societatii, asistat fiind de Cristian. Aflând ca respectivul student nu dadea doi bani pe aceasta institutie, afirmând ca este ateu, prietenul meu s-a aprins asa de tare, încât s-a urcat pe un scaun; de la acea înaltime, credea el, era mai usor sa-l stri­veas­ca pe acest "imbecil", cum îl considera, sub povara profundului sau dispret. În cele din urma, l-am scos pe viitorul inginer si care mai era si ateu pe deasupra din camera, deoarece ma temeam sa nu iasa cu bataie. Aceste discutii, i-am spus lui Cristian dupa ce lu­crurile se linistisera si ramasesem singuri, s-ar putea sa ne coste (în­tre timp avusesera loc si evenimentele de la Brasov din 15 noiem­brie). Ai vazut, e si chestia cu Brasovul acum - nu mai stiu cine a adus vestea în camin, oricum, cineva care fusese acasa si ascultase "Europa Libera" sau avea rude în Iasi, prilej de mare veselie deoarece teoria lui Ovidiu se dusese pe apa sâmbetei - am continuat, asa ca cineva ar putea sa anunte despre ce se petrece la noi.

- Pe cine sa anunte? întreba el.

- Pe cei de la facultate probabil, sau... Securitatea. Desi nu cred, am adaugat, ca securistii se pot ocupa cu asemenea fleacuri. La urma-urmei, noi nu facem altceva decât sa discutam si, oricum, sun­tem prea neînsemnati.

- Tocmai, a completat el, ei sunt ocupati cu ce s-a întâmplat aici în februarie.

- Ai dreptate, m-am dat eu batut. Uite, am continuat, când eram mic aveam o imagine romantica despre Securitate. I-ai citit doar pe Haralamb Zinca si Theodor Constantin.

- Da, îsi aminti el, Doamna cu voaleta din Balt Orient Expres. Mare tâmpenie! Dar ca sa afle despre noi ar trebui ca cineva din gru­pul nostru sa-i informeze. si cine crezi ca ar putea fi acela? a punctat prietenul meu.

- Nimeni, cred, am fost si eu de acord. Dar l-ai vazut pe Sorin când a venit în clasa cu hârtia aceea...

- O gluma de-a lui, ma întrerupse Cristian. Omul a format un gu­vern cu cei din grupa, iar pe el s-a pus prim-ministru. Desi, daca stai sa te gândesti, noi n-am terminat nici primul semestru si el viseaza functii în stat. Într-un alt stat desigur, deoarece aici...

- Dascalescu (nu Ovidiu, ci Constantin) si Ceausescu n-or sa fie niciodata de acord, si-am început sa râdem amândoi în hohote. Trebuie ca securistii sa fie tâmpiti ca sa se ocupe cu asemenea pros­tii. si zicând acestea ne-am dus la culcare.

si a venit si seara zilei de 30 noiembrie. Toata lumea se afla prin camere - în seara aceea nu avusese loc nici o Junime - când, pe la 10 s-a oprit lumina în camin. Am iesit pe hol si dupa ce am sperat în van ca întreruperea sa fie de scurta durata, am început sa comentam. Parerea unanima era ca începuse si pentru noi perioada restrictiilor. Cei din anii mai mari faceau aluzii la tulburarile din februarie, când studentii au fost nevoiti sa iasa în strada si sa strige "Vrem apa sa ne spalam si lumina sa-nvatam".

- Asa ar trebui sa facem si noi acum, spuse Ovidiu, care se înfier­bântase. Sa punem mâna pe un topor si sa le dam în cap.

- Da-i în mortii ma-sii cu lumina lor, am urlat eu, încercând ast­fel sa ma fac auzit (deja nu se mai întelegea om cu om). si acasa pateam la fel.

- Uite-asa ar trebui sa le facem, si Marcel ridica piciorul si lovi în usa de la toaleta. Toata lumea vorbea si se facuse o harmalaie de ne­descris. Când si când, mai razbateau la urechile mele unele cu­vin­te pe care reuseam sa le înteleg pe deplin: Dumnezei, unele parti intime ale anatomiei umane, "independenta energetica", "dracul ne-a luat", în timp ce afara altii strigau "dati lumina boilor". Spec­ta­colul a luat sfârsit peste vreo doua ore, când a fost remediata pana de curent, si astfel am putut sa ne uitam unii la altii: toti eram rosii la fata si transpirati în urma efortului depus. Acum ne temeam sa nu vie Militia ca sa ne amendeze pentru "tulburarea linistii publice", dar cum n-a aparut nimeni, ne-am retras în cele din urma în ca­me­rele noastre.

Invitatie la "convorbiri"

Daca cineva mi-ar fi spus însa ca pâna la urma vom fi chemati la Securitate, nu l-as fi crezut. Ziua de 4 decembrie nu parea sa difere cu nimic de celelalte care trecusera pâna atunci, cu deosebirea ca în acea zi nu aveam chef sa plec la cursuri. Cea mai buna parte a nop­tii mi-o petrecusem certându-ma cu Cristian. Acesta, îndragostit de o colega de grupa, începuse plin de înflacarare sa ne-o înfatiseze mie si lui Valentin Dogaru ca pe iubita visurilor sale. Plictisiti, în timp ce el era iesit afara, ne-am hotarât sa i-o zugravim si noi dar în cele mai negre culori, ca pe o Mesalina. Pâna la urma, dupa ce Cris­tian ne-a ascultat si nu mai stia ce sa creada, i-am marturisit mica noastra gluma. Au urmat apoi un potop de reprosuri pe care îndra­gos­titul le-a adresat celor doi glumeti; pe la 3 dimineata, am reusit sa-l facem sa taca. Dimineata, cu chiu, cu vai am reusit sa ne dam jos din pat, si am plecat spre Universitate. Tocmai când seminarul de Istorie Veche Universala era în plina desfasurare - Sorin lipsea, lucru care nu prea îi statea în obicei - iar Cristian, cu toata oboseala ce o simtea, vorbea despre Cartea Mortilor si implicit despre literatura Egiptului Antic, usa se deschise si secretara facultatii intra si dadu citire unei liste: Sandache, Buda, Andronic, Dragomirescu, Miha­la­che si eu eram chemati la Rectorat. De ce, nu stia. Ni s-a comunicat numai ca Sitea fusese convocat înaintea noastra. Pe drumul spre Rectorat glumeam, spunând ca probabil vom fi trimisi în strainatate cu vreo bursa de studii, desi aceasta convocare misterioasa ne cam pusese pe gânduri. Ajunsi la institutia cu pricina, am asteptat pe hol - acolo l-am întâlnit si pe Nicu Gavriluta care fusese si el convocat si care ne-a spus ca si Ovidiu se afla aici, desi nu stia pe unde anume - sa aflam despre ce poate fi vorba. Dupa putin timp, rectorul Elena Puha a iesit din cabinet si ne-a chemat mai aproape. Apoi a dat mâna cu fiecare dintre noi (exceptie a facut Cristian, care i-a sarutat-o galant) si a început sa ne explice de ce am fost chemati. Statul nostru socia­list, începu rectorul, asigura tinerei generatii conditii optime pentru a se manifesta pe plan profesional, precum si libertate în petrecerea tim­pului liber. Din pacate, continua cea aflata în conducerea Univer­sita­tii, unii tineri, printre care ne numaram si noi, nu înteleg asa cum tre­buie aceasta libertate, astfel aparând unele fapte repro­babile ca cele petrecute în seara zilei de 30 noiembrie; si ca de aceea am fost con­vocati aici, pentru a da explicatii unor tovarasi despre purtarea pe care am avut-o în seara cu pricina. Dupa care pleca, lasându-ne si mai nedumeriti ca la venire.

N-a fost nevoie sa asteptam prea mult deoarece un individ, care era responsabil cu audierea explicatiilor noastre dupa cum am gândit noi imediat, cam de aceeasi înaltime cu mine, dar mult mai atletic, coborî alene scarile de deasupra Rectoratului si se posta în fata noastra:

- Mihalache Vasile, nu? se adresa el colegului nostru.



- Da, bâigui acesta.

- Zis si Bazil, nu-i asa? continua el. Vino cu mine. si-l lua pe colegul nostru la etaj. De data asta eram ceva mai lamuriti: tipului i se citea pe fata ca lucra la acea institutie care baga fiori în populatie si anume Securitatea.

Am început sa devenim astfel nelinistiti, cu exceptia lui Valentin, care avea chef de glume: apropiindu-se de mine, ma împunse cu cotul.

- Care-i ultima ta dorinta? vru el sa stie.

- Ia mai taci din gura ca n-o fi chiar asa de grav, am replicat eu.

Dupa vreo doua ore, timp în care ne-am tot întrebat de ce-l tine atât de mult, colegul nostru coborî galben la fata si tremurând.

- Bai, Vasile, ce te-au întrebat? l-am înconjurat noi.

- Nu mai vorbesc niciodata cu voi, a început el sa tipe. Cinci­spre­zece ani de puscarie era sa iau din cauza voastra. Ati auzit? Cinci­sprezece ani. cincisprezece ani... repeta el îndepartându-se.

Curios, întâmplarea avu darul sa ne risipeasca nelinistea si sa ne trezeasca curiozitatea. Toti vroiam sa aflam ce se petrecuse sus de arata Vasile asa de speriat, curiozitate care ne-a fost satisfacuta, în­ce­tul cu încetul, tuturora. Ordinea în care am fost invitati la "inter­viu" a fost, daca nu ma însel, urmatoarea: Catalin, Valentin, Mugurel, Nicu si Cristian.

Dupa circa opt ore de asteptare (am fost convocati la 10 dimi­neata, asa ca ceasul arata acum 6 seara), a venit si rândul meu, însotit fiind, ca toti colegii mei, de acelasi individ care stia cum i se mai spune lui Vasile. Am fost introdus într-o încapere în care se afla o persoana mult mai în vârsta si mai scunda decât cel care ma însotea.

- Nea Costica, l-am adus si pe el, anunta cel care pâna atunci facuse oficiile de gazda.

- Ia loc, draga, ma întâmpina persoana pe care o vazusem când am intrat în camera. Eu sunt maiorul Constantin Matei. Apoi mi-l prezenta si pe "maestrul de ceremonii", un locotenent-major al carui nume nu l-am retinut. Uite de ce te-am chemat, draga, continua ma­io­rul numai lapte si miere, comportându-se de o maniera care-mi aducea aminte de prima întâlnire dintre Fagin si Oliver Twist, per­so­najele scriitorului englez Charles Dickens. Noi suntem de la Militie si am primit niste reclamatii în legatura cu ce s-a întâmplat la voi în camin pe 30 noiembrie. Asa ca am dori ca sa ne povestesti ce s-a întâmplat acolo la voi, draga. Ce-ati spus fiecare, ce.

"Deci nu sunt de la Securitate, m-am gândit eu, sunt de la Militie. Vor sa afle cine a facut galagie. Dar de ce tot misterul acesta cu invitarea la Rectorat? si mai ales, de când se dau cincisprezece ani de puscarie pentru tulburarea linistii publice?"

Toate aceste gânduri mi-au trecut prin minte în timp ce maiorul continua sa susure în fata mea. Deodata, amabilitatea i-a disparut fara urma din glas, fiind înlocuita de tonul autoritar al celui obisnuit sa comande.

- Ce-am spus eu pâna acum? Repeta!

Habar n-aveam, deoarece în gradul de oboseala în care ma ga­seam din cauza noptii pierdute si a timpului lung pe care l-am pe­tre­cut asteptând ca sa fiu chemat, nu reusisem sa ma concentrez la ce-mi spunea. Maiorul se facu atunci rosu la fata si vru sa ma lo­veasca. Într-un fel, l-am înteles: nimeni n-are chef sa vorbeasca la pereti si tinând cont de faptul ca "lucrase" pâna atunci fara pauza, era si el obosit, iar asta i se citea pe fata. Nu i-ar fi stricat însa ca sa fie putin mai calm; în fond, nu cerusem ca sa fiu primit în audienta.

Tocmai ma întrebam daca lovitura va reusi sau nu sa ma arunce de pe scaunul pe care ma asezasem, când acesta reusi sa se stapâ­neasca. Hotarâse pesemne ca sa-mi mai dea o sansa:

- Deci tu crezi ca noi ne jucam, nu? Ei bine, nu suntem de la Mili­tie, suntem de la Securitate. si acum, spune-mi, ce-a zis Dasca­lescu pe 30 noiembrie, când s-a luat lumina.

Linistit ca la capitolul intuitie stau destul de bine, în sensul ca apartenenta celor doi la Securitate îmi fusese confirmata, i-am ras­puns încercând sa fiu cât mai convingator:

- Nu stiu, întrucât eu am iesit din camera destul de târziu.

- Ai ramas si te-ai uitat pe pereti?

- Nu, mi-am cautat tigarile.

- Aha! Ia citeste-i, tovarase locotenent, ce spune Codul Penal despre infractiunea de tainuire.

Luându-si un aer inchizitorial, locotenentul se întinse, lua de pe masa cartea si începu sa o rasfoiasca pâna gasi articolul respectiv, pe care-l citi cu o voce care vroia sa para cât mai înfricosatoare.

- Ei, te-ai hotarât ca sa vorbesti? ma întreba el dupa aceea.

M-am gândit atunci sa-mi schimb putin atitudinea, adaptând-o la noile realitati din teren:

- Da, mi-am amintit, am spus, mimând cooperarea. A zis ca spera din tot sufletul ca n-o sa dureze asa de mult pana de curent.

- Parca adineauri ziceai ca n-ai auzit nimic, zâmbi ironic maiorul. Ia mai gândeste-te! Poate n-ai înteles ce spune Codul Penal. si tot asa, pâna când am simtit ca ma trec toate apele.

În legatura cu purtarea mea din timpul convocarii la Securitate, este necesara o explicatie. N-am sa afirm ca ma hotarâsem sa-i mint deoarece nu ma speriam deloc de ei. Adevarul este ca-mi era frica. Dar, deoarece nu-i vazusem iesind pe Ovidiu si pe Sorin, mi-am în­chipuit ca sunt deja arestati, asa ca nu aveam chef sa joc rolul celui care ajuta "organele" sa faca rost de probe împotriva acestora. M-am hotarât sa trag de timp, mai ales ca eram familiarizat oarecum cu genul acesta de anchete. În armata, împreuna cu doi colegi am fost desem­nati din partea companiei de infanterie la care am fost repartizati sa fim gestionarii veselei batalionului. Cum mostenisem o lipsa de 20 de farfurii, ne-am hotarât ca sa remediem paguba, ser­vin­du-ne din vesela batalionului de artilerie care era lânga noi. Din pacate, nu stiu cine a facut exces de zel astfel ca ne-am trezit cu un plus în gestiune de 50 de farfurii. Imediat s-a declansat o ancheta, iar un maior de la intendenta ne-a luat la întrebari acuzându-ne de "furt în dauna avutului obstesc" si amenintându-ne cu batalionul disciplinar. Ancheta a fost în cele din urma abandonata, nereusind sa se dovedeasca furtul - nu existau martori, iar transferul veselei se fa­cu­se ziua în amiaza mare si nu prin efractie - asa ca fiecare infanterist din companie si-a golit buzunarele pentru a repara gaura din ges­tiu­nea artileriei. Ulterior, fiind iar de serviciu la vesela si neputând supraveghea cum era adusa aceasta de la debarasat - un plutonier mi-a spus sa pun mâna sa muncesc si sa nu ma învârt de colo-colo - o parte din farfurii au ajuns în hârdaiele cu resturi si de acolo în troaca porcilor de la ferma unitatii militare, prilej pentru acelasi maior de a-mi arunca în fata acuzatia de "sabotaj" (deh, apucaturi din perioada stalinista). Asa ca pus iar în fata unuia care avea acelasi grad, am considerat ca pâna la urma si acesta ne va lasa în pace. Dupa putin timp, am vazut ca ma însel, coincidenta fiind valabila nu­mai în cazul gradelor. Cel pe care-l aveam acum în fata era de la Securitate, iar întrebarile nu mai urmareau sa elucideze disparitia unor biete farfurii, ci tinteau mortis sa ne implice în acte cu caracter politic (incitare la acte de dezordine în cazul lui Ovidiu si tainuire în cazul meu). Sau, cum mi-a spus imediat maiorul dupa ce am con­ti­nuat sa-i îndrug verzi si uscate, "joci tu titirobil cu mine, dar ai sa vezi ce te asteapta".

În acel moment, locotenentul se simti dator sa intervina, socotind ca o sa ma puna în încurcatura si o sa ma arunce astfel gramada sub biroul superiorului sau. La figurat, fireste.

- Ce stii despre Brasov? ma întrerupse el în mijlocul unei fraze în care bateam câmpii.

Ma temeam de aceasta întrebare. Tot timpul cât am stat pe hol, m-am gândit ca daca chemarea noastra era la Securitate, primul lu­cru pe care vor dori sa-l afle era ce stim noi despre manifestatia din 15 noiembrie. N-aveam nici o sansa sa ma arat cazut din luna, si nu puteam sa le spun ca ascultasem "Europa Libera", sau aflasem de la colegii mei. Cât despre ideea ca auzisem o discutie pe strada în lega­tura cu acest subiect, nici nu putea fi vorba. Oamenii vorbeau despre asemenea lucruri în soapta si acasa, nu pe strada ca sa poata fi auziti de altii. Tocmai ma întrebam ce dracu' urma sa le spun în legatura cu brasovenii, când mi-am adus aminte de o replica a unchiului meu când îl vizitasem la Buzau dupa ce avusese loc manifestatia ("si vezi sa nu te-apuci sa vorbesti despre nenorocitii aia din Brasov"). Por­nind de la aceasta parere a rudei mele si beneficiind si de o pre­gatire politico-ideologica adecvata - în liceu am câstigat un con­curs care avea ca tema "Activitatea revolutionara a tovarasului Nicolae Ceausescu", iar în armata eram responsabil cu informarea politica pe companie - mi-am pregatit explicatia pe care iata, aveam ocazia sa o si expun:

- Unchiul meu mi-a spus ca au fost niste tulburari provocate de unele gre­seli ale factorilor locali din conducerea de partid.

- Adica, ce vrei sa spui? întreba maiorul, surprins de turnura ideologica pe care o imprimasem discutiei.

- Pai da, mi-am dezvoltat eu în continuare teoria. Indicatiile tovarasului Nicolae Ceausescu, desi sunt foarte bine concepute, nu sunt respectate în teritoriu. De pilda, avem un program de alimen­tatie rationala, de asigurare a independentei energetice...

- Bine, bine, mi-o reteza maiorul, care probabil fusese silit sa asculte asemenea prostii si cu alte ocazii. si ce este unchiul acesta al tau, profesor?

Lamurit de pretuirea de care se bucurau cadrele didactice în ochii ofiterilor de Securitate - "Ia sa-l chemam noi si pe ala" probabil c-au gândit cei doi - am raspuns suav:

- Nu, este locotenent-colonel în Militia Municipiului Buzau.

Niciodata unchiul meu nu a aflat despre aceasta discutie în care numele i-a fost pomenit. Nici eu nu i-am spus, dar nici altii nu l-au deranjat.

- Dar tu de ce-ai înjurat pe hol când s-a luat lumina? nu se dadu batut "interlocutorul" meu. Renuntase la chestia cu Brasovul.

- N-am înjurat, i-am raspuns pe negândite. De fapt, nici nu-mi mai aduceam aminte de toate amanuntele din acea seara.

- Ba ai înjurat. Noi stim tot ce-ati facut voi. Dar în fine, mai ai ceva sa ne spui? Daca nu, poti pleca, hotarî maiorul si se uita la co­le­gul sau. Apoi au început sa zâmbeasca unul la altul, au continuat prin a chicoti, si au sfârsit râzând de-a binelea. Pe când ma pre­ga­team de plecare, am mai schimbat câteva lovituri de floreta, dar în mod amical ("Cu ce echipa de fotbal tii"? ma întreba el. "Cu Steaua". "Unde erai când Steaua a câstigat Supercupa Europei"? "La Bacau, în armata"). Apoi, am spus buna seara si am iesit din încapere, ur­ma­rit în continuare de zâmbetele celor doi. Ultimul student care a fost convocat în seara aceea si care a intrat imediat dupa mine a fost Mugurel Stratu, student în anul II Filozofie.

În camin când am ajuns, am gasit o mare agitatie. Normal, nu în fiecare zi erai chemat la Securitate. Am început si eu sa-mi poves­tesc întâmplarile prin care trecusem. (Pe Sorin si Ovidiu i-am gasit în camera, semn ca scapasera.) Tot când am ajuns, m-am împacat si cu Cristian:

- Daca ne aresteaza, as vrea sa ma puna cu tine în celula, si-a exprimat el dorinta.

- Aoleu, am zis eu si-am început amândoi sa râdem.

La vreo ora dupa sosirea mea, a venit si maiorul în vizita ("Ce, baieti, v-ati speriat? Nu trebuie sa va speriati, ca nu e nimic grav"). Faptul ca a venit ca sa ne vada m-a impresionat în mod placut: în armata, am întâlnit un student care a vrut sa se sinucida dupa ce comandantul de pluton l-a amenintat cu batalionul disciplinar. Iata ca maiorul era constient de urmarile pe care puteau sa le capete în constiinta unor tineri tot spectacolul pe care, sa nu uitam, tot el îl montase. Dar ca orice minune care tine trei zile, tot asa si parerea buna pe care mi-o facusem despre el a avut aceeasi soarta. Maiorul îsi vedea imperturbabil de treaba: la 7 decembrie, i-a chemat la "con­vorbiri" si pe Valica Mihuleac, Marcel Toma, Ionel Zamfiroiu si Gabriel Hacman. Apoi, într-o alta zi, l-a luat pe Sorin de la cursurile de Istorie Veche a României si au plecat la gazda unde statea cole­gul nostru, cu aceasta ocazie confiscând si lista cu "guvernul". Eu si Cristian am avut noroc deoarece Catalin Andronic a reusit sa ne sopteasca informatia (colegul nostru era cam taciturn din fire, dar când vorbea o facea cu temei), astfel ca ne-am întors valvârtej în camin si am expediat cartea lui Sterie Diamandi Isus Cristos. Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului pe care prietenul meu o adusese de aca­sa, înapoi la Galati; nu de altceva, dar omul care venise la Sorin era unul cât se poate de concret si putea trece si pe la noi. Maiorul a ratat ceva important în ziua aceea: daca ne-ar fi prins cu cartea, ar fi putut sa ne ia la întrebari în legatura cu "propaganda religioasa" pe care o desfasuram. În locul nostru îl avea oricum pe bietul Vasile; colegul nostru a fost chemat sa-si dezvolte si la Rectorat conceptiile "cu caracter mistico-religios" despre numarul Fiarei 666 si Apo­ca-lipsa. Înarmat si cu lista, maiorul s-a gândit apoi ca ar fi cazul sa stea de vorba si cu Laura Panaite, o colega de-a noastra care a avut ghinionul sa se pomeneasca cu un post de "ministru al Culturii" în "guvernul" lui Sorin. si probabil, ca recitalul lui "nea Costica" ar mai fi continuat daca nu se apropiau sarbatorile de iarna, astfel ca ambele parti si-au luat o binemeritata vacanta.

A doua "întâlnire"

Acalmia n-a durat însa mult. Imediat dupa ce am sosit din va­canta, pe 9 ianuarie, maiorul a redeschis seria "convorbirilor" de la Rectorat. De data aceasta, într-o participare ceva mai restrânsa: Sitea, Sandache si autorul acestor rânduri. Probabil ca de ceilalti co­legi se lamurise între timp, sau prioritatile erau altele; când am ajuns noi în holul Rectoratului, asteptau deja vreo cincisprezece studenti de la Fizica; dupa ce m-a salutat, sau cam asa ceva ("N-ai fost fair-play cu noi, asa ca te-am chemat iar"), locotenentul i-a luat pentru "experimente", în alta aripa a cladirii.




Dupa cinci ore de asteptare, a venit si rândul meu sa dau nas în nas cu maiorul. De asta data, atmosfera era diferita total fata de pre­cedenta întâlnire. Astfel, încaperea nu mai era luminata decât de o lampa care mi-a fost pusa în fata. Tonul sau era sec si neutru: ma­iorul renunta sa se mai prefaca fata de cineva care minte deliberat. si faptele pentru care urma sa fiu atentionat erau altele, de la "tai­nui­rea unei infractiuni", ajunsesem la "propaganda împotriva orân­duirii socialiste".

- Ţi se cere sa recunosti ca ai audiat împreuna cu colegii "Euro­pa Libera" si pe urma ati comentat stirile.

- Dar n-am ascultat. am început eu. Nu puteam sa recunosc fapte pe care nu le comisesem. Ca ascultam când ma duceam acasa, asta era alta poveste, de acest amanunt ma agatam eu.

- Iar joci titirobil cu mine, ofta el. ("Hotarât lucru m-am gândit, asta-i ideea lui fixa. Trebuie sa-l întreb cum se joaca dracovenia asta"). Dupa care am încercat ca sa-l lamuresc.

- Tovarase maior, în camera noastra nu avem decât un amarât de tranzistor care de-abia prinde programul unu.

- Dar n-a spus nimeni ca ati ascultat la voi în camera, si tonul sau era cel pe care îl folosim când avem de-a face cu un interlocutor greu de cap.

- Dar, atunci, unde-am ascultat? l-am întrebat curios, desi mi-era frica sa nu fiu luat drept insolent.

- La camera 13, îmi explica el. Acolo aveti un radio­casetofon, nu? De altfel, avem si declaratii, si-mi flutura pe sub nas un dosar.

Atunci am simtit ca nu mai era nimic de facut. Lucrase "efi­cient", reusind sa rezolve si problema tehnica a receptionarii "Euro­pei Libere" - iata ca se facuse saltul de la studioul de înregistrare a cântecelor formatiei "Azur", la postul de radio de la München si obti­nuse si declaratii. Pe baza titirobilului si a lecturarii Codului Penal, dar ce mai conta. Partida era jucata deoarece, daca îi spunem cum a obtinut declaratiile, ma trezeam cu acuzatia de ofensa adusa împotriva unei autoritati a statului. Am continuat sa ma lupt, dar, la fel ca într-o sala de scrima, maiorul încerca sa ma împinga spre perete prin întrebarile care se succedau neîntrerupt; eu încercam în continuare sa parez, dar pierdeam din ce în ce mai mult teren.

- Ce poti sa-mi spui de Junimea? ma întreba el.

- Junimea este o gluma de-a noastra.

- Noi hotarâm daca este gluma sau nu, am fost eu atentionat. Noi stim ca este un grup organizat. Dar, de fapt, care este parerea ta sincera despre situatia din tara?

Întrebarea a constituit lovitura de gratie pe care maiorul mi-a aplicat-o. La toate ma gândisem (si la greva din Valea Jiului când i-am spus ca nu stiam decât de cea din 1929, si la Iuliu Maniu, pe care am afirmat ca-l apreciam pentru rolul pe care acesta îl jucase în înfaptuirea Marii Uniri), numai la aceasta întrebare formulata atât de direct, nu. Nu se punea problema sa-i spun ca suntem în prapastie, iar la calea de mijloc ("Desi am obtinut succese remarcabile, criza de energie si de materii prime de pe plan mondial a facut ca etc.") nu am avut timp sa ma gândesc. În lipsa de altceva, am sarit în extrema bine cunoscuta.

- Cred ca traim o epoca de mari prefaceri în toate domeniile de activitate. Nu întâmplator, am continuat, începând sa dau din mâini ca personajul la care urma sa ma refer, ea poarta numele tovarasului Nicolae Ceausescu.

- si colegii tai ce spun? ma întreba maiorul ridicând ochii în ta­van sperând ca un fulger sa-l loveasca pe cel care îi îndruga ase­me­nea nerozii.

- si ei sunt de aceeasi parere, am rostit eu la capatul puterilor.

- Cred ca-mi pierd timpul cu tine. (Curios, dar si eu aveam aceeasi impresie despre el. Dar nu-i nimic, daca nu vrei sa recu­nosti, continua el, o s-o aducem si pe maica-ta aici, ca sa vada si ea pe ce cheltuie banii. Dar o sa-ti mai dau o sansa: te duci în camera cealalta, te mai gândesti si dupa aceea vii si-mi spui ce-ai hotarât. Toti au recunoscut, numai tu nu vrei. Tu esti cel mai încapatânat.

Aflat în "camera de reflectie", cum o numise Ovidiu, si pe care o "împarteam" cu o studenta de la Fizica pe care maiorul o chemase ca sa ofere amanunte despre relatia ei cu un student arab, am început sa analizez situatia în care ma aflam. Evident, mi-am spus, noi de maiorul Matei nu mai scapam în vecii-vecilor daca nu îi înde­pli­neam cerinta. Dar poate ca mai este o sansa, mi-am spus si am implorat Providenta ca sa ma ajute, dar aceasta dadu neputincioasa din umeri. Când maiorul ma readuse în biroul sau, renuntasem "sa mai fiu încapatânat".

Plin de amabilitate - iarasi îmi amintea de Fagin - acesta aprinse toate luminile din încapere (deja mi se citea pe fata ca ma hotarâsem ca sa vorbesc) si ma întreba:

- Ce-ai sa-mi spui?

I-am relatat ce a spus Ovidiu când s-a întrerupt lumina si ca am discutat împreuna cu colegii despre manifestatia de la Brasov si evenimentele din Iasi.

- Dai si o declaratie? si în glasul sau am simtit o oarecare usurare.

În declaratia pe care am redactat-o de fapt amândoi (expresia lui Ovidiu "sa punem mâna pe un topor si sa le dam în cap" a fost înlocuita cu una mai neutra si anume "sa-i dam dracului pe toti") am istorisit despre discutiile din camera ("Prima data ai încercat sa ne induci în eroare cu Brasovul" mi-a spus maiorul), despre "Junimea" si "Junimistii" (cei din Caminul Copou, evident), despre dezordinea care s-a iscat când s-a întrerupt curentul electric si ca personal, atunci am avut o iesire necontrolata si am înjurat ("Ai înjurat, îmi rea­minti el. Cum ai putut ca sa vorbesti în halul ala?"). În finalul declaratiei afirmam ca luasem la cunostinta ca am fost avertizat de organele de Securitate si mi-au fost prezentate prevederile legale în legatura cu incriminarea unor fapte de natura sa afecteze securitatea statului si climatul socio-politic (art. 166 al. 2 si art. 122 lit. d Cod Penal) si ca, în cazul în care voi lua la cunostinta de intentii si actiuni care vizeaza ordinea si linistea publica precum si securitatea statului le voi aduce la cunostinta organelor în drept.

- Esti grabit? Hai sa stam putin de vorba, ma invita el dupa ce am terminat de scris.

"Pâna acum ce-am facut? A, dar astea n-au fost discutii" m-am gândit eu.

- Sa stii ca n-am avut nimic personal nici cu tine nici cu colegii tai, începu el. Sa nu crezi ca ofiterul de Securitate este o bruta. Uite, eu de pilda scriu poezii, si-mi arata un numar din revista Pentru Patrie. Dar în cazul vostru, nu puteam sa fac altceva: voi sunteti nis­te oameni periculosi pentru orânduirea socialista. Tu împreuna cu ceilalti doi. Sitea este cu ideile, Sandache le ordoneaza si le da o forma atra­ga­toa­re, iar tu ai putea ca sa le pui în aplicare, continua el si pentru prima data am avut certitudinea ca daca despre faptele pe care ni le im­pu­tase nu credea ca pot fi adevarate, cel putin le con­sidera credibile.

- Tovarase maior, credeti ca trei oameni pot constitui un pericol? am întrebat eu, nu pentru a-i risipi banuielile, ci mai degraba pentru ca acesta sa-si dezvolte ideea pe care o enuntase mai înainte. Suna placut la ureche "trei oameni periculosi pentru orânduirea socia­lista", desi mi-am amintit instantaneu si m-a luat cu frig, de un film în care juca actorul meu preferat Alain Delon si care se numea Trei barbati de doborât.

- Sa nu spui asta. Trei studente de la Fizica mi-au dat mie multe batai de cap anul trecut, si glasul începu sa-i tremure putin. Poti sa pleci si mai ales sa nu uiti ca nu trebuie sa spui la nimeni despre ce s-a petrecut aici.

Pe drumul spre iesirea din cladire ma gândeam ca daca noi reu­sisem sa dam batai de cap Securitatii, înseamna ca o actiune bine organizata ar darâma regimul ca pe un castel de carti de joc. Bine ca Cristi nu le-a spus de Iliescu, sau cum l-o fi chemând. Altfel, ne în­torceam iarasi la tainuirea unei actiuni de natura sa puna în pericol securitatea statului. Deodata însa, mi-am dus mâna la frunte si am dat sa ma întorc: uitasem sa-l întreb pe maiorul Matei cum se joaca titirobil. De fapt, n-am aflat nici pâna în ziua de astazi.

O privire în "culise"

Cincisprezece ani mai târziu, mi-am putut studia dosarul în­toc­mit de fosta Securitate. Acesta se deschide cu un raport întocmit la 4 decembrie 1987, de locotenentul-major Vieriu Valentin (probabil una si aceeasi persoana cu cel care îl seconda pe maiorul Matei) si aprobat de seful Serviciului I, capitanul Gavril Florin în care se afirma ca: "La întâlnirea efectuata în ziua de 3.12.1987, sursa «Ion» a informat ca, pe fondul emisiunilor postului de radio «Europa Libera», studentul Dascalescu Ovidiu din anul I al Facultatii de Isto­rie-Filozofie face comentarii necorespunzatoare la adresa politicii partidului si statului român, iar în ziua de 30 noiembrie 1987, pro­fitând de aparitia unei defectiuni la instalatia de iluminat a zonei, a încercat sa incite studentii cazati în caminul C1 din complexul stu­dentesc Târgusor Copou pentru a organiza un act de dezordine ase­manator acelui din luna februarie a.c."[1]. Se mai afirma ca "stu­den­tii Sitea Sorin si Sandache Cristian, pe fondul acelor emisiuni ale pos­tului de radio «Europa Libera» au actionat în rândul colegilor pentru schimbarea adevarului istoric, încercând sa înfiinteze un grup numit «Junimistii» care sa-i sustina în activitatea lor". În consecinta, se pro­punea ca "avertizarea studentilor sub acoperirea organelor de Militie sa fie efectuata de seful Serviciului I, capitanul Gavril Florin, ofiter de cercetari penale maior Matei Constantin si de locote­nent-major Vieriu Valentin, ofiter operativ în cadrul Serviciului I"[2]. În continuare se arata ca "urmarind prin sursa «Ion» reactia per­soanelor cercetate informativ, s-a desprins concluzia ca în rândul acestor studenti exista tendinta de a reabilita unele personalitati ce s-au aflat la conducerea fostelor partide burgheze istorice, în primul rând pe Iuliu Maniu. Totodata tinerii au abordat în discutiile lor unele aspecte referitoare la pozitia României în sistemul inter­na­tional în cazul în care ar fi fost condusa de un guvern alcatuit din astfel de personalitati, în discutii aparând elemente noi, respectiv ocupantii camerei 13, Toma Marcel, Mihuleac Valica, Hacman Gabriel si Zamfiroiu Ionel"[3] care "au comentat o serie de aspecte referitoare la evenimentele din Brasov, Valea Jiului si Motru pre­cum si actul de dezordine de la Iasi, din 17.02.1987. Discutiile au fost extinse asupra actiunilor sindicatului «Solidaritatea» din R.P. Polonia, a problemei emigrantilor români si asupra pozitiei ocupate de tara noastra în sistemul economiei mondiale"[4]. Se consemna ca "s-a sta­bilit ca nu este un grup constituit, «Junimisti» considerându-se doar stu­dentii Sitea Sorin, Dascalescu Ovidiu, Mihalache Vasile, Sandache Sorin (de fapt Cristian - n.n.) Buda Valentin, Dogaru Valentin, iar studentul Toma Marcel încearca sa penetreze grupul fara a reusi", dar ca, "desi nu este vorba de un grup organizat, ar putea exista po­si­bilitatea ca, pe fondul unei comunitati (mai bine zis a unei comu­niuni - n.n.) de idei, acesta sa prinda un contur definit, iar sub influenta posturilor de radio straine si a unor factori incitanti interni sa capete forme de manifestare necorespunzatoare". Pentru rezol­va­rea cazului, locotenentul-major Vieriu Valentin avansa urmatoarele propuneri: "Informarea organelor locale PCR si a conducerii universitatii pentru destramarea anturajului si influentarea pozitiva a membrilor acestuia"; "control periodic, prin mijloace speciale T.O. (microfoane - n.n.) a discutiilor din camera"; "controlul reactiei în rândul tuturor studentilor si al cadrelor didactice din universitate"; "controlul reactiei în rândul studentilor politehnisti"; totodata, pen­tru acoperirea sursei se propunea ca aceasta "sa fie chemata alaturi de ceilalti colegi în vederea atentionarii". La rândul sau, în cuprinsul aceluiasi raport, maiorul Matei Constantin afirma ca "întrucât ex­tin­derea cercetarii informative a stabilit unele fapte si intentii ne­co­res­pun­zatoare, propun realizarea masurilor de avertizare si atentio­nare a celor în cauza, concomitent cu luarea masurii de informare a facto­rilor educationali precum si încadrarea informativa pentru a urmari reactia studentilor"[5].

Pe baza acestui raport, seful Securitatii judetene, colonelul Constantin Ciurlau si capitanul Florin Gavril au trimis o nota adre­sa­ta colo­nelului Gheorghe Ratiu în care sefului Directiei I i se ra­porta ca "sub influenta stirilor posturilor de radio straine audiate per­­manent în camerele lor de camin, Dascalescu Ovidiu si Toma Marcel au ini­tiat în grup unele discutii asa-zis contradictorii, dar în fond cu carac­ter dusmanos pe teme de istorie, religie si filozofie, care se extin­deau cu precadere asupra unor evenimente interne, ca cele petrecute în Valea Jiului si Motru sau cele de la Brasov"[6]. Propunerile pe care cei doi le avansau pentru dezamorsarea situatiei erau urmatoarele: "Încredin­ta­rea studentilor mentionati în nota unor factori edu­cationali pentru su­pravegere si influentare pozitiva"; "înlo­cuirea lecto­rului Felea Victor din functia de director educativ, cu un alt cadru didac­tic corespunzator si luarea unor masuri"; "determinarea prorec­torului Rusu Dumitru sa se implice în mod eficient în îndeplinirea atributiilor ce-i revin în calitate de prorector cu probleme sociale"; prelucrarea cu toti studentii din Centrul Universitar Iasi a cazurilor de abateri savâr­site în ca­minele studentesti"; "antrenarea la activitati concrete si eficiente a ca­drelor didactice repartizate sa raspunda de grupe de studenti, pentru înlaturarea atitudinii formale adoptate în prezent"[7].



Nu stim ce a raspuns colonelul Gheorghe Ratiu, deoarece în cu­prin­sul documentelor existente în dosar nu exista nici o consemnare de aceasta natura. Astazi, fostul sef al Directiei I din cadrul DSS afirma ca "latura de combatere a manifestarilor de nemultumire fata de regimul politic si economic din tara [a fost] lasata în seama organizatiilor de partid si a celor sindicale"[8]. Ca în cazul acesta lu­crurile au stat asa, o demonstreaza nota din 14 ianuarie 1988, întoc­mita de seful Securitatii judetene si adresata primului secretar Maria Ghitulica în care dupa ce se arata ca Ovidiu Dascalescu, Cristian Sandache si Marcel Toma "au initiat la facultate si în camine dis­cutii contradictorii cu caracter dusmanos" si ca "au atras de partea lor pe studentii Sitea Sorin, Bejenaru Liviu, Zamfiroiu Ionel, Mihuleac Valica, Hacman Gabriel", se arata ca "Sitea Sorin [...] a emis ideea constituirii unei grupari, în care unii studenti sa fie desemnati pe diferite functii, într-un guvern fictiv si sa poarte nume straine, dupa model francofon" care, în opinia sefului Securitatii judetene, "creeaza în rândul studentilor neavizati existenta unei grupari subversive". "Grav este faptul - se arata în continuare - ca acelasi student a încer­cat sa sugereze unor colegi de an, ca în ziua de 26 ianuarie a.c. sa îm­brace vestimentatia de culoare închisa, acelasi lucru urmând sa-l faca si pe data de 3 februarie a.c., când se împlinesc 35 de ani de la moartea liderului fostului Partid National Ţaranesc Iuliu Maniu, ca un omagiu adus acestuia"[9]. În finalul notei, se avansau aceleasi pro­puneri ca în cea din 10 decembrie 1987, mai putin cea privind "în­lo­cuirea lectorului Felea Victor". În prealabil, la 9 ianuarie 1988, se raporta ca "au fost avertizati studentii Dascalescu Ovidiu, Sandache Cristian, Sitea Sorin, Mihalache Vasile, Zamfiroiu Ionel, Buda Valentin, Mihuleac Valica, Hacman Gabriel, Toma Marcel si Bejenaru Liviu [...] care au încercat sa se constituie într-un grup autointitulat «Junimistii» în cadrul caruia purtau discutii cu caracter dusmanos si incitau la acte de dezordine" si ca "studentii mai sus mentionati au re­cunoscut faptele comise si s-au angajat sa nu le repete"[10]. Do­cu­men­tul era semnat de ofiter coordonator capitan Petrea Lucaci, ofiter operativ I locotenent-major Silvia Morariu, seful Serviciului I capitanul Florin Gavril si seful Securitatii judetene colonelul Constantin Ciurlau.

În continuare, se impun câteva scurte comentarii. Desi pornea de la niste principii generoase, conceptul de "prevenire a oricaror ac­tiuni cu caracter ostil la adresa orânduirii socialiste", care avea la baza "respectarea legalitatii socialiste" pe care s-a pus cu precadere accen­tul dupa anul 1965, a fost de la început denaturat din cauza sar­­cinii trasate de catre regimul politic de a se lupta împotriva "sub­ver­siunii ideologice" si de a se întreprinde masuri "pe linia contra­ca­rarii actiunilor ostile a posturilor de radio straine si diminuarii in­flu­en­telor nocive ale acestora" care de altfel puteau sa duca la descoperiri cel putin interesante. Cu toate ca în cazul nostru nu s-au confruntat cu un esec de natura informativ-operativa ca în februarie 1987, ofiterii de Securitate din Iasi au fost cel putin uimiti sa constate ca, la patruzeci de ani de la arestarea pentru "diversiune, spionaj si activitate subversiva" si la treizeci si cinci de ani de la moartea sa în temnitele de la Sighet, Iuliu Maniu mai era capabil sa trezeasca admi­ratia unor oameni care, culmea, se nascusera în anii "so­cia­lis­mului victorios". si care pe deasupra mai "comentau si dus­ma­nos", cazul nostru fiind înca o ilustrare a faptului ca modificarea memoriei istorice si culturale a natiunii române esuase. Iar daca Cristian facea analogii istorice, si Securitatea era capabila de asa ceva: desi în gluma, Sorin se comporta la fel ca adevaratii junimisti care, dupa ce au format initial o societate literara, s-au angajat mai târziu si în luptele politice. Pe masura ce criza regimului comunist se adâncea, masurile de intimidare a celor care mergeau pe calea minimei rezis­tente, denumite în limbajul specific fostei Securitati "avertizari", se înmulteau, puterea politica din statele comuniste, secondata de poli­tia secreta, multumindu-se, dupa cum remarca sovietologul francez Nicolas Werth, "sa gireze cotidianul decât sa mobilizeze sau sa impul­sioneze si sa mentina statu quo-ul politic, social, economic si ideologic[11]. Politia secreta sovietica numea aceste masuri "anunturi profilactice". Oleg Kalughin, care devenise sef adjunct al KGB Leningrad în 1980, a respins în particular munca sa, numind-o "farsa elaborat regizata" prin care se încerca cu disperare sa se descopere actiuni subversive pentru ca ofiterii sa-si justifice existenta[12]. Faptul ca eu am vazut atunci în aceasta farsa un duel al inteligentelor era din partea mea o mare naivitate, acest lucru datorându-se romanelor care îi aveau ca eroi pe capitanii Lucian si Frunza sau maiorul (iarasi un maior) de Securitate Radu Manaila, sub influenta carora conti­nuam sa ma mai aflu. Cu mare indulgenta, se poate spune ca a fost vorba si despre asa ceva deoarece întrebarile maiorului erau rapide si cadeau brusc, fara nici o legatura cu conversatia anterioara, iar eu trebuia sa fiu atent si sa raspund repede si fara ezitari. Tactica mea, un amestec de orgoliu (pentru ca nu doream sa ma plec în fata lui) si servilism (credinta ca daca îi voi recita din propaganda de partid voi scapa) a fost una gresita. Ca o paranteza, trebuie sa recunosc ca, desi nu se poate spune ca nu împartaseau ideile din cauza carora au fost cercetati de Securitate, avertizarile unora din colegii nostri au fost însotite sau urmate de momente de-a dreptul comice. Astfel, întrebat fiind ce stie despre Paul Goma, concitadinul meu Ionel Zamfiroiu a raspuns ca nu a auzit niciodata de acest nume, dar banuieste ca ar putea fi vorba de un fotbalist care a fugit în Occident, iar Marcel Toma se lauda cui avea rabdare sa-l asculte de modul cum i-a fraierit el pe cei doi securisti declarându-le ca sa scape ca în camera se asculta "Europa Libera", când în realitate nici nu putea fi vorba de asa ceva din cauza controalelor inopinate efectuate de adminis­tratia caminului pentru depistarea eventualelor resouri în camere. si nu numai: faptul ca am intrat în atentia Securitatii pentru ca eram tineri si idealisti nu însemna si faptul ca doream cu orice pret sa intram în gura lupului. Indiferent cum au decurs lucrurile, maiorul si-a atins scopul propus: noi ne-am recunoscut "faptele", am fost aver­­tizati sa nu le mai repetam, dupa care am fost lasati în grija pro­fesorilor de la facultate care aveau acum obligatia sa ne viziteze mai des în camerele de camin.

Pe maiorul Constantin Matei nu l-am mai întâlnit de atunci, nici macar pe strada. În ianuarie 2000, am mai aflat câte ceva despre el de la Cristian Sandache care îmi scria ca "Nea Costica, amicul nostru, a revenit, dar indirect în presa. Mai exact: în decembrie 1989 în ziarul Monitorul de Iasi a aparut un articol despre fostii mari securisti din Iasi. Constantin Matei - continua prietenul meu - saizeci si patru de ani, autorul unor volume de versuri, promovat în minister dupa 1989, este astazi pensionar si locuieste la bloc. Refuza orice declaratie despre trecut si se mentine într-un anonimat aproape total".

Locotenentul-major a reusit sa ne scoata peri albi în continuare, desi de data aceasta fara voia lui. Aproape toata jumatatea anului 1988, în fiecare dimineata, am mers împreuna la cursuri deoarece el vorbea cu o studenta care statea în gazda în apropierea caminului nostru. O singura data ni s-a adresat, întrebându-ne daca ne-am linis­tit. (Vasile s-a speriat asa de tare când l-a vazut, încât aproape ca i-a facut o plecaciune.) Apoi brusc, nu l-am mai întâlnit. Mai târziu am aflat ca acest lucru se datora unor cauze pe care prefer sa le trec sub tacere.

Nu stiu ce mai fac astazi ofiterii Petrea Lucaci, Silvia Morariu, Florin Gavril si Constantin Ciurlau. M-as bucura sa stiu ca sunt bine sanatosi si nu pot decât sa-i felicit ca datorita prabusirii regimului comunist au scapat de problema "Junimistilor".

Care au terminat între timp facultatea, majoritatea dintre ei ale­gând cariera didactica. Dupa convocarea la Securitate, farmecul în­tâlnirilor noastre a disparut din cauza suspiciunii pe care maiorul Matei a reusit s-o sadeasca în sufletele noastre. Se poate spune ca "destramarea anturajului" reusise.

Dar s-a mai întâmplat ceva: Ovidiu Dascalescu, care era sufletul reuniunilor noastre (de aceea el este titularul dosarului întocmit de Securitate), a plecat definitiv dintre noi în noiembrie 1988, versurile baladei "Miorita" - si la nunta mea / A cazut o stea - definind tra­gica sa disparitie. Aceasta contributie pentru cartea Arhivele Secu­ritatii îi este dedicata.



[1] ACNSAS, fond informativ, dosar nr. 3150, f. 1.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem, f. 2.

[4] Ibidem, f. 2.

[5] Ibidem, f. 2 vs.

[6] Ibidem, f. 19.

[7] Ibidem, f. 20.

[8] Gheorghe Ratiu, Raze de lumina pe carari întunecate, Bucuresti, Editura Paco, 1996, p. 22.

[9] ACNSAS, fond informativ, dosar nr. 3150, f. 16.

[10] Ibidem, f. 55.

[11] Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice. De la Hrusciov la Gorbaciov (1953-1985), Bucuresti, Editura Corint, 2000, p. 6.

[12] Vasili Mitrokhin, Cristopher Andrew, Arhiva Mitrokhin. K.G.B. în Europa si în Vest, Bucuresti, Editura Orizonturi, Editura Sirius, 2003, p. 547.













Document Info


Accesari: 3140
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )