Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload






























Britania si cucerirea anglo-saxona

istorie


Britania si cucerirea anglo-saxona


În cealalta extremitate a lumii romane, în Britania, lucrurile stau altfel. Aceasta provincie nu a fost cucerita practic de la romani, ea fiind parasita de trupele imperiului înca înainte ca anglii, iutii si saxon 626i86g ii sa porneasca actiunile de cucerire a insulei. Aici aceste populatii germanice nu s-au lovit de scuturile legiunilor romane, ci de îndârjita rezistenta a populatiei locale, care în anumite zone, ca Ţara Galilor, nu a fost de fapt nicicând supusa de noii veniti. Parte a populatiei galice din zonele ocupate de germanici a fost împinsa spre zonele marginale necucerite, Irlanda, Scotia, Ţara Galilor iar o parte s-a refugiat pe continent în provincia Armorica, devenita Bretania. Pâna la acest moment trebuie însa semnalate unele trasaturi comune cu Dacia. Primele lovituri date stapânirii romane vin din partea autohtonilor nesupusi, în cazul Britaniei: pictii si scotii, care deja în anul 367 strapung impresionantul val al lui Hadrian, fiind doar cu mare greutate respinsi de armata aflata înca în provincie. În anul 401, Stilicho retrage o mare parte a trupelor pentru a le folosi în apararea Italiei, iar câtiva ani mai târziu, comandantul armatei stationate înca în Britania este proclamat de aceste legiuni împarat, sub numele de Constantin al III-lea si în fruntea acestor trupe porneste spre Italia pentru a-si impune pretentia la tron, lasând Britania complet lipsita de aparare. La scurt timp dupa aceste evenimente, împaratul Honorius va trimite supusilor sai din aceasta provincie o scrisoare prin care le face cunoscut ca trebuie sa se apere singuri, imperiul nemaiputându-le asigura nici cea mai mica protectie. De fapt în acel moment Britania nici nu avea nevoie de protectie, deoarece actiunile de cucerire ale triburilor anglilor, iutilor si saxonilor vor începe abia câteva decenii mai târziu, dupa mijlocul secolului al V-lea. Izvoare scrise ce relateaza despre aceste actiuni sunt destul de putine si nu pot fi completate în mod substantial, nici de izvoare arheologice, desi cercetarea în acest domeniu special al arheologiei medievale este foarte avansata în Marea Britanie. Relatarile scrise nu sunt chiar contemporane evenimentelor, calugarul Gildas redactând lucrarea sa "De excidio et conquestu Britaniae" cu 100 de ani dupa petrecerea evenimentelor, iar cronicarul anglo-saxon Beda Venerabilis scrie la începutul secolului al VIII-lea. Dupa relatarile acestor cronicari, populatia galo-romana s-ar fi adresat cu cereri repetate de ajutor generalului roman Aetius. Acesta nu îi poate ajuta în mod direct, dar îi mijloceste unui principe britanic pe nume Vortigern, legatura cu unele grupuri de saxoni si iuti mercenari din armata sa, dispusi sa lupte în solda britanicilor. Mercenarii condusi de doi sefi militari pe nume Hengist si Horsa sunt adusi în Britania, unde se nasc, însa, repede neîntelegeri între acestia si reprezentantii populatiei galo-romane, ce degenereaza în conflicte armate. Practic, cei adusi pentru apararea Britaniei devin mai periculosi decât confratii lor, care ataca permanent de pe mare în grupuri mici, patrunzând pe râuri si fluvii tot mai adânc în interiorul insulei. Populatia galo-romana reuseste înca în jurul anului 500 sa îsi regrupeze fortele si sub conducerea lui Ambrosius Aurelianus sa obtina o victorie împotriva invadatorilor la Mons Badonicus. Aceasta victorie atribuita pe nedrept de traditie legendarului rege Arthur, personaj ce apare doar în scrierile din jurul anului 800 din "Historia Britanorum" a lui Nennius si în eposurile, baladele si romanele cavaleresti medievale, nu a reusit însa sa schimbe soarta razboiului, asezarea triburilor germanice ale saxonilor, anglilor si iutilor si constituirea unor regate barbare continuând în etape succesive. Astfel într-o prima etapa, pâna în anul 519, se constituie regatele: saxonilor de sud (Sussex) sub conducerea lui Aella si Cissa, ale saxonilor de vest (Wessex) sub conducerea lui Cerdic, ale anglilor de est (East Anglie) precum si regatul Kent condus de Hengist. A doua etapa se încheie în jurul anului 600 prin formarea regatelor Mercia si Northumberland. Populatia nesupusa a fost în continuare împinsa spre zonele de margine, în regiunile Walles (Ţara Galilor), Devon, Cornwall si Scotia, de unde au continuat sa lupte împotriva noilor stapâni ai Britaniei.






Peninsula Iberica.


La sud de Pirinei, odata cu vandalii patrund si suebii, care în secolul al V-lea întemeiaza sub regele lor Hermerich un regat ce se va extinde treptat, mai ales dupa trecerea aliatilor lor în Africa, asupra unor zone întinse din Galicia si pâna pe coastele de sud-est ale Peninsulei Iberice. Asupra acestui regat înfloritor avea însa sa planeze curând amenintarea armata, venita nu din partea romanilor, ci din partea vizigotilor, aliati ai romanilor. Dupa mijlocul secolului al V-lea, în urma unui tratat încheiat cu reprezentantii stapânirii romane din provincie, vizigotii patrund în Hispania împingându-i pe suebi tot mai mult spre Galicia, de unde începuse expansiunea lor si unde vor fi obligati sa se aseze ca supusi ai vizigotilor. Bineînteles ca vizigotii nu au cucerit provincia spre folosul administratiei romane ce i-a solicitat si în loc sa se restabileasca autoritatea provinciala romana, în Hispania, începe asezarea vizigotilor. Deja în a doua jumatate a secolului al V-lea începe colonizarea vizigota cu precadere în teritoriile cuprinse între Ebro si Tojo, în zona oraselor Zaragoza si Toledo. Regatul sueb din extremitatea nord-vestica a peninsulei este sfâsiat mai întâi de lupte interne, dupa care intra în anonimat pentru mai bine de un secol. În schimb despre vizigotii condusi acum de Alarich al II-lea stim ca sunt înfrânti în anul 507 de francii lui Clovis, iar un an mai târziu capitala lor Toulouse este cucerita, aproape toate posesiunile vizigote de la nord de Pirinei intrând în componenta statului franc. Iata deci premisele mutarii centrului de greutate a statului vizigot la sud de Pirinei la începutul secolului al VI-lea. Centrul regatului vizigot din Hispania se stabileste la Toledo, oras renumit în epoca datorita conciliilor ecleziastice desfasurate aici. Orasul devine de fapt cu adevarat capitala abia spre sfârsitul secolului al VI-lea, odata cu catolicizarea vizigotilor în urma celui de-al treilea conciliu de la Toledo, din anul 589. Regii vizigoti au mai rezidat pâna în anul 580 la Barcelona, si chiar la nord de Pirinei în orasul Narbonne, pe care îl recuceresc pentru scurt timp, cu sprijin ostrogot, de la franci. Înfrângerea din anul 507 de la Vouillé a atras mai întâi o perioada de dominatie ostrogota, care s-a facut destul de puternic simtita cu toata înrudirea dintre cele doua ramuri ale gotilor. Dominatia ostrogota înceteaza practic abia când trimisul lui Teodoric, pe nume Theudis, ce trebuia sa exercite o regenta pentru nepotul sau vizigot, se proclama el insusi rege al vizigotilor si este ucis în anul 548. Uciderea lui Theudis nu a fost decât rezultatul unor lungi lupte dinastice declansate înca în anul 531, când Amalrich, ultimul rege al vechii dinastii vizigote, se stinge fara urmas. Razboaiele dinastice au slabit foarte mult regatul si au permis astfel interventia unor puteri straine în Hispania. Astfel regele Athanagild (551-568) cere ajutor bizantinilor împotriva înaintasului sau Agila, ceea ce a avut ca urmare instaurarea pentru aproape un secol a dominatiei bizantine în sud-estul peninsulei. Athanagild devine prin fiicele sale Galswintha si Brunhilda socrul regilor franci Chilperich de Neustria si Sigibert de Austrasia, prin aceasta alianta dinastica încercându-se stabilirea pacii între cele doua popoare. Fiica lui Sigibert de Austrasia si a Brunhildei, printesa Ingunde, devine sotia printului vizigot Hermengild pe care îl converteste la catolicism si îl determina sa se ridice împotriva tatalui sau arianist, regele Leowigild. Conflictul extins pe durata mai multor ani a fost din nou prilej de amestec al francilor, suebilor, bascilor si nu în ultimul rând al bizantinilor, care îl încurajeaza si îl sustin pe printul rebel. Cu tot acest sprijin, Hermengild este învins în anul 854 si moare un an mai târziu în împrejurari necunoscute. În timpul acestui razboi civil, luptând împotriva fiului rebel si a aliatilor sai, regele Leowigild reuseste sa recucereasca de la bizantini unele teritorii si chiar orasul Cordoba, dar nu poate elimina definitiv stapânirea bizantina din peninsula. Expeditiile sale se îndreapta si spre nord, contra bascilor pe care îi înfrânge, dar nu îi poate supune definitiv. În schimb reuseste sa desfiinteze statul suebilor si sa supuna autoritatii sale Galicia. Aici, dupa primirea botezului în rit roman, regele sueb Theudemir (558-570), întreprinde unele actiuni de emancipare de sub dominatia vizigota, fiind însa împiedicat de interventia energica a lui Leowigild. Fiul si urmasul lui Theudemir, pe nume Miro (570-582) reuseste înca sa mentina integritatea statului suebilor printr-o politica de pace promovata si de urmasul sau. Odata cu uzurparea acestuia de catre cumnatul sau, regele vizigot considera ca este cea mai buna ocazie de invadare a Galiciei. În urma unui succes rapid, ultimul rege sueb a fost ras pe cap, calugarit si trimis în exil, iar teritoriul se alipeste regatului vizigot în anul 585. Mai importanta poate, decât expansiunea teritoriala, a fost tot ca urmare a razboiului civil, trecerea acestui popor la religia oficiala romana. Fiul si urmasul lui Leowigild, pe nume Rekkared I (586-601), a urmat exemplul nefericitului sau frate Hermengild, primind botezul în rit roman, ce-i drept abia dupa ocuparea tronului. Urmând exemplul regelui franc Clovis, el încearca sa atraga clerul de partea sa si sa realizeze asa-numita uniune tron-altar prin proclamarea în anul 589, cu prilejul celui de-al treilea conciliu de la Toledo, a crestinismului de rit roman ca religie de stat a tuturor vizigotilor. Arianismul se mai practica, însa, în special în cercurile dominate de sentimente antiromane, ducând chiar la izbucnirea unor revolte contra lui Rekkared si la refugierea unor episcopi arianisti în Mauretania, unde se va înfiinta chiar o misiune ariana pentru Africa.




Convertirea suebilor si vizigotilor la credinta romana nu se datoreaza însa doar atitudinii regilor lor, ci si unor personalitati de marca ale lumii crestine ce au activat în aceasta perioada în Hispania. Una dintre aceste personalitati a fost Martin de Braga. Originar din Pannonia, el a întreprins un pelerinaj în Palestina, unde se calugareste si este trimis de manastirea sa în Galicia. Aici devine mai întâi abate, apoi episcop si arhiepiscop, functie pe care o va îndeplini cu cinste pâna la moartea sa, în anul 579. Opera sa teologica este puternic marcata de morala stoica a lui Seneca si a fost dedicata în mare parte regelui sueb Miro. Lui Martin de Braga îi datoram si o ampla colectie de protocoale conciliuale de inestimabila valoare istoriografica. Un alt personaj de marca al vietii bisericesti hispanice a fost Leandru din Sevilla, provenit dintr-o familie romana înstarita din Cartagena în sud-estul Hispaniei. Nu se cunosc amanunte ale ascensiunii sale, dar se stie ca a fost unul dintre cei mai importanti sfetnici si sprijinitori ai printului rebel Hermengild, calitate în care a fost si trimis la Constantinopol ca negociator al aliantei cu bizantinii. Dupa moartea lui Leowigild, devine sfetnic al lui Rekkared si sufletul celui de-al treilea conciliu de la Toledo. Din pacate ampla sa opera antiarianista s-a pierdut, iar în domeniul operei scrise este astfel depasit de fratele sau mai tânar Isidor, care i-a si urmat ca arhiepiscop de Sevilla. Opera sa teologica cuprinsa în 20 de volume si numita "Etymologiae" a devenit un fel de manual de dogmatica, iar tratatul sau de stiinte ale naturii "Denatura rerum" s-a bucurat de mare apreciere în epoca. Aceste lucrari au fost dedicate regelui Sisebut (612-621) al carui principal sfatuitor a fost si pe care l-a îndemnat însa sa ia si unele masuri mai putin apreciabile împotriva evreilor pe care îi socotea stânjenitori ai unitatii religioase a regatului.




Ca istoric, Isidor marcheaza trecerea de la Antichitate la Evul Mediu, caci cronica sa universala mai tradeaza înca ceva din universalismul istoriografiei imperiale în timp ce din "Historia Gothorum" se desprinde atât admiratia fata de poporul germanic, de fapt strain lui, cât si un puternic sentiment patriotic spaniol. De o importanta covârsitoare este si opera sa juridica, transmisa posteritatii prin celebra culegere de legi eclesiastice si hotarâri conciliuale "Colectio Isidoriana", unul dintre cele mai vechi documente de acest fel pastrate. Dealtfel, talentul sau politic si juridic s-a demonstrat cel mai pregnant cu prilejul organizarii celui de-al patrulea conciliu de la Toledo din anul 633, care practic pune capat razboaielor dinastice prin stabilirea electivitatii tronului vizigot printr-un consiliu de baroni si episcopi.


Unificarea religioasa a peninsulei a avut repercusiuni deloc neglijabile asupra relatiilor dintre noii veniti germanici si autohtonii romanici, ducând practic la formarea poporului spaniol si a limbii spaniole. Deja regele Leowigild ridicase interdictia casatoriilor între vizigoti si romani, iar prin legiuirea cunoscuta drept "Lex Visigothorum" a regelui Rekkeswind (649-672) romanii si vizigotii sunt supusi acelorasi legi si prin aceasta devin de fapt supusi egali ai aceleiasi tari si ai aceluiasi rege. Cu toate ca prin conciliul de la Toledo din anul 633 s-a pus capat conflictelor dinastice, regii care au urmat pe tronul vizigot nu au fost personalitati marcante, fapt explicabil tocmai prin electivitatea tronului si ca atare prin tot mai accentuata dependenta a suveranilor fata de aristocratie si înaltul cler. De mentionat ar fi regele Wamba (672-680), remarcabil mai ales prin politica sa culturala si prin numeroasele constructii cu care împodobeste capitala Toledo. Regatul vizigot pare sa fi atins sub Wamba maxima înflorire, sau cel putin asa reiese din "Historia Wambae regis", scrisa de Iulian, arhiepiscop de Toledo si cel dintâi primat al Spaniei. Dupa acest apogeu urmeaza însa declinul, caci regii care se perinda în continuare pe tron nu sunt decât marionete în mâinile marii aristocratii laice si ecleziastice. În aceste conditii Spania a fost o prada usoara pentru expansiunea araba ce cuprinsese deja Africa de Nord. Regele Roderich, care ocupase în anul 710 tronul prin uzurpare, este înfrânt un an mai târziu în batalia de pe Guadalete, la Jerez de la Frontera, de catre musulmanii chemati, dupa unele izvoare, de dusmanii regelui. Marii aristocrati si comandanti militari vizigoti încheie paci separate cu arabii, lasând practic capitala sa cada fara lupta în mâinile purtatorilor razboiului sfânt islamic. Episcopul fuge la Roma parasindu-si cu lasitate comunitatea, iar regele marioneta Agila al II-lea priveste neputincios prabusirea totala a regatului. Deja în anul 716, la numai cinci ani dupa ce au pus piciorul în Europa, arabii ocupasera deja întreaga peninsula, începând chiar incursiuni peste Pirinei pâna la Narbonne. Doar în regiunea bascilor niciodata total supusa de regii vizigoti, se refugiaza acum urmasul regelui Roderich, Pelajo si conduce o îndârjita rezistenta antiaraba. El pune aici bazele regatului Asturiei, ultimul germene al Spaniei crestine si punctul de plecare al actiunii de recucerire din Evul Mediu dezvoltat






Document Info


Accesari: 2201
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )