Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload






























Comunismul din noi

istorie


Comunismul din noi

[2]. Aici ne putem întreba ce acoperire are aceasta formulare, ce anume sunt trupul satului si trupul statului? Nu ar fi fost mai inteligibile formulari precum sufletul satului si sufletul statului? Ce mai e sufletul colectiv pe lânga un suflet rural si unul modern? si apoi, acceptând totusi aceasta terminologie metaforica, nu e ciudat sa i se dea sufletului colectiv un trup în care sa intre? Cine i-l da? Generatia pasoptista, care, daca nu ma însel, e parte a sa, ori, si mai bine, un aspect al sau. Altfel spus, un aspect al sufletului colectiv românesc îi da acestuia, întregului suflet dublu specificat, primitiv si modern, taranesc si intelectual, un nou trup. Din perspectiva întregului, sufletul ca întreg îsi da siesi printr-unul dintre aspectele sale, acela intelectual, un nou trup, sau, mai abstract, o noua determinatie. As prefera sa spun pe scurt ca sufletul colectiv se înnoieste, se transforma. De altminteri, nu mi se pare ca se poate pastra la nesfârsit exterioritatea suflet-trup dublata de aceea dintre arhetip identitar si atribut identitar, potrivit careia numai trupul sau atributul se schimba, iar sufletul sau arhetipul nu. Când sufletul ca arhetip identitar îsi da un nou atribut, devine altul decât era în lipsa acelui atribut. Atributul presupun ca nu i se lipeste ca o eticheta care poate fi înlaturata oricând. Sau poate ca asta sugereaza Horia Patapievici si din acest motiv se dezlipeste atât de usor atributul modern, cel putin asa cum îl concepusera pasoptistii, atunci când intra în scena viguros sovieticii? Nu cred.

[3] în minciunile comuniste, asa, fara nici o chemare launtrica? Au fost niste biete victime ale unui regim impus din exterior? Într-un anumit sens, da. Dar ca numai asa se prezinta lucrurile e greu de crezut. În fond, daca asta am gândi ar însemna sa reluam paguboasa parere ca tot raul vine din afara, de la alcineva sau de la altii - de obicei de la vreun vecin -, niciodata de la noi, pentru ca noi, în ciuda unor defecte minore, suntem buni. Acum însa, fiind numai în chip accidental rai, dar buni esentialmente, înseamna ca solutia este sa ramânem în tara numai noi, sa îndepartam strainii, daca nu sa-i eliminam de-a dreptul, adica sa ne purificam etnic. Ce se petrece, ne-am întors cumva la solutia nedemocratica? Asa se pare. Când celalalt este preponderent mai vinovat decât mine, ispita xenofobiei si apoi, dusa la extrem, aceea a purificarii etnice, nu e doar o vorba în vânt.


[6] - în realitate, cel de a fi toti o apa si-un pamânt într-o devalmasie a nenorocirii. Acesti membri ai elitei marturisesc involuntar despre neputinta poporului de a se desprinde de starea sa primitiva si, de fapt, despre dorinta sa de a reveni la o stare de lucruri nemoderna, asa-zis traditionala.

[8] Apreciez ca astfel de sentimente sunt neclare întrucât ele nu sunt de sorginte tocmai constienta. Starea aceasta de lucruri premoderna, ba poate chiar preistorica, potrivit lui Lucian Blaga, nu poate fi pastrata la nesfârsit, însusi sufletul unui popor cere maturizarea - printr-o analogie jungiana cu viata unui individ, sufletul unui popor nu poate ramâne necontenit, fara a se vatama singur, la vârsta copilariei. Totusi, când maturizarea prezinta o serie aproape nesfârsita de obstacole, asupra începuturilor natiei, asupra vârstei ei preistorice intim legate de felul ei de a fi traditional se pare ca se proiecteaza nostalgia dupa origini.



[9]. Iar reînnoirea se face prin întoarcerea la origini, la originile metafizice ale respectivei natii, pentru ca ea se face prin reiterarea unui model arhetipal, originar. Nici din perspectiva jungiana apropierea nu e fortata: începuturile vietii unui popor tin de inconstientul sau colectiv sau de modul în care se configureaza, în situatia sa particulara, inconstientul colectiv, iar originile metafizice, întrucât transcend individul si vointa sa, tin tot de inconstientul colectiv. Una din imaginile inconstientului colectiv este mama, Marea Mama, sau matricea, iar aceasta este o întruchipare destul de adecvata pentru spatiul mioritic ori felul nostru de a fi traditional. Numai ca acest aspect al matricii nu este neaparat bun, el e de obicei neutru determinat, atât bun, cât si rau. La fel si legaturile cu el. Nu te poti întoarce la origini fara a-ti fi câstigat în prealabil acest drept, fara a avea o anumita statura, o anumita forta care sa-ti permita sa porti un dialog cu ele. Altfel, în loc sa te adapi de la izvoare, sa te întaresti sau poate chiar sa renasti - de la astfel de izvoare bei, în cazul fericit, apa vie -, ajungi sa-ti gasesti în ele mormântul, precum Fat-Frumos din Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte. Sufletul poporului nostru nu se maturizase în perioada interbelica, nu-si faurise o identitate proprie , suficient de îndepartata de traditie pentru a surveni natural momentul critic al necesitatii reevaluarii traditiei. Într-adevar, el nu avea de unde sa se întoarca la origini, la începuturile sale, pentru ca nici nu se despartise vreodata de ele efectiv. Nici nu pasise bine pe calea de neocolit a modernizarii, ca si obosise. Îsi punea deja, pripit, întrebari precum: oare nu cumva modernitatea nu ne e potrivita, nu trebuie sa luptam din rasputeri împotriva oricarei schimbari aduse identitatii nationale traditionale?

[13], un conducator ca Antonescu sau ca Gheorghiu-Dej, ori, înca mai involuat, ca Ceausescu, sa-l calauzeasca pe aceasta "minunata" cale. Bineînteles ca majoritatea populatiei nu-l percepe ca atare, drept contra-erou, macar la început, ci proiecteaza în el cele mai infantile dorinte de mai bine. Doar un astfel de erou cum a venit, cum a si adus dreptatea, cum a stârpit toti netrebnicii, toti împilatorii poporului si a daruit "oamenilor de bine" o viata pe masura lor - de la un punct în colo, nici macar acesti oameni de bine nu mai cred ca mai buna; de fapt, cine stie?, întotdeauna se mai gasesc nostalgici. Românilor cu astfel de instincte, "oamenilor de bine", li s-a adresat dupa 89 Ion Iliescu, dupa ce le-a recunoscut cu un simt infailibil reveria patologica. Cum sa nu fii nostalgic dupa un regim care a simulat crearea omului nou când tu însuti sperai, mai mult sau mai putin tulbure, sa te înnoiesti?

[15]. Renastere prin întoarcerea la origini, prin arderea nu neaparat metaforica a formelor moderne ale statului, înnoire a oamenilor si deopotriva a spiritului national, care astfel se salveaza din impasul politic. Apoi, detasat de realitatea româneasca, scrie, la câteva decenii distanta, ca istoric al religiilor, despre "mitul marxist al unei vârste de aur instituite prin victoria definitiva a proletariatului", despre promisiunea marxista ca "nu va mai exista istorie propriu-zisa, va exista un fel de paradis terestru, caci va fi în sfârsit liber si va mânca liber" . Nu ar fi de ajuns sa subliniez aici asemanarea dintre cele doua regimuri totalitare. As insista mai degraba asupra modului în care functioneaza un astfel de mit.



[17]. Horia Roman Patapievici sustine ca de aceasta nereusita este vinovata în primul rând generatia pasoptista si continuatorii ei care nu a reusit sa faca "acceptabila României taranesti modernitatea României liberale" . Nimic de zis, decât poate ca e prea intransigent cu elitele care au sustinut liberalismul. În fond, nici elitele care s-au împotrivit din rasputeri modernizarii nu sunt mai putin responsabile, fapt cu care cred ca ar fi de acord. Dar as adauga ca nici marea majoritate a populatiei nu e libera de responsabilitate, doar inconstienta nu poate fi o justificare. Mi se pare ca asta si sugereaza Patapievici atunci când vorbeste despre legatura strânsa dintre votul universal, cu subsecventa posibilitate ca majoritatea populatiei sa-si exprime optiunea politica, si autoritarism sau dictatura unui lider carismatic.

[20], el subliniaza ca acest sprijin a fost facut cu putinta de votul universal pentru care s-au luptat continuatorii generatiei pasoptiste. Sa ne concentram putin asupra acestei idei: simplificând lucrurile, generatia pasoptista a acordat votul universal populatiei tarii. Însa cea care l-a folosit prost a fost "România profunda". Cu alte cuvinte, continuatorii generatiei pasoptiste sunt vinovati pentru ca i-au permis acesteia sa voteze. Restrictionarea manifestarilor acesteia prin vot cenzitar ar fi fost, potrivit lui Patapievici, o idee mai buna. E aici ceva neclar. Cum poti reusi sa modernizezi niste tarani daca nu-i lasi sa se manifeste liber? si cum poti face asta daca nu le acorzi nici macar posibilitatea de a vota? Sa fie acesta un argument platonician, taranii reprezentând partea apetenta a sufletului colectiv, parte care e necesar sa asculte de partea rationala, înfatisata în cazul nostru de mostenitorii spirituali ai pasoptistilor?

[21], poate ca dezastrul n-ar mai fi capatat asemenea proportii. Ar fi fost prea frumos, probabil imposibil, ca situatia sa se fi putut schimba din temelii, iar tara noastra sa nu fi evoluat catre un regim totalitar. Sa-mi fie iertat ca ma gândesc la asa ceva, dar sa ne aducem aminte, în acest context unde s-a vorbit despre mesianism, ca Mântuitorul era asteptat ca un rege care sa scoata poporul ales din robie, cea romana atunci, adica pâna si El a fost înteles mai curând politic. Ceea ce nu l-a împiedicat, ba poate chiar l-a întarit în a sustine ca Împaratia Lui nu e din lumea aceasta. El s-a întrupat, a fost printre noi, dar nu a vrut si nu trebuie sa fie înteles dupa o masura obisnuit omeneasca. Poate ca nici arhetipul regelui-erou-salvator nu trebuie interpretat politic, nu în primul rând si nu atât de barbar.


debil, ca o astfel de substanta nu se poate determina, macar într-o prima faza, decât sub forma accidentului. În concret, substanta sufletului colectiv românesc, debil conceputa sau constientizata, înca nematurizata, trebuia sa se manifeste mai întâi accidental, trecând capricios de la democratie la opusul acesteia. Ea înca este supusa logicii accidentului.

Atunci nu mai poate fi sustinut ca "slaba noastra rezistenta la regimurile la regimurile totalitare a fost un ghinion: o nesansa istorica", teza propusa, mai mult sau mai putin ironic, de Patapievici, idem, p. 81. Slaba rezistenta în cauza ni se datoreaza. Doar e mult mai putin a spune ca am evoluat catre ea decât ca am dezvoltat, e drept, mai curând inconstient, o înclinatie catre regimul totalitar. Poate fi însa sustinut ca "ajutorul" exterior dat de catre sovietici e o nesansa istorica.

Patapievici, idem, p. 83.



Ceea ce nu vrea sa spuna ca spiritul national era conceptibil doar astfel. Macar sub un aspect al sau, el era si modern. Pe de alta parte, asa cum încerc sa arat aici, modernitatea sa nu era suficient de matura.

Nae Ionescu, unul dintre intelectualii care a verbalizat aceasta dorinta retrograda, milita pentru "necesitatea de a lichida mostenirea de la 1848 pentru a face din România un «stat organic» în fruntea caruia sa fie instalat un monarh puternic, un fel de rege dictator pe care profesorului îi placea sa-l numeasca «Stapânul»", Florin Ţurcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei, Humanitas, Bucuresti, 2006, p. 249. Statul organic ar fi fost un stat crescut din fondul traditional al sufletului colectiv românesc. Sa nu ne amagim ca Nae Ionescu si altii ca el au inoculat aceasta opinie în rândurile maselor. Mai degraba el a fost unul dintre cei care a simtit ceea ce masele simteau confuz, dar a avut "darul" de a sprijini rational acest sentiment, de a-l aduce în fata opiniei publice.

Pe urmele lui Lucian Blaga si al sau "spatiu mioritic", Patapievici vorbeste, nu neaparat în termeni apreciativi, despre "un popor de tarani atemporali [care] trebuia transformat într-o natiune istorica de cetateni", op.cit., p. 79.

Mircea Eliade, Mefistofel si androginul, Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 148. În Mircea Eliade, prizonierul istoriei, p. 313, Florin Ţurcanu ia în considerare posibilitatea ca Eliade sa se fi gândit, în virtutea experientei proprii, la Corneliu Zelea Codreanu ca întruchipare a unui astfel de conducator politic si, as adauga eu, a unui asemenea erou.

A se vedea Mircea Eliade, op.cit., p. 147, pentru legatura strânsa dintre reînnoirea cosmica si întoarcerea la origini. Un astfel de arhetip este eroul. Ideea va fi dezvoltata mai jos.

De precizat ca prin aceste începuturi nu trebuie sa se înteleaga doar secolele în care s-a format poporul român, ci cu precadere, cel putin în contextul de fata, starea incipienta, preistorica, deci atemporala (înainte de istorie, adica în afara timpului) a dezvoltarii majoritatii populatiei.

Aici propriu ar trebui înteles în raport cu general, identitatea traditionala fiind de obicei una generala, anonima. Identitatea traditionala e, în generalitatea ei, o virtualitate ce trebuie actualizata. Pastrata la nesfârsit ca virtualitate, devine o bogatie abstracta, o promisiune înselatoare, ramâne, de fapt, stearpa.

Sa ne amintim ca Nae Ionescu, teoreticianul "Regelui-Stapân", a ajuns sa se consacreze "justificarii transparente a aspiratiilor politice ale lui Codreanu, fluturând posibilitatea înlocuirii unui moharh incapabil aflat în fruntea tarii cu un «cap» sau «capitan» iesit din rândurile poporului", Florin Ţurcanu, op.cit., p. 320. Câta vreme ideea directoare este "Regele-Stapân", trecerea de la Carol al II-lea la Codreanu nu este deloc uimitoare. Se pare ca atunci când esti vrajit de arhetipul regelui sau de cel apropiat al eroului, când nu te poti raporta la el critic, ceea ce ti-ar da o anume libertate, schimbarea unei optiuni politice, Carol al II-lea, cu o cu totul alta, Codreanu, nu mai constituie o problema greu de rezolvat.

Se poate sustine cu pertinenta ca imaginea de erou a lui Ceausescu a fost doar sau mai ales rodul propagandei comuniste, puse în aplicare de conducerea partidului si de Securitate. Din pacate, dusa la extrem, aceasta teza devine înselatoare: oamenii de rând ar fi fost, în majoritatea lor, de buna credinta, ei ar fi participat la cultul personalitatii "conducatorului mult iubit" numai din constrângere, fara nici o tragere de inima. Consider ca, fara sprijinul mai mult sau mai putin inconstient al majoritatii oamenilor de rând, fara complicitatea si chiar încrederea lor în rolul "conducatorului", propaganda nu ar fi putut sa prinda. Fara a veni în întâmpinarea asteptarii reiterate a unui astfel de erou, ea nu ar fi izbândit în asemenea proportii precum în tara noastra. Iar în acest eseu ne intereseaza în primul rând schitarea temeiurilor acestei nefericite asteptari a unui salvator.

Sintagme citate în Florin Ţurcanu, op.cit., p. 309.

Mircea Eliade, op.cit., p. 148.

H.-R. Patapievici, op.cit., p. 87.

Ibid

Ibid., p. 84.

Ibid., p. 85.

În sensul istoriei comparate a religiilor.





Document Info


Accesari: 2754
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )