Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Barocul in Tarile de limba germana

istorie


Barocul īn Ţarile de limba germana

            Evolutia fireasca a renasterii īn tarile de limba germana a fost īntrerupta de Razboiul de 30 de Ani. Conflictul, izbucnit īn 1618 si īncheiat īn 1648 prin Pacea Westfalica, a lasat īn urma teritorii devastate si o populatie saracita. Dupa 1650, pe cuprinsul Germaniei ale carei teritorii īncepusera sa se farāmiteze, pe considerente politice si religioase, īnca din secolul al XIVlea, erau presarate mai bine de trei sute de state minuscule, diferite. Imaginea pestrita a numarului mare de principate, sedii episcopale sau orase libere, se afla īntr-un contrast izbitor cu unitatea teritoriala si politica a Austriei habsburgice. Fragmentarea tarilor de limba germana pe criterii politice a fost dublata de divizarea pe cri 17117c223r terii religioase, aceasta din urma jucānd un rol decisiv īn stabilirea legaturilor culturale cu alte zone ale Europei. Astfel, tarile protestante care se situau īn nord au īntretinut relatii strānse cu tarile de Jos si cu cele din peninsula scandinava; tarile catolice au ramas īn schimb īn sfera de influenta a Romei si a peninsulei italice.



Īn ce-a de-a doua jumatate a veacului al XVIIlea, o data cu restabilirea echilibrului, viata si-a reluat cursul firesc, iar populatia a īnceput sa recladeasca ceea ce fusese distrus de razboi. Reluarea activitatii constructive a fost īnsotita de mutatii serioase atāt īn privinta curentului artistic adoptat cāt si a programelor de arhitectura abordate. Dupa 1650, statele catolice au devenit din ce īn ce mai atrase de arhitectura baroca al carei rol principal era acela de propagare a catolicismului. Īn statele protestante, īn schimb, interesul fata de acest curent artistic s-a aflat multa vreme la cote minime, lucru determinat de motive de natura religioasa; īn cele din urma īnsa, o serie de principi protestanti au facut apel la arta baroca ale carei caracteristici puteau sa sublinieze tendintele absolutiste ale politicii lor.

Īn tarile de limba germana barocul si-a facut simtita prezenta īnca din primul deceniu al veacului al XVIIlea dar curentul a prins radacini abia īn ce-a de-a doua parte a secolului. Primele mari cladiri religioase construite īn Austria sau Bavaria dupa īncheierea razboiului au fost opere ale unor arhitecti italieni; dupa doua decenii de activitate, locul arhitectilor italieni este luat de primii artisti germani de formatie baroca.

Cei mai de seama reprezentanti ai primei generatii de arhitecti au fost austriecii Johann Bernhard Fischer von Erlach si Johann Lukas von Hildebrandt. Spre deosebire de Hildebrandt care facea parte dintr-o clasa sociala cu statut ridicat, Fischer si-a īnceput cariera ca simplu zidar; la o vārsta destul de frageda, viitorul arhitect se duce īn Italia unde lucreaza si studiaza timp de cincisprezece ani. Abia īntors la Viena, īn 1686, Fischer intra īn slujba īmparatului Iosif I; dupa 1690, la cererea īmparatului, Fischer īntocmeste planurile palatului Schönbrunn. Īmparatul, a carui autoritate era īn continua crestere, se considera egalul Regelui Soare si īsi dorea o resedinta care sa rivalizeze cu Versailles-ul francezilor. Fisher executa mai multe variante, unele dintre acestea īncarcate de simboluri care preamareau puterea si maretia monarhului. Solutia aprobata pentru resedinta de vara de la Schönbrunn īnfatiseaza o constructie vasta, cu plan īn forma de U si curte de onoare orientata catre oras. Aripa centrala, dezvoltata de-a lungul unui ax transversal, se extindea cu alte doua aripi organizate īn jurul unor curti interioare. Retragerile succesive ale corpurilor ce delimiteaza partile laterale ale curtii conduc catre corpul principal, pus īn evidenta printr-o īnaltimea mai mare decāt a restului cladirii. Asemanarea dintre Versailles si palatul Schönbrunn nu se limiteaza doar la conformarea de ansamblu a cladirii, ci si la relatia dintre constructia īn sine si peisaj; curtii, care se desfasoara īn fata palatului, īi corespund gradinile care se īntind dincolo de palat. Deosebirea īntre cele doua resedinte rezida īn diferentele de dimensiune si monumentalitate, palatul austriac fiind mai apropiat de scara umana decāt cel de la Versailles.

Īn timp ce Fischer von Erlach lucra la resedinta de vara a īmparatului, s-a ocupat si de proiectarea unui numar de cladiri de cult. Īn 1694 īncepe sa lucreze la Trinitätskirche din Salzburg, o biserica de dimensiuni reduse, inspirata dupa Sant'Agnese din Piata Navona a lui Borromini. Conform modelului din Roma, biserica Trinitatii are o fatada concava flancata de doua turnuri īnalte; curbura elevatiei lasa sa se vada o cupola asezata pe un tambur īnalt, al carei ax vertical anunta directia ascendenta a interiorului. Prin tratarea plastica a elevatiei Fischer reuseste deopotriva sa unifice volumele distincte care compun monumentul, si sa marcheze elementele importante, cum ar fi accesul. Biserica prezinta un plan de tip central-alungit care are la baza o cruce greaca; īn centrul cladirii se afla un volum cu forma elipsoidala īn plan, al carui ax longitudinal se situeaza īn prelungirea axului intrarii. Zona centrala a edificiului se extinde pe directie longitudinala cu un vestibulul si cu absida altarului, si pe directie transversala cu doua spatii rectangulare, care sugereaza un transept. Intersectia virtuala a celor doua axe este marcata prin cupola care īncununeaza biserica.

            O dispozitie similara īntālnim si la Biserica Sfāntul Carol Boromeul din Viena, construita dupa 1716. La Karlskirche, Ficher von Erlach reia la scara mai mare planul bisericii Trinitatii din Salzburg. Cladirea are īn centru acelasi spatiu elipsoidal acoperit de o cupola īnalta; axul longitudinal, accentuat de un altar adānc, este echilibrat de axul transversal. Īn ceea ce priveste fatada principala, īn cazul de fata arhitectul opteaza pentru o exprimare neta a volumelor: cupola, turnuri clopotnita, portic, columne. Fiind vorba de o comanda regala, arhitectul face din nou apel la o serie de simboluri cu caracter istoric, cum ar fi porticul adānc, foarte bine pus īn evidenta, sau cele doua columne care amintesc de Roma imperiala.

            Cel de-al doilea mare arhitect austriac a fost Johann Lukas von Hildebrandt. Nascut la Genova, dintr-o mama italianca si un tata de origine germana, Hildebrandt a avut ocazia sa cunoasca de la o vārsta frageda cultura italiana, fiind primul arhitect care va realiza o sinteza reala īntre barocul roman si spiritul si traditia germana. Īn 1701 Hildebrandt intra īn serviciul īmparatului austriac. Cea mai cunoscuta cladire a sa, care i-a adus celebritatea, este palatul Belvedere, resedinta extraurbana a printului Eugen de Savoia.

            Ca aproape toate palatele-gradina construite īn perioada baroca īn afara Vienei, palatul Belvedere este situat pe un teren denivelat, avānd o buna vedere catre oras. Proiectul initial, executat īntre 1714 si 1716, avea īn vedere o singura cladire ce urma sa fie amplasata īn partea de jos a terenului; dupa 1720 s-a hotarīt ridicarea unei a doua resedinte, pe vārful dealului. Cele doua corpuri de la Belvedere sunt separate de o gradina care se desfasoara pe panta dealului. Īn arhitectura palatului de sus Hildebrandt se foloseste cu īndemānare de caracteristicile terenului, reusind sa creeze un spatiu fluent, iesit din comun.



            La Belvedere, arhitectul austriac filtreaza modelul de palat baroc italian combinat cu cel al resedintei clasiciste din Franta. Īn plan, cladirea se prezinta sub forma unei bare cu dublu tract, cu pavilioane poligonale[1] la colturi. Exteriorul constructiei ofera o imagine fragmentata, compusa din corpuri a caror īnaltime descreste dinspre centru catre extremitati. Din cauza denivelarii de teren, cota accesului principal este mai ridicata cu jumatate de nivel fata de cea a parterului dinspre gradina. Īn fata intrarii principale se deschide o scara monumentala, cu trei rampe. Rampa centrala coboara jumatate de nivel, si debuseaza īn sala gradinii, o īncapere joasa, al carei tavan boltit si decorat cu stucaturi este sustinut de atlanti cu forme contorsionate. Deasupra salii gradinii se afla salonul principal, Sala de Marmura, la care se ajunge pe rampele laterale ale scarii.

            Palatul Belvedere si mai ales conformarea deosebita a zonei de acces a acestuia l-au facut celebru pe Hildebrandt, care a fost consultat īn mai multe rānduri cu privire la proiectarea unor scari monumentale, cum ar fi cea de la Pommersfelden. Palatul de la Pommersfelden, construit pentru principele elector de Maienta si episcop de Bamberg, prefigureaza o alta capodopera a barocului german: palatul episcopal din Würzburg, proiectat de Johann Balthasar Neumann.

            Provenind dintr-o familie de mari negustori, Johann Balthasar Neumann, elevul si succesorul lui Hildebrandt, a fost numit īn 1719 arhitect al curtii episcopului de Schonborn. Dupa ce principele-episcop s-a hotarīt sa-si mute sediul īn orasul Würzburg, Neumann a fost trimis la Paris si la Viena ca sa se sfatuiasca si cu alti arhitecti īn privinta construirii viitoarei resedinte. Īn cele din urma la proiectul resedintei episcopale, a carui conceptie i-a apartinut lui Neumann, si-au adus aportul o seama de arhitecti cunoscuti ai epocii, ca Boffrand sau Hildebrandt.

            Fiind amplasat chiar īn oras, palatul episcopal din Würzburg are un plan mai degraba adunat, fiind compus din doua aripi laterale ample, unite īntre ele printr-un corp transversal. Aripile laterale au fost organizate īn jurul unor curti interioare, lucru care a facut posibila buna functionare a cladirii. Spatiile cele mai importante ale resedintei se gasesc īn corpul transversal. Accesul principal, precedat de curtea de onoare, da īntr-un vestibul care conduce la casa scarii si la sala gradinii. Scara, de dimensiuni impresionante, este alcatuita din trei rampe late care conduc la piano nobile unde se gaseste sala īmparatului; sala īmparatului este despartita de casa scarii de o antecamera situata deasupra vestibulului. Aceasta succesiune de spatii - curte de onoare, vestibul, sala gradinii, scara monumentala, antecamera si sala īmparatului - care formeaza aparatul de acces al resedintei baroce germane, īsi gaseste expresia definitiva la Würzburg[2].

            Tratarea plastica a exteriorului pare sa puna accent mai degraba pe decoratia de detaliu decāt pe jocul de volume. Paramentul plan este divizat de pilastri si de coloane angajate doar īn zona curtii de onoare; elevatia dinspre gradina pastreaza ordinul de arhitectura numai īn dreptul pavilioanelor de colt si al corpului central. Īmpodobirea bogata a ancadramentelor anunta decoratia rococo a interioarelor.

            Multe dintre proiectele elaborate de Balthasar Neumann pentru cladiri civile sau religioase nu au fost executate niciodata. Īn 1742 arhitectul a conceput planurile a patru mari biserici dintre care nu au fost construite decāt doua: biserica iezuita din Maienta (distrusa īn 1805) si Die Vierzehnheiligen, biserica Celor paisprezece Sfinti. Īn proiectul initial al asezamāntului Neumann prevedea o cladire traditionala, de tip bazilical; intersectia dintre nava principala si transept urma sa se situeze chiar pe locul unde se gasea altarul celor paisprezece sfinti. Din cauza unei erori de constructie fundatiile au fost executate gresit iar axa transeptului a fost trasata mult mai la est decāt ar fi trebuit. Lucrarile au fost īntrerupte iar īn 1744 Neumann a prezentat un nou plan, care īncerca sa īndrepte greselile de executie comise.

            Neumann realizeaza un plan īn cruce latina, rezultat din intersectia de forme curbe, specific baroce. Formele curbe, īn numar de sapte, determina trei axe: unul longitudinal si doua transversale. Axele transversale taie zonele de tangenta ale celor trei elipse care constituie nava principala a bisericii. Toate cele sapte elipse sunt acoperite separat cu cupole, punctul cel mai īnalt gasindu-se chiar īn centrul fizic al bisericii. Astfel, īn cele doua zone de tangenta, situate īnspre extremitatile edificiului, spatiul pare sa se contracte pe toate directiile, pentru a se dilata īn zona centrala care capata astfel o importanta sporita; ori tocmai īn aceasta zona se gaseste altarul celor paisprezece sfinti, centru de interes al cladirii. Īn mod normal, la o cladire traditionala zona de maxim interes, marcata printr-o cupola sau o turla, se situeaza la intersectia dintre nava si transept; īn cazul de fata Neumann a fost obligat sa īncalce aceasta regula pentru a aduce īn centrul atentiei altarul care facea obiectul pelerinajului.




            Un alt reprezentant al barocului german a fost Mathaeus Pöppelmann, angajat de principele August al IIlea de Saxa pentru constructia Zwinger-ului: o curte vasta, īnchisa perimetral, destinata īntrecerilor si petrecerilor care se tineau la curtea principelui. Zwinger-ul sau teatrul de vara, reprezenta doar o parte dintr-un proiect ambitios care nu a fost realizat decāt partial. Īn prezent, Zwinger consta īntr-o serie de pavilioane si galerii pe parter care īnchid un spatiu compus dintr-o zona centrala patrata, extinsa de-a lungul unui ax transversal cu doua alveole semicirculare. Decoratia sculptata a pavilioanelor ia formele vegetale si atectonice specifice stilului rococo.

            Spre deosebire de Franta, unde rococo-ul este utilizat doar la interior, īn tarile de limba germana acest stil decorativ īncepe sa fie folosit si la exterior. Elementele care urmeaza sa primeasca o decoratie rococo devin mai netede, mai maleabile, mai usoare. Peretii par sa-si piarda masivitatea pentru a se ondula dupa voia constructorului; ancadramentele golurilor iau forme libere; elementele constructive par sa se transforme īn forme vegetale fragile. Stilul rococo are o predilectie pentru culorile pastelate - mai ales pentru nuantele de bleu, roz si galben - pentru auriu, pentru relieful plat s pentru motivele vegetale, marine si zoomorfe. Rococo-ul nu creeaza spatii, si prin urmare nu poate fi numit un stil arhitectural. Rococo-ul creeaza īn schimb o anumita ambianta.

            Unul dintre cele mai reusite interioare rococo a fost creat de arhitectul francez Franēois de Cuvillés la pavilionul Amalienburg. Cladirea se afla īn gradinile palatului Nymphemburg, o alta resedinta de tip Versailles apartinānd barocului german. Pavilionul reia la scara mica arhitectura palatului baroc: pe latura principala, fatada concava conduce catre intrarea care permite accesul direct īn īncaperea principala, salonul rotund. Pe fatada opusa paramentul cladirii urmareste forma salonului care iese din planul elevatiei, creānd o suprafata continua. Īn interiorul decorat cu motive de natura vegetala, spatiul si lumina sunt amplificate de nuantele de bleu si de galben, de stucaturile aurite si īn special de oglinzile mari.

            Cel mai cunoscut monument rococo al arhitecturii religioase este biserica de pelerinaj Wies, proiectata si construita pāna īn cel mai mic detaliu de arhitectul bavarez Dominikus Zimmermann. Zimmermann si-a dedicat īntreaga activitate profesionala construirii a doua biserici. Biserica Wies, executata īntre 1745 si 1754, a fost ridicata cu sprijinul colectivitatii locale pentru a marca locul unui pelerinaj popular.

            Planul dezvoltat de-a lungul axului longitudinal are īn centru un spatiu cu perimetru curb, delimitat de coloane duble; īntre coloane si perete se gaseste o zona de circulatie care poate fi considerata fie un deambulatoriu, fie o zona de tipul colateralelor. Spatiul central se prelungeste cu un altar adānc. Coloanele duble, suple si īnalte, poarta deasupra fragmente de antablament pe care se descarca o cupola decorata cu fresce īn culori pastelate. Ghirlandele de flori realizate īn stuc aurit par sa se catere pe arce si pe bolta, mascānd liniile de scurgere a eforturilor. Interiorul este puternic luminat de ferestre mari, cu contururi neregulate. Privite din exterior, ferestrele, prin dimensiunea lor si prin ancadramentele plate, par decupate īntr-un zid care nu īndeplineste nici un rol structural. Peretele care delimiteaza spatiul interior de exterior pare o simpla suprafata de separare.



[1] Pavilioanele pot fi comparate cu niste corpuri laterale atrofiate, care formeaza īmpreuna cu bara transversala o cladire cu contur īn forma de U, īn centrul careia se gaseste curtea de onoare specific baroca.

[2] Aparatul de acces al barocului german este anuntat si de barocul italian (palatele Barberini si Cariognano), si de clasicismul francez (castelele Maisons-Laffitte si Vaux-le-Vicomte).













Document Info


Accesari: 2564
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )