Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































DIVERGENTE TITO - STALIN

istorie












ALTE DOCUMENTE

INTERTEXTUALITATEA, PARODIA ŞI DISCURSURILE ISTORIEI
Golful Broaştei Ţestoase
EROII GRECI
Afacerea Watergate
REVOLUTIA ROMANA DE LA 1848-1849 IN CONTEXT EUROPEAN
Cartile nemuriri Faraonii si viata de apoi
ION ANTONESCU: 'De cand eram in inchisoare am discutat cu nemtii tot programul de guvernamant'
STATUTUL JURIDIC AL NOBILIMII ROMANESTI DIN REGATUL UNGARIEI
ISTORIE Istoria Greciei si Romei Antice grile

Master anul II, Relatii internationale. Studii sud-est europene




D I V E R G E N T E T I T O - S T A L I N

DIVERGENTE TITO- STALIN ( 1948)

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, Iosip Broz Tito controla, in fruntea partidului comunistilor si a armatei de partizani pe care le conducea, intregul spatiu iugoslav. Dupa ce Iugoslavia regala incetase sa mai existe, Tito si-a propus un dublu obiectiv: refacerea unitatii iugoslave intr-un sistem federal si cucerirea puterii de catre el si partidul in fruntea caruia se afla, mai exact instaurarea unui regim comunist[1].

In spatiul iugoslav, preluarea puterii de catre comunisti s-a facut in cursul luptei impotriva ocupantului strain, Tito si anturajul sau erijand in fata populatiei in exponenti ai idealului de eliberare dar si ale unor aspiratii nationale specifice fiecaruia dintre popoarele Iugoslaviei. Spre deosebire de Iugoslavia (si Albania), in alte tari ale viitorului bloc sovietic, ascensiunea comunistilor la putere s-a realizat in cursul anilor 1944-1948 cu participarea directa a Moscovei, in prezenta trupelor de ocupatie sovietice care au avut un rol esential in sovietizarea acestora[2]. Trupele sovietice nu au avut nici un fel de drepturi administrative pe teritoriul Iugoslaviei si nici nu au luat sub comanda unitatile iugoslave de partizani, fiind chiar evacuate in martie 1945[3].

Cu toate acestea, Iugoslavia a devenit prima dictatura totalitara comunista din Europa[4], intre anii 1945-1948, Tito aplicand intru totul pe plan intern modelul stalinist[5]. Iugoslavii au fost primii care au nationalizat economia, au colectivizat agricultura si au trecut la aplicarea de masuri represive interne[6]. Iosip Broz Tito a fost primul dictator comunist din Europa de Est care a urmat exemplul lui Stalin, fiind in acelasi timp sef al part 131f55b idului, al guvernului si al fortelor armate; el trasa orientarile ideologice si a incurajat initierea unui cult al personalitatii. Totodata, ani in sir, Tito s-a considerat si a declarat-o public in mai multe randuri, ca fiind cel mai important exponent al politicii comuniste in afara U.R.S.S.-ului, aliatul cel mai bun al Moscovei[7]. Comunistii iugoslavi au jucat un rol important in constituirea, in anul 1947, a Cominformului, prezentat atunci ca un raspuns la planul Marshall si la doctrina Truman, si care avea drept scop sa coordoneze atat politica interna cat si cea externa a regimurilor nou instaurate. Desi initial a sprijinit cu entuziasm noua orientare a lui Stalin, Tito a considerat ca sosise momentul prielnic pentru a aplica propriul program hegemonic. Tocmai statutul special al regimului comunist din Iugoslavia, care a venit la putere prin forte proprii, a generat, intr-un timp destul de scurt, primele elemente de criza ale "unitatii de monolit a lagarului socialist"[8].

"Ca o ironie, tocmai in momentul cand perspectiva sovietica si cea iugoslava asupra luptei internationale de clasa s-au apropiat cel mai mult, se produce si inevitabila ciocnire dintre cele doua tari" [9], iunie 1948 fiind data la care I. V. Stalin avea sa rupa relatiile cu Iosip Broz Tito si cu Iugoslavia.

Lucrarea de fata isi propune sa analizeze cauzele ce au provocat ruptura de Moscova, in ce au constat divergentele dintre Tito si Stalin si care au fost urmarile acestui conflict.

Problema a constituit obiectul studiului mai multor istorici care s-au ocupat indeaproape de istoria Iugoslaviei, printre acestia numarandu-se Stefano Bianchini[10], Gheorghe Zbuchea[11], I. S. Ghirenko[12], Florian Garz[13], Ivo Banac[14], s. a.

Conditiile in care s-a ajuns la ruperea relatiilor cu Moscova au fost complexe si s-au soldat cu o prima criza majora in viata Iugoslaviei postbelice si cu inceputul unei noi faze in istoria comunismului international.

Daca in planul politicii interne Iugoslavia comunista actiona supunandu-se experientelor sovietice, politica sa externa era, dimpotriva, mult mai autonoma si mai agresiva, punandu-l in incurcatura chiar pe Stalin[15]. In anii imediat postbelici, Tito a incercat sa-si extinda autoritatea asupra vecinilor din jur invocand intre altele lunga traditie cominternista a unei organizari federale in spatiul balcanic. In acest sens s-a straduit, fara succes, datorita opozitiei lui Stalin si Enver Hoxha, sa transforme Albania in cea de-a saptea republica a federatiei[16]. Desi in 1946 legaturile dintre Albania si Iugoslavia s-au strans, prin semnarea in iulie a unui tratat de cooperare economica, un an mai tarziu au inceput primele probleme in dialogul dintre Belgrad si Tirana. Tito se va orienta ulterior catre Bulgaria in vederea crearii unei uniuni federale, fiind vorba despre conventii de colaborare politica, economica si militara, unele cu obiective foarte ambitioase, altele mai modeste[17]. Ideea unei federatii intre Iugoslavia si Bulgaria fusese vehiculata intre conducatorii comunisti ai celor doua tari inca din timpul celui de-al doilea razboi mondial.Ulterior aceasta trebuia sa devina o "Federatia Balcanica"[18], urmand sa includa si celelalta state din peninsula. Acest proiect al unei federatii mult mai largi a fost reluat de Tito si Gheorghi Dimitrov (seful P. C. Bulgar) in cadrul celor doua intalniri la varf din 1 august si 27 noiembrie 1947.

Dificultatile care se interpuneau in calea acestui plan conduceau la solutii divergente. Pe langa neclarificata forma institutionala ce trebuia atribuita Uniunii balcanice - daca trebuie sa se numeasca confederatie sau federatie - Belgradul si Sofia nu reuseau sa se puna de acord asupra numarului de tari care ar fi trebuit sa o compuna: doua (Iugoslavia si Bulgaria), conform dorintei lui Dimitrov, sau sapte (cele sase republici iugoslave si Bulgaria), dupa cum ar fi preferat Tito[19]. Totodata s-au facut aluzii la o federatie care sa cuprinda nu numai cele doua tari ci si Romania, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia si Grecia (daca razboiul civil, purtat aici de comunisti, ar fi iesit victorios)[20]. In decembrie 1947 Traicio Kostov, viceprim-ministru al Bulgariei, a vorbit despre crearea in viitorul apropiat a unei uniuni a tuturor slavilor de sud, iar o luna mai tarziu Dimitrov a vorbit in Bucuresti despre o uniune vamala care sa includa nu numai slavii de sud dar si slavii de nord precum si Ungaria, Romania, Albania si Grecia[21].




In acest moment a intervenit Stalin care i-a convocat pe liderii iugoslav si bulgar la Moscova, Tito trimitandu-l pe Kardelj. Cu aceasta ocazie Stalin l-a umilit pe Dimitrov si a incercat sa constituie el insusi o federatie balcanica restransa la Iugoslavia si Bulgaria, propunand Belgradului sa anexeze Albania. Astfel, acumuland neintelegeri si tensiuni in regiune, Stalin urmarea sa-si garanteze posibilitati optime de amestec in zona[22]. De asemenea Stalin le-a cerut iugoslavilor sa renunte la planul de a trimite trupe in Albania si sa excluda Romania din planurile lor[23]. Cum iugoslavii au respins aceste propuneri, raporturile dintre Belgrad si Moscova s-au deteriorat.

Stalin nu putea tolera existenta unui alt centru de initiativa in lumea comunista, mai cu seama ca, in cadrul Razboiului rece ce izbucnise, tensiunile dintre Est si Vest se intensificau, pozitia geostrategica a Iugoslaviei fiind de prima insemnatate pentru sovietici[24]. Atitudinea dictatorului de la Belgrad contravenea cursului politicii de atunci a Moscovei, politica lui Tito fiind prea autonoma pentru a putea coexista cu conceptia sovietica a "lagarului" si, in acelasi timp, prea riscanta pentru Rusia. Riscanta, caci exista probabilitatea ca Tito, datorita puterii militare si incarcaturii ideologice iugoslave, sa devina cel mai influent conducator din zona balcanica si totodata, o uniune balcanica creata la initiativa Iugoslaviei ar fi putut reprezenta un obstacol in calea suprematiei sovietice in Europa Rasariteana.

Foarte probabil, acest dinamism in politica externa a Iugoslaviei a constituit "ratiunea profunda" [25]care a provocat conflictul dintre Tito si Stalin in 1948.

Intr-o prima faza a conflictului disputa dintre cei doi lideri comunisti a avut loc prin corespondenta secreta purtata in lunile martie, aprilie si mai 1948. Lectura acestei corespondente dezvaluie si alte motive ce au dus la ruperea relatiilor.

Esenta problemei o constituia refuzul lui Tito de a acepta ordine de la Moscova si insistenta lui asupra dreptului de a analiza problemele Iugoslaviei in propriul lor context si de a folosi propriile solutii si nu principiile sau programele sovietice. Tito sustinea ca Iugoslavia era nu doar un stat separat ci si diferit de U.R.S.S. si ca doctrina si practica comunista nu sunt atat de rigide incat sa nu poata tine cont de diferente[26]. In cadrul disputei s-a mai discutat despre organizarea corespunzatoare a unui stat comunist, despre rolul partidului comunist, politica agrara, nehotararea cu care Iugoslavia actiona in lichidarea capitalismuluisi despre persoana ministrului de externe iugoslav, Vladimir Velebit, pe care rusii l-au acuzat ca este agent britanic[27]. Stalin imputa P. C. Iugoslav si faptul ca nu actiona "la lumina zilei ci se comporta ca si cum ar mai fi fost inca in clandestinitate, cu mijloace semimilitarizate"[28]. La 27 martie 1948 Stalin lansa un atac in care Tito era acuzat "de cele mai mari pacate care puteau fi puse in seama unui comunist: trotkism, mensevism, revizionism, imperialism"[29]. Stalin urmarea astfel sa declanseze in interiorul Partidului Comunist Iugoslav o miscare de rasturnare a lui Tito, insa, paradoxal, condamnarea stalinista a avut drept rezultat intarirea rolului partidului comunist. Neintelegerile au fost agravate de prezenta in Iugoslavia a unor civili si consilieri militari sovietici care, sub masca colaborarii si intr-ajutorarii, au incercat crearea unor intreprinderi mixte dupa modelul aplicat si in celelalte tari comuniste. Au mai existat si alte forme de amestec in treburile interne, de multe ori sub forma unor abuzuri asupra populatiei, ca de exemplu insusiri de bunuri, violuri etc[30].

In toata aceasta corespondenta iugoslavii au fost in mod evident dornici sa evite o ruptura cu Moscova[31], neintelegand pe deplin originile maniei lui Stalin indreptate asupra lor. Caci pana la acea data, ei se comportasera ca niste discipoli loiali, iar Tito si camarazii sai urmasera normele si tiparele ideologiei leninist- staliniste, incercand chiar sa-l depaseasca pe Stalin in ortodoxie[32].

Rezultatul disputei prin corespondenta a fost refuzul iugoslavilor de a accepta statutul de tara sub tutela sovietica. Se ajunge inevitabil la ruptura finala din 28 iunie 1948, data la care Iugoslavia este exclusa public din Cominform.

In acest context, rezistenta si apoi lupta lui Tito au inaugurat comunismul national, o tendinta a comunismului mondial ce situa prioritatile locale deasupra valorilor si obiectivelor imperiale[33] intruchipate de Moscova.

In prima faza a conflictului, Tito a fost convins ca intreaga disputa era rezultatul unei regretabile neintelegeri si a considerat ca ar fi fost posibila o reconciliere. Acest lucru explica de ce, inca pentru o buna parte a anului 1949, Iugoslavia a continuat in activitatea sa sa transpuna modelul economic stalinist. Mai mult, Belgradul a parasit politica agrara anterioara si a impus colectivizarea in mediul rural. Le-a trebuit ceva timp liderilor iugoslavi ca sa se angajezez intr-o destalinizare ferma si, probabil ca presiunea ideologica si blocajul economic impus de Stalin Iugoslaviei in 1949[34] vor determina modificari esentiale, in tara instaurandu-se treptat o dictatura nationalist- iugoslava[35].

Aceasta este perioada in care putem afirma ca a inceput istoria titoismului ca doctrina diferita de cea a stalinismului. Modelul iugoslav de auto-administrare nu intentiona sa distruga sistemul comunist, ci doar sa-l reformeze pe o linie diferita de cea urmata in Uniunea Sovietica. Originile politicii de autonomie constau intr-un conflict intre doua centre comuniste mai degraba concurente decat aflate intr-o confruntare de viziuni[36] cu privire la interpretarea marxism-leninismului. Titoismul, prin urmare, insemna un stil de conducere mai asertiv in privinta intereselor nationale decat politica dictata de Stalin elitelor locale comuniste[37].

Nationalismul, definit ca opus al loialitatii fata de U.R.S.S. si fata de liderul ei poate fi socotit fundalul conflictului dintre Stalin si Tito.

Incepand cu anii `50, Iugoslavia, avand in frunte un partid unic si un conducator care se considera in continuare comunist, a evoluat pe un drum nou, singular in Europa acelor vremuri. Tara va cunoaste profunde si continue transformari sociale, politice si internationale. Meditatia asupra sistemului sovietic si in acelasi timp refuzul capitalismului au dus la experimentarea unei noi cai, aceea a autogestiunii. Astfel, datorita necesitatilor economice si rezistentei taranesti, Tito a permis taranilor sa-si retraga pamanturile din cooperative. Totodata, la nivel local si regional au fost despartite in mare masura functiile de stat de cele de partid, ulterior, promovarea in majoritatea posturilor nemaiavand o legatura directa cu apartenenta la partidul unic. S-a renuntat la sistemul stalinist de gestionare a economiei, precum si la centralismul economic si la planificare, optandu-se pentru o reformare a vietii economice care, prin legi esalonate intre anii 1949-1954 a lasat cale libera multora din mecanismele economiei de piata[38]. Au fost create anumite forme democratice de conducere, atat in sistemul economic cat si in cel politic, fara insa a se renunta la monopolul puterii politice care continua sa apartina comunistilor.

Aceste realitati au favorizat in anii 1950-1960 un avant economic al Iugoslaviei, concretizat intre altele intr-o crestere a produsului intern brut si a standardului de viata in raport cu alte tari socialiste.

A contribuit la aceasta in mare masura si noua evolutie a gandirii lui Tito in ceea ce priveste raporturile internationale. Tito a fost promotorul si unul din conducatorii asa-numitei miscari de nealiniere prin respingerea blocurilor militare si a politicii acestora[39].




O regandire completa a politicii interne si externe a Iugoslaviei fusese necesara inca din 1949 data fiind teama de o iminenta invazie ruseasca. Rolul politic al armatei crescuse considerabil si a inceput un amplu proces de epurare, mii de comunisti filosovietici fiind inchisi in lagare de concentrare. Intre timp se inmultisera incidentele de frontiera cu Albania, Bulgaria, Romania si Ungaria, unde Stalin incepuse o adevarata "vanatoare de vrajitoare"[40], peste tot fiind deschise procese impotriva unor prestigiosi lideri comunisti acuzati (cei mai multi pe nedrept) de "titoism".

Pe plan extern Iugoslavia a beneficiat indelungat si consistent de ajutoare alimentare si financiare occidentale, iar S.U.A. a incercat sa obtina fara succes aderarea Iugoslaviei la N.A.T.O. Pe 28 februarie 1953 se ajunge la incheierea "Pactului Balcanic" intre Iugoslavia, Grecia si Turcia[41], iar odata cu moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953, pericolul unei agresiuni sovietice scade considerabil.

Venirea la putere a conducerii colegiale la Moscova a favorizat o atenuare treptata a tensiunilor iugoslavo-sovietice, care a culminat cu calatoria lui Hrusciov la Belgrad in mai 1955. Cu aceasta ocazie, noul secretar general al P.C.U.S. a recunoscut motivele iugoslave ale conflictului din 1948, permitandu-i lui Tito sa repurteze o stralucitoare victorie politica si diplomatica[42].

Recunoasterea legitima a "caii nationale spre socialism" de catre Hrusciov in cursul celui de-al XX-lea Congres al P.C.U.S. a conturat o noua dezvoltare a relatiilor dintre Uniunea Sovietica si tarile pe care le controlau.

BIBLIOGRAFIE

1. Bianchini, Stefano, Problema iugoslava, ed. Bic All, Bucuresti, 2003;

2. Calvocoressi, Peter, Politica mondiala dupa 1945, ed. Allfa, Bucuresti, 2000;

3. Garz, Florian, Iugoslavia in flacari! Spre un nou razboi balcanic?, Casa Editoriala Odeon, Bucuresti, 1993;

4. Idem, Renasterea Europei. De la Atlantic la Urali, Casa Editoriala Odeon, Bucuresti, 1999;

5. Tismaneanu, Vladimir, Reinventarea politicului. Europa rasariteana de la Stalin la Havel, ed. Polirom, Iasi, 1997;

6. Zbuchea, Gheorghe, Istoria Iugoslaviei, ed. Corint, Bucuresti,2001.



[1] Gheoghe Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, Bucuresti, 2001, p. 86;

[2] Ibidem, p. 87;

[3] Florian Garz, Iugoslavia in flacari!Spre un nou razboi balcanic?, Bucuresti, 1993, p.27;

[4] Ibidem, p. 27;

[5] Gh. Zbuchea, op. cit, p. 91;

[6] Fl. Garz, Iugoslavia in flacari!, p. 27;

[7] Gh. Zbuchea, op. cit., p. 92;

[8] Fl.Garz, Renasterea Europei. De la Atlantic La Urali, Bucuresti, 1999, p. 62;

[9] Vladimir Tismaneanu, Reinventarea politicului. Europa Rasariteana de la Stalin la Havel, Iasi, 1997, p. 48;

[10] Stefano Bianchini, Problema iugoslava, Bucuresti, 2003;

[11] Gh. Zbuchea, op.cit., Bucuresti, 2001; idem, "Stalinism si titoism", in Dosarele istoriei ("Tito contra Stalin"), an III, nr. 3, 1998;

[12] I. S. Ghirenko, Stalin -Tito, Moscova, 1991;

[13] Fl. Garz, Iugoslavia in flacari!, Bucuresti, 1993;

[14] Ivo Banac, With Stalin Agains Tito: Cominformist Splits in Yugoslav Communism, Ithaca and London: Cornell University Press, 1998;



[15] St. Bianchini, op. cit., p.78;

[16] Gh. Zbuchea, op. cit., p. 93;

[17] St. Bianchini, op. cit., p. 81;

[18] Fl. Garz, Iugoslavia in flacari!, p. 29;

[19] St. Bianchini, op. cit., p. 82;

[20] Fl. Garz, Iugoslavia in flacari!, p. 29;

[21] Peter Calvocoressi, Politica mondiala dupa 1945, Bucuresti, 2000, p. 274;

[22] St. Bianchini, op. cit., p. 86;

[23] P. Calvocoressi, op. cit., p. 274;

[24] Gh. Zbuchea, op. cit., p. 94;

[25] St. Bianchini, op. cit., p. 84;

[26] P. Calvocoressi, op. cit., p. 274;

[27] Ibidem, p. 275;

[28] St. Bianchini, op. cit., p. 84;

[29] Gh. Zbuchea, op. cit., p. 95;

[30] Ibidem, p. 94;

[31] P. Calvocoressi, op. cit., p. 275;

[32] V. Tismaneanu, op. cit., p. 64;

[33] Ibidem, p. 64;

[34] St. Bianchini, op.cit., p. 88;

[35] Gh. Zbuchea, op. cit., p.98;

[36] V. Tismaneanu, op. cit., p. 65;

[37] Ibidem, p. 60;

[38] Gh. Zbuchea, op. cit., p. 99;

[39] Ibidem, p. 100;

[40] V. Tismaneanu, op. cit., p. 65;

[41] St. Bianchini, op. cit., p. 90;

[42] Ibidem, p. 93.












Document Info


Accesari: 3105
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )