Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Dacia preistorica si istorica

istorie


Dacia preistorica si istorica
Prefata

Cristofi Cerchez s-a nascut īn comuna Baneasa-Herastrau, la 4 iulie 1872. Tatal sau se numea Pavel Cerchez si era un modest functionar rural, īmpovarat de o casa cu 16 copii.
Desi hartuit de greutati si purtat mai mult pe drumuri, cu familie cu tot, pe unde īl cereau slujbele, Pavel Cerchez, temperament optimist, a reusit sa mentina de-a lungul vietii o atmosfera sanatoasa de familie, bazata pe principii morale, transmise din stramosi, cultivīnd respectul fata de om, cinstea si dragostea de munca, alaturi de sotia sa devodata, Ana.
Autodidact, cu o cultura īngrijita si mare iubitor de arta, Pavel Cerchez īsi daruia timpul liber literaturii nationale si muzicii. Īn mijlocul prietenilor gasea prilej de aleasa desfatare spirituala. Luau parte deseori si scriitori consacrati, ca Delavrancea, Caragiale etc., ca si pictorul N. Grigorescu, care a facut portretul sotiei sale, Ana Cerchez, portret care īn anul 1947 a fost dat Muzeului Simu.
Astfel se explica cum, īn asemenea atmosfera, doi copii ai sai talentati, Niculaie si Eugenia, s-au dedicat muzicii, urmīnd amīndoi Conservatorul din Bucuresti, primul la vioara, al doilea la pian.
Razboiul din 1877 si urmarile lui īi zdruncinara din temelii caminul. Pavel Cerchez īsi pierdu bruma de gospodarie, urmata de o molima devastatoare care īi rapi de timpuriu opt copii deodata.
Lovitura o īnfrunta cu greu, dar reusi sa-si recapete echilibrul, datorita atīt resurselor sale spirituale, cīt mai ales tovarasei lui de viata, care, cu tact si īntelepciune, īi sustinu īncrederea īn viitor. Luptīnd eroic cu greutatile, Pavel Cerchez īsi īntretinu mai departe familia, dīndu-si copiii la īnvatatura, fara sa le neglijeze aptitudinile.
Cristofi Cerchez, fiind printre copii cel mai vīrstnic, datorita perseverentei īsi termina studiile primare īn orasul Turnu Magurele si Alexandria (Teleorman) si cele gimnaziale la “Mihai Viteazul” din Bucuresti, iar īn anul 1894 este absolvent al Scolii Nationale de Poduri si Sosele din Bucuresti. Īn scurt timp obtine functia de subinginer la salinele Doftana, reusind astfel sa-si ajute familia.
Īnca din copilarie, Cristofi Cerchez dovedeste o deosebita sensibilitate manifesta prin multiple inclinatii artistice. Elev fiind, el este subdirijor la coruri bisericesti, dupa cum singur o spune īn primele pagini ale cartii sale, pe care o va īntocmi de-a lungul vietii: “si de drag, si ca sa ma mai ajut cu un ban de buzunar” (Dacia īn lumina preistoriei).
Muzica īl atrage sub toate formele; cīnta din gura, cīnta la īnceput dupa ureche la pian si la vioara. Dar ceea ce īi trezeste de timpuriu interesul este tovarasia batrīnilor satului, pastratorii traditiei poporului romānesc. Din nenumaratele lor povestiri, tīnarul Cerchez desprinde valoarea de netagaduit a folclorului nostru, care se va reflecta mai tīrziu īn activitatea sa.
Avid sa cunoasca cīt mai mult trecutul neamului romānesc, preocupat permanent de studii de īnalta factura istorica si dotat cu un pronuntat spirit analitic dublat de o intuitie exceptionala, afirmata tot mai eruptiv, Cristofi Cerchez īsi croieste drum anevoie printre golurile documentare, dublate de vinovata indiferenta a istoricilor contemporani, care, fie din motive politice, fie din pura neīntelegere ocoleau aceasta problema de deosebit interes national. Cristofi Cerchez nu se lasa īnfrīnt si nu renunta la cautarile lui, pentru ca mostenise de la tatal sau comoara de pret a optimismului, care l-a animat toata viata.
O mare filantroapa de pe atunci, Elena Turnescu, mare sprijinitoare a elementelor tinere cu drag de īnvatatura, auzind de preocuparile lui, īi ofera posibilitatea sa plece īn Italia, acordīndu-i o bursa personala. Dupa trei ani de studii sustinute la Milano, el obtine cu succes diploma Academiei de Belle-Arte, cu medalia de bronz. Īn anul 1898, se reīntoarce īn tara.
Īn vremea studentiei, concomitent cu programul īncarcat al scolii, Cristofi Cerchez studiaza asiduu istoria poporului romānesc.
Zaboveste ceasuri īntregi prin biblioteci renumite. Pe cīt īi permite timpul, se opreste si īn alte orase ale Italiei. La Roma consulta izvoare si conspecteaza din operele marilor istorici universali. Parcurge mai ales cu aviditate cartea deschisa a celor 2.500 de planse ale Coloanei Traiane, īn care iscusitul sculptor Apolodor din Damasc a imortalizat razboaiele daco-romane.
Aceste cunostinte le īmbina cu studiile de arhitectura, gasind ecouri īn stilul bramantesc. Īntors īn patrie, el īsi cristalizeaza bogatul bagaj de cunostinte īn realizarea autenticului stil romānesc, pe care marele arhitect Ion Mincu, predecesorul lui, un adevarat rapsod al neamului, reusise sa-l concretizeze īn arhitectura noastra.
Italia ofera tīnarului Cerchez cheia cu care sa deschida poarta blindata īn cunoasterea trecutului istoric al neamului romānesc, citind īn original slova marilor descali ai omenirii. Si bogata este seria lor. Pornind de la Homer (povestitorul), trecīnd apoi la Hesiod, Pindar, Herodot, Lycophron, Diodor Siculo, Vergiliu, Titu-Liviu, Strabo, Dione Chrisostomul, Martial, Horatiu, Juvenal, Pliniu, Plutarh, Dione Cassiu, Pausanias, Festus, Macrobius – la care se adauga un nesfīrsit lant de scriitori moderni: Amédée Thierry, Dr. Hanusch, prof. Nielsen (arhitect german), Pierre Kropatkin, Lartat, Morgan, Salomon Reinach, Ku. Kinch etc.
Dar stradania lui īsi gaseste deplina satisfactie īn fata Coloanei Traiane din Roma, cel mai viu si valoros document istoric.
Cu acest cunostinte pretioase, fara a fi viciat cītusi de putin de cosmopolitism, reīntors īn patrie, Cristofi Cerchez īsi propune sa traduca īn fapt doua realizari fundamentale: sa faca cunoscut autenticul stil romānesc si sa stabileasca adevarul istoric al originii neamului nostru.
De la īnceput, pe tarīm profesional el se izbeste de rezistenta forurilor conducatoare, care īncurajau numai pe acei ce aveau legaturi de rudenie, sau prestau o activitate politica a timpului, iar īn domeniul istoriei, de elemente conservatoare, potrivnice cercetarilor revolutionare. I se imputa īntre altele, influenta lui N. Densuseanu, care īn lucrarea sa Dacia preistorica are o pozitie mistica, lipsita de o fundamentare pozitiva.
Dar Cristofi Cerchez, artist prin definitie, si cu o cultura polivalenta a profesiunii sale, ramīne neclintit, indiferent la toate opozitiile. Pasiv la onoruri efemere, fara sa guste bucuria cīstigului banesc, el īsi īnchina īntreaga activitate cercetarilor. De cele mai multe ori abia poate face fata existentei, avīnd de īntretinut o familie destul de grea, cu parinti si copii, fiind singurul sustinator, fara sa ocupe posturi de stat sau la īntreprinderi particulare, decīt sporadic (īn timpul primului razboi mondial, functionīnd ca sef al Serviciului de arhitectura la Primaria Capitalei).
Singur la batrīnete, se aciuiaza pe līnga una din cele trei fiice ale sale, care īl apreciaza īn mod deosebit si īl īntelege. Lipsit de vreun venit, fara o pensie, ajutat uneori de prieteni, el duce o viata modesta, alaturi de aceasta, care īmparte cu tatal si un copil al fiicei lui, un cīstig mediocru si o viata de privatiuni. Abia cu doi ani īnainte de sfīrsitul vietii (1953), Cristofi Cerchez, macinat de o boala grea, primeste de la Uniunea arhitectilor, la sezisarea unor colegi, o pensie viagera de merit, recunoscīndu-i-se valoarea artistica. Dar satisfactia este tīrzie; la 15 ianuarie 1955, el se stinge din viata, modest, asa cum a fost īntotdeauna, aratīndu-si pīna īn ultimele momente convingerea, ca va veni cīt de curīnd ziua cea mare, care va dezvalui comorile ascunse de veacuri ale trecutului nostru istoric, asezīndu-le pe piedestalul binemeritat al adevarului.
De-a lungul vietii, Cristofi Cerchez s-a documentat continuu, adīncind tema prea interesanta a trecutului nostru istoric, scriind neobosit numeroase articole īn presa (ziarul Universul), sau vorbind īn cicluri de conferinte (la Casa Scoalelor, Uniunea Arhitectilor, Fundatia “Regele Carol I”, Sala “Dalles” etc.) despre subiecte, care gravitau īn jurul acestei probleme. Dar cea mai importanta activitate a sa īn acest domeniu a fost conceptia unei lucrari de sinteza, extrem de anevoioasa, care demonstreaza – largo sensu – prelatinitatea poporului dac.
Este regretabil faptul ca lucrarea a lasat-o īn manuscris, nerevazuta īn forma definitiva, nesistematizata pe caitole. Mi-a revenit mie datoria s-o dau cititorului, īncercīnd ca redactarea sa pastreze imaginea cīt mai autentica a fondului si a formei. Prin aceasta īmi īmplinesc un angajament pe care mi l-am luat cu putine zile īnaintea sfīrsitului tatalui meu.



*

Din cercetarile de teren, din izvoarele istorice amintite si din studiul analitic al Coloanei Traiane, Cristofi Cerchez, animat de un pronuntat simt de orientare, dezvaluie o serie de date fundamentale, revolutionīnd cunostintele curente legate de istoria stramosilor nostri. Cu convingere si curaj, el rastoarna dogma potrivit careia romanii, dupa ce au razbit neamul barbar al dacilor, bastinasii acestui pamīnt, le-au dat limba, obiceiurile si īntreaga viata social-culturala.
Īntemeindu-se pe multiple consideratii, rezultate din sapaturile arheologice de pe atunci, la care era īntotdeauna prezent, Cerchez le asociaza cu datele istoricilor clasici si moderni, cum si cu traditia orala transmisa de tarani, pastratori ai obiceiurilor pamīntului, aratīnd īntr-o serie de capitole vechimea milenara a Dacilor, dusa pīna catre īnceputurile cuaternarului, cu profunde conceptii spiritualiste animate de o cunoscuta orientare cosmogonica.
Autorul stabileste īn Dacia leaganul omenirii risipite ulterior prin flux īn Estul si Vestul Europei, ca si īn Sud, īn zona mediteraneana, pīna īn Nordul Africii (īn Egipt): “La īnceput, omenirea a format o singura masa, o singura rasa – rasa latina, raspīndita pe tot cuprinsul Europei, si chiar īn afara de Europa, cu centrul de pornire īn Dacia””
Īntr-un curat limbaj romānesc, accesibil oricarei minti, Cerchez dezvolta acest maret proces de migratie, subliniind pe tot parcursul expunerii, puternica personalitate a poporului dac, “īnzestrat de zei” – Titani sau Novaci – fii de zei, protoparinti ai dacilor.
Cristofi Cerchez fundamenteaza istoria dacilor pe o mitologie locala, stabilind adevaratul Olimp īn muntii Carpati, considerat de istoricii antici drept munti sfinti.
Interesant este capitolul privitor la limba dacilor, care de asemenea rastoarna teoria curenta.
Poporul dac avīnd o “origine sacra”, si limba dacilor este tot “sacra”, sanscrita (scriere sfīnta) – atribut ce īi revine Daciei, nu Indiei.
Cu aceasta limba au plecat misionarii daci īn migratiunea lor catre Rasarit, sub numele de sciti. Dacii sīnt, cu alte cuvinte, detinatorii limbii cu adevarat latine, ai latinei primordiale. Marturie stau tablitele subtiri dreptunghiulare, cu scriere daca, asezate pe altarele templelor dace. Se adauga o seama de cuvinte si derivatii, legate īndeosebi de cosmos si de viata spirituala, pe care le aflam raspīndite īn lung si-n lat la toate natiunile care-si trag originea de pe aceste pamīnturi, unde sensul lor si-a pastrat adevaratul īnteles.
Dacia, conchide autorul, este leaganul limbii sanscrite, indo-europene primordiale. Glotologia dovedeste īn India denumiri de plante si animale inexistente īn conditiile climatice ale locului, cuvinte ramase īn urma fluxului dacian.
Herodot citeaza, īn Cartea II, un faraon egiptean, pe nume Psametus (sec. VII ī.e.n.), care afirma ca cea mai veche limba este a frigienilor, a pelasgilor. Or, cine altii sīnt acestia, decīt stramosii Dacilor? “Dacii vorbesc limba barbara de idioma latina”, spune Horatiu īn Liber II.
Ne oprim la aceste exemple lasīnd pe Cristofi Cerchez sa-si dezvolte tema, īntrebīndu-ne si noi dupa el: cum se explica faptul ca un popor stravechi, cu un trecut victorios, recunoscut de cei mai aprigi razboinici ai Persiei si temut de imperiul roman, a putut trai fara o limba vorbita sau scrisa, pīna la venirea īmparatului Traian?
De retinut sīnt si capitolele privitoare la primele sanctuare dacice, la formele primare de cult, strict spiritualiste, īn care cosmogonia a servit de intermediar, prin pronuntatul accent monist, usor de transplantat īn crestinism. Se explica clar cum vechile datini pagīne: Craciunul, Rusaliile, Dragaica etc. au putut fi adoptate ulterior de biserica crestina ortodoxa. De remarcat mai este si istoricul joc al calusarilor, foarte interesant ca tematica, importat de la chaldeeni (joc de cult al soarelui), descris cu lux amanunte si urmarit pe tot cuprinsul tarii.
Nu putem trece usor peste capitolul domniilor spirituale si materiale ale Daciei, unde ne aflam īn fata unui bogat sir de protoparinti ai regilor daci, semizei, urmati de regi, īn majoritate nepomeniti de istoria curenta. Numele lor se īncheie cu marele Decebal “sarabul dacilor”, viteazul sef al statului, care s-a masurat cu invincibilul īmparat roman, Traian: “Traian nu a venit īn Dacia sa o latinizeze si nici sa o civilizeze, pentru ca Dacii erau si latini si civilizati īnaintea Romanilor”, spune autorul. Adevaratul scop a fost rezolvarea dificultatilor financiare īn care se zbatea imperiul.
Decebal a fost un eminent strateg, superior lui Traian, fapt confirmat si de Coloana Traiana. Si aici Cristofi Cerchez insista, prezentīndu-ne coloana īn toata perfectiunea ei, prin continut si executie. Īn cca 2.500 de figuri, grupate īn 124 tablouri, sculptorul imperial īnfatiseaza razboaiele purtate de Traian īmpotriva temutului popor dac, timp de cinci ani. Bogatia basoreliefurilor reda scene de o infinitiva varietate, gravitīnd īn jurul episoadelor de razboi. Deosebit de scenele de lupta, prezentate īn toata complexitatea lor, Apolodor dezvaluie celor vazatori prima icoana crestina – figura lui Crist, care se recunoaste īn compozitie dupa nimb, simboluri si litere evocatoare epocii de crunta persecutie pagīna īn care aceste evenimente s-au petrecut. Sculptorul, īnsusi crestin, a cautat sa īnfatiseze faptul cu toata grija si totusi, stranie coincidenta, istoria aminteste ca, la scurt interval de la terminarea lucrarii, el a disparut fara urma.
Urmarind desfasurarea scenelor de lupta ale Coloanei, Cristofi Cerchez afirma ca Traian a purtat cu dacii trei razboaie, si nu doua, cum arata istoricii. Apolodor īnfatiseaza fara partinire etapele de lupte crīncene duse de ambele parti, razboaie epocale, care exprima iscusinta dacilor, tactica lor de lupta, strategia īn atac, ca si repetatele curse folosite īn scopul zadarnicirii īnaintarii trupelor romane, care au obtinut cu mari sacrificii biruinta finala.
Catre sfīrsitul celui de al treilea razboi, asistam la un ceremonial reprezentīnd unul dintre cele mai importante momente psihologice. Este scena bauturii pe care o primesc capeteniile dace, interpretate pīna acum drept otravirea lor īn fata dezastrului iminent. Cihorius o explica, īnsa, ca savīrsirea unui ritual, iar Froehner, drept īmpartirea rezervelor de apa īn cetatea asediata.
Cristofi Cerchez, cu un ascutit simt intuitiv si bazat pe o adīnca cunoastere a conceptiei daciane, este īncredintat ca aceasta scena nu este altceva decīt primirea īmpartasaniei, īn preziua luptei hotarītoare, crestinismul fiind atunci religie de stat. Se sprijina pe faptul ca o otravire a capeteniilor ar fi dus implicit la sfīrsitul razboiului, ori luptele continua cu mai mare īndīrjire. Īn plus, scena aceasta nu arata victimele otravirii, dimpotriva se observa īn timpul savīrsirii acestui ritual, cum capeteniile dace sīnt īn atitudini de rugaciune: unii privesc catre cer, cu bratele ridicate, altii duc mīna la cap īn semn de īnchinare.
Compozitia īnfatiseaza un moment de extaz, īn care personajele cu pieptul descoperit primesc bautura īntr-o atitudine pioasa.
Scena īnfrīngerii temutului rege dac este redata magistral, lasīnd posteritatii un document de mare valoare. Marele titan de la Istru īsi daruieste scump viata, dupa ce a folosit si a epuizat toate mijloacele posibile, spre a salva pamīntul sfīnt al Daciei.
Cucerirea tarii a īnsemnat un adevarat triumf al īmparatului Traian, care a sarbatorit mareata victorie cu un fast neobisnuit. Beneficiile victoriei au salvat Statul Roman de la un iminent faliment economic, iar numarul mare al istoricilor vremii au descris pe larg imensele bogatii, īndeosebi īn aur si sclavi, capturate din Dacia.
Capitolul “Arcul de triumf de la Salonic” trateaza unul dintre cele mai importante documente istorice, īn care este īnlaturata falsa teza a unei colonizari si stapīniri romane de lunga durata.
Cristofi Cerchez arata cum, dupa 190 ani de la aceasta īnfrīngere, generalul Galeriu, cu ajutorul armatelor dace, cīstiga razboiul īmpotriva partilor, care pīna atunci erau biruitori. Īn cinstea acestui eveniment, Senatul Roman a dispus ridicarea unui arc de triumf la Salonic, cercetat īn amanunt de profesorul danez Kinch, care a scris īn limba franceza L’Arc de triomphe de Salonique (1890), aratīnd pe larg situatia dacilor īn urma razboaielor purtate cu Romanii.
Din interpretarea basoreliefurilor acestui arc, rezulta ca dacii s-au refacut complet la scurt interval dupa dezastrul suferit.
Daca Coloana Traiana este actul de moarte al dacilor, Arcul de triumf de la Salonic, dimpotriva, este actul de nastere al poporului nostru, demonstrīnd continuitatea dacilor īn sirul vremii.
Lucrarea autorului se īncheie cu capitolul “Arta si arhitectura romāneasca”, īn care cauta sa raspunda la urmatoarele īntrebari:
1. Daca avem sau nu o arhitectura romāneasca?
2. Daca aceasta poate sta alaturi de a celorlalte popoare?
3. Daca este sau nu lipsita de monumentalitate?
Īn descifrarea acestor dificile probleme, autorul se sprijina pe bogatele cunostinte īnsusite īn studiile serioase īncepute din studentie si continuate pīna la sfīrsitul vietii.
Daca lucrarea īn asamblu prezinta pe alocuri interpretari subiective, asociate cercetarilor de teren, īn arhitectura, īnsa, Cristofi Cerchez leaga strīns teoria de practica. El nu se adreseaza numai mintii, ci ne arata – de visu – specificul bogat si variat al stilului romānesc, care īsi poarta radacinile pe pamīntul Daciei.
Arhitectul aduce exemple concrete, aratīnd cīt este de īnzestrat taranul romān, purtator al folclorului si maestru neīntrecut al artei sub toate aspectele.
Trec peste clasificarile generale si locale a diferitelor forme ale arhitecturii īn evolutie, nefiind īn rostul acestei prezentari. Las īn grija profesionalistului sa-si dezvolte acest capitol de un profund interes documentar.
Lucrarea se īncheie oferind numeroase jaloane de orientare oamenilor de arta si cultura. Fapt cert este ca, īn acest manuscris, pentru care si-a īnchinat cu abnegatie si devotament īntreaga viata, Cristofi Cerchez a strabatut un drum spinos, asemenea unui explorator pasionat si neajutat de nimeni, care a strabatut cu perseverenta paduri virgine, expus continuu la numeroase atacuri.
Daca lucrarea sufera vicii de forma, cer īngaduinta cititorului, mai ales pentru coordonarea materialului, care s-a facut cu greutate, din lipsa unei revederi finale a autorului care, pīna īn preziua sfīrsitului sau, a revenit cu adnotari si modificari pe alocuri.
Lucrarea am redactat-o ca un scrib constiincios, īmplinindu-mi, asa cum am mai aratat, o fagaduiala si trebuie sa marturisesc ca, īn ciuda dificultatilor, mi-a procurat clipe de o rara satisfactie.
Aduc multumiri totodata arhitectului Lucian Teodossiu, care m-a secondat īn redactarea lucrarii, facīnd si controlul stiintific al citatelor si aducīnd suplimente bibliografice, pe līnga īncurajarea pe care am avut-o permanent sa duc la bun sfīrsit aceasta interesanta scriere.

Cristina CERCHEZ
1 iunie 1958

Cuvīnt īnainte

“Sīnt multi ani de atunci” Stiu atīt, ca eram copil prin clasa a III-a la Gimnaziul “Mihai Viteazul”; pe vremea aceea nu era liceu. Īnjghebasem cu mai multi colegi un cor la Biserica Icoanei” si de drag, si ca sa ne mai ajutam si noi cu un ban de buzunar. Eu eram subdirijor” frumos īsi mai petreceau timpul copiii pe atunci, facīnd cu drag muzica, gimnastica, exercitii militare si diverse jocuri, dar cu masura, fara sa neglijeze īnvatatura. Atīt ne-ar fi trebuit, s-o fi luat pe alaturea, daca voiam sa avem de furca cu tata si cu biata mama, saraca” Parca īl aud pe tata: “Ia, destul! Mai vezi si de carte! Cartea nu se prinde īn zbor”.
Ceea ce ma atragea mai mult era muzica: pianul, vioara si mai ales corul. Si orele de repetitie le faceam chiar la Biserica Icoanei.
Di
n īntīmplare, mai bine n-ar fi fost, ca poate īmi era si mie mai bine, peste drum de biserica se ridica o cladire mare: Scoala Centrala de Fete. Era frumoasa casa aceea, si nu stiam pentru ce ma atragea atīt de mult īnfatisarea ei”
Īn afara de īnvatatura si de orele de repetitie la cor, cum aveam timp liber, veneam si ma uitam la ea; era ceva care īi vorbea sufletului meu. Īmi vorbea de tara, de satul īn care m-am nascut – Herastraul, nu cel de astazi, pe care edilitatea Bucurestiului l-a cuprins īn raza orasului. Cel de pe atunci era departe de capitala, departe de zgomot, la tara. Īmi amintea de anii copilariei, pe care pīna la vīrsta de scoala īi petrecusem īn Olt, la Dorobanti, la Beciu”, pe unde bietul tata īsi avea si el drumurile lui. Īmi vorbea de anii claselor primare, pe care le facusem la Turnu Magurele si la Alexandria, de anii de prin gimnaziu, pe care vara, īn vacanta īi petreceam pe la Cīmpulung-Muscel, Arges etc. Īmi vorbea de toate casele taranesti de la tara sau de la oras, cu cerdacurile lor, cu podoabele de pe ele si cu forme nemaipomenit de frumoase. Īmi aprindea aceasta cladire o nostalgie nepotrivita pentru un copil de vīrsta mea.
Dar soarta si-a urmat cursul ei” Ma facui mare, intrai la Scoala de Poduri si Sosele, dar nu apucai sa-mi iau drumul pe care īl croisem, ca pe neasteptate doua carari mi se deschisera īn fata ochilor: doua burse. O bursa la Ličge, pentru ingineria de mine, si alta la Milano, petru arhitectura, bursa d-nei dr. Elena Turnescu, mare filantroapa, care a facut mult bine tarii. A dat burse īn special pentru medici, a facut spitale, farmacii, a īnzestrat si capatuit fete, a ajutat Scoala “Protopopul Tudor” etc. Autoritatile noastre, īnsa, atente ca īntotdeauna, au dat nume de piete, nume de strazi ca: gīndaci, silfide si alti minotauri, dar numele Elenei Turnescu nici vorba. Lumea trece, uita”
Am ales bursa pentru Milano – arhitectura”
Pe la sfīrsitul primului an, cīnd se predau proiectele de diploma, mare mi-a fost bucuria privind la biserici, palate cu diferite cupole, castele etc. prezentate īn numarate stiluri. Dar printre ele era si o casa modesta, cu īnfatisare frumoasa si cu cerdac ca pe la noi.
La premiere, toate proiectele au fost recompensate mai mult sau mai putin si, spre marea mea surprindere, casa cu stilul ca la noi a fost premiata cu medalia de argint cu distinctie” Am ramas uluit si atunci mi-am permis sa-l īntreb pe autor (se numea Catanio Angelo): “Ce stil este acesta?” – “Stil bramantesc”, īmi raspunse. Dar de ce semana cu stilul nostru romānesc? – fapt ce mi-a dat de gīndit, punīndu-ma si mai mult īn nedumerire.
Am terminat scoala; am venit īn tara cu un bagaj de cunostinte, mai ales īn ceea ce priveste stilurile, care de fapt nu sīnt altceva decīt rezultatul īmprejurarilor istorice. Am cautat sa ma documentez, dar stilul “bramantesc”, casa de pe la noi ma urmarea īn mod special si primul drum pe care l-am facut a fost sa mai revad casa din str. Icoanei, cladita de “marele Mincu”. Dar n-am mai vazut-o bramantesca, ci romāneasca. Si am mai vazut si altele, am vazut si bramantesti” Atunci de-abia mi-am dat seama de frumusetea si mai ales de bogatia tarii pe tarīmul artistic.
Si astfel am īnceput sa cercetez, iar dupa o munca de ani, cu toate necazurile vietii, cu traiul greu, lovindu-ma mereu de o mentalitate specifica a noastra, m-am hotarīt totusi sa dau la lumina tot ce bruma strīnsesem, fie bine sau rau primite de cititorii mei, pe care īi rog de īngaduiala”
Asa am īnceput sa scriu despre arhitectura rumīneasca, dupa ce am creat cīteva lucrari īn diferite caractere, cu specific rumānesc. Mai īntīi am cautat sa vad daca s-a mai scris si de catre altii īn acest domeniu, bineīnteles ceva mai īnchegat; dar n-am gasit decīt crīmpeie si atīta tot. Si atunci mi-am luat curajul si m-am hotarīt sa cercetez singur.
Prima problema ce mi s-a pus īn fata ochilor a fost sa cunosc poporul, sa-i cunosc radacina, pentru ca manifestarile pe care le vedeam nu erau talmacite īn adevarata lor lumina. Trebuia, asadar, sa cunosc taranul si pe stramosii lui, dacii. Cum era si firesc, m-am adresat istoriei, filologiei si chiar teologiei si am ramas cuprins de spaima de ceea ce am aflat; complet buimacit” Dacii au fost betivi, netrebnici, barbari si, daca nu ar fi fost romanii, nimic nu s-ar fi ales de capul lor si al nostru. Asa vorbeste istoria despre ei.
M-am adresat filologiei. Si mai grozav! Dacii nu au avut o limba proprie. Limba noastra rumāneasca, o parte vine de la romani, alta de la slavi, de la unguri, de la turci” iar de la daci, ca si cum oamenii acestia ar fi fost muti.
M-am adresat teologiei. Noul Testament, care are la baza Vechiul Testament, nu spune nimic, desi traditiile poporului exprima un trecut foarte bogat.
Dar nu este destul sa spunem ca sīntem rumāni, trebuie s-o dovedim, cercetīnd adevaratul trecut al poporului nostru. Daca taranul se mīndreste cu numele de rumān, el stie ca īntr-adevar el este rumān, pentru ca are o constiinta īntemeiata pe o cultura a trecutului, traditionala, īnaltatoare, mult superioara aceleia pe care o au cei mai multi dintre noi. Odata intrat la scoala, el nu mai stie ce este.
Convins, deci, ca adevarata cultura īsi trage originea din traditie, mi-am īndreptat pasii catre acest mare bibliotecar al neamului si taranului nostru m-a luminat. Am vazut ca el stie, stie multe, multe de tot, atītea lucruri de care noi habar n-avem. Pacat, īnsa, ca el le vorbeste īntr-o limba necunoscuta noua, pe care nici nu īncercam s-o pricepem. O limba a carei cheie o gasesti pe alte tarīmuri.
Si atunci m-am hotarīt sa caut iarba fiarelor, care sa dezlege aceasta limba, iar cīt am putut prinde dau si eu cititorilor mei. O fi buna, o fi rea, vor vedea si dumnealor. Asta e. Nu am pretentia sa fi descoperit totul, dar cel putin o mica pīrtioara, cīt de īngusta, pe care s-o mai largeasca si s-o mai adīnceasca cei ce vor umbla dupa mine, caci numai astfel poate sa se dea poporului nostru cinstea si meritul la care are dreptul fata de alte neamuri. Numai astfel ne vom putea numi rumāni cu adevarat. Altfel nu!
Cu aceste premize am pornit cercetarile mele, dar, pe masura ce ma afundam, abisul mi se deschidea tot mai mult si atunci a trebuit sa īmping cercetarile si mai īn adīnc, la “geneza”, chiar pīna la formatia planetei.
Dīnd drumul acestei carti īn omenirea noastra rumāneasca, stiu de la īnceput ca nimeni nu e profet īn tara lui, asa ca nu īmi fac nici un fel de iluzie, ci mai mult o datorie pentru īmpacarea sufletului si mai ales a constiintei mele.
Scriitorul L. Chevreuil, īn opera sa On ne meurt pas, spune: “Orice noutate trece prin trei faze. Īntīi este luata īn rīs, apoi e contestata si mai tīrziu se impune ca si cum s-ar īmpinge usi īnchise”.
“Poate voi cadea si eu īn aceasta categorie.
“Si acum, pleaca īn lume cartea inimii mele” Te trimit īn lume”


Traditia

Ne aflam īn fata unui subiect pe cīt de vast, pe atīt de greu de patruns. Si tocmai datorita greutatilor perceptibile si neperceptibile se explica nedumerirea si ezitarea cercetatorilor de a ataca acest domeniu. Pentru un asemenea studiu, se cere un spirit patrunzator, un spirit care sa stie sa citeasca īn sufletul marelui nostru bibliotecar – taranul –, dar nu orisicare taran, si nici din orisice regiune, ci numai de acolo unde, simbolic vorbind, se vede camasa lunga, tipica vechilor daci, singurul care poate desfunda calea īntelenita.
Nu este exclus ca aceleasi ramasite sa se gaseasca si pe aiurea, acolo, bunaoara, unde substratul a fost si este din ramura dacica, din marele arbore dacic, cum este de exemplu Ucraina – vechea Sarmatie, sau Vestul Europei, sau Nordul ei, sau īn sfīrsit, īn afara de Europa, pe acolo unde a calcat piciorul strabunilor nostri daci.
Noile asezari formate din popoare straine noua nu au avut prea mare influenta asupra autohtonilor; dimpotriva – ocupantul a suferit influente, dupa cum se īntīmpla īn majoritatea cazurilor. Si acest scump capital noua – traditia – confruntat cu scrierile Orientului, confirmat de ele, ne pune īn situatia de a scoate din adīncuri marele briliant care se cheama Dacia.
Despre vechimea poporului dac fata de a altor popoare, cel mai autentic document ni-l ofera folclorul si viata taraneasca, folclor care, īn cele mai multe cazuri, se refera la spirit, fiind pastrat si transmis de popor, care calca sanatos. Cīnd aud Desteapta-te, romāne, ma cuprinde indignarea si īntristarea, fiindca īmi dau seama ca sīnt vorbe goale; adevaratul dusman al tarii nu sīnt cei din afara, ci noi sīntem, cei dinauntru. Dar sa lasam acest mare proces īn seama viitorului. Sa ne gīndim ca poate si īmprejurarile istorice au contribuit la aceasta. Sa ne gīndim ca, īn fata unei straluciri numai aparente, cum a fost cazul cu romanii, adevaratul drum a fost parasit.
Taranul nostru, ca nimeni pe lume altul, are constienta trecutului pierdut īn negura vremurilor, Constiinta lui paseste alaturi de stiinta, paralel cu ea, pe aceeasi cale pastrata cu suferinte. Fiind vorba de folclor, ne aflam pe un tarīm real, nu metafizic, care īndeparteaza īndoiala celui mai rau binevoitor, celui mai sceptic. Este constiinta taranului nostru, care īi arata vechimea lui pe pamīnt, mergīnd pīna la formarea planetei, pīna la geneza. Si, ca verificare, este presupusul “esoterism al Orientului”, care sta la temelia doctrinelor asiatice, adaugīndu-se Biblia, Vechiul Testament, īn afara de geneza adamica. Īn realitate, aici nu este vorba de esoterism, ci de cel mai pronuntat exoterism – exoterism dacian*, care devine esoterism. Astfel ca nimic dinlauntru, cum se crede, ci totul, īn ceea ce īi priveste pe ei, totul vine din afara, din Dacia. Si scriptele lor o confirma, cu exceptia, bineīnteles, a diferitelor aporturi locale, care survin mai tīrziu, fara sa fie īn spiritul exoterismului capatat, ci cu mult mai scazute. Nici nu leaga una cu alta, cum e cazul cu Vechiul Testament – geneza adamica, care apare cu mult mai tīrziu. Omul nu poate fi desprins de natura; nu sta pe socoteala si la bunul sau plac. El se īncadreaza īn legile naturii.
Īn acest sens, Rabindranath Tagore, unul dintre cei mai mari sofisti ai Orientului, as putea spune chiar ai lumii, face o comparatie foarte apropiata īn urmatorul pasaj din Sadhana (p. 20): “Cīnd omul īsi paraseste punctul de reazam īn Univers si apuca pe frīnghia subtire a personalitatii lui, trebuie sa joace pe acea frīnghie sau sa se pravaleasca”.
A scrie istoria dacilor, dupa cum vedem, este un lucru extrem de greu. Ne lipsesc scriptele, mai ales cele rumānesti. Iar putinul pe care-l avem este lipsit de valoare, pentru ca nu numai ca nu corespunde adevarului, dar e si defaimator. Nu a ramas nimic de la daci, spun cercetatorii. Dar ce a ramas de la etrusci? Nimic. Iar cele cīteva stele funerare descoperite sīnt si ele nedeslegate. Si cu toate acestea, etruscii au dat civilizatia Romei! Dar totusi ne-a ramas ceva: o literatura orala foarte puternica. O literatura care nu este opera unui singur om, de multe ori patimasa si necorespunzatoare adevarului, ci o literatura “orala”, literatura taranului, “traditia” – care apartine tuturor. Confruntata cu cea mai veche literatura scrisa a Orientului, nu numai ca o justifica, dar se proiecteaza īntīietatea ei fata de aceea a Orientului (a Egiptului, a Asiei, a lumii). Se observa “materia prima”, se vede “matricea”.
Stramosii nostri nu ne-au lasat o arta monumentala īn Asia, īn Africa (Egipt). Nu ne-au lasat piramide, cele mai de seama monumente ale lumii. Dar, daca piramida este o sinteza, si este o sinteza, apoi “teza” este aici la noi, īn Dacia; este īn marele monument al naturii, muntii nostri. Si daca piramida este construita pe principiile tezei dacice, principii absolut spiritualiste, care īi apartin, confirmarea marilor scriitori asiatici, egipteni, greci este o marturie puternica. Aceasta nu pretuiesc mai mult decīt orisicare document? De aceea afirm: pentru a cunoaste istoria dacilor, trebuie mai īntīi sa cunosti foarte bine taranul si īn urma Orientul. Si numai astfel, controlate īntre ele si coroborate, se poate obtine ceva temeinic īn cunoasterea marilor nostri īnaintasi – dacii.
Nu ne-a ramas nimic de la daci? Ne-au ramas tara, muntii, apele. Ne-au ramas fiinta, vorba, limba, toate considerate de asiatici drept “sfinte” si acestea vorbesc.
Nu voi cauta sa patrund marea arhitectura a Universului, Cosmosul, caci nu este de competenta mea; nici de datele Bibliei, īn paradox cu ea īnsasi. Voi reaminti de spusele Evanghelistului Ioan: “La īnceput a fost cuvīntul”“ Dar nu numai atīt. Natura poarta de grija omului, īn ceea ce priveste hrana si viata lui. Īn fiecare an, atunci cīnd zapada, cu ultimul ei asternut, paraseste pamīntul, ca sa lase libera munca omului, īi arata, ca un miracol, ce va iesi din aceasta munca a lui. Īi daruieste acea planta minunata, acel indicator, care īi prevesteste cum va fi recolta īn acel an. Este planta care apare primavara si dureaza numai cīteva zile, numita de taran, cu drept cuvīnt: rodul pamīntului, avīnd dispuse de-a lungul tulpinii excrescente asemanatoare principalelor culturi cu care se īndeletniceste taranul. De aceea poporul considera cerul drept factorul principal al vietii, adevaratul lui stapīn si caruia i se īnchina.

Marile elemente creatoare

I. CERUL

Cerul era considerat īn vechime drept unul dintre principalele elemente creatoare. Confucius, marele filozof chinez, īi atribuie calificativul de “inteligent”. Conducatorii statelor asiatice dau si azi edictele lor – “īn numele cerului”.
Metafizica daciana atribuie cerului un rol preponderent. Iata cīteva versuri evocatoare:

S-apuca de a ceti
Si la cer a s’umili,
Ca e fiul Cerului
Si e domn pamīntului.
………………
Nu cīnt īmparatului,
Ci cīnt numai dorului,
Dorului si fiului,
Cerului, pamīntului.
………………
Ia-ti copila iertaciune
De la mama, de la nene,
De la cerul cel cu stele.
(Marian, Nunta la rumāni)

De la cer provine si ideea de umanism:

Foaie verde-a bobului,
N’am o scara sa ma sui
Sus īn naltul cerului,
Sa iau cheia raiului,
Sa dau drumul dorului
Pe fata pamīntului.
………………
Cu glas mare din pamīnt
Pīn’ la sfīntul ceriu strigīnd,
Cu glas mare pīna’n cer,
Cu lacrimi pīna’n pamīnt.

“Cei dintīi oameni īn Grecia considerau zei pe acei care erau adorati de catre cei mai multi dintre barbari, adica soarele, luna, stelele, pamīntul, cerul” (Platon).
Īn colindele noastre, īn balade etc., cerul este adorat si astazi ca divinitate: “Cerul sfīnt”, “Cerul Domnului”, “Cerul cu stelele”“ Tot ce exista pe cer, toate constelatiile, īntreaga bolta cereasca nu este altceva decīt un reflex, ca īntr-o oglinda, a tot ce este de seama pe pamīnt. Astfel se vede: carul mare, carul mic, closca cu pui, calea laptelui (nogatia), ciobanul cu oile, crucea preotului, crucea siderala, simbol al cosmogonismului, legat de viata omului pe pamīnt, cu care īmpleteste o armonie perfecta, īntr-o simfonie divina.
Omul dac, la rīndul sau, nu s-a desmintit si a cautat sa fie cīt mai mult īn vederile marelui creator, marelui arhitect al Universului, sa fie demn de opera divinitatii īn care s-a integrat, pentru ca era convins de ocrotirea divinitatii pentru buna lui purtare fata de cer, care poate cu usurinta sa-i retraga ajutorul lui si sa-l piarda, ori de cīte ori īl nesocoteste. Astfel se explica raspunsul pe care l-au dat dacii lui Darius: “Nu te teme de nimic, decīt numai de mīnia cerului” (Herodot).
Si folclorul nostru ne arata īndestul atitudinea dacilor īn viata lor de toate zilele fata de Marele Creator.

II. LUNA

Un alt element creator, spiritual si material, care a impresionat omenirea, īnca de la īnceputul ei, īndeosebi pe stramosii nostri daci, a fost, fara īndoiala, luna, “sfīnta luna”, dupa cum si astazi o spun taranii.
Daca soarele, cu caldura lui dogoritoare, influenteaza materia, luna, prin linistea ei fermecatoare, se adreseaza vietii, inimii, sufletului. Ea face legatura īntre cer si pamīnt.
Īn psihologia mistica daciana, Luna a fost cel mai īnsemnat element al creatiei si, mai mult, ea a personificat procreatia.
Element ispititor, element care rascoleste sufletul, Luna predispune la nostalgie, la liniste, la pace, la extaz. Si italianul īn cīteva versuri spune:

Luna! dai reflessi d’argento,
Io mi sento amarito!
…………………
īn traducere:
Luna! cu reflexe de-argint
Eu ma simt pierdut.

Prin farmecul ei, Luna, personificata īn Ileana Consīnzeana, l-a ispitit pīna si pe Soare, īntruchipat īn Fat-Frumos. Soarele este īn vesnica cautare a ei, fara s-o poata ajunge. Obosita de insistentele lui, ea consimte casatoria, cu conditia ca, la cununia lor, sa-i ridice o biserica de ceara cu noua altare, cu noua preoti, toate de ceara, īntr-o insula a marii (Insula Leuce, probabil Insula Serpilor, dupa N. Densusianu), cu pod de ceara, pe care sa treaca nuntasii pīna la biserica.
Soarele se supune, dar, cīnd a fost sa vina nuntasii, podul s-a topit de la caldura soarelui si ei au cazut īn apa. Fiind pe punctul de a se īneca, Dumnezeu i-a luat si i-a azvīrlit pe cer, cu conditia sa nu se mai īntīlneasca niciodata, chiar de s-ar cauta. Si de atunci Soarele alearga continuu dupa Luna:
Umbla frate mīndrul soare
Umbla frate sa se-nsoare
Noua ai pe noua cai,
Care noaptea pasc īn rai.
Umbla cerul si pamīntul,
Umbla frate ca si vīntul,
Zi si noapte plin de dor,
Ars de-un foc nestingator.
Si odihna nu avea
Nici atunci cīnd se vedea.
Cīnd rasai eu, tu apui,
Sa nu fim pe-acelasi cui.
………………
Apoi Domnul Dumnezeu,
Cuvīnta cu glasul Sau:
Iar cīnd Domnul cuvīnta,
Lumile se spaimīnta,
Marile se tupila,
Muntii se cutremura,
Cerul se-ntuneca,
Tu, Ileana Consīnzeana,
Sufletel fara prihana,
Si tu, soare luminate,
Trupusor fara pacate,
Cu ochii sa va zariti,
Dar sa fiti tot despartiti,
Zi si noapte plini de dor,
Arsi de foc nestingator,
Vesnic sa va alungati,
Cerul sa-l cutreierati,
Lumile sa luminati.

Īn biblioteca regelui Asur (Asurbanipal), se afla urmatoarea legenda despre calatoria lui Istar (Luna) īn infern, culeasa cu 2.500 de ani ī.e.n. din traditia adusa de marele flux dacian.
“Frumoasa Istar, care personifica Luna, calatorind prin vazduhul albastru, pe carul ei cu roate de argint, vede culcat, la umbra unui cedru urias, pe īncīntatorul cioban Dumuzi, feciorul lui Ea si al zīnei Damakina. Cuprinsa de patima violenta pentru dīnsul, Istar īi cere mīna si īl face, desi muritor, sotul ei. Ranit de moarte de un mistret, Dumuzi, cu toate plīnsetele catre zeii Infernului si rugamintile tovarasei sale Divina, se pogoara īn Infern sa caute izvorul de apa vie (viitorul botez), care tīsnea de sub pragul īnsusi al zeitei mortii, neīndurata Allat:

“Catre lacasul de unde nimeni nu se mai īntoarce,
Catre tinutul departat al singuratatii īsi īndreapta
pasul Istar, fiica lui Sin, a zeului luna.
A zeului luna fiica īsi īndreapta pasul sau,
Catre lacasul noptii eterne, resedinta zeului Ir 141i86b calla,
Catre lacasul unde odata intrat ramīi pe veci”.

Ajunge la poarta, bate si ameninta cu distrugerea. Paznicul vine si o roaga sa se opreasca:

“Opreste, stapīna, ma voi duce sa-i spun reginei Ninkigal
Aceste ape trecutu-le-a sora ta Istar.
Dar cīnd Ninkigal auzi spusele lui se īngalbeni ca o
floare smulsa ce se cutremura ca nuiaua de trestie”.

Era revolta, era mīhnirea care o cuprinsese pentru ceea ce avea sa se īntīmple pe pamīnt. Plīnse omenirea si zise:

“Ce gīnduri o īmpinse spre mine,
Ca valul revarsarii pica-vor lacrimile mele
Asupra barbatilor ce si-au lasat femeile,
Asupra nevestelor ce si-au lasat barbatii,
Asupra copiilor ce disparura mai īnainte de timp.
Dar du-te, paznice, intrarea o deschide,
Cu dīnsa te poarta dupa vechile datine”.

Si s-a dus Namtar, portarul” Si la fiecare dintre cele sapte porti īi smulse cīte o podoaba. Pe primul prag, Namtar īi smulse coroana de aur. “Pentru ce, paznice, īmi smulgi cununa de aur?” – “Asa vor vechile datini”, raspunse Namtar” Si astfel proceda mai departe, pīna ce trecu de a saptea poarta, cīnd, goala complet, se prezenta īnfricosatoarei Allat, care avea trup de femeie, cu membrele descoperite, cu vipere īn loc de bice, cu aripi pe spate, cu fata de leoaica” si trupul placerilor amoroase īl lovi cu lepra rozatoare si cazu īntinsa īn tarīna”
Lipsita de ea, oamenii nu se mai nasteau, vitele nu se mai īmperechiau; nici chiar pentru jertfe nu mai erau. Si atunci zeii adunati plasmuira o alta fecioara mai frumoasa, cu numele Udusunamir, si o trimisera lui Allat, īn locul lui Istar, cu porunca sa-i dea drumul.
Fata de aceasta mare nedreptate, regina Ninkigal grai, dīnd porunca lui Namtar, slujitorul sau:

“Namtar, du-te de sparge palatul dreptatii,
Sfarīma toate columnele cele de marmora,
Scoate duhul pamīntului din adīncimi,
īl aseaza pe tronul de aur,
Peste Istar īntoarce izvorul vietii
Si las-o sa plece din umbrele mortii.
………………
Se duse Namtar si sparse palatul dreptatii,
Sfarīma toate columnele cele de marmora,
Duhul pamīntului din adīncuri īl scoase,
Pe tronul de aur īl puse,
Peste Istar īntoarse izvorul vietii
Si drumul īi dete din umbrele mortii”.

Si cu acelasi ceremonial o īmbraca la fiecare poarta si īi dete apa din izvorul vietii lui Dumuzi.
Poema se īncheie cu cuvintele:

“Catre lacasul de unde nimeni nu se mai īntoarce”.


*

Chaldeea trecu la cele mai oribile crime: Asurbanipal, cel mai milos dintre regii cruzi, precum se numea el singur spune: “Pe fratele meu Samsumuchen, vicerege al Babilonului, care se razvratise īmpotriva mea, l-am ars de viu, iar pe cei ce-l urmeaza i-am nimicit, le-am scos limba din gura” (Teohari Antonescu, Lumi uitate).
Īn cosmogonia daciana, Luna este personificata īn Maica Domnului, beatificata de catre Daci drept “Sfīnta Vineri”, iar ziua ei este sarbatorita īn post si rugaciune, īn reculegere. Interesanta este povestirea din cīntecul Murei (cīntec de dragoste).

“Strigai! Tinere, dragut prietene,
Spune-ti numele, dragut pruncusor.
Iar el, verzile ceste cetine
Ma cunosc numai ca vīnator,
Maica-mi este dulcea “Vinere”,
Vīnez inimi blīnde tinere,
Iar tu, jura-te, prunca tīnara
Ca-mi vei fi buna; eu sīnt Amor,
Ca pentru tine eu viu si mor.
………………
De-atunci pare ca nu-s dulci fragile,
Cumu-s murele d’amor dragile”.
(Ioan Budai-Deleanu, Poezii,
Casa Scoalelor, p. 73)

Sau o alta poezie:

“Sa iubim pīna īn tinere vine
Sīngele salta si se revarsa,
Sa iubim pīna a iubi ne vine
Racorind inima de dor arsa,
Ca nu cumva apoi odinioara,
Cum ca n’am iubit rau sa ne para,
Sa iubim pīn’Amor ne prieste,
Pīn’ “Vinerea” ne poarta pe brate”.

Cea mai mare sarbatoare la rumāni, prin mostenire de la daci, este Vinerea Mare, care personifica Luna. Si dupa cum īn ritualul Calusarilor, care se adreseaza Soarelui, jocul nu tine mai mult decīt atīt cīt soarele e pe cer, tot astfel īn ritualul Vinerii Mari, ceremonia religioasa nu se petrece decīt atīt cīt luna este pe cer.
Puterea cea mai mare pe care luna o are asupra sistemului nervos se vede īn cunoscuta manifestare a somnambulismului.
Īn lexicul rumānului mostenit de la daci, somnambulul apare sub numele de “lunatec”. Nu cunosc interpretarea pe care strainatatea o da acestei boli, dar stiu ca sīnt destul de cunoscute cazurile de somnambulism, iar puterea de sugestie a lunii asupra sistemului nervos, īn unele cazuri devine zdrobitoare. Exemple sīnt destule si se aud si īn zilele noastre.1
Iata ce ne spune prof. italian Archinti, īn legatura cu adorarea lunii: “Analog pietrelor oscilante este faimosul simbol al Astrateii, ’Venerea Sidonia‘, zeita principala a arabilor si sirienilor, al carui cult īnfatisat īn Orient, de catre fenicieni, era oficiat de preoti si eunucii stricati si prostituati. Simbolul consta dintr-o piatra bruta, taiata grosolan īn forma de con, cu trei fete si cu vīrful īntors īn jos, prins īntr-o alta piatra asezata orizontal, care sustinea conul”.
Īn antichitate era renumit marele sanctuar īnaltat acestei divinitati, īn insula Pafo din Fenicia, unde era adorata sub strania forma de con sau piramida, si de care preistoria noastra e plina. Zeita purta diverse denumiri, dupa popoare: Astarteea, Baalti, Melita (Cipru), Mama noastra, Fecioara noastra, Nascatoarea noastra, Alita, Istar, Isis (Archinti, Degli Steli, Milano).
Arabii o numesc Venera Sidonia; dar ei vin cu mult mai tīrziu. Lucrurile se explica astfel: arabii, īn migratiunea lor, pe locurile ocupate si astazi īn Irak, s-au asezat pe substratul “zendic”. Zendi ˆ popor arian, o ramura din marele arbore dacic. Ei erau astrolatrii, practicau sabeismul, cosmogonia. Dar cine sīnt sabeii? Sīnt o ramura daciana, ca si etruscii, oscii, latinii, care au luat parte la īntemeierea Italiei si a Romei. Īn ceea ce priveste numele de Sidonia, alaturi de Venera, aceasta o explica faptul ca fenicienii, raspīnditorii cultului, aveau doua cetati importante: Tirul si Sidonul.
Uimitoare este prezenta, īn preistoria noastra, a unor mici piramide facute din os, din lemn, din piatra, cu desene reprezentīnd barbati si femei, care nu se pot considera altfel decīt simbolul lunii, al personificarii ei, al procreatiei. De fapt, piatra, numita de arheologi oscilanta, nu este altceva decīt “pronia cereasca”, care se revarsa asupra pamīntului – Creatia. Este aceea pe care Evanghelistul Ioan, crescut īn cultul menhiric, o numeste – “Cuvīntul”. (“La īnceput a fost Cuvīntul”, spune el).
Luna, atīt īn antichitate, cīt si mai tīrziu īn crestinism, este considerata drept “marea creatoare spirituala a lumii”, capatīnd numele de Sfīnta Vineri, denumirea pe care poporul o da cuvioasei Parascheva.


III. STELELE

Stelele completeaza frumusetea boltei ceresti, a īntregului Univers īn noptile senine, parīnd ca tainuieste ceva. Maretia aceasta vorbeste sufletului si cu el īntreaga natura resimte aceasta marturisire divina, revarsata asupra pamīntului.
Si omul este un produs al naturii, al cosmosului, nu este izolat si nici de sine statator pe acest pamīnt. Fiind legat de cosmos, se īncadreaza lui, ca orisicare produs al naturii.
Ca e legat de natura, acest mare fapt īl afirma traditia noastra: “Fiecare om īsi are steaua lui”. Miliardele de stele de pe cer reprezinta tot atītea suflete pe pamīnt. Cīnd omul moare, steaua lui apune, spune credinta populara. Exemplu viu īl da pastorala Miorita, unde se vorbeste de trei ciobani care veneau cu turmele la pasune: unul moldovean, altul vrīncean, si al treilea ungurean (ardelean). Cel mai cu stare dintre ei era cel moldovean, iar ceilalti doi, din aceasta cauza, s-au hotarīt sa-l omoare. Taina lor a descoperit-o una dintre oite, Miorita, care o destainuieste ciobanului, sfatuindu-l sa-si mute turma īntr-alta parte si sa-si ia si un cīine cu el. Ciobanul roaga pe nazdravana (asa o numeste el), ca de-o fi sa moara, sa-l īngroape īn dosul stīnii, ca sa-si auda oile si cīinii. Iar la capatīi sa-i puna fluieras de os, de fag, de soc, ca batīnd vīntul īn ele sa sune frumos. Iar maicutei sa nu-i spuna ca a murit, ci ca s-a īnsurat cu o fata de crai, ca:

“La nunta mea Mustacioara lui
A cazut o stea, Spicul grīului,
Soarele si Luna Perisorul lui,
Mi-au tinut cununa, Pana corbului,
Brazi si paltinasi Ochisorii lui
I-am avut nuntasi. Mura cīmpului”
Preoti muntii mari, Tu mioara mea,
Pasari lautari, Sa te’nduri de ea,
Pasarile mii Si-i spune curat,
Si stele faclii, Ca m-am īnsurat
Iar dac’ai zari, Cu-o fata de crai,
Maicuta batrīna Pe-o gura de rai.
Cu brīul de līna, Iar la cea maicuta,
Din ochi lacramīnd, Sa nu-i spui, draguta.
Pe cīmp alergīnd Ca la nunta mea
Si la toti zicīnd: A cazut o stea,
Cine-a cunoscut, C-am avut nuntasi
Cine mi-a vazut, Brazi si paltinasi,
Mīndru ciobanel, Preoti muntii mari,
Tras printr-un inel? Pasari lautari,
Fetisoara lui Pasarele mii
Spuma laptelui, Si stele faclii!”

Atunci va īntelege ea ca el a intrat īntru ale naturii, ca a murit.
“Fiecare om are steaua lui”, spune rumānul. Si marele scriitor indian, Rabindranath Tagore, care si-a desavīrsit studiile īn Anglia, acolo unde traditia daciana e prezenta, dupa cum vom vedea mai tīrziu, spune: “Steaua nu cade, ea apune”. “Si nu orisice stea”, adauga Tagore, “ci steaua care se gaseste īn constelatia de pe meridiana vietii lui, care se determina dupa directia īn care arde īn momentul mortii lui”.
Si biserica crestina spune ca, la nasterea Mīntuitorului Iisus Cristos, a aparut pe cer o stea stralucitoare, ca o cometa, care i-a condus pe magi pīna la locul nasterii, pierzīndu-se apoi īn marea constelatie.


IV. SOARELE – MARELE ELEMENT GENERATOR

Pentru primii oameni, a fost o totala nedumerire aparitia si disparitia repetata a soarelui pe cer. Acest fenomen īi facea sa se īntrebe cu īngrijorare, ori de cīte ori apunea, īntr-o impresionanta apoteoza, īn infinitele straluciri de culori, daca va mai reveni. Turburarea lor o explica si faptul ca aveau īn minte, prin traditie, marele eveniment al cuaternarului, cu īntunericul lui, cu sfīrsitul lumii, cu sfīrsitul a tot ce este creatie, viata.
Aceasta teama le-a curmat-o soarele printr-o faptura care-i anunta rostul si viata sa de dincolo de pamīnt, ca si revenirea. Si īntr-adevar, aceasta faptura īnchinata lui este cocosul1, care, īn zorii zilei, ca si īn timpul noptii, īi vesteste existenta. Cu un sistem nervos strīns legat de univers, de sferele eterice, simbol al reīnvierii, cocosul īl vedem prezent īn catacombe. El anunta revarsatul zorilor, cursul zilei si miezul noptii.
Soarele traieste si revine cu acelasi fast, uneori mai fermecator decīt acela cu care a asfintit. Creatia īi da oul regenerator2, pe care gaina, dupa ce-l face, īl cīnta prelung, parc-ar vrea sa fie auzit de toata lumea. Este singura pasare de pe pamīnt care-si cīnta oul.
Impresionat peste masura de marea revelatie, cum ca totul este opera soarelui, taranul īl coloreaza īn rosu aprins, ca soarele, si īl īncondeiaza cu tot ce are cerul mai frumos, īn care predomina soarele cu globul sclipitor si cu razele lui.
Ca omagiu adus divinitatii, printre obiectele care formeaza celebrul tezaur de la Pietroasa, gaina ocupa locul de frunte, locul de cinste. O vedem executata īn mod magistral, cu totul si cu totul din aurul cel mai fin; gaina cu oul sub aripi, facut din pietre nestimate aduse de pe toate meleagurile pamīntului si cu unul mai mare, gata de “produs”.
Biserica cosmogonica daciana, devenita crestina, pastreaza mai departe oul rosu la Sarbatorile Pastilor, ca simbol al reīnvierii Mīntuitorului. Credinciosii īl ciocanesc confirmīnd adevarul prin el, īnsotit de cuvintele: “Christos a īnviat!” – “Adevarat a īnviat!”
Datorita marelui flux dacian, popoarele asiatice si-au īnsusit si ele oul, trecīndu-l īn datine, care formeaza baza adevarata a credintei lor, colorīndu-l si īmpartindu-l la īnmormīntari, īn vederea reīnvierii, sau cīnd soarele este la echinoxul primaverii (viata noua). Evreii puneau pe masa pascala oua tari. Persii, egiptenii, arabii, grecii considerau oul drept simbol al Universului (reīnvierea). Popoarele Europei nu au pastrat acest obicei.
Īn mitologie, soarele era personificat de Apollo, caruia traditia poporului nostru īi da numele de Fat-Frumos.
Sa ascultam ce spun scriitorii: Ed. Schuré, īn cartea sa Marii Initiati, se opreste īn special la Apollo. Din cercetarile sale, arata ca Pitagora mentioneaza: “Apollon vine din tara hyperboreilor”. Dar unde este tara hyperboreilor? Numele de hyperborei scriitorii orientali l-au dat dacilor, iar locul si tara lor este Dacia.1 Chaldeea īi numeste “oameni de dincolo de lume, oameni eterici, supraoameni”, iar traditia si scriitorii o confirma.
Apollo traieste īntr-o comunitate īntinsa, iar cīnd vrea sa faca oamenilor un dar regal, el le trimite din tara hyperboreenilor unul
dintre acele suflete luminoase pe care-l face sa se nasca pe pamīnt, pentru a īnvata si īncīnta muritorii. El īnsusi se īntoarce īn toate primaverile la Delfi, cīnd se cīnta peanurile (imnurile de slava). Vazut doar de initiati, vine īn albeata hyperboreeana, īntr-un car tras de lebede mladioase, si se stabileste īn sanctuarul din care Pythia transmite oracolele date de el, pe care īnteleptii si poetii le asculta. Privighetoarea atunci cīnta, fīntīna Castaliei clocoteste īn unde de argint, efluviile unei lumini orbitoare si ale unei muzici ceresti patrund īn inima omului, pīna si īn vinele īntregii naturi”
Īn aceasta legenda a hyperboreenilor mijeste īn raza stralucitoare fondul ezoteric al mitului lui Apollo. Tara hyperboreenilor este imperiul sufletelor binevoitoare, ale caror aurore astrale lumineaza zonele multicolore. Apollo īnsusi personifica lumina imateriala si inteligibila, soarele fiindu-i doar imaginea fizica, lumina din care purcede tot adevarul. Lebedele minunate care-l aduc sīnt poetii, divinele genii, mesagerii marelui sau suflet solar, care lasa īn urma lor freamate de lumina si armonie. Apollo hyperboreanul personifica soarele, deci pogorīrea din cer, īntruparea frumusetii spirituale īn sīnge si carne, absorbirea adevarului transcendent prin inspirare si divinizare.
Si descrierea continua aratīnd legatura cu cele mai vechi mitologii ale lumii. O gasim īn imnurile vedice, īn cultul lui Zoroastru, al lui Mitra, personificatorul soarelui la persani, transmise de daci īn marele lor misionarism, cum si īn arta greceasca, aici turnat īn forma omeneasca si dramatica, cu ideile cele mai abstracte, exprimīnd aceeasi doctrina a mitului lui Apollo hyperboreanul.
Tot Schuré, vorbind de marele mit al vechilor greci adauga: “Apollo, verbul solar, este educatorul oamenilor, īn a caror micime īi place sa traiasca printre tinerimea barbata, īn luptele poeziei” Dar nu ramīne acolo decīt vremelnic. Toamna se īntoarce īn patria sa, īn tara hyperboreenilor, poporul misterios al sufletelor luminoase si transparente, care traieste īn eterna aurora a unei desavīrsite fericiri”.
Nicolae Densusianu, īn Dacia preistorica, vorbind de Apollo, aminteste de ruinele unui maret templu ciclopic īn Insula Serpilor.1
Templul este construit din marmora alba, dupa traditie, noua usi, noua altare, noua sfesnice” Noua este numar simbolic, īnchinat divinitatii – cerul (“Craciuna”). Si tot īn insula se gaseste biserica si mormīntul lui Achille.
Insula s-a chemat la īnceput “Leuce”, adica “insula luminata”, alba, dupa cum o numeste Homer, Pindar s.a. Este destul aceasta veche denumire pentru a ne da seama ca aici este vorba de soare, Insula Soarelui. Dar mai este de subliniat si un fapt de mare importanta pentru noi: N. Densusianu, īn urma cercetarilor, face o analogie īntre Apollo si Ler-īmparat din traditia noastra. Scriitorii straini afirma, dupa cum vom vedea, ca Apollo a fost īmparat al dacilor.
Īn colindele poporului īnchinate divinitatii (la Craciun), Ler apare īn toata frumusetea: “Hai Leroi, Da-i Leroi Doamne””
Īntre monedele dacilor, toate de forma convexa (forma cerului), gasim pe extrados, invizibil oamenilor, un norulet care īntruchipeaza un chip de om cu gura deschisa, iar pe intrados, vizibil pe Apollo, cu cīrja īn mīna, sau numai cīrja, calarind calul solar, iar la picioarele calului “Io” ˆ descendent din soare.
Apollo, personificatorul soarelui, faptura luminoasa, purta, ca si marii initiati, o mantie de culoare alba, culoarea soarelui. Pacat ca preotimea nu a luat īn atentie acest lucru si poarta īmbracaminte neagra, simbolul īntunericului, īn loc de alba, simbolul luminii. Catolicii la solemnitati poarta mantii albe.
Taranii nostri considera soarele drept “Soare sfīnt”. Admiratori si iubitori ai cerului, ei vad pe cer, īn toate formatiile de stele, constelatii referitoare la agricultura: carul mare, carul mic, closca cu pui (Pleiadele).
Cīntecele noastre populare sīnt inspirate īn mare parte de adoratia soarelui.

“Vazui trei sori,
Trei surori
Ai sfīntului Soare.
La mine au alergat,
Īn sfīnta haina m-au īmbracat,
Īn scaun de aur m-au īnaltat”.
(Culegeri din Ardeal)
“Sfinte Soare,
Sfīnt Domn mare,
Ai 44 de razisoare.
Patru mi le dai mie,
Patru tine-le tie,
Doua sa mi le pui īn sprīncenele mele,
Si doua īn umerii obrazului,
La toti feciorii sa le para,
Ciresi de munte īnflorit,
Cu margaritare īngradit”.
(Poezii cu pasarea maiastra)

Cīnd apune Soarele, rumānul spune: A sfintit! – adica a devenit sfīnt, tot asa dupa cum crede ca omul cīnd moare se face sfīnt.
Sa amintim si despre o straveche mostenire ramasa pīna īn zilele noastre, care arata cum se celebreaza cultul soarelui la noi īn jocul Calusarilor – “Calusul” (Calul solar – vezi cap. “Calusarii”).


V. P{MĪNTUL

Alaturi de celelalte mari elemente ale naturii generatoare, traditia neamului nostru considera pamīntul de origine divina.1
Este de mare importanta sa cunoastem īnfatisarea planetei noastre pentru īnceput, īn raport cu celelalte planete.
Iata ce scrie Rabindranath Tagore: “A fost o vreme cīnd pamīntul era numai o masa de neguri, ale carei particele se īmprastiau la departari prin puterea de expansiune a caldurii; un timp cīnd el nu ajunsese la forma lui hotarīta si nu avea nici frumusete, nici finalitate, ci numai foc si miscare. Treptat, cīnd aburii lui se condensara īntr-un tot consistent si rotund, prin mijlocirea unei forte, ce cauta sa aduca sub imperiul unui centru toate materiile divergente, īsi lua el locul īntre planetele sistemului solar, ca un smarald īntr-un sirag de diamante” (Sadhana II).
Geologii nu dezmint traditia, dimpotriva, o confirma. Pamīntul n-a fost asa cum īl vedem noi astazi, ci o mare masa de apa cu o fauna si o flora acvatica de mari proportii. Omul de asemenea era acvatic, īnzestrat cu o inteligenta vie, care īl ajuta sa se descurce”
Istoria asiatica pomeneste de “Ohanes”, care ziua iesea din apa si predica, iar noaptea se cobora īn locasul lui. Asemenea si de “Dagon”, pe care preistoria īl numeste “zeul peste”, civilizator. La noi apare pe discurile bisericilor de la Iasi – Sf. Nicolae Domnesc, Trei Ierarhi s.a. – unde este aratat jumatate om, restul – de la mijloc īn jos – cu trup de peste, īncīt nu se poate spune ca el a luat parte la evenimentele pe care ni le ofera preistoria.
Dar atmosfera se raceste, o zapada eterna se asterne pīna la paralela Berlinului. Marea Sarmatica se retrage īn bazinul Marii Negre si ramīn lacurile: Fundata, Amara, Lacul Sarat s.a., toate cu apa de compozitie marina. Se formeaza Carpatii, pe care Dunarea la Portile de Fier īi desparte de Balcani. Atunci apare omul preistoric, avīnd cultul mortilor, omul necrofil.
Iata ce spune Orientul, īn urma marelui flux dacic civilizant, despre care voi vorbi pe larg la capitolul respectiv:
Scrierile persane amintesc de omul acvatic, Dagon, zeul-peste civilizator, caruia īi īnchina temple. Scrierile din Chaldeea, tara cu care dacii au luat primul contact īn Asia spuneau: “Pe vremea cīnd ceea ce este sus nu se numea īnca cer, pe vremea cīnd ceea ce este jos nu se numea īnca pamīnt, abisul si eternul produceau oameni fantastici, asa cum se vad pe monumente. Razboinici cu corp de pasera, oameni cu cap de corb, tauri cu cap de om, cīini cu patru corpuri si cu coada de peste.
Omul, asa dupa cum īl vedem, traia gol si dezarmat īn mijlocul acestor monstri, pīna īn ziua cīnd Ohanes iesi din Golful Persic, pentru a-l instrui. El avea, dupa cum am mai spus, corpul de peste, capul si glasul de om, iar picioarele īi ieseau din coada de peste. Ziua si-o petrecea pe pamīnt, īnvatīndu-i pe chaldeeni practica literelor, stiintelor si altele, principii de legi, de geometrie, de īnsamīntari si seceris. La sfintitul soarelui se afunda īn mare īnotīnd sub talazuri. De la el īncoace nimic nu n-a mai fost inventat” (Maspéro, Histoire de l’Orient, Paris, 1899).
Astfel, īnaintea omului tertiar apare omul acvatic, stramosul lui, uriasul. Este el destul de superior, pentru ca Homer sa-l considere prototip al zeilor? Va raspund ca da! Si dovada ne-o face preistoria, unde este īntemeiata grija de suflet, pe care omul tertiar, urmat de cel cuaternar, o are pentru sufletul disparutului. De asemenea si predecesorul sau, omul acvatic, dovedeste īnsusiri spirituale.1
Iata ce spune Herodot despre omul de ieri: “Dupa cum marturisesc scitii (dacii), neamul lor s-a format astfel: la īnceput s-ar fi nascut pe acest pamīnt, care era pustiu, un barbat cu numele de Tarkitan. Si zic ei ca pamīntul acestui Tarkitan – mie nu-mi pare ca spun lucruri de crezut –, dar spun ca ar fi fost cerul si fiica lui, rīul Boristena (Niprul). Si ca acest Tarkitan avea trei copii: pe Lipoxais, Apoxais si cel mai tīnar, Galaxis” (nume grecizate – Herodot, 1, IV).
Ei sīnt primii organizatori spirituali ai bisericii cosmogonice daciane, dupa cum, mai tīrziu, cei trei apostoli ai crestinismului īn Dacia au fost Inu, Pinu si Rininu, personificīnd trei fluvii si care sfīrsesc īnecati.
Īn solul si subsolul tarii noastre observam, pe locul fostei mari sarmatice, fosile marine, pe care le gasim īndeosebi īn Baragan, pe sub Albestii Cīmpulungului etc. Pe coaste aflam fosile de plante din era secundara, feriga, cum o numesc taranii si astazi. Īn vaile dealurilor s-au gasit īn Muscel, la Valea Nandrei, īn Rīpa Jidovilor, oase de mamut din neogen, cum si zacaminte de petrol, provenite din distilarea elementelor organice, de plante si animale supuse la temperaturi si atmosfere mari. Maistrii nostri sondori, cīnd opresc sondajul spun: “Am ajuns la stratul dacian”.
Geologii cred ca titeiul poate fi datorat amestecului hidrogenului cu carbunele din interior – īn proportii anumite. Decīt numai ca pamīntul are o sectiune mai mult sau mai putin regulata, īntocmai ca taietura lemnului, si atunci ar trebui ca titeiul sa se gaseasca īn toate tarile lumii, pornind, se īntelege, cam din acelasi inel si la aceleasi adīncimi. Or, acest fapt nu se īntīmpla. Petrol nu se gaseste decīt acolo unde odata a fost mare, iar raspīndirea lui īn inelele pamīntului se datoreste zacamintelor, depozitelor subterane de materii organice, tot de prin adīncurile fostelor mari (stratul dacian, cum īl numesc sondorii).
Īntr-adevar este vast acest capitol, dar el ne da ideea evolutiei pamīntului, evolutie care īntareste traditia stramoseasca cu privire la marile transformari din decursul timpurilor.
E foarte important sa cunoastem cum arata subsolul Romāniei. Sub stratul vegetal arabil, de grosimi variabile, se gaseste de obicei un strat de pamīnt galben-loess, o argila calcaro-nisipoasa cu concretiuni marnoase, numit de popor siga. Sub loess se afla un strat de nisip cuartos, uneori feruginos. Sub nisip se gaseste pietris de diferite marimi, numit īn popor chisai si cu acest pietris se termina seria straturilor diluviene, cu o grosime de peste 10 metri.1

Marea revelatie divina

Cunoscutul scriitor francez Eduard Schurée, īn cartea sa Les grands initiés, īnfatiseaza cīteva aspecte din secolul al V-lea ī.e.n., referitoare la ideologia antichitatii. Autorul aminteste de starea decadenta a Greciei, care ajunsese sa conteste chiar si existenta lui Orfeu, autorul moral al desfrīnatei Grecii, desi acesta traia īnca prin discipolii sai, cum era Pitagora, care petrecuse o mare parte din viata īn Egipt, de unde si-a īnsusit īnvataturile marelui preot Sankis din Memfis. Plecīnd īn Chaldeea, Pitagora gaseste aceeasi ideologie si, dupa ce calatoreste mai īn tot Orientul, ajunge la constatarea ca peste īntreg pamīntul situatia este asemanatoare. Īn China, Lao Tse purcede din esoterismul lui Fohi, cel din urma Buda. Sakia-Muni propavaduia pe tarmurile Gangelui. Īn Italia, sacerdotiul etrusc trimite la Roma un īnzestrat cu cartile sibiline, pe regele Nuna, care īncerca sa īnfrīneze prin īntelepte asezaminte amenintarile Senatului Roman. Si nu īntīmplator apar acesti reformatori concomitent la atīt de diferite popoare, a caror misiune urmarea acelasi scop, fapt ce dovedeste ca īn anumite epoci un curent unitar spiritual strabate īn chip tainic omenirea īntreaga.
Tot Schurée ne mai spune, prin gura lui Pitagora, ca Apollo, supranumit verbul solar si hiperboreanul, vine īn fiecare an la Delfi, iar toamna se reīntoarce īn patria sa, la hiperboreeni, poporul misterios al sufletelor luminoase si transparente, care traiesc īn eterna aurora a unei fericiri desavīrsite. Aici se afla adevaratii preoti ai lui Apollo si iubitele-i preotese”
Explicatia acestui fapt ne-o da marele arheolog francez Alexandre Bernard, adīnc cunoscator al lumii galice, īn cartea sa Archéologie celtique et gauloise, prin cuvintele: “Nu trebuie sa ignoram faptul ca totul apartine unui neam de oameni, care au locuit īn mijlocul Europei, uitat de mult de istorici” (dacii).
Pentru a calca pe urmele cercetatorilor, sa vedem ce s-a petrecut īn Dacia īn vremea tertiarului. Istoricii nu amintesc nimic, dar sa ne adresam marelui bibliotecar, taranul nostru, adīnc cunoscator si pastrator al traditiei. Iata ce auzim de la el: “A fost o vreme cīnd ar fi trait pe pamīnt niste jivine cīt casile de mari. Si o data cu ele si niste oameni tot atīt de mari, care calcau cu un picior īntr-un vīrf de munte si cu altul īn alt vīrf, de le ziceau ’uriasi‘, ’jidovi‘. Dar vremea s-a fost posomorīt, cerul s-a fost īntunecat, soarele si-a fost ascuns fata lui, muntii s-au fost batut īn cap. Jivinele au pierit si oamenii spun ca animalele fiind bune la Dumnezeu, El i-a fost īmpietrit īn carnea si oasele lor”.1
Si vremea se schimba īn rau. Atmosfera se raceste si se anunta cuaternarul. Spiritul animīnd o noua materie si-a pierdut constiinta trecutului, identificīndu-se cu cea noua. “Iar cīnd vremea s-a schimbat iar īn bine, Dumnezeu i-a desfacut tot īn carnea si oasele lor, de le-a zis “Novaci”, oameni noi, supraevoluati” (omul cuaternar).
Dar īmpietrirea si despietrirea au putut avea loc?
Este usor de vazut ca aici nu este vorba de īmpietrire si despietrire, ci de o materializare si o rematerializare a omului care a binemeritat, deoarece de materie nu poate fi vorba: aceasta nu a putut vietui īn vremea marelui cataclism. O materializare si rematerializare a spiritului omului ultramoral, asa cum spune traditia. De aceea li se spune “Novaci” oameni noi. Ei au si darul constiintei trecutului, care sa serveasca de exemplu viitorului. Dovada – formidabila ideologie, pe care au raspīndit-o īn toata omenirea, prin marele flux dacian, punīnd, totodata, pe līnga temelia scolilor teozofice si temelia unei singure biserici, biserica daciana universala, dupa cum constata marele Pitagora. Simbolul ei este bolovanul de piatra – menhirul. Si Carpatii devin sfinti: “Piatra Domnului” (Car ˆ piatra; pati ˆ Domn, īn limba clasica armeana, care este o ramura dacica. Menhirul este un cuvīnt compus: men ˆ spirit; hir ˆ hire – hirea (firea) omeneasca, īn perioada ei de trecere din tertiar īn cuaternar. Menhirul este simbolul perfectiunii si al vietii eterne. El stabileste o norma īn viata omului. Este un comandament divin.
Menhirul īsi avea psihologia lui. Cei vechi i se īnchinau, īncredintati ca se adreseaza īnsasi divinitatii, iar īn aceasta forma sadita adīnc īn sufletele lor, ca trimis de sus, menhirul se raspīndeste peste tot pamīntul. Sub acest īnteles a patruns peste tot locul unde exista suflare omeneasca, punīnd temelia unui singur lacas – biserica universala si a celei dintīi scoli doctrinare, desavīrsite de marii initiati care le conduc.
Pentru explicarea faptului, dam cuvīntul profesorului arheolog Archinti, care, īn cartea sa Degli steli, vorbind de menhire, spune: “Istoria si descrierile calatorilor antichitatii, ca si arheologii moderni, au semnalat existenta unei imense cantitati de monumente brute, mai primitive decīt toate monumentele cele mai frumoase ale antichitatii”. Aceste “razii”, de cea mai veche arta primitiva se gasesc raspīndite īn īntreaga omenire. Oriunde ramīne amintirea unei stravechi civilizatii” Aceste monumente aflate pe toata suprafata pamīntului, pe ambele emisfere, īn unele centre sīnt mai numeroase, iar īn altele sīnt dispuse la distante foarte mari si rare. Cele situate īn afara Europei sīnt putine si foarte departe unele de altele, iar cea mai mare parte au aspectul de adevarate opere de arta, care au scapat atentiei arheologilor. Cele existente īn Europa stīrnesc de secole curiozitatea si interesul oamenilor de stiinta si inspira o teroare mistica celor din jur. Numele lor e menhir sau menir, iar cea mai mare parte se gasesc īn Franta (Bretania), Anglia, Irlada, Scotia etc., formīnd mari aliniamente sau cercuri sfinte (Cromlech). Noi avem Curm. Numele lor sīnt luate din vechile dialecte galice.
Īn regiunile unde este prezent menhirul, populatia vorbeste un dialect neīnteles nici de francezi, nici de englezi etc. ceea ce denota ca numele lor sīnt luate din vechile dialecte: menhiri, cromlechi; īn Sardinia – “Pietre del circo”“ toate cu acelasi caracter religios. Obiecte de groaza mistica, sau de teroare, de legende stranii, fabuloase si socotite opere supranaturale, ele sīnt anterioare oricarei arte orientale egiptene sau asiatice.
Si acum ne punem īntrebarea: cum si cu ce mijloace preistoricii au putut ridica īn picioare acei monoliti, menhiri, de īnaltimi si grosimi considerabile atingīnd zeci de metri?1
Asemenea monumente se afla īn nordul Frantei (Armorica), īn Anglia (Irlanda), īn Spania, dincolo de Gibraltar, īn nordul Africii. Ptolemeu, marele geograf, le gaseste īn Egipt. Se mai semnaleaza īn Rusia, prin Siberia, India, Asia (Chaldeea, Persia, Palestina), īn America si peste tot pamīntul. Profesorul italian Ed Morse a descoperit grupuri de dolmene la baza muntilor situati la 10 mile de Osaka (Japonia). Īn toate aceste regiuni, traditiile locale spun ca popoarele vechi īsi faceau rugaciunile īnaintea acestor pietre, īncredintati ca se adreseaza īnsasi divinitatii. Cu ele si-au facut oamenii lacasuri de rugaciune, mari aliniamente, cercuri sacre.2
Menhirul este temelia bisericii universale, temelia adevaratului ortodoxism, īn sensul strict al cuvīntului. Si, cu toate acestea, Conciliul Ecumenic tinut la palatul Trulli din Constantinopole, compus dintr-o preotime influentata de Vechiul Testament, a hotarīt sa se darīme pretutindeni aceste pietre sfinte, oprind pīna si pomenirea numelui lor. Unul dintre membrii Conciliului a dat ordin sa se distruga pietrele sfinte din Galia. S-a lovit, īnsa, de rezistenta antropologului Quatrefages, care s-a opus acestui ordin. Pe īntinsul Galiei, s-au descoperit peste 15.000 de asemenea monumente sacre, cu toate intemperiile si mai ales distrugerea oamenilor.

Preistoria

Aparitia omului pe pamīnt o stabileste stiinta, dar o mai arata si cartile de cult, si printre acestea Biblia pomeneste de o serie de evenimente nepatrunse īnca de spiritul omenesc.
Din punct de vedere stiintific, īnsa, numai urmele materiale, pe care omul le lasa dupa el, pot face dovada aparitiei si existentei sale pe pamīnt.
Omul primitiv, pentru a-si duce existenta, avea īnainte de toate nevoie de hrana, īncepīnd cu apa si cu asigurarea elementelor nutritive: lapte, carne, fainoase, iar pentru īmbracaminte, īn primul rīnd de o piele de animal care sa-i acopere trupul.
Pentru procurarea acestor lucruri si-a facut scule, la īnceput foarte rudimentare, ramasite care se vad si astazi adunate peste tot locul. Cīt priveste epoca īn care au fost realizate, aceasta ne-o arata geologia, dupa vīrsta straturilor de pamīnt pe care le stabileste.
Odata definita proba materiala, arheologia ne da explicatii si asupra atitudinii spirituale a omului primitiv, īi arata rostul si comportarea lui care o are īn fata acelui “ce” necunoscut, īnchipuit īn diferite forme.
Īn studiul pe care mi l-am propus, voi cauta sa prezint cititorului Dacia vazuta prin prisma celor doua laturi preistorice, ambele strīns legate īntre ele, si anume:
1) Latura materiala
2) Latura spirituala1.
1) Īnainte, īnsa, de a trata latura materiala, trebuie sa arat ce īntelegem prin “preistorie”. O spune īnsusi numele. Este stiinta care se ocupa de existenta omului pe pamīnt, mai īnainte de scrierile cercetatorilor, este stiinta care cerceteaza urmele lasate de om pe pamīnt.
Preistoria a luat fiinta la sfīrsitul secolului XVIII īn Danemarca. Ideea a pornit de la secarea vechilor lacuri, a turbariilor de care e plina Jutlanda si care aveau īn stratificatie trunchiuri de copaci, rīnduiti īn paturi; trunchiuri de fagi, care acopereau trunchiuri de stejari din ce īn ce mai marunti. Mai īn adīncime trunchiuri de pini drepti si frumosi, apoi strīmbi si chirciti, printre care s-au gasit diverse unelte rīnduite astfel: īn straturile de la suprafata, scule de fier, sub ele scule de bronz, iar īn adīnc, printre pini, scule de piatra, unelte de care s-au servit primii oameni.
Cel dintīi fapt care a determinat pe cercetatori sa stabileasca vechimea omului pe pamīnt au fost ramasitele de coji de stridii, de scoici, adunate īn adevarate gramezi, care au constituit hrana acestuia. Ele se gasesc din abundenta pe coastele Danemarcei, ca si pe multe coaste ale apelor (īn Portugalia, pe malurile fluviului Tajo). Despre fosta existenta a acestor scoici, chiar daca ele au disparut, ne vorbeste culoarea verde stralucitoare, aproape sidefata, a plantelor crescute pe ele, observate de la mari distante din cauza culorii lor stravezii.
Īn nisipurile de sub loess s-au gasit resturi neogene de animale diluviene (dinotherium, mastodont, mamut etc.), care odinioara, īnainte de diferentierea climatului, traiau īn turme pe pamīnturile Daciei.
Muzeele tarii noastre au adunat numeroase resturi scoase de prin plaiuri si de sub dealuri. Citez un schelet īntreg gasit la Mīnzati (Tutova). Eu īnsumi am fost martor cīnd niste tarani, sapīnd la o fabrica de caramida din Colentina, au gasit īn nisipul diluvic un colt de mamut, de cca 2 metri lungime si cu un diametru de 15-18 cm.
Spre Dunare, loessul este mai gros, catre nord se subtiaza pierzīndu-si culoarea īnspre negru luīnd denumirea de cernoziom (cuvīnt dac slavizat).
La īnceput, studiul obiectelor gasite īn stratificatia pamīntului si a urmelor lasate de ele nu a īntīmpinat nici o greutate. A fost de ajuns un spirit mai ascutit si o staruinta īn cercetari pentru stabilirea originii lor. Mai tīrziu, īnsa, cīnd lucrurile s-au mai complicat, a fost nevoie de studii mai serioase si de specialitate, pentru a se ajunge la rezultate pozitive, si astfel au aparut o serie de cercetatori ca: Worsar, Thomson, Steentrup, Mortiller, Montelier, Dumas, Boucher de Perthes s.a., de numele carora este legata preistoria.
“Sub pamīntul” este marele bibliotecar al acestor marturii care dovedesc existenta omului preistoric, a carui structura scheletica nu difera cu nimic de a omului din zilele noastre. El a fost acelasi pe tot cuprinsul pamīntului, numai climatul si mediul īnconjurator a determinat rasele.
Īn subteran se afla īnmormīntate de zeci de mii de ani, daca nu chiar de sute de mii de ani, parte libere, ori īn grupuri mai mari sau mai mici, parte īmpreuna cu omul, o multime de unelte de care s-a folosit acesta; parte chiar la lumina zilei, pe coaste, pe rīpi, prin locuri pe unde nu mai calca picior de om.
Nu ma voi īncumeta sa ma afund īn studiul preistoriei, pentru ca nu acesta este rostul scrierii mele. Voi arunca, īnsa, o privire generala īn lung si-n lat, staruind īn special asupra tarii noastre, cu consecinte asupra īntregii omeniri.
Dupa felul materialului si al fasonarii lui, cercetatorii īmpart preistoria īn mai multe epoci:
Epoca eolitica (aurora epocii de piatra), epoca paleolitica, epoca neolitica, epoca metalelor (arma, cositor, bronz, aur, fier).
Felurile de piatra īntrebuintate de primii oameni au fost: silexul (cremenea) si rocile eruptive (porfirul, dioritul, ofitul, granitul, serpentina), iar dintre rocile sedimentare – gresia, piatra calcaroasa s.a. Au mai fost folosite si alte pietre, īnca neidentificate.
Printre uneltele mai des folosite s-au gasit: ciocane, dalti, cutite, raschitoare, unelte de pescuit, buzdugane etc. etc.
Cezar Bolliac a facut o descoperire de mare īnsemnatate pentru noi, pe muntele Lespedea din judetul Dīmbovita (vezi Trompeta Carpatilor, nr. 846, 1870). Iata ce ne spune Bolliac: “Pe muntele Lespedea, din judetul Dīmbovita, se vad niste pietre mari, pe care sta o lespede (pietroi), formīnd un acoperamīnt deasupra a doua īncaperi: una de 15 picioare lungime si 8 picioare largime, cu o intrare si cu o iesire īn partea opusa a intrarii, īnalta de 7 palme si larga de 3 palme; bolovani mari, drept praguri si cīte un bolovan ca treapta de coborīt īntr-īnsa. Intrīnd īnauntru prin deschizatura de catre apus, la dreapta este un bloc de piatra de forma patrata – altar (negresit), cu īnaltimea de 4 palme si tot atītea de cele patru laturi. Pe acest altar erau urme de cenuse si cioburi amestecate cu un fel de nisip. Am luat cīteva din aceste hīrburi, toate vinete si albite pe dinafara, si am strīns si o cantitate din acea cenuse sacra. Alaturi cu aceasta sala, despartita printr-un zid format dintr-un singur bloc de piatra, care acopera si prima sala īn forma de tinda, este o alta sala mai mica decīt cea dintīi, fara altar si fara nici o īngradire”.
Pe malul Oltetului, īn apropierea manastirii Polovraci, se afla o cetate. Mai sus de ea, īn minunata “Poiana lui Pades”, se gaseste o straveche necropola, unde se observa clar urmele monumentelor dolmenice, ale caror pietre au fost smulse de la locul lor si aruncate la vale. Necropola este īnconjurata de un sant foarte adīnc, iar putinele sapaturi facute īn graba au scos la iveala resturi de oase amestecate cu mici cioburi de lut asezate pe un strat destul de gros de cenusa si carbuni. Pe coasta dealului s-a gasit un schelet de om cu genunchii la gura si cu mīinile strīnse pe genunchi. Mai la vale s-au gasit cīteva obiecte de lut.
Teohari Antonescu ne spune urmatoarele: “Am fost la Schela īn Gorj si am constatat pe muntele Gornicelu o cetatuie īnlauntrul careia s-au gasit, cu ocazia unor sapaturi, obiecte primitive de lut, iar īn afara cetatii siruri de pietre īnfipte īn pamīnt si rīnduite īn forma aliniamentelor din Bretania, adica un rīnd de pietre la egala distanta una de alta, formīnd un dreptunghi regulat, care īnchide un sir de trei rotocoale concentrice ca si dreptunghiul, īnfipte la aceeasi adīncime īn pamīnt”.

*

Īn vreme ce preistoria se gasea īnca īn fasa īn lumea vestica, Rumānia, īnainte cu cīteva zeci de ani, īncerca o noua si mare transformare.1 Era tocmai īn acele vremuri cīnd studiul preistoriei se plamadea īn special īn Danemarca, apoi īn Franta si īn Germania, iar oamenii nostri de stiinta de pe atunci, de mult īn strīnse legaturi īndeosebi cu Franta, nu puteau ramīne surzi si orbi la cele ce se petreceau īn vest.
Astfel, A.T. Laurian (1840), N. Beldiceanu, C. Butureanu, Al. Odobescu si altii īncepura sa faca sapaturi īn locurile banuite ca s-ar afla asemenea marturii, īn special dupa spusele taranilor nostri, tinīndu-se seama chiar de numele date de ei unor localitati.
Ceea ce i-a preocupat cu precadere pe cercetatori a fost traditia, pe care au īnteles-o, fapt ce le face cinste. Era acea literatura orala, care curge din gura īn gura, ducīnd chiar pīna la formatiunea planetei. Se observa fara exagerare, legatura cu stiinta geologiei, verificata īn traditia taranului nostru (existenta planetei si formatia ei; aparitia vietii – fauna si flora.
Si cercetarile lor au dat rezultate rodnice. Pretutindeni, dar mai ales prin locuri anumite, unde se aflau ridicaturi de pamīnt, ceva mai rasarite decīt pamīntul din jur si despartite de el printr-un sant larg sau chiar doua, ei au gasit sumedenie de obiecte de os, de lut, de coarne de cerb etc.
2) Īn legatura cu viata spirituala, omul preistoric ridica adevarate monumente de pamīnt, carora le da numele de gorgane: “gorg” ˆ sus; “dolj” ˆ jos. Acestea se afla īn genere īn apropierea statiunilor preistorice.
Bucurestiul, centru cunoscut de asezari preistorice, īsi are si el gorganul lui, peste care, poate din traditie mistica, este asezata Biserica Sf. Ilie din Gorgani. Tara noastra, mai mult ca oricare alta, fiind centru de pornire, numara cu miile. Īn Vīlcea, aflam Movila Tursanului; īn Romanati – Movila Turtanului (etrusci). Nu trebuie sa se uite ca etruscii s-au numit la īnceput tursi, tusci, tisci, tirsi, iar “agatirsii” sīnt din aceeasi familie. Aga – prefixul, s-a tradus īn urma “marire”. Si agatirsii au īnsemnat mult īn istoria dacilor.
Facīnd sapaturi īn “gorgane”, s-au descoperit schelete omenesti, cea mai mare parte īn sicrie de piatra, sau libere, acoperite de lespezi de piatra, asezate vertical (sistem de īnmormīntare neolitic).
Dr. D. Goilav, un medic din Iasi, a cercetat cu cītiva ani īn urma zeci de asemenea movile de pe malul Prutului, īn preajma asezarilor preistorice, si a gasit īn ele trupuri omenesti alaturi de obiecte preistorice. Acolo unde lipsesc gorganele, sīnt cimitire asezate pe terenuri mai ridicate, īngradite cu stīlpi din pietre mari, sau cu stīlpi fixati la capatīiul mortului, spre rasarit. Īn acestea se depuneau sicrie cu diferite obiecte de pamīnt, de os, de piatra, chiar si alimente asezate cu grija līnga cel decedat, dovedind ideea unei vieti eterne, poate si a reīnvierii. Statiunea Sarata Monteoru ne ofera exemple de īngropari la mari adīncimi, īn conditiile aratate mai sus.
Īn Iliada, vīrful cel mai īnalt al muntelui Ida se numea Gargaron (Homer, Iliada, VII). Vechile gorgane erau facute de pamīnt (Iliada, VI). Īn Apulia (Italia) un munte purta īn antichitate numele Garganes (Plinius, Istoria Naturala, III). Omul cuaternar avea īn constiinta lui ideea existentei sufletului, conceptie raspīndita pretutindeni si mai ales īn īntreaga Europa, datorita marelui substrat dacic. Horatiu, īn odele lui, vorbeste de gorgane (Ode, II).
Galii spun “kerougant” sau “galgal”, si nu dolmen – kerkeno (A. Bernard), iar irlandezii – “kruochau”.
Īn rasaritul Europei, pamīntul ocupat de URSS este plin de asemenea gorgane (morminte). La Cernagor, Moghilev, Pscov, Novgorod si chiar īn vecinatatea Leningradului se gasesc o multime de movile purtīnd numele de “kurgan”. Scriitorul rus Uvarov spune ca, de pe coastele Marii Negre si pīna īn apropierea principalelor orase ale URSS, gorganele sīnt foarte numeroase, a caror origine se pierde īn lumea Scitilor.
Herodot, cu mult īnaintea lor, afirma acelasi lucru.
Asemenea monumente sīnt raspīndite si īn Balcani, īn Tara Galilor si īn Italia. Mausoleul īmparatului August era un tumul enorm de pamīnt (Strabo, Geographica, V).
Localitatile raspīndite peste tot pamīntul tarii, multe la numar si ferite de atacurile oamenilor sau al fiarelor erau asezate mai mult pe malul apelor sau al lacurilor, chiar pe gradistele apelor. Taranii le numesc cetati sau cetatui si precizeaza: cetati de pamīnt. Aceasta interpretare o dau dupa aspectul exterior al pietrelor din jur, care le imprijma si un caracter mistic; cimitire pagīnesti prin continutul sapaturilor. Este extrem de semnificativ ca taranii nu au pierdut constiinta acelor necropole. Ei spun: Cetatea Letinilor sau Horoborenilor, cuvīnt deformat din “hyperboreeni”.
Mai toate cetatile sīnt asezate pe Jurasic, pe depozitele diluvice, sub straturi de cenuse umede, īn care s-au descoperit locuinte, obiecte de cult din lut nears, din os, coarne de cerb, piatra; la īnceput numai aschii din piatra necioplita, mai tīrziu trasa la roata si urmīnd, pe scara progresiva, metalele (arama, bronzul, fierul, aurul) lucrate cu o perfectie artistica, care uimeste pe cei mai iscusiti gravori moderni. Toate acestea sīnt executate pe acelasi temei principal neīntrerupt, dovedind continuitatea unui aceluiasi neam, dotat cu īnsusiri care constituie frumusetea artei noastre taranesti, īnlaturīnd ipoteza unui popor de migratiune.
Īn unele locuri, satul se transforma īn oras, pe masura evolutiei, cum este Bucurestiul nostru, unde cartierele marginase mai pastreaza īnca pe ici, pe colo manifestarile artistice de arta taraneasca.
Dar asezarile nu arata numai existenta primilor oameni, ci stabilesc si rasa, care joaca un rol important īn mersul omenirii (de exemplu, Cetatea Letinilor).
Īn Dacia, sīnt popoare ramase locului, pastratoare ale amintirii genezei si care formeaza marele trunchi comun, cu ramuri pornite īn migratiune, chiar din primele faze ale preistoriei, dīnd nastere popoarelor cunoscute, despre care voi vorbi mai tīrziu.
Localitatile mai cunoscute din tara noastra unde s-au gasit numeroase vestigii sīnt statiunile de la Sculeni, Cucuteni (īn apropierea Iasilor), de unde au fost scoase si resturi de case din bīrne, īnvalatucite de lut si paie, fatuite si varuite; Vadastra (Romanati); īn jurul si pe locul Bucurestiului (aratīnd astfel vechimea si continuitatea orasului fata de celelalte orase ale Europei). C. Bolliac si īn urma Al. Odobescu afirma ca obiectele gasite īn comuna Copuzul (Ialomita) seamana cu cele aflate īn Bretania si Irlanda; apoi Oravita (Mehedinti), Gornicelu, Poiana lui Pades (Gorj), Lespedea (Dīmbovita), Sarata Monteoru (Buzau). La Albele (Vlasca), s-au dezgropat obiecte de ceramica, silex, pistra, ca si cīteva de metal.
Interesanta este pictura vaselor cu grafit si culori. Casele din paianta, asemenea celor din ziua de astazi au unele dintre ele peretii pictati. Sapaturile de la Pecica si Semla (Arad) au scos la iveala instrumente primitive si obiecte din arama si bronz.
Sapaturile facute īn vechea albie a rīului Aranca (Banat) si īn colinele din jur au dat la lumina obiecte preistorice de foarte mare valoare, ne spune prof. dr. Rosca de la Cluj.
Da
r una dintre cele mai valoroase statiuni preistorice de la noi este, fara īndoiala, cea de la Brebu (Prahova). Aici, preotul Vasile Nicolau, īntors īn tara dupa o calatorie prin Egipt, are meritul ca, īn urma sapaturilor, care au avut drept rezultat descoperirea unor obiecte foarte interesante, a facut singur un frumos muzeu, poate cel mai pretios din tara.
Asezata pe un platou īnalt, statia Brebu a fost scutita de influente geologice. Dupa marturia preotului, mai toate obiectele au fost gasite pe malul rīului Lupea si la mica adīncime. Geologii sīnt de parere ca respectivele “statui” reprezinta “trovanti” – separatiuni sferoidale īn depozite nisipoase (gresii) slab consolidate, forme diferite, mai ales ovale īntīlnite īn depozitele de gresie. Trovantii sīnd de asemenea gresii, dar mai bine cimentate decīt restul sedimentului.
Studiile geologice ne arata ca cuaternarul si-a īndeplinit opera, dīnd nastere pīrīului, afluent al Doftanei, care a taiat statia īn doua, fapt care a facut posibil ca majoritatea obiectelor gasite sa poata fi vizibile īn coastele malurilor, determinīnd pe preot sa-si īntinda cercetarile descoperind sumedenie de obiecte, care au fost completate cu altele aduse de rīu de la departare mai mare.
Obiectele preistorice sculptate īn piatra sīnt de o valoare artistica aproape michelangeleasca, reprezentīnd toate vīrstele prin care a trecut omenirea, de la vremurile cele mai īndepartate pīna dincoace de epoca fierului, de la sculpturi, care unele din ele se pot talmaci drept conglomerate (datorita fluviilor tertiare), din care nu lipsesc īnsa obiecte facute de mīna omului, pīna la sculpturi cu tendinte anatomice (nuduri). Īntre aceste straturi s-au gasit si scule de silex, cremene si coarne de cerb, toate cioplite si lustruite, executate cu cea mai splendida perfectiune.
Īn vreme ce īn Franta obiectele se marginesc la gravura, la noi gasim si sculptura si gravura.
Interesanta este cercetarea pe care a facut-o Bolliac īn 1869, īntr-un deal de līnga satul Oravita (Mehedinti), unde se gaseste cetatea preistorica numita de tarani cetatea Letinilor.
Bolliac gaseste īn sapaturile de aici, printre cioburi de culoare cenusie si alba, printre oseminte omenesti si vase cu cenuse, obiecte de bronz si de fier (vīrfuri de sageti s.a.). El este surprins de ce taranii i-or fi zicīnd cetatea Letinilor, cīnd nu a gasit nimic “roman” īntr-īnsa. Dar taranii au fost destul de clari; ei nu i-au spus cetatea romanilor, ci cetatea letinilor, care nu este acelasi lucru. Din punct de vedere etnic, acest cuvīnt indica numele rasei si al pornirii.
Aproape īn toate statiunile, sculele de piatra sīnt īntovarasite de ceramica. Īn frumusetea acesteia ca desen, colorit si mai ales īnteles, nelipsit de semne cosmice-astrologice, se īntrevede de la īnceput vechimea si mai ales evolutia spirituala a stramosului nostru. Se īntrevede un focar de civilizatie, ce nu īntīrzie sa apara, care īnlesneste trecerea mai departe la epoca aramei.
O statie, care dainuieste din preistorie si unde ceramica este viu prezentata pīna īn zilele noastre o aflam la Potigraful (comuna īn judetul Prahova). Numele īnsusi celto-grec explica vechimea si felul de ocupatie al satenilor (pot ˆ oala, fr.; graf ˆ scriere, grec) Voi arata īn cele ce urmeaza migratia celtilor de pe meleagurile Daciei.
Īn alte locuri, evolutia nu a urmat calea normala din Dacia. Dovada o fac obiectele de bronz, pe care le gasim imediat dupa piatra, fara trecerea prin epoca de arama, de unde deducem ca bronzul a fost luat de la noi. Uneltele de bronz din Dacia, comparativ cu alte regiuni, sīnt mai frumos executate.
Mestesugul prepararii bronzului (aliajul cositorului cu arama) īnclin sa cred ca provine de la noi, fiind dus ulterior īn alte parti, iscusinta care apartine omului nostru preistoric. Acest fapt explica o continuitate fireasca certificata si de cercetatorii clasici de mai tīrziu. “Armuraria dacilor este cu mult mai perfecta ca executie, desen si ornamentatie, decīt aceea a grecilor” (Pausanias).
Dar pīna la armuraria dacilor sīnt sculele de bronz ale epocii si monedele de mai tīrziu, care se scot de sub straturile urmatoare aramei, īntrecīnd orice perfectiune.
Asemenea obiecte le gasim raspīndite īn īntreaga Europa, din Atlantic pīna dincolo de Caucaz, din Elada pīna la Finlanda si dincolo de granitele ei, chiar si īn America, care dupa forma si material fac dovada unui singur centru de pornire.
Muzeul nostru arheologic are o colectie bogata de astfel de obiecte aduse din Franta, apartinīnd epocei Madeleine – neolitice, scose din albia rīului Vazčre (sudul Frantei), care daca nu ar indica dupa inscriptie localitatea, ai crede ca sīnt gasite la noi, atīt de mare fiind asemanarea; parca ar fi una si aceeasi mīna peste tot locul.
Marele preistoric Worse, elev al lui Thomson, īmparte neoliticul īn doua mari vīrste:
a) vīrsta primara “primele migratiuni” (el admite migratiunea);
b) vīrsta megalitelor, a blocului de piatra, adica trecerea la cuaternar.

Egiptul

Primele siruri misionare ale dacilor se īndreapta spre Sud-Vest, trec Gibraltarul, īnfiinteaza Cartagina, dīndu-i numele de Bīrsa si se opresc īn Egipt, unde formeaza talpa tarii.1 Ei vorbesc un dialect aparte, deosebit de limba araba oficiala. Īn ceea ce priveste religia, felahii au trecut la islamism, care nu este altceva decīt continuarea fireasca a vechii religii cosmogonice daciane. Cei de la oras, coptii au primit crestinismul, confirmarea dacismului; oficial, ei se numesc felahi.
Cei mai vechi oameni, considerati si astazi adevaratii autohtoni ai Egiptului sīnt felahii (valahii nostri).2
Avīnd un pamīnt fertil, Egiptul este invadat mai tīrziu de arabi, care īsi parasesc pamīnturile lor nisipoase si pun stapīnire pe aceasta manoasa tara, impunīnd limba lor felahilor redusi ca numar, astfel ca limba araba ramīne oficiala.
Īn Egipt, felahii au manifestat īntregul ideal de viata dac, atīt pe tarīm material, cīt si pe cel spiritual, cautīnd sa se identifice cīt mai mult cu patria-muma, Dacia, lasīnd impresia ca au nazuit sa faca Egiptul cu Dacia un corp comun.
Īntreaga conceptie dacica dusa īn Egipt dovedeste ca valahii nu s-au desmintit, ci si-au īndeplinit cu prisosinta īnalta lor misiune. Si, īntr-adevar, preocuparile si manifestarile psihice si materiale le citesti pe toti peretii monumentelor, exprimīnd felul lor de trai, cu portul lor: femeia cu bibilurile īnca din preistorie, cu floricica īn par, cu gradinita īn fata casei; barbatul cu īndeletniciri agricole – semanat, cules, treierat (Archinti, Egiptul).
Asa au ramas felahii pīna īn zilele noastre, cu toate influentele primite de la negroizi, arabi si englezi, pastrīnd fondul īn pofida schimbarilor exterioare.
Si cu aceste premize sa intram īn miezul subiectului”
Locuit de negri din timpuri īntunecate, Egiptul se afirma de īndata dupa ce primii īnaintasi latini, valahii, s-au oprit pe aceste pamīnturi, formīnd patura autohtona (Gibbon). Faptul īl confirma si litaniile preotilor din Memphis si Teba. Substratul autohton continua sa traiasca si astazi sub numele de felahi, cu aceleasi īndeletniciri (agricultura), mostenite de la patria-muma – Dacia.
““Neam inteligent, traieste astazi resemnat, sarman” Tara se numeste ’Aia‘. Poporul cultiva smochinul si vita de vie, iar roadele sīnt din abundenta, datorita pamīntului fertil, care dadea grīu si orz din belsug, iar turma nenumarate pasteau pe colinele īnverzite” (J. Knittal, El Hakin).
Cinstea, caracteristica dacilor, nu le lipseste, nici īntelepciunea.1 Dar cel ce completeaza latura practica, batrīneasca si psiho-logia lor este Novacul Osiris (Ostrea), caruia dacii i-au īnchinat un munte īn Gorj, venit īn Egipt mai tīrziu. Novac, urmas al uriasilor, protejat de zei, divinitate care, dupa cum spune Homer, personifica soarele, si are de sotie pe Isis (luna din baladele noastre). Osiris completeaza stiinta agriculturii, īntemeiaza dinastia preotilor, adevaratii conducatori ai statului si protejeaza scriitorii de aur.2
Īn vremea lui Osiris se fac canalizari, se asaneaza terenuri, se pun temeliile celor doua capitale: Memphis si Teba, la care ia parte si Man, conducator spiritual, pe care egiptenii īl socotesc īntemeietor al rasei umane.
Osiris īsi īncepe misiunea īn Dacia. Se mai vede si astazi la noi Brazda lui Ostrea Novacul. Auxiliarul sau – boul –, considerat divin īn Dacia, tot divin este si īn Egipt, unde este adorat sub numele de Apis si Minevis. De asemenea īn Armenia, Persia, Chaldeea, India si īn īntreg Orientul, pe unde au trecut dacii ducīnd cu ei si īntreaga ideologie menhirica, a caror mare maturie este “piramida”.
Osiris poarta cīrja preotiei si haina lunga pīna la pamīnt, haina de preot. Dupa aceasta haina lunga, mai tīrziu cu veacuri, Ioan Botezatorul recunoaste pe Iisus, ramura daciana īntre evrei1, deosebindu-l īn īnvalmaseala multimii, cu ocazia botezului sau. Aceasta haina a ramas caracteristica preotimii, pacat ca este neagra. O parte si voevozii nostri si ctitorii de biserici la mari solemnitati (blana de hermina).xxx
S-a scris mult despre Egipt si despre piramide, si s-a vorbit si mai mult. S-au risipit multe litere, dar fondul a ramas necunoscut pentru simplul motiv ca nici unul dintre cercetatori nu a cunoscut Dacia, punctul de pornire material si spiritual al marii conceptii egiptene. Am spus si o repet: ca sa cunosti piramidele, trebuie sa cunosti mai īntīi Dacia, pentru ca numai Dacia si spiritul dacic deslusesc marea taina a piramidelor, cele mai impresionante si semnificative realizari ale Egiptului.
Īn preistoria tarii noastre, se gaseste, īntre alte obiecte, “mica piramida” facuta din os, din lemn sau pamīnt si care simbolizeaza luna, creatoarea spirituala si materiala a tot ce se vede si nu se vede, a īntregii omeniri. Cunoscator al psihologiei daciane aduse de Osiris, faraonul la piramida se opreste ca sa-si zideasca mormīntul. Mai īntīi, el cauta o apropiere strīnsa de masivul carpatin si se orienteaza dupa meridiana spirituala, vizīnd polul getic, ultima stea din Carul Mare, punct din care, coborīnd verticala, cade īn masivul carpatin. Voind sa dea o importanta cīt mai mare piramidei, faraonul alege un loc potrivit pentru constructia ei. Cum Nilul īi sta īn cale, se coboara la Gizeh, unde terenul este mai accesibil si acolo ridica piramida, mormīntul lui. Forma si marimea piramidelor sīnt prea cunoscute ca sa mai insistam. De un real interes este interiorul, unde īsi concentreaza faraonul īntreaga psihologie daciana.
Piramida cuprinde doua camere destul de mari. Īn cea dintīi, camera umbrei, vedem pe faraon stīnd pe o sedila si tinīnd discul solar īn mīna dreapta, descendenta si misiunea lui – puterea materiala, iar īn mīna stīnga – cīrja spirituala (stapīnitor material si spiritual). Īn fata lui, īn genunchi sta Iisus (Luna), care īi ofera ramura de brad, viata vesnica. Īn camera a doua, faraonul īsi asigura materia, prin mumificarea trupului, iar ca prevedere, īn cazul cīnd mumia s-ar pierde, īsi face si dublura de piatra. O data cu aceasta apare si scrierea hieroglifica.
De retinut este faptul ca īn primele piramide, faraonul, ca si Osiris, stramosul lui, nu poarta insignele boieriei, adica pilul si cīrligul de sef material, cīrja de sef spiritual si tiara, ci numai ramura de brad – viata nesfīrsita – care este oferita lui. Aceste insigne (īnsemne), care apar īn piramide mai tīrziu, le aflam numai īn camera umbrei, nu si īn camera mumiei, unde nu se mai putea intra.
Pilul si cīrligul exprima o vanitate si o magulire a faraonului conceputa de cei interesati; ele nu au nici o legatura cu ideologia carpatina, care avea cu totul alt continut. Īn Carpati, se observa simplitatea si umilinta īn fata divinitatii, nicidecum vanitatea.
Marea revolutie adusa de Osiris se citeste īn primele piramide, care pastreaza unitatea īn simplitate a celor doua camere: camera mumiei si camera umbrei, care dubleaza fiinta mumiei de alaturi. De aici se vede ca autorul primei piramide nu a urmarit altceva decīt ideea carpatiana. Ulterior, īnsa, piramidele si-au pierdut spiritualitatea specifica primelor piramide inspirate de ideologia carpatina, intervenind diferite simboluri, care au dat nastere la fel de fel de interpretari pe care eu le atribui magiei (influenta ebraica).
Īn ceea ce priveste hieroglifele de pe peretii camerei umbrei, aici nu mai poate fi vorba de o mistificare, ci este īnfatisata īnsasi doctrina daciana, care este imortalizata. Atitudinea de rugaciune a reginei Nefertiti la Luxor īn fata hieroglifelor marturisesc acest fapt, pentru ca nu era cazul ca regina sa se adreseze magiei sau vreunei mistificari, ci legii divine adusa de Osiris din Dacia.
Īn consecinta, piramida se prezinta sub doua aspecte:
1. sub aspectul ideologiei daciane (adevarata piramida)
2. sub aspectul magiei, care pentru noi nu mai prezinta interes.
Acelasi fenomen se petrece si īn Chaldeea, unde vedem pe rege purtīnd pilul si cīrligul, simbolurile boieriei, cum si titlul de Io – “descendent din soare”, cu care se intitula Nabucodonosor.
Īn mijlocul uneltelor trebuincioase vietii materiale, s-au gasit mumii sezīnd cu genunchii la gura, pozitia socotita de egipteni drept cea mai potrivita. Asemenea atitudini le aflam mai ales īn stratele diluvice, denotīnd vechimea lor. Cunoasterea ierburilor, servind pentru īmbalsamarea īntregului corp, nu numai a scheletului, arata gradul de perfectiune la care ajunsesera popoarele antichitatii. Un exemplu viu īl gasim la Muzeul de Istorie Naturala “Grigore Antipa” din Bucuresti, unde se afla o mumie adusa din Peru.
Fie ca s-a pierdut cunoasterea puterii ierburilor, fie ca acest fel de īnhumare este greu de executat, mai tīrziu apare un al doilea fel de īnmormīntare, īn pozitie orizontala, asezat pe partea stīnga si cu genunchii strīnsi.1
Īnmormīntarea se facea numai la apus de soare, considerīnd corpul, materia sfīnta. Cercetatorii au aratat ca se vad urme de culori, īn special rosu, ca si cum cadavrul ar fi fost vopsit. Mai mult īnca, pentru a se arata lumii ca īn mormīnt se afla un “om”, aseaza afara, la intrarea piramidei, un sfinx (cu cap de om si trup de leu), īnfatisīnd forta.
Unii dintre faraoni pun īn locul capului de leu, un cap de miel, care simbolizeaza bunatatea.
Toate civilizatiile, doctrinele si curentele religioase, care au la baza morala, dogmele si marii initiati stau pe o temelie comuna, temelia daciana (Rama, Osiris, Apollo, Orfeu, Buda, Zoroastru, Mitra, Pitagora, Moise, Mahomed, Iisus). Unii dintre ei – Rama, Osiris, Apollo – sīnt porniti din Dacia; iar ceilalti au aceeasi ascendenta. Pitagora considera doctrina lui, sublima doctrina orfica, pornita din cuaternar. Gnosticismul, spune Pitagora, este temelia omenirii. Marile scoli spiritualiste din Eleusis, Delfi, doctrina eseniana, toate traiesc pe acelasi cuaternar avīnd ca centru de raspīndire Dacia.
Nordul omenirii africane este patruns de ideologia daciana si, pentru a īntari aceasta realitate, sa dam cuvīntul scriitorilor:
“Getulii se spune ca au fost geti, care au plecat cu corabiile lor īn numar foarte mare si au ocupat Sirtele din Libia” Si fiindca venisera din teritoriile getilor au fost numiti getuli” (Isidori Origines, 1, 9, 1) Ei stapīneau regiunile dintre Mauritania, Numidia, Cirenaica si desertul cel mare.
“Īn drumul lor spre sud, si anume īn Egipt, se observa o civilizatie neolitica cu caracter preistoric, venita īnca din epoca de piatra” (Morgan, Recherches sur les origines de l’Égypte; l’Āge de la pierre, Paris, 1896-97).
“Libienii au fost un popor agricol. Femeile lor purtau pieptare de piele, boceau mortii si aveau stergare pe cap” (Herodot, IV, 191-198, Hecatel, Historie Gr., I).
“Cartagina a fost la īnceput pelasga” (Silly, Ist. Punica).
“Cel mai vechi nume al Cartaginei a fost Byrsam” (Strabo, Virgil).
Scriitorul german Cremer spune: “Cultura egipteana a fost precedata de alta cu mult mai veche decīt aceea a popoarelor asiatice” (T. Antonescu, Lumi uitate; Cremer, Semitische Kulturentlehnung).
Hommel, adīncind si mai mult cercetarile, crede ca perioada protosemita a Egiptului a trebuit sa fie precedata de o alta, cīnd protosemitul traia laolalta cu arianul primitiv. Asa se explica asemanarea de radicali la unele cuvinte din limbile ariene cu cele semite. Autorul presupune ca egiptenii sīnt veniti din Asia Mica (Chaldeea) si de aici confuzia. Aceasta negura ce īnvaluieste realitatea se explica prin faptul ca se dau concluzii fara sa fie cunoscute premizele.
Cīnd si cīt de īndelung a trait īmpreuna aceasta lume, nu se poate spune, dar presimtim multimea mileniilor, care s-au scurs pīna la ruperea grupului egipto-chaldeu din trunchiul comun. Dar, oricīt de neguroasa ar fi aceasta perioada de cultura, īndaratul ei distingem cu puterea īnchipuirii si a patrunderii o alta lume si mai veche, lumea ariana. Īn orice caz, fiorii ce cuprind īn fata acestei prapastii adīnci a trecutului, īn care mai mult simti decīt vezi agitīndu-se popoare fara nume si fara caractere distinctive, īnvaluite, precum sīnt īn negura vremurilor (Antonescu, Lumi uitate, p. 128).
Dupa cum am spus, getii – valahii – ocupa tot Nordul Africii. Ideologia menhirica se īmprastie peste tot. Toate triburile arabe, beduine sīnt patrunse de marea opera daciana, careia īi ramīn credincioase, cu tot mahomedanismul care nu o altereaza, adaugīnd bineīnteles influente locale foarte slabe. Astfel o primeste Mahomed, īnscriind-o cu litere de aur īn Cartea Sfīnta (Coranul). Dacismul ramīne la temelia mahomedanismului.
Olimpul Iliadei nu este Olimpul Thessaliei, ci este “Olimpul cel vechi”, de līnga Istru, unde era originea zeilor (Homer, Iliada, I, XIII).
Titanii sīnt prototipurile zeilor si ale oamenilor distinsi, prototipurile parintilor nostri (Homer, Iliada, XIV).
Īn rugaciunile lor, sufletele mumiilor egiptene se adreseaza divinitatilor supreme, care traiesc īn nordul Istrului (Homer, Iliada).
Titanii se numeau geniile vechiului pamīnt si fiii pamīntului (Virgil).
Īn Carpati se afla muntele Mamīie (cuvīnt dacic). Īn limba noastra se aude si astazi destul de des: “Ce stai ca o mamīie?”
Īn Carpati emigrau sufletele celor morti ai Egiptului, spre a-si continua viata noua si fericita (Dionysi).
Scitii din Europa au domnit peste Africa. Acestia erau scitii de la Dunarea de Jos, cei mai civilizati, mai avuti si mai razboinici, a caror memorie o aflam īn traditiile istorice ale persilor, indienilor, chinezilor (Gibbon, Histoire de la décadence romaine). Domnia lor a avut o durata de 1.500 ani (Justini, Historie Philip, 1, II).
La baza religiei hyperboreenilor sta credinta īn imortalitatea īntīlnita de la Istru pīna īn Grecia, Egipt, Etruria, Cartagina (Diodor Siculo).
Strabo denumeste sciti īntreaga familie latina, īn frunte cu dacii (scit ˆ misionar religios, de unde au ramas prin derivatie cuvintele schit si schinic, schimnic).
Sosirea poporului preistoric īn Egipt se anunta īnca din paleolitic, mai ales īn Algeria (Anthropologie, An. IX, 1900).
Cea mai veche dinastie egipteana, numita a “zeilor”, a fost preistorica (Manethonis, Histoire des Grecs, II Diodori, Lib. I).
Memfis, prima capitala a Egiptului, aminteste numele lui Man. Teba, de asemenea, dainuieste din preistorie; a fost īnfiintata de regele Ogybus din Beotia. Tebanii se considerau cei mai vechi oameni de pe pamīnt (Homer, Iliada, IX; Tzetzes, Lycophron; Diodor Siculi, Lib. I). Īn tara noastra, Tape (Banat) aminteste de Teba.
Īnaintea Egiptului faraonic a existat Egiptul preistoric (Cantre, Hist. Univ., I).
Cei mai vechi locuitori ai Egiptului se numeau blaci, de la belaci (derivat din valahi).
O localitate din Asia Mica, līnga muntele Olimp din Bitumia se numeste Blakia (Melal, Lib. I; Pliniu, V). Acesti locuitori au fost o colonie a getilor din Nordul Dunarii de Jos (Strabo, XII).
Civilizatia egipteana este pelasga, īncepīnd din neolitic (Morgan, Origines de l’Égypte).
Cei dintīi locuitori din sesul Nilului au fost zeii, care domnisera peste Egipt, iar patria lor era īn nordul Istrului (Georges Pierret, Livre des morts, Lib. VI, I).
Catre acesti oameni-zei, care au domnit peste Europa si Africa, adreseaza mumiile egiptene rugaciunile lor, sa li se īngaduie ca si pe cealalta lume sa lucreze pamīntul, sa are, sa semene, sa treiere, sa irige locurile lipsite de apa, sa transporte nisip de la apus spre rasarit (Pierret, ibidem).
Īn Dacia, Istrul, rīul cel mai mare, era considerat divin (Pierret, Livre des morts).
Istrul este parintele zeilor (Homer, Iliada).
Istrul este rīul sfīnt; el apartine istoriei religiilor timpurilor primitive (Dionisii).
“Acolo era catena muntilor sfinti, īn care un vīrf se numea Man, muntele vietii, unde se gaseau stīlpii cerului” (Pierret, Livre des morts; Maspéro, Hessiod, O.D.).
Īn vechile litanii scrise de preotii din Teba si Memfis, pentru divinizarea lui Osiris, se aminteste, ca o binecuvīntare eterna, ca una dintre gloriile cele mai mari ale acestui monarh este aceea ca a deschis drumurile din regiunea Nordului, adica din Tara Scitilor (Dacia) (Pierret, C.M.).
Īn papirusurile pe care preotii egipteni le depuneau līnga corpul mumiilor se aminteste de tara cea fericita si divina din partile de Nord ale lumii vechi, era situata līnga rīul cel mare si sfīnt – Istrul, unde s-au nascut toti zeii si unde migreaza sufletele celor morti (Pierret, L.M.).
Zoroastru, īntemeietorul religiei persilor, care traise cu mii de ani īn urma marelui eveniment petrecut īn Dacia, a rezumat numai vechile traditii, credinte si legende ale Apusului, transmise īn Media si Partia prin imigrarile si peregrinarile Scitilor (Isidori Origines, XIV).
Cei dintīi oameni care au descris regiunile pamīntului numeau sarmati pe hyperboreeni, locuitorii din Nordul Pontului si al Istrului (Strabo, XI).
Dupa ideile cosmogonice ale hyperboreenilor, Universul era considerat ca o sfera concava, īn centrul careia se afla asezat pamīntul (Platonis, Axios, Didot II, 560).
Scriitorii fixeaza si orientarea astronomica īn locul unde se afla geticul polus (Martiales, Epigr. L. IX, 46). Statius īl numea hyperboreii axis (Statius, Thebaida, L. XII, 650).
Polul Nord se afla īn Scitia, pe muntele Rīpei (Virgilius, Georgicele, I). Ovidiu vorbeste de Ursa getica. Axa boreala, īn jurul careia se īnvīrtea Universul, atingea pamīntul la gurile Istrului, pe teritoriul hyperboreenilor, sau getilor (Pliniu, H. N. IV, 26).



*

Nu este lipsit de interes sa stim ce s-a ales de acesti felahi, dupa mii si mii de ani.
Pentru a raspunde la īntrebare, citim un pasaj al autorului mentionat, Knittel, īn cartea sa El Hakim, scrisa dupa memoriile unui doctor felah: ““Sa nu va aud ca noi egiptenii sīntem negri, arabi sau semiti! Ce prostie! Nu neg ca stapīnirea straina ne-a pecetuit rasa cu stigmatele ei fizice si sufleteste, si ca sclavele aduse din Sudan ne-au altoit īn vine sīngele lor negru. Dar nu toti dintre noi. Rasfoiti paginile stravechii noastre istorii, examinati cu atentie profilurile zugravite pe stravechile ziduri ale bisericilor, sau pe sarcofagurile noastre; aceste profiluri pure, eterne si stramosesti, si sa nu īndrazniti atunci sa sustineti ca acel sīnge curat, sīngele stravechi al celor dintīi oameni nu mai pulseaza īn Egiptul de astazi”. Tot atīt de semnificativa este si credinta doctorului, pornita din subconstient: “NU! Fii drept. Nici īntr-un an, nici īn douazeci nu va ajunge ’tara ta‘, asa cum vrei tu sa fie. Īn īmparatia stramosilor tai””
Privitor la credinta felahului din zilele noastre, trebuie sa aratam ca, pornit din patria-muma – Dacia –, īn Egipt, īnca din preistoria cu ideologia cosmogonica, o parte dintre ei, o data cu patrunderea crestinismului, devini crestini (copti). Cealalta parte ramasa, īn special taranimea, trece la mahomedanism, fara sa-si uite, īnsa, etnicul lor. Mai este de observat ca ritualul mortilor s-a pastrat pīna īn prezent.

*

Din cele aratate mai sus, tragem urmatoarele concluzii:
Dacii, īn drumul lor spre Apus, sub conducerea lui Osiris (Ostrea), trec Gibraltarul, īnfiinteaza Cartagena, pe care o numesc Byrsa, urmaresc mai departe litoralul mediteranean, trec Sirtele si se opresc īn delta Nilului, populīnd-o sub numele de felahi. Iau apoi contact cu negroizii Egiptului si impun limba si psihologia daciana peste tot pamīntul. ““Am pus sa traga plugul peste tot Egiptul, pīna la Elefantina”, spune Amenemhat I “si am raspīndit veselia pīna la baltile deltei. Nilul, la ruga mea si-a revarsat unda lui hranitoare peste tarini; īn vremea mea flamīnd n-a fost si nici chinuit de sete, caci pretutindeni cuvīntul meu dadea viata si porunca mea era sfīnta” (Teoharii Antonescu, Lumi uitate, p. 138).
Psihologia daciana este prea cunoscuta, ca sa mai revin asupra ei. Adaug doar ca, īn drumul lor, dacii duc menhirul, pe care-l vedem la ei transformat īn obelisc. Cīt priveste divinitatile lor, acestea nu sīnt altceva decīt marile puteri creatoare, marele politeism, raspīndit peste tot pamīntul.


Marele flux dacian
Europa latina

Dacii, cu numele generic de Sciti – misionari religiosi – s-au raspīndit īn lumea īntreaga ducīnd cu ei doctrina unitatii cu divinitatea si avīnd ca simbol al acestei unitati piatra, menhirul.
Din rīndurile dacilor au iesit marii initiati: Rama, Osiris, Orfeu, Mitra. Dar calugarul sau misionarul, neavīnd puterea sa oficieze, se impunea necesitatea unui factor indicat pentru asemenea lucrare – preotul; el tīrnoseste biserica, el o deschide, el o slujeste.
Īn lexiconul spiritual dacian exista propozitia “pre”, rezervata divinitatii. Crestinismul a pastrat aceasta prepozitie īn slujba religioasa, unde auzim: pre Tine, pre Īmparatul, pre Dumnezeu” Dacii au substantivizat prepozitia “pre”, formīnd cuvīntul preot – detinator, purtator, īnfaptuitor al cuvīntului divin.
Īn Italia se spune “prete”; lombarzii īl prescurteaza la “pret”; francezii, prin mostenire de la vechii gali, īl numesc “prźtre”; germanii asezati si ei ca si primii pe substrat dacic īi spun “priester”. Cīt priveste numele de “popa”, acest cuvīnt apare ceva mai tīrziu.

*

Primul templu dacic īnchinat soarelui a fost ridicat pe muntele Istrita Buzaului, dupa vechiul obicei de a se alege īnaltimile drept lacas de rugaciune. Acolo unde acestea lipseau, se ridicau movile artificiale, ca bunaoara cele din Ialomita, “bakine”.
Cuvīntul dus prin flux īl gasim si īn Siria “bakine”. Slujitorii templului se numesc “popki”, cuvīnt ramas la moldoveni “poki”, īn restul tarii degenerīnd īn “popa”.
Pe drept cuvīnt, Rabindranath Tagore scrie: “Iar cīnd arianii (dacii) au venit īn padurile Indiei, s-au pus bazele brahmanismului si civilizatiei indiene”.
Dacii, īn pornirea lor succesiva, grupati pe familii, s-au raspīndit īn Europa, ca o imensa masa prelatina, īmpartita īn: etrusci, osci, sabeli, gali, basci, catalani. Neamul prelatin se īntinde astfel peste tot si cuvīntul latin dateaza din preistorie (īn Oltenia avem, asa cum am aratat, “Cetatea Letinilor”).
Virgiliu spune: “Regele latin, primind pe ambasadorii lui Enea le adreseaza cuvintele urmatoare: ’Nu fugiti de ospitalitatea noastra, nu ignorati pe latini, ginta lui Saturn, oameni drepti nu prin pedepse, nici prin legi, ci prin inclinatia lor, care de bunavoie mai pastreaza si astazi cu sfintenie institutiile stramosesti ramase de la Dumnezeul cel batrīn‘“.
Cu acest īnsusiri pornesc ei si formeaza Europa latina, materiala si spirituala, dīnd nastere statelor cunoscute: Galia (Franta de azi), Belgia, Anglia cu Irlanda (Isverna), Spania, Portugalia, Italia, Macedonia, Albania, Dalmatia, Istria.
Italia la īnceput s-a numit Saturnia Ausonia, dupa numele lui Auson, rege dac, care a īnfiintat-o, iar mai tīrziu Italia, dupa Italus, rege al Arcadiei. Īn Nord, Finlanda era dacica1 si se numea Suomi (Tara de Sus). De asemenea, dacice sīnt Suedia, tot centrul Europei, sudul Rusiei europene, Ucraina, vechia Sarmatie, Moldova.
De la daci pornesc marile īnvataturi – teologia si filozofia, cu marii initiati. Toate divinitatile pamīntului īsi au obīrsia īn Dacia.
Prin analogie cu Carpatii si Istrul, considerati sfinti īn Dacia, observam si īn tarile unde a patruns fluxul dacian, aceeasi traditie de a considera sfinte, apele si muntii mai de seama (Asia, Africa, America). India numeste Muntii Himalaia, munti sfinti, iar Gangele, apa sfīnta; Tibetul, Persia, Armenia, China, Japonia, Egiptul la fel.
Menhirul, simbolul misionarismului (bolovan mistic) īsi pastreaza de asemenea pretutindeni caracterul sau spiritual, ca si construirea templelor pe īnaltimi naturale sau artificiale. Mormintele le sapa īn munti, ornamentīndu-le intrarile (Egipt, Licia, India etc.) spre a fi cīt mai strīnsa legatura cu spiritul carpatin, cu menhirul (Mausoleul lui Midas).
Dar un obiect nu devine factor de adorare, de cult, decīt numai atunci cīnd este legat de un factor divin. Si menhirul nu a fost adorat de om īnainte ca divinitatea sa-si fi aratat puterea sa. Īn menhir divinitatea a materializat pe om cu calitatile lui superioare, ocrotindu-l de marele dezastru cuaternar. Mai mult, la semiti (la evrei īn special), piatra (menhirul) este luata īn īnteles dacian, drept simbol al reīnvierii, si asezat īn cimitire la capatīiul mortilor, ca si crucea, acel instrument de tortura, inventat de fenicieni cu mii de ani īnainte de era noastra, si care devine sfīnta, adorata si protectoare īn fata raului, abia atunci cīnd Iisus si-a dat sfīrsitul pe ea. Piramida “hram”, loc sfīnt, dupa cum īi spun arabii, nu este considerata ca atare, decīt numai dupa ce defunctul si umbra lui sīnt asezate īn interior, īn spirit carpatin.
Aceste principii fundamentale dacii le-au raspīndit īn omenire prin marele flux, īn miscari succesive, ducīnd cu ei menhirul.
Dupa ce am vazut ca simbolul minionarismului dacian este “menhirul”, care proclama biserica universala una si singura peste tot pamīntul, sa urmarim acum prin cīteva exemple consistenta ei luata īn sensul de mare simbol al adevaratei credinte (ortodoxe).
Daca facem o comparatie īntre cele trei religii: crestina, ebraica si mahomedana, observam ca adevaratul ortodox e mahomedanul.
Iata ce spune Mahomed īn Coran: “La Kaaba, īn acest sanctuar mistic, locul sfīnt al lumii, se gaseste frumoasa piatra neagra, obiect de veneratie, care descinde din legenda, iar sarbatorile seculare ale acestei pietre erau cerute si de dorinta lui Alah” (Th. Martas, Confucius, Buda, Mahomed, pp. 83, 121). “Credinta spune, si vīntul nisipului o raspīndeste, ca beduinul care vine sa sarute piatra de la Kaaba poate sa apara fara teama īn fata Atotputernicului. Piatra aceasta a avut prioritatea sa absoarba toate pacatele. Toti beduinii Arabiei, īn siruri de caravane au venit īn pelerinaj si au sarutat aceasta piatra cu proprietati miraculoase” (ibidem, pp. 33, 128).
De asemenea, vechea biserica la evrei, templul, compusa din marea sala rezervata publicului, apoi din locul Sfintei catapetesme si īn fund locul cel prea Sfīnt, care era o camaruta mica cu pamīnt pe jos, avea īn mijloc un stīlp de piatra rupt din stīnca Setijah (menhirul), unde salasluia Iahve. O data cu Vechiul Testament, noua lege pastreaza menhirul, dar īi pierde semnificatia pe care si-o īnsuseste sarbatoarea Iom Kipur (īmpacarea cu Dumnezeu si iertarea pacatelor). Īn biserica crestina ortodoxa din zilele noastre, la slujba de parastas, se pomeneste: “Si ne-ai īntarit pe noi pe piatra marturisirii tale””, īnteles pe care preotii nu-l cunosc, deoarece nu au patruns geneza.

*

Herodot, Dione Laertiu, Maspéro si alti scriitori sustin ca dacii, sositi mai tīrziu īn regiunile pomenite mai sus, au gasit pe acele locuri primele lor ramuri care aveau aceleasi obiceiuri si vorbeau o idioma identica cu limba lor.
Dar menhirul (piatra sfīnta) este strīns legat si de ideea de suflet, de ideea de spirit, care e īn curs de a se desavīrsi, iar aceasta notiune de continua si vesnica existenta a spiritului a interesat pe om cu deosebire, ducīnd astfel la ideea de rematerializare spirituala, pīna la perfectionare (teoria spiritualista).
Pitagora spune: “Ceea ce se misca īn tine, ceea ce se numeste – tu – sufletul tau este un dublu eterat al corpului, care cuprinde īn sine un spirit nemuritor. Acest corp spiritual este organul spiritului. El slujeste sa īnsufleteasca corpul, care fara dīnsul ar sta inert”.

*

Fluxul dacian se semnaleaza si se verifica prin denumirea asezarilor ramase pīna īn ziua de astazi. Īn India gasim astfel regiunea Dacistan; īn Persia, īn Turkestan, se gasesc de asemenea urme dacice.1 Ecoul mersului lor misionar, acolo unde ei n-au ajuns ni-l certifica prezenta menhirului, avīnd acelasi caracter īn locurile cele mai īndepartate ale Siberiei, Japoniei, pīna dincolo de ocean (īn America).
Omul apare pe toata suprafata pamīntului īmpreuna cu celelalte vietuitoare. Inferior dintru īnceput, datorita calitatilor lui superioare, omul se aseaza la locul de cinste fata de toate vietuitoarele, fata de īntreg universul, īnscriindu-se īn ritmul armonic al cosmosului. Si marea faclie purcede din Dacia, de la daci, adevaratii posesori ai atomului astra. Acestora, dupa cum am spus, le urmeaza marii initiati, iluminati ai lumii. De la Roma ne-a ramas si numele de romāni, sau rumāni, nume spiritual sinonim cu “credincios”.
Sa urmarim mai pe larg raspīndirea ramurilor īn Europa de Nord si de Sud.
Īn Nord, aceste ramuri se aseaza īn Finlanda, Sudul Angliei, Tara Galilor, Irlanda1 (Isverna).
Arheologii Schleicher, Oscar Montelius, A. Bernard spun: “Popoarele care au navalit īn Suedia si Finlanda si au locuit-o la īnceput veneau dinspre Dunare si Marea Neagra”.
Asupra acestor asezari a influentat si climatul prin schimbarea elementelor somatice ale omului. Centrul Europei īl ocupa Dacia. Cu poporul finic s-a petrecut un fenomen asemanator asezarii ungurilor īn Ardeal. Folclorul finlandez este o marturie, care īntareste aceasta realitate. De exemplu: īn noaptea de 24 iunie, finlandezii aprind focuri spre a goni spiritele rele si executa jocuri rituale, fapt corespunzator cu obiceiurile noastre īn noaptea de Dragaica.
O serie de scriitori straini afirma ca arienii primitivi au locuit īn sud-estul Rusiei – Sarmatia (Schrede), sau līnga Volga, acolo unde Volga se īmpreuna cu Kama (Tomaschek, Taylor), iar Cuno arata ca arienii s-au īntins pe īntreg sesul dintre Franta si Urali.
Abii sīnt o ramura a hyperboreenilor: “Oamenii cea mai buni, cei mai drepti dintre toti muritorii” (Homer, Iliada, XIII, V, b). Abii locuiau īn nordul Istrului si erau foarte evlaviosi, praznicile lor fiind vestite si cautate de cei din jur (Homer, Iliada, I, XIII). Amazoanele erau fiicele lui Marte, din neamul scitilor (Justini II).
Primii scriitori care au descris regiunile pamīntului numeau sarmati arimaspi pe hyperboreeni, aflati deasupra Pontului Euxin si al Istrului (Strabonis XI). Rasa cailor lor moldovenesti era renumita (Cantemir, Descrierea Moldovei). Scitii au fost cei mai faimosi calareti (Dione Cassius). Rasa boilor vīnjosi si mari īn coarne, care se īntinde din Caucaz si pīna īn pusta maghiara, e tot moldoveana (Brum, prof. Valeriu).
Dacii se raspīndesc si spre Apus, īn Galia, unde ramura galica se aseaza din timpurile preistorice, pastrīndu-si obiceiurile si vorbind aceeasi idioma. Porniti din partile noastre, duc cu ei mai tīrziu druidismul, care are toate caracterele religiilor vechi, secrete si metafizice orientale. Druidismul se suprapune religiilor primitive ale vechilor gali, constīnd din adorarea fortelor naturale personificate printr-un fetisism grotesc si īnfricosator, reprezentīnd divinitati create de propria fantezie, sub impresia fenomenelor naturii, interpretate īn mod primitiv. Galii au si menhirul, caruia i se īnchina, precum si cuvīntul “menire”, fara sa-i cunoasca originea, dīnd diferite īntelesuri menhirului, necorespunzatoare.
Īn tara noastra sīnt o serie de denumiri ca: Pasul Chimerilor (Muntii Gorjului), Breasa Streiului (Cīmpia Transilvaniei), unde Streiul face o spartura – breche, satul Simeria dovedind pe aceste locuri existenta galilor īnca din preistorie.
Iata ce spune Archinti: “Rasa galilor este cunoscuta īn istorie ca īmpartita, īnca de cīnd istoria vorbeste de ea, īn doua ramuri. Originea ei se pierde īn preistorie. Au ramas proverbiale urme chimerice (īn Crimeea de astazi). Mai mult, ’chimeri‘ este adevaratul nume al rasei, care se īmparte īn doua ramuri, prima a galilor si a doua, care-i cuprinde pe armoricani (bretoni)1, belgi, volki, boii.
Prima ramura a ocupat Galia īnca din preistorie. A doua ramura a familiei galice, īn secolul XII ī.e.n. porneste si ea spre Galia, dar numai o parte, cealalta ocoleste Dacia, ocupa Balcanii si trece Helespontul īn Asia Mica. Ramura ajunsa īn Galia se suprapune primilor gali sositi acolo īnsa din preistorie”. Este interesanta descrierea pe care o face vicontele Hersart de la Villemarque, īn urma unui studiu asupra bretonilor (colectia Berzas Breiz). Acesta, cercetīnd cīntecele de folclor din mai multe dialecte bretone, deduce ca cel mai vechi cīntec dateaza din epoca druidismului. Cīntecul cuprinde 12 īntrebari si raspunsuri īntre un copil si un druid asupra doctrinei sale, cu privire la destin, cosmogonie, geografie, cronologie, astronomie, magie, medicina, metapsihoza etc., teze bine cunoscute poporului dac. Femeile bretone le cīnta copiilor, fara a le cunoaste īntelesul.
Thierry, ca si scriitorii care s-au ocupat de originea galilor, au gasit īn formatiunea lor ramura boilor, pe care īi aflam si īn marea masa a scitilor, ca misionari. Burebista (Boerebista), regele dacilor, īsi tragea originea din aceasta ramura. Unii scriitori francezi presupun ca rumānii ar fi urmasii galilor, pentru ca dacii, din care se trag ei, au pornit dinspre Atlantic printr-o miscare de migratie. Dar faptul s-a petrecut invers. Amédée Thierry precizeaza ca miscarea galilor porneste din Dacia spre Galia. El se īntemeiaza pe scrierile lui Herodot, Dione Laertiu s.a. cīnd afirma urmatoarele: “La anul 632 ī.e.n., a doua ramura galica porneste din Crimeea luīnd doua directii: una īnconjoara Dacia īnfiintīnd localitatea Galati, patrunde īn Balcani, trece Hellespontul si intra īn Asia Mica, unde īnfiinteaza īntre rīurile Halis si Sangarius, imperiul Galatilor – Gangarnisch. Cealalta ramura porneste spre Galia, unde se suprapune primei ramuri galice, stabilita acolo īnca din preistorie, dupa cum am aratat mai sus si care vorbea aceeasi idioma si avea aceleasi moravuri. Īn trecerea lor prin Italia īnfiinteaza orasul Milano, a carui marca galica – scroafa cu purcei – se vede si astazi īn vechiul palat al bursei, īn basorelief. Tot ei īnfiinteaza si orasul Padova”.
Etruscii (toscanii), destul de cunoscuti, au dat civilizatia Italiei. Ei aveau o preotime instruita si o literatura bogata īn ritualuri, ca si latinii din preistoria noastra. Din pacate, romanii au stricat limba curata mostenita de la latini, grecizīnd-o, īncat marele filozof Seneca le spunea: “Ispraviti cu atīta lumina greceasca, ca o sa orbim”.
Agatirsii, artisti recunoscuti īn faurirea obiectelor de arta din metale pretioase, locuiau īn preajma rīului Mures. Ei erau o populatie tursena, spune Stefan Bizantinul, de origina dacica. Tot daci sīnt si arimaspii (lucratori de aur), alutenii, getii (Strabo, Virgil). O alta ramura dacica foarte importanta sīnt si oscii, cu centrul de pornire īn Tara Oasului. Prin flux īi gasim īn Franta (Languedoc), īn Caucaz (osetii) si īn Italia, al carui rege Auson īntemeiaza Roma. “Neam stralucit”, spune Horatiu.1
Si astazi osenii pastreaza aceleasi calitati superioare de odinioara. Cu portul specific, cu plete lungi, taranii din Tara Oasului au o tinuta deosebita. Se adreseaza totdeauna cu cuvīntul “placa” (s’il vous plait; please). Cu toata saracia din casa lor, īntīlnim adeseori pe perete diploma de voevod, reīnnoita de unguri īn secolul XI, care le dadea dreptul a fi scutiti de serviciul militar.
Īn tarile britanice, īn lumea galica, taranii au aceleasi caractere ca cei de pe la noi, uneori aceeasi idioma.
Dar Nuraghele, inspiratoarele viitoarelor castele medievale? Cele dintīi manifestari pe care le aflam īn Orient, ca si īn Occident, īn Asia Mica si Italia (Sardinia), au ramas pīna īn zilele noastre nedescifrate de cercetatori, īn privinta lor. Scriitorii analizīnd sensul cuvīntului “nuraga”, au ajuns la concluzia ca īnseamna “foc mare”, prin traducerea cuvintelor ebraice si asiatice. “Nur” ar īnsemna foc, iar “hag” – mare, cap. Adevarul, īnsa, ei nu-l cunosc, pentru ca nu cunosc Dacia. Denumirea aceasta s-ar mai putea referi, īn sens figurat, la uriasi, la locuinta. S-ar putea sa-si traga originea de la gorganele preistorice. Rumānul spune: “i-a dat de hag””
Dar talmacirea cercetatorilor o darīma pastorii din Sardinia, cu ceea ce au mostenit ei din traditie. Daca īi īntrebi ce sīnt aceste constructii, ei īti raspund: “Domos de antigos, domos de gigantes, domos de Orkos” (“orcos” īn dialectul sard īnseamna “gigant”, “om teribil”).
Este vorba asadar de casa omului preistoric, mai īnstarit.
Trecīnd mai departe īn Spania, ramurile basce, catalane etc. imprima nobilul caracter dacic, care ramīne model de viata pīna īn timpurile noastre.
Īn Italia īi gasim ca osci, etrusci, volki (valahi ˆ latini), umbri, ramuri din marele arbore dacic. Numele de Ausonia, dat Italiei, dupa īntemeietorul ei de care am amintit (Auson), originar din Dacia, s-a extins īn urma īntregului imperiu roman. Si Ovidiu īn Tristele lui, spune: “Am fost exilat la marginele Ausoniei, granita cu Sarmatia”.
Ramurile dacice care ocupa centrul Italiei, fundīnd Roma, dau provinciei numele de Latiu. Si astazi de la Roma īn jos, sīnt sate īn care daca īntrebi pe locuitori ce sīnt, īti raspund: “Aluteni, signore” (olteni)” “Iste sunt file mei, frate meu sanzurat, sorsa fatencoa”; iar opincai īi spun “carpatina”.
“Nu ignorati pe latini, ginta lui Saturn” (Vergiliu, Eneida, VII).
Roma ante Romulus fuit, et ab ea nomen Romulus advenisivit (Servius).
Despre trecerea galilor prin tarile noastre ne vorbesc scriitorii vechi si noi. Sf. Ieronim īi gaseste īn vremea crestinismului asezati la Dunare. Amédée Thierry, īn Histoire des Gaulois, arata cum galii ocupa īn doua miscari, pe care le fac la distanta de timp una de alta, dinspre rasarit spre Galia, tot mijlocul Europei, īncepīnd dinspre Caucaz spre Jutlanda.
Īn Sud-Vest sīnt si astazi ramuri dacice sub numele de dalmatini si ciribiri.1 Cine doreste sa se documenteze asupra lor, sa citeasca cartea Drumuri ciricire, de Leca Morariu, Buc., 1941).
Titu Liviu, marele istoric al secolului I d.C. spune ca, pe vremea aceea, se mai vorbea īnca etrusca (limba de origina daca) īn Alpi.
Īn Sud, ramura peleasga si valaha se īntinde īn īntreg Balcanii Macedoniei; numele de Macedonia īl ia mai tīrziu de la un episcop, Makedon.
Primii locuitori ai acestui tinut sīnt valahii, pelasgii, precum si alte neamuri din marele arbore central – dacii. Si Eschyl citeaza: “Eu sīnt pelasg, fiul lui Palaechton, nascut din pamīnt”. Iar Diodor Siculi: “Pelasg a fost stranepotul Istrului si al Tisei, nascut īn Carpati”. Si Pausanias, scriitor asiatic, care a trait cu 700 ani ī.C. spune: “Pelasg s-a nascut īn tara neagra, cu muntii avīnd culmile cele mai īnalte, Carpatii”.
Pelasg a fost o divinitate nascuta din Novaci, Titani sau Giganti. Pelasgii dau nume dupa ramuri, atīt punctului lor de pornire, cīt si locuitorilor unde s-au stabilit. Tot asezari pelasge sīnt Etruria, Umbria, Albania, Macedonia. Īntreg substratul balcanic, cu numele de rumīni, arumīni, cuto-vlahi, timoceni, are constiinta etnicului dacic, pastrīnd pīna īn zilele noastre graiul romānesc.
Asemanarea īntre folclorul si arhitectura multor tari (Ucraina, centrul Rusiei, Finlanda, Spania, Galia, Bretania, Macedonia si, īn sfīrsit, pe tot īntinsul Europei) duce la concluzia existentei unei foste Europe dacice, Europa latina, peste care s-a asezat, din vremuri īntunecate, rasa germanica si, mai tīrziu, cea slava.
Īn urma razboiului lui Traian, autorul Evului Mediu, popoarele ugro-slave care ne īnconjurau au rupt lantul latin. Astfel se explica similitudinea observata īn limba, folclor si arta, despre care vorbesc autorii citati si multi altii.1
Spre Rasarit, īn drumul lor spre Orient, dacii misionari, sub numele de moldoveni, īmpartiti īn alpi, alani, oseti (osceni), lasa urme nepieritoare dovedind existenta omului tertiar dac pe tot cuprinsul Europei de rasarit, din Caucaz pīna dincolo de centrul Rusiei. Aceste dovezi le fac gorganele si toate urmele preistorice, paleolitice si neolitice si mai ales cele din epoca bronzului. Menhirele īmbogatesc nordul Marii Negre, punīnd īn valoare solul Rusiei de sud si al Ucrainei de astazi. Tot atunci se īnfiinteaza nenumarate porturi la Marea Neagra, legatura cu Orientul, prin fenicieni, argoliti, milezieni si altii. Colectia marelui arheolog Chantres vorbeste īndeajuns, ca si scrierile arheologilor rusi.
Cu numele generic de “moldoveni”1, popor cu radacina divina, dupa cum īl numesc indienii (mula ˆ radacina, dava ˆ Dumnezeu), osetii, valahii si alanii se īntind din Carpati pīna dincolo de Caucaz, avīnd īntre ei pe abi, ramura latina, cunoscuta de clasici drept cea mai culta, religioasa, dreapta, buna, mai cinstita si mai bogata dintre ramuri.
Tinutul moldovean capata oficial numele de Sarmatia, de la regele dac Sarmis, care apare ca primul rege dac cu moneda batuta. Pīna la el, monedele purtau pe ambele parti efigia cosmosului. Pe o fata – cerul, īn forma unui nor neregulat, parte din el conturīndu-se ca o figura aproape umana, cu gura deschisa (“la īnceput a fost Cuvīntul), iar pe cealalta parte fortele constructive ale naturii: soarele, luna, stelele.
Moneda lui Sarmis apare īntre multele obiecte descoperite de Chantres īn sudul Rusiei, unde gasim globul solar cu cap si coada, schimbat apoi īn ovoid, ca sa se termine apoi īn pasare – marca latinitatii, “fenixul”, sau pasarea cu doua capete, unul cautīnd spre soare-rasare, celalalt spre soare-apune. Mai tīrziu aceasta este luata ca marca a Rusiei, a Germaniei, a Cantacuzinilor (familia domnitoare de la noi) etc.
Fenixul apare si īn bisericile noastre (la biserica Izvorul Tamaduirii din Bucuresti, cartierul Izvor, asezat pe frontispiciul altarului.
Tara bogata, precum si starea atīt de īnfloritoare a Sarmatiei determina un comert intens. Se īntemeiaza capitala Helon, orasul soarelui, spune Herodot, pe temeliile caruia se ridica Kievul de azi. Tot atunci se īnfiinteaza numeroase orase si porturi pe tarmurile Marii Negre: Callatis, Tomis, Odesus, Ovidiopolis, pīna īn Caucaz.
Fenicienii, argolicii si milezienii bat aceste porturi īn legaturile lor comerciale cu Dacia. Fenicienii īsi procura chihlimbarul din partile Buzaului. Din Helon porneau carele īncarcate cu aur, spun scriitorii (aluzie la carele īncarcate cu grīnele sarmatice).
Alaturi de toate acestea se semnaleaza grandioasele aliniamente menhirice, care īncepeau din Crimeea, traversau Transnistria, Basarabia, Moldova si se pierdeau īn Carpati, purtīnd denumirea de Sīnbie – Sfīnta Cale. Īn lungul lor, regii daci faceau marile lor praznice pentru evocarea stramosilor.
Elementul moldovean a pastrat obiceiurile si caracterul lui eroic. Jan Sobieski, regele polon, īn razboiul lui cu rusii spunea la consiliul de coroana: “Cu cazacii de pe Volga este usor, trecem peste ei; cu cazacii de pe Don e mai greu, aceia sīnt toti moldoveni slavizati”.
Īn Ucraina, ofiterii nostri au īntīlnit zeci de sate moldovenesti. Multi dintre sateni si-au uitat limba. Īntrebati daca sīnt ucraineni raspundeau invariabil: “Niet ukrainskii, moldovanskii!”; iar daca li se spunea ca sīnt rumāni repetau: “Niet, moldovanskii!” Ei nu cunosc notiunea de rumīni, care īn fapt are un caracter psihic, de credinta.1
Īn apropiere de orasul Vosnesensk, la rasarit de Bug, se afla centre rumānesti de seama, raspīndite īn satele Serbani, Malini, Rascova, Sibcenco, Subuca, Alexandrovca, Nouhriorinca, Bulbarca; mai reduse īn satele Razef, Serbanski, Novogrigoresk si chiar īn orasul Vosnesensk. Dupa spusele locuitorilor, se gasesc rumāni īn mai toate satele din stīnga Bugului, pīna la Nicolaev. Īndeosebi satul Serbeni e mare cīt un oras, cu case īnalte si frumoase ridicate din piatra. Si astazi īn centrul si sudul Rusiei, casele vechilor printi rusi poarta numele de castele dacice (dacea), dīnd impresia ca te afli undeva prin Italia, īntr-un sat asezat pe ruinele vreunui oras antic.
Elementul dacic a fost prezent pe acest pamīnt si īn secolele anterioare, de vreme ce gasim īn limba tatarilor o multime de cuvinte rumānesti ca: cioban, oi, cas, mamaliga, brīnza. Ba īnca, spre tarmul marii a fost cīndva cetatea ciobanilor (Ciobanii-Kule).
Este de remarcat la populatia din Crimeea, ca la toti rumānii risipiti spre Rasarit, un grai surprinzator de frumos, care merita sa fie studiat de filologii nostri. Se pastreaza si acum numele lor rumānesti de familie: Ghocu, Munteanu, Anastase, Serbu, Leulescu, Iuga, Dragomir, Manta, Cica, Banu, Verza, Tabanu, Cornea, Rosca, Tara Lunga etc. Si izvorul se mareste, se largeste, devine rīu, fluviu, mare, rasfirīndu-se īn īntreaga omenire”
Marele flux dacian trece granitele.


Refluxul

Īn descrierea refluxului dacian, vom pastra aceleasi principii, aceeasi ordine pe care am urmarit-o īn expunerea marelui flux.
Egiptul, Grecia si īntregul Orient, care nu aveau nici un fel de notiune asupra ideii de Creator, de Divinitate, īn urma revelatiei transmise de daci, pun temelia bisericii universale pe principiile daciane, īnfiintīnd secte si scoli teozofice peste tot pamīntul: īn India, Tibet, China, Japonia.
La evrei, secta esseniana, cu scoala de la Engadi īnfiintata de Samuel, la care s-au luminat profetii; secta si scoala de pe marginea lacului Maoris din Egipt, frecventata de Moise; scolile de la Eleusis si Delfi; de la Crotona din Sicilia, īntemeiata de marele Pitagora” toate completate cu īnvataturile teozofice ale lui Socrate, Platon si Aristotel, scolile etrusce ale lui Numa etc. etc. – toate sīnt secte si scoli bazate pe īnvatatura daciana, confirmata de Iisus prin secta esseniana, la care si-a facut pregatirea īnsusi Mahomed, al carui Coran se inspira din īnvatatura crestina.
Aceasta conceptie spiritualista daciana a determinat ulterior un reflux catre Dacia, la īnceput īn grupuri restrīnse si mai apoi īn mase tot mai compacte.
Dovada refluxului o da numele de Sam-Soare, adus din Chaldeea, pe care-l aflam īn ritualul calusului, dans de cult. Din India ne vine “Indra”, subalterna lui “Diaus”, care reprezenta acolo pe Dumnezeu. Ne vin nume de comune ca: “Buda”, nume de rīuri ca: “Veda” (Sf. Scriptura indiana, sau “Iama”, “Siva” (pomenit īn ritualul Vasilica). Ostrovul din fata Ramadanului (Giurgiu) este īnchis īntre trei mari rīuri, considerate sfinte: Istrul, Vede si Kama
(zeul amorului la indieni). Apoi Deva (Dumnezeu), numele orasului din judetul Hunedoara, fosta resedinta a lui Decebal (oras divin). Si tot un Deva gasim īn Spania, nume transmis de Daci. Dar cel mai de seama eveniment al refluxului este venirea “rahmana” sau “rohmana” īn Dacia.
Rohmanii fac parte din marea familie hindusa, familie care, urmīnd īnvataturile marelui initiat carpatin Rama, cade īn bigotism si pleaca sa-si faca sihastria chiar īn patria lui, īn special īn locul de nastere al acestui mare initiat, īn muntii binecuvīntati – Carpatii. Aici se stabilesc ca pustnici, īntinzīndu-se pīna īn nord, īn Galitia, dar avīnd centrul la Nasaud, unde īi aflam si īn zilele noastre.
Sīnt multi curiosii sau īnvatatii care au īncercat sa cerceteze aceasta secta, fara a ajunge īnsa la rezultate satisfacatoare. Interesant este studiul profesorului german dr. I. Hanusch, care īi considera secta brahmanica, venita īn Carpati, din India, ca propavaduitori ai lui Rama (I. Hanusch, Die Wissenschaft, Lemberg, 1842, p. 197).
Scriitorul Gh. Cosbuc considera pe rohmani crestini, dar nu cu īnvatatura crestina ca noi, de la Iisus Cristos, ci de la Oi si fiul Oi, de la Dumnezeu.
Doctorul W.
Hein arata ca rahman īn limba araba īnseamna “īndurat”, blajin.
Confirmarea marelui flux indian ne-o dovedeste credinta lor īn Oi. Explicatia acestui cuvīnt, pe care n-am gasit-o īn carti, mi-a dat-o dr. Mulgund, indian (brahman).
Astfel “Oi” este un derivat din auma ˆ om, divinitatea la indieni a trecut prin transformarile “auma” ˆ “aui”ˆ”oi”, iar fiul Oi ˆ natura, spune dr. Mulgund.
Credinta īn “Oi” si “fiul Oi”, īn urma misionarismului lui Rama īn India, certifica īn totul ideologia daciana – Dumnezeu si natura – iar ca omagiu adus divinitatii i se īnchina cel mai īnalt vīrf de munte din sirul carpatin, cu numele de “om”. Om, nu “Omul”, spun taranii nostri.
Prof. Nielsen, arheolog german, considera pe rohmani drept o ramura brahmanica, īn urma studiilor facute la fata locului. Rohmanii sīnt un neam cu predispozitii spirituale ca si brahmanii; ei duc o viata contemplativa si sīnt buni la suflet si blajini, de unde li se mai spune si blajini.
“Rohmanii locuiesc pe līnga gurile apelor ce curg din Moldova, pe līnga apele cele mari, īn care se varsa toate rīurile; īn ostroavele marilor sau īn pustietatea de pe tarmurile marii. Traiesc sub umbra pomilor, se nutresc cu poamele pustiului si se īntīlnesc o data cu femeile lor. Atunci petrec noua zile īmpreuna, apoi iarasi se despart si-si duc viata īn singuratate; barbatii īntr-o parte, femeile īn alta. Īsi petrec viata īn devotiuni religioase (sīnt anahoreti). Rohmanii aveau intuitia ceasului de pe urma si se pregateau singuri pentru ultima clipa a vietii lor. Se īmbracau īn haine de moarte, chemau preotii, rudele si prietenii la ceremonia de despartire, iar apoi acel caruia i-a sosit ceasul trecea singur dupa un deal, iar ceilalti se īntorceau acasa” (N. Densusianu, Dacia preistorica, p. 740).
Alta traditie spune ca rohmanii sīnt un soi de oameni care traiesc pe līnga apa Sīmbetei1, la marginea pamīntului si stau ascunsi. Cīnd vad coji de oua rosii pe apa, atunci stiu ca este Pastele crestinilor si-l serbeaza si ei. Secta lor traieste cu veacuri īnainte de era noastra, īncīt nu este nici o legatura sincronica cu Pastele crestin, dar este o legatura spirituala. Oul rosu īn realitate e simbolul anului nou, simbolul reīnvierii, de aceea preotii nostri care nu cunosc adevarata semnificatie, considera ideologia rohmanilor drept o deviere de la crestinism.
Rohmanii sīnt adevaratii crestini cu centrul bisericesc la Cluj.
Ou
l rosu este simbolul reīnvierii si Orientul īl serbeaza la sfīrsit de an, o data cu īnceputul Anului Nou” si la morti. Ca īsi prevad moartea si obisnuiesc ritualul de care vorbesc scriitorii, aceasta se datoreste spiritului lor supraevoluat”
Rohmanii sīnt marunti la faptura si putintei la minte. Ei cred ca apa Sīmbetei ocoleste de trei ori pamīntul, ca un sarpe facut de 33 ori colac, iar īn urma se baga īn pamīnt si merge pīna īn iad si duce acolo sufletele pacatosilor. Asa este scris, ca sufletele pacatosilor sa se adune pe fata apelor, iar apele sa le duca spre apa Sīmbetei, si de aceea, tu crestinul de azi este bine sa-ti faci cruce si sa sufli pe ape cīnd te scalzi (Nordul Transilvaniei, Maramures, Bucovina, Moldova si Basarabia de Nord).
Rohmanii sīnt cunoscuti si de ruteni, iar la hutuli se numesc rahmani. Ei au un caracter nobil si exceleaza prin toate virtutile; stau īntre zei si oameni. Taranii care nu cred īn existenta rohmanilor sīnt trazniti de Dumnezeu.
Dr. I. Hanusch, īn cartea de mitologie tiparita la Lemberg (Lvov – Ucraina) īn 1842 spune ca numele de rahman ar fi o schimonosire a numelui de brahman, sau braman.
Sa cautam a analiza scrierile de mai sus:
Rohmanii sīnt crestini, dar nu au īnvatatura de la Cristos, ca noi, ci de la Oi si fiul Oi.
Rohmanii sīnt de caracter nobil, excelīnd prin toate virtutiile. Ei stau īntre zei si oameni. Si aceasta particularitate a lor nu este consecinta psihologiei daciane – omul si divinitatea?
Rahmanii, adeptii Marelui Initiat carpatin Rama, puteau avea alta ideologie decīt aceea a lui Rama, unul dintre alesii divinitatii?


Pe marginea istoriei

…De la lume adunate
si iarasi la lume date

Asia a fost cel dintīi si cel mai civilizat continent de pe suprafata pamīntului. Asa cum spun scriitorii: leaganul civilizatiei.
Este foarte adevarat. Un lucru: aceasta civilizatie le apartine asiaticilor, ori este importata de pe undeva din afara?
Pentru a raspunde la aceasta īntrebare, ma voi ocupa mai īntīi de problema religioasa, deoarece cred ca de la ea porneste si civilizatia asiatica, concentrata īn special īn zona cu climat cald.
Popoarele care locuiesc īn zona central-sudica din cauza temperaturii ridicate au nervii mai slabiti, simturile mai dezvoltate si o tendinta catre contemplare, catre misticism. Cu aceeasi pornire, īnsa, trec cu usurinta la o atitudine complet opusa, la simtul eului material, la speculatii, care nu mai cunosc idealul si nici limita lui, scazīnd astfel personalitatea omului. Primeaza interesul personal, indiferent de mijloace, urmarind un singur scop: a parveni. Acestea au au fost cele doua manifestari ale Asiei dintru īnceput. Istoria lamureste destul de bine acest proces, scotīnd īn relief importanta interesului care a dictat īn toate timpurile.
Dar sa lasam acest al doilea aspect si sa ne oprim la primul, cercetīnd partea spirituala, care a preocupat pe asiatici. La ce se refera aceasta? La trei mari probleme:
1. Cunoasterea naturii
2. Cunoasterea creatiei
3. Cunoasterea omului īn lumina creatiei.
Acestea erau tezele care īi atrageau si care le-au adus si civilizatia. Erau īnclinatii care se īnscriau īn cadrul credintei, al religiei, cea dintīi preocupare a omului, indiferent de starea lui sociala.
Grija cea mare a primului om a fost: cum a aparut el si ce se va mai īntīmpla cu el? O asezare echilibrata, daca actiunile lui sīnt la īnaltimea creatiei, sau una nelinistita, razvratita, īn caz contrar.
Se naste īnsa īntrebarea, daca acest mare material spiritual, caci e un mare material, apartine omului asiatic, sau īi vine din alta parte? O spun, pentru ca īl aflam pretutindeni si intra, deci, īn universalitate, pornind de la acelasi izvor. Si atunci toti de pretutindeni, toata Asia, Africa, Europa si chiar America, din Atlantic si pīna īn Japonia, toata omenirea se īntreaba: de unde?”
Raspunsul voi īncerca sa-l dau eu: din Dacia, de la daci, dupa cum voi arata īn cele urmatoare.
India, tara ultramistica, stīnd pe principii daciane, īi numeste pe daci “popor sfīnt”; Dacia, tara lor, “tara sfīnta”; limba lor, “limba sfīnta”. Si aceasta limba ei si-au apropiat-o, si nu numai limba, ci si īntregul material cosmic – natura, īn care se īnscrie totul, īntrebarile si raspunsurile asiaticilor, pe care le vom analiza īn capitolele urmatoare.
Īn cinstea si pe temeiul acestui material, India a ridicat lacasuri religioase, lacasuri dumnezeiesti, sanctuare, temple, scoli. Acest material, transmis apoi īn traditie a permis marilor initiati Buda si Confucius sa spuna: “Am pus mai mare pret pe traditie, decīt pe toate scriptele” (Confucius). Si aceste conceptii, dogme, doctrine, religii iesite din traditie formeaza temelia existentei omului. Īn aceasta consta īntreaga problema a vietii Indiei, marea taina a civilizatiei asiatice, de unde porneste totul si despre care vorbesc scriitorii lor. Vorbesc marii initiati: Rama, Krishna, Orfeu, Osiris etc. templele din Memfis, Delfi, Eleusis” vorbesc si ele. Ideea cosmogonica primeaza, unitatea creatiei cu creatorul: cerul, disciplina morala.
Dar prin ce mijloace a patruns atīt de radiant acest mare si sublim material dacic, si cum a fost primit? Prin marele flux dacian ne spune traditia si īn urma toate scriptele religioase. “Dac” ˆ “Cuvīntul Domnului”. El este primul misionar religios, cu carucioara lui: Scytarum solitudo. Acesta era numele generic al rasei, dupa Strabo, de unde ne-a ramas termenul de schit.
Dar nu trece mult si īntunecarea se iveste. Preocuparilor īnalte, spirituale, le iau locul speculatiile. Se ivesc zei si semizei, unii mai buni, altii mai rai, care īsi disputa fiecare īntīietatea. Disciplina si, o data cu ea, morala īncep sa scada, biciuita de zeii raului. Templele se profaneaza, devin centre comerciale, obscenitatile se īntrec unele pe altele; imoralul ia locul moralului, Istoria īncepe sa se afirme prin revolte, razboaie. Popoarele Asiei sīnt īn fierbere, īmparatiile cad una dupa alta, se prabusesc.

*

Trecutul este garantia viitorului. Oamenii sīnt aceiasi īn ascensiune, atīt timp cīt nu li se scoate radacina. La noi, īnsa, īmprejurari nenorocite au facut sa se destrame continuitatea, legatura cu traditia.
Este foarte adevarat ca, īn ultima vreme, s-a format īn tara noastra un curent dacic, dar toti pornesc de la ideea gresita ca dacii au fost un popor de pastori sau de munteni, un fel de triburi, iar civilizatia si latinitatea le-au dat-o romanii, prin romanizare. Nimic mai utopic, nimic mai neadevarat, deoarece romanii sīnt un produs al dacilor, o ramura din trunchiul dac si prima lor civilizatie au primit-o de la daci, dupa cum voi arata.
Trebuie sa se īnteleaga ca elementul autohton dacic a ramas pe loc, īn asa-zisa Dacia Felix, care a fost “felix” pentru romani, nu si pentru daci.
Cīnd ne gīndim la fractiunile dace: moldoveni, blaci (valahi), letini, pelasgi, etrusci, osceni (osci), maramuri si stim ca acestia au dat civilizatia lumii, te cuprinde revolta gīndind cīt de gresit au deslusit unii istorici realitatea faptelor.
Īn Banat, si astazi taranul dac, caci de departe īl vezi, spune: “Or hi multe neamuri pe pamīntul ista” dar fruncea, noi sīntem fruncea”.
Mai acum cītiva ani, pe cīnd vizitam Muzeul Satului de la Sosea, vad o casa tuguiata, cu o tablita īn poarta – comuna Uioara, judetul Hunedoara. Intru īnauntru si īn cerdac dau de un batrīn de vreo 70 ani, stīnd de vorba cu unul mai tīnar. Alaturi, o femeie vīrstnica, cu furca īn brīu, torcea:
“– Buna seara oameni buni!
– Buna seara d-voastra. Ati venit si pe la noi?
– Am venit. Dar de unde sīnteti d-voastra?
– Pai de unde sa fim? Din Uioara.
– Dar ce esti d-ta mosule?
– Ce sa fiu? sīnt dac.
– Dar matusa?
– Pai, daca si dumneaei” ca noi luam altele.
– Stii mosule, ca am fost si eu pe la d-voastra?
– Ei, ei! Pe unde ai fost?
– La Sarmisegetuza” (fie vorba īntre noi, aceea nu este Sarmisegetuza, ci Ulpia Traiana).
– Ei! Ei, la Tuza.
– Dar
aia nu este Tuza d-voastra.
– Pai nu e, raspunse acesta cu dispret. Boierii spun. E a altora.
– Dar a d-voastra unde este mosule?
– Unde sa fie? La Costesti, sus la Orastia.1
– Dar motii ce sīnt? mai īntrebai eu. Sīnt daci?
– Sīnt amestecati cu altii, raspunse mosul tot cu dispret.”
Citeam īn ochii si īn sufletul lui, ura pe care o purta impostorilor de acum 2.000 de ani.
Dar n-a trecut mult si spusele batrīnului s-au adeverit.
Dupa cītiva ani, ma aflam la Deva. Pe vremea aceea se aflau īn toi lucrarile de dezgropare a asa-zisei Sarmisegetuza. Si dragostea si curiozitatea, la ideea unei atīt de mari descoperiri a cetatii lui Decebal, ma hotarīra sa ma duc si eu. Deceptia mi-a fost mare” Nu era vorba de nici o Sarmisegetuza; era Ulpia Traiana, si mosul a avut dreptate, asa ca nu m-am mai ocupat de ea.

*

Cercetīnd īn adīnc viata taranului nostru, purtator al unei bogate traditii si īnzestrat cu o īnalta conceptie spirituala, urmarind diferitele lui manifestari īn arta; casnica, industriala, arhitectura militara si civila, conchidem ca Dacia a fost focarul īntregii civilizatii de mai tīrziu, de unde s-a raspīndit īn toate colturile lumii, cu precadere īn Orient.
Sa dam numai cīteva exemple: olaria, cu minunatele ornamente de la Cucuteni (Iasi), tezaurul de la Pietroasa – Closca cu pui –, monument de arta, de forta si conceptie unica; arta coregrafica, īn care dansurile noastre nationale, si īn special jocul calusarilor trezesc admiratia tuturor, la marele concursuri internationale1; muzica, cu o bogatie si si o variatie de melodii neīntīlnite la nici un popor; tesaturile si minunata lucratura a costumelor nationale; sculptura īn lemn, de la obiectele marunte casnice, la ornamentatia de diferite dimensiuni cu specificul locului etc. etc.2 Dar eroismul taranului rumān, care a uimit lumea īn toate veacurile?
Aruncīnd o privire īn urma, peste toate cele aratate, care s-ar putea amplifica la maximum cu numeroase exemple, ajungem la concluzia ca acest puternic trunchi dacic a dat primele mari roade si datorita altoiului dac s-a putut īnregistra marele revelatie a Asiei, civilizatia.
Dar care au fost marile calitati ale stramosilor nostri, pentru ca roadele lor sa fie cunoscute si pastrate īn lumea asiatica?
Primul pas spre civilizatie este datoria de a te cunoaste pe tine īnsuti: a-ti cunoaste “menirea” fata de tine, fata de tot ce te īnconjoara; menirea fata de īntreg universul, īn simfonia caruia te integrezi ca om si īn fata caruia trebuie sa dai socoteala cu fiinta ta. Aceasta este marea calitate, care trebuie sa nu ne paraseasca niciodata. Si astazi, dupa mii de ani, auzi acest corectiv: controlul (self controlul) tradus īn limbajul nostru prin cuvintele: “Asta e menirea ta? Om esti tu?”
Vergiliu vorbind despre Daci, īi numeste genus antiqum terrae (cel mai vechi popor de pe pamīnt) si terrae filli (fii pamīntului) (Eneida, VI, 580). Si Servius spune acelasi lucru.
Īn Orient, dacii iau numele de Titani sau Giganti. Mai mult, Homer īi numeste “zei Titani” (Hymn in Apoli, 335, Hesiod, Theogonia, 630-668). Iar īn Iliada, tot Homer le spune “protoparintii zeilor” si ai oamenilor distinsi, sau protoparintii parintilor nostri (Homer, Iliada, XIV).
Aceste concentrate spicuiri adunate atīt din folclorul poporului nostru, din traditia orala a taranului, cīt si din aprecierile clasicilor, trebuie sa trezeasca si sa mentina īn constiinta noastra datoria de a nu ne dezminti titlul de om, de om adevarat.


Satul

Taranul, detinatorul traditiei, denumeste asezarile de sate preistorice cetati sau cetatui.
Dintru īnceput omul a tins, īn manifestarile sale, la o convietuire īn colectiv, īn adevarate asezari, sate. Si a fost atīt de valoroasa denumirea de “sate”, īncīt India, īn urma sugestiei capatate prin marele flux dacian, le aseaza alaturi de divin, īn prima lor Triada, si anume: Tat, Sat.
Sat ˆ īnjghebare spirituala – Para Brama. Tat savi Tenrut.
Īn Egipt, prin analogie este Hermes ˆ Dumnezeu, constiinta, sir al initierii, aspect nemanifestat al triadei: Sat, Chit, Ananda.
Chit ˆ inteligenta la oameni (si noi avem “chit” īn limba: sīntem chit).
Ananda ˆ fericirea, iubirea, īntelepciune, care realizeaza unirea tuturor lucrurilor, bucuria suprema. Si rumānul spune: “nu faci sat cu el”.
Ca satul este o īnjghebare spirituala, aceasta ne-o dovedesc satele preistorice, asa zisele cetati, unde grija sufletelor, spiritualitatea se vede īn toata maretia ei.
Īn fata marii revelatii divine si a diversitatii problemelor spirituale care li se puneau, dacii au simtit nevoia sa se adune īn mici colonii, unde batrīnii, profund traditionalisti, aveau sa se sfatuiasca īntre ei. Sīnt colonii, pe care urmasii le-au botezat “satul batrīnesc”, ramas si astazi īn gura urmasilor, adīnc sapat īn sufletele lor, īncīt dupa multe mii de ani, se mai pastreaza si acum, īn plina civilizatie (īn special īn Ardeal).
Conducerea satului o avea primarele, de obicei un batrīn ascultat de toti. El tinea si contabilitatea privind miscarea satului, īnsemnīnd socotelile pe un lemn īn forma de baston mai gros, de care taranii tineau seama; un adevarat corbitor cinstit.
Īn Bucovina i se spune “rabus”. “Bus” ˆ gura (“bouche” īn franceza), “busa” – cuvīnt īn vechea denumire dacica. Prin unele parti, influenta slava i-a schimbat numele īn “raboj” (Boj ˆ Dumnezeu).
Judecata se facea de catre un consiliu ales dintre sateni, sub conducerea primarului. Cīnd satele se īnmultesc si devin adevarate colonii, se instituie o conducere mai mare, avīnd un sef spiritual si material.
Īn ceea ce priveste educatia morala a satului, rolul femeii este preponderent. Ea imprima copilului preceptele morale si obiceiurile pastrate din traditie.1
Īn familia dacilor domnea matriarhatul. Femeia, “mama”, nu “omul”, barbatul, era temelia casei. Acest obicei, dupa spusele scriitorilor īl aveau si sumerii, ramura dacica nordica. Matriarhatul sta īn picioare si astazi: “Cine trecu, fa? Gheorghe al Floarei”. Īn cazarmi se aude: “Stana Ion, Pauna Ion”.
Cel mai mare filozof al dacilor se chema Ana Carsa.
Un deosebit interes prezinta impresiile scriitorului francez Pierre Kropatkin, īn urma vizitelor, pe care le-a facut prin satele indigene, mult īnapoiate.
Scriitorul, dupa ce vorbeste de viata sociala a omului primitiv, trecīnd la latura spirituala o gaseste aceeasi pretutindeni. Īntr-una dintre lucrarile lui, intitulata Ajutorarea omului primitiv, P. Kropatkin spune: “Viata sociala a acestuia este asemanatoare. Uneltele de piatra se gasesc strīnse la un loc, ceea ce dovedeste existenta satului din cea mai īndepartata vechime”. Geologii constata prezenta omului tertiar īn pliocen si chiar īn miocen.
Scriitorul francez Lartat afirma ca omul paleolitic din sudul Frantei obisnuia praznicul dupa īnmormīntare. Grija aproapelui, mai ales la boala, o aveau si primitivii. Desi nu aveau o religie, īn sensul liturgic, dovedeau sentimente religioase si cultul mortilor. Batrīnul familiei exercita functia de judecator. Un fapt notabil era iubirea parintilor fata de copii. Viata frumoasa a primitivilor este o enigma pentru cei civilizati. Sentimentul matern era atīt de pronuntat, īncīt mama era īn stare sa se sinucida la pierderea copilului ei, pentru a avea grija de el dupa moarte.
Pretutindeni cercetatorii au aflat aceleasi obiceiuri, aceeasi viata sociala a clanului. Primitivul era si superstitios, considerīnd raul ca o urmare a actelor sale, carora nu le putea prevedea consecintele (P. Kropatkin, L’entr’aide, 1910).
Comparīnd obiectele de care s-a servit omul primitiv, cu acelea ale omului neolitic, precum si atentia pe care o are el pentru viata spirituala, observam apropierea dintre omul despre care vorbeste Kropatkin, cu omul fluxului dacian.
Dacii se strīngeau de obicei sarbatorile la un pahar de vin, unde īsi spuneau pasurile, īn timp ce tinerii petreceau īn jocuri. Printre ei nu lipseau nici marchidanii (negustorii).
Īn complex adunarea o numeau “ora” (nu hora), de unde romanii au luat cuvīntul “for”. Astfel s-a format mai tīrziu “orasul”.
Grecii spun: “horas”: O! Atina proti horas (O! Atena, cel dintīi oras). Ungurii, dupa veacuri i-au spus: “varos”.
Īn sate si īn locasurile lor de retragere, dacii īsi organizeaza marile lor sarbatori, īncepīnd cu Craciunul īnchinat Divinitatii.
Dar primul pas pe care l-au facut a fost al dezvoltarii materiale: agricultura. Odata pamīntul destelenit de zapada cuaternara, de catre Novacul Traian, neamul dacic īncepe sa-si puna īn valoare bogatia pamīntului lor, sub toate aspectele: agricultura, albinaritul, minele de aur, de arama, cositor, fier, carbuni, sare s.a.
Īn ceea ce priveste cultura, temelia ei spirituala, dacii au raspīndit-o cu darnicie. Astrologia, astronomia, psihologia, metafizica” toate au fost duse cu ei īn lume. Pe temeliile acestui bogat material iau fiinta marile scoli doctrinare de la Eleusis, Delfi, Crotone, Engadi, Maori, Anfictioni etc., care au inspirat marile scoli filozofice ale lui Socrate, Platon, Aristotel, scolile profetice.
Putem, oare, declara ca dacii au fost lipsiti de cultura, cīnd etruscii duc civilizatia la Roma, ca si oscii? Cīnd marii initiati ca Rama, Osiris, dulcele poet Orfeu duc civilizatia īn Asia, Africa, Grecia, India? Cīnd avem exemple ca: Ana Carsa, Deceneu, Zamolxe1 (marele initiat), considerat unul dintre marii filozofi ai lumii, spune Clemente Alexandrinul.
Ca nu se cunosc caractere de litere? Dar ce sīnt caramizile de la Slon, sau semnele de pe inelul tezaurului de la Pietroasa, sau de pe gulerele taranilor din Ardeal? Caractere de litere prelatine, care mult mai tīrziu, sub influenta celor grecesti, inspirate de pelasgi, ramura dacica, dau nastere alfabetului, al doilea alfabet dupa cel prelatin2, alfabet pe care noi īl numim cirilic. Ciril a luat din Dacia acest alfabet si l-a dus īn lumea slava.
Si scriitorul nostru, Costache Negruzzi se ridica īmpotriva numelor de: az, buche, vede”, cīnd ele de fapt aveau numirile lor valahe si sīnt de caracter valah si nu cirilic.


Sarmisegetuza – Atena – Roma

Īntr-un articol scris īn ziarul Universul (26 febr. 1935), am aratat, vorbind de cele trei orase īnsemnate ale antichitatii, despre īnsemnatatea Sarmisegetuzei īn raport cu celelalte doua.
Ce a reprezentat si cum a evoluat Sarmisegetuza?
Ca si Roma, Sarmisegetuza īsi pierde numele īn mitologie” Capitala a unui popor autohton, ramas aici din mersul popoarelor prelatine spre vest, Sarmisegetuza īsi croieste o viata proprie.
Dacii, cu o fire contemplativa, cu un simt estetic accentuat, care-si manifesta superioritatea īn fata celorlalte popoare, duc o viata sobra, o viata de ordine, de respect, mult invidiata de romani īn epoca lor de aur, īn vremea lui August.
Popor temut īn razboaie, spune Tacit; adus pīna la ferocitate cīnd este īncalcat, spune Ovidiu, popor de mare disciplina si de mare respect al familiei, spune Horatiu, popor de mare arta, o spun Martial si Pausanias. Popor de mare activitate si cu mult spirit comercial, spune Herodot, completīnd pe marii profeti, cercetatori ai vremii: Isaia si Ezechiel; popor de mare traditie a tot ce e frumos si īnaltator, spune īntreg folclorul nostru īn toate domeniile.
Dacii dau tarii mari regi si mari sacerdoti; dau Romei mari īmparati.
Nu ne-a ramas de la daci nimic scris?
Nici de la etrusci, fratii lor, nu ne-au ramas scrieri, desi īnca nu se stie. Nici galii nu au scris, dar īn cuvintele lor de leagan pe care le cīnta mamele bretone, se aud cuvinte luate din astrologie, astronomie, metafizica, filozofie, spuse de catre druizi, vechii lor preoti, ucenicilor lor, fara ca mama sa stie o iota din ceea ce spune, asa dupa cum auzim astazi īn literatura noastra de folclor, cuvinte īnaltatoare de o importanta si frumsete fara seaman. Miorita o gasim si īn literatura egipteana, fara ca sa atinga nici pe departe conceptia ei metafizica.1
Litere au avut si le-au dat italicilor, si dupa veacuri le-au dat si slavilor. Si nu au scris? Dar atunci la ce le-or fi folosit literele? Si nu au avut arta, muzica, dans si poezie?”
Atrasi de gloria dacilor, care īngīndura; de avutul lor care īndestula, romanii īsi īndreapta privirile catre Dacia. Neputinciosi sa lupte singuri cu un colos, recunoscut chiar de scriitorii lor, romanii aduna toate popoarele lumii: ale Europei, Asiei, Africii si cu totii laolalta pornesc razboiul de distrugere asupra Daciei. Iar dupa ani de lupte si hartuieli izbutesc sa o rapuna, si cu aceasta, fara sa-si dea seama rapun chiar si Roma lor. Distrug sentinela si ramīn ei īnsisi īn fata puhoiului evului mediu. Sarmisegetuza cade, arde, se naruie. Dacii, desi slabiti, nu pier; fata, īnsa, nu mai pot face.

*

O cercetare a celorlalte doua orase, mai amanuntita, nu-si are rostul, pentru ca ele sīnt destul de cunoscute istoriei.
Stim ca Atena, īn viata sociala a fost focarul civilizatiei clasice, fara ca totusi ea sa fi fost chiar si creatoarea. Spiritul artistic al elenului, sub toate aspectele a stiut sa vada, sa aleaga, sa acumuleze si sa cizeleze adevarata lumina asiatica, ca apoi sa culmineze sub Pericle (sec. V ī.e.n.). Īn mersul ei, lumea ramīne credincioasa principiilor marilor artisti din aceasta epoca. La doi pasi de īnaintasii ei, Atena nu poseda īnsa nici liniile mari ale Asurului, nici liniile Tebei, orasul cu 100 porti, cu strazile subterane, pentru ca miscarea trupelor īn vremea razboaielor sa nu o simta populatia, ci numai reīntoarcerea victorioasa, cu prizonieri, haremuri, cu rege, cu sclavi, lei, tigri, pantere, elefanti; o īntreaga menajerie imperiala a razboitului īmparat” Totul īn sunete de tobe, de fanfare si īn aplauzele multimii entuziaste, pentru ca īn urma praf si cenuse sa se asterne peste tot; nimic din toate acestea la Atena, care, fidela principiilor ei, īsi urmeaza mersul, decazīnd īn cele din urma. Literele, stiintele, artele, altadata fala orasului si a lumii īntregi, se naruie. Sub poalele batrīnei Acropole, multimea de pretutindeni, īnca īnflacarata de acest trecut, care a iluminat ca un far gigantic sute de generatii, trece nepasatoare pe līnga Dione Laertiu Diogene, care, cu lampa īn mīna de 23 veacuri, cauta “omul adevarat”.

*

Roma, zamislita din popoare italice, prelatine, dintre care cel mai important – etruscii – porniti de pe plaiurile Europei centrale, poate chiar ale Daciei, la contactul cu popoarele meonice, care vin din Sud, reusesc sa faca din oras o capitala cu cladiri de toate felurile si de toate formele, cu stradute strīmte si īntortochiate, un amalgam, care displace lui August. La porunca lui īncep sa se zideasca din piatra temple, terme, amfiteatre si multe altele, dar disproportia fiind mare, nu place spiritului artistic avīntat al lui Nero (sec. I ī.e.n.), care da foc Romei (se spune). Se naruie case, temple, teatre, foruri, ca īn urma, dupa planuri bine īntocmite si bine studiate, īn sensul vederilor neuitatului īmparat (care dupa unii a fost un monstru, si a fost fata de crestini), sa se ridice o Roma noua, cu cladiri īnalte, chiar prea īnalte, cu strazi regulate, cu gradini, piete etc., care fac din monstru cel mai mare urbanist al timpului.
Dar soarta Romei este īn repetate framīntari. Sub loviturile barbarilor (care si-au croit drum prin distrugerea Daciei, straja de la rasarit), Roma cade, pentru ca mai apoi, datorita principiilor umanitare ale crestinismului, care īnfiera sclavia, Roma sa se prabuseasca cu totul, luīndu-i locul o noua Roma, cu o viata de libertate, de fraternitate. Iesit de sub asuprire, īntregul popor, īntregul geniu latin este pus la contributie, pentru a reda gloria marelui oras, dar la marginea gloriei apare decadenta. Si modernismul ia locul celei mai frumoase si artistice vieti. Īn mersul frenetic dupa progres, tot ce este vechi si īnaltator se uita, se naruie, dispare. Arhitectura, pictura, sculptura, muzica, filozofia, literele si viata īn sine se banalizeaza, pentru a face loc vietii usoare, dezordinii, revoltelor, vietii bastarde puse īn slujba regimurilor politice nefaste.


Bucurestiul īn lumina trecutului

Dupa 20 de veacuri, ca din cenusa a aparut Bucurestiul” Asezat īntr-o regiune si īn conditiuni cu totul exceptionale, fata de oricare alt oras al Europei, originea Bucurestiului se pierde īn negura preistoriei.
Daca originea asezarii Romei, ca si a celorlalte orase ale Italiei, care sīnt si cele mai vechi apartin de pragul istoriei (Roma īsi gaseste temelia īn personajele lui Homer), Bucurestiul nostru are la temelia lui preistoria, sub toate formele si cu tot fondul gīndirii, constituind baza metafizicii, cu primele notiuni de cosmogonism.
A fost poate si un noroc aceasta asezare (de altfel, apanajul romānului), care īndeplinea atunci poate numai o cerinta estetica, ca mai tīrziu sa raspunda unor necesitati vitale, concentrīnd la un loc apararea (dealuri, vii, lacuri, ape, potrivnice razboaielor), cu agricultura, nervul vital al īntregii tari, indicate cu deosebire vietii unei capitale.
Sa analizam foarte succint noua capitala a romānismului, asa cum ne-am propus, dupa caderea Sarmisegetuzei, vechea capitala a tarii.
Observīnd solul, pe care este asezat orasul, si īn special analizīnd stratificatia geologica, gasim īn sistemul diluvic, ca prim strat – pamīntul vegetal, caruia īi urmeaza cel galben – loessul sau siga, apoi nisipul, deseori feruginos si īn sfīrsit pietrisul sau chisaiul, totul asezat pe argila tertiara.
Cele doua straturi din urma constituie diluviul sur, care poarta urma de neogen, apartinīnd perioadei tertiar (mamifere, care au mai putut rezista marelui cataclism de trecere a pamīntului din perioada tertiara īn cea cuaternara.1
Dupa perioada tertiara, pamīntul ia forma pe care o vedem, cu Dīmbovita serpuind printre doua maluri abrupte, cu afluenti veniti fie din lacurile abundente, pe dreapta si pe stīnga ei, fie de la departari mai mari, ramasite ale marii sarmatice, dupa retragerea ei, formīnd ca un fel de gratar, peste care omul cuaternar īsi face aparitia.
Numeroasele centre preistorice din jurul Bucurestiului, si chiar din interiorul lui, ne dovedesc acest fapt. Obiecte de silex, de os, de cremene, de lut, coarne de cerbi” toata viata neoliticului, continuata cu cea de arama, de bronz, de fier, din care obiectele cu caracter mistic nu lipsesc, arata o viata neīntrerupta pe aceste meleaguri.
Taranii, pastratorii traditiei, numesc “gorgane”, peste tot cuprinsul tarii, niste ridicaturi de pamīnt artificiale, care ascund īnlauntrul lor adevarate necropole, cimitirele omului preistoric, principiul viitoarelor piramide.
Daca viata preistorica a stramosului bucurestean o ascunde pamīntul, gorganul ei fiind prea īnalt a ramas īn afara, ca o marturie, si deasupra lui, ca si cum ar fi fost predestinat, avem noi cei de astazi lacat de pietate, cu numele de Sf. Ilie din Gorgani.
Īn aceasta “delta”, īn acest gratar de ape, s-au strīns stramosii nostri, fapt care ne face sa ne īntrebam: care a fost ratiunea ce a determinat o asezare omeneasca īntr-un loc destul de neospitalier si, īn special, destul de nesanatos?
Adapost de migratiuni nu se poate atribui omului preistoric, pentru ca aceste migratiuni s-au facut linistit si fara ciocniri. Pamīntul a fost destul de īncapator, ca sa-i primeasca pe toti, la īnceput putini la numar, porniti dintr-un singur centru si raspīnditi mai apoi pretutindeni; dovada toate obiectele preistorice de peste īntreg pamīntul, facute din acelasi material si cu acelasi dimensiuni, combatīnd astfel geneza biblica.
Nu teama de ciocniri a hotarīt locul orasului (pe care o vedem mai tīrziu la Ligurii din lagunele Venetiei), nici interese domestice, pentru ca Dīmbovita era destul de lunga, ca sa se aseze pe malurile ei īn aval sau īn munte, asa cum sīnt asezate mai toate satele noastre, si nici interese comerciale, asa cum le-au avut īntemeietorii Romei, Vienei, Parisului, Londrei”, si care nu ne-ar fi stricat nici noua, largind Dīmbovita.
Asezarea Bucurestiului pe aceste locuri nu o putem atribui decīt sau unui interes de ordin vital (alimentul de capatenie fiind pestele din lacuri, care a lasat īn preistorie atītea elemente-greutati de aruncat plasele de prins peste etc.), sau un interes cu totul sentimental, de care omul a fost stapīnit dintru īnceput. Ne aflam, deci, īn fata unei noi si mari probleme, a carei dezlegare ne-o ofera metafizica.
Pe multi cititori īi va face sa zīmbeasca poate, aceasta argumentare, considerīnd metafizica drept ceva īnchipuit, cu totul abstract. Sub aspect etnografic, īnsa, metafizica joaca un rol deosebit de important īn viata popoarelor, si mai ales atunci cīnd abstractul īmbraca forme concrete, asa cum se observa īn epocile care au urmat cosmogonismul. Īn cazul de fata, ne aflam īn prima ei faza, a cosmogonismului, cīnd gīndirea, care joaca un rol primordial se concretizeaza si ea prin forme primitive, gravuri, chipuri īntīlnite īn neolitic.
Adorator al Universului, pentru ca se gasea īn absoluta dependenta de el, omul preistoric este impresionat de cele patru forme creatoare: cer, pamīnt, soare si apa, deoarece de ele sīnt īnsasi existenta lui. Si toate monedele dacice, ca si folclorul ne vorbesc īndeajuns de acest fapt.
Cu mersul vremii, aceste elemente, cel putin la noi, si se verifica si astazi, au legaturi pīna si cu sufletele celor vii; cade o stea; taranul spune ca moare un om etc.
Īn credinta anticilor, astrele si īntreg cosmosul erau īn strīnsa legatura cu sufletele celor ce se duc. Mai mult, nimic din ceea ce exista pe lume nu poate sa traiasca fara sa fie animat de un suflet din sferele astrale, fie ca omul moare de la sine, fie ca se provoaca moartea lui. Cer, soare, pamīnt, casa, biserica s.a. – toate trebuie sa aiba suflet ca sa traiasca.
Upanisadele ne confirma acest fapt” Si doar noi spunem ca sīntem indoariani. Este o stare de antroporfism, al carui germene īl gasim īn figurinele neoliticului, īn asa-zisii idoli de lut, de os, de piatra etc. Īncīt numai unei asemenea conceptii se poate atribui apropierea omului cīt mai mult de acest gratar de ape ale Bucurestiului, mai ales ca aici prin complexitatea lor se prezinta si sub o forma grandioasa.
Odata viata īnceputa prin aceste locuri, ea se continua mai departe pīna īn zilele noastre. Acest fapt este dovedit de preistorie. Astfel, daca observam cu atentie neoliticul de pretutindeni, aflam si īn Bucuresti manifestari cu un īnceput de arta decorativa, care prin forma si specificul ei pune temelia viitoarei arte taranesti, pe care o gasim mai tīrziu raspīndita īn toata tara, evoluīnd īn diferite centre, dupa loc si īmprejurari, dīnd nastere stilului arhitecturii taranesti. Acesta este cel mai important argument de continuare neīntrerupta, pīna īn zilele noastre a omului preistoric peste tot cuprinsul tarii.
Dar se pune si o alta īntrebare: omul preistoric a continuat sa traiasca īn acest gratar de ape, neīntrerupt si sa dezvolte si aici o arta taraneasca, justificīndu-si viata lui, pīna īn vremea cīnd istoria a īnceput sa vorbeasca despre el, ori el a pornit vreodata din aceste locuri si mai tīrziu a revenit de prin alte parti? Raspunsul este foarte simplu. Eu cel putin cred, si ca mine gīndesc si altii, sīnt convins ca nici un motiv n-ar fi facut pe omul bucurestean, ca odata nascut, crescut aici si ajuns la maturitate, sa paraseasca la un moment dat locul unde a vazut lumina zilei, ca mai tīrziu urmasii lui sa se reīntoarca tot pe acelasi loc, pastrīnd vechile traditii. Ar fi o naivitate, o lipsa de logica sa credem astfel, ignorīnd o serie de argumente care ma īndreptatesc sa vad originea Bucurestiului īn preistorie.
Sa urmarim acum evolutia acestei asezari, sa vedem cum ia forma de oras si mai tīrziu de capitala a tarii. Cercetīnd acest lucru pe plan artistic si cautīnd a determina faptul pe temeiul arhitecturii, nu este un drum tocmai simplu, cu toate ca arhitectura vazuta sub aspect general are epocile ei bine stabilite, care pot determina o cronologie, dusa la aproape o exactitate a faptelor. Dar aceasta se īntīmpla numai īn tarile unde se succed faptele pe date stabilite de maestrii, care le-au determinat. Nu este acelasi lucru īn cazul nostru, unde arhitectura este opera tarii īntregi si nu a individului. Aici fenomenele s-au īnsiruit īn mod automat, īntocmai ca valurile marii, care se urmaresc unele pe altele, fara sa-ti dai seama cīnd te gasesti īn mijlocul apei, de unde īncep si unde se ispravesc. Si abia numai pe ici, pe colo, cīnd intervine ceva din afara, cu datele cunoscute, se mai poate fixa un punct de reper, ca astfel adunīnd totul la un loc sa determine evolutia orasului nostru. Un exemplu este interventia manifestarilor straine de la Curtea de Arges, cu Sf. Nicolae Domnesc si cu Sf. Nicoara, care precizeaza o epoca (īntre secolele XI si XII), si anume aceea īn care aceasta arhitectura se concretizeaza si prin alte parti cunoscute īn istoria artelor. De aceea, la noi, punctele de reper sīnt puncte mari, cu miscari foarte lente, care angajeaza veacuri, īncīt trecerea de la o situatie la alta se face pe nesimtite, fara sa marcheze date.
Cultura asiatica, despre care am vorbit, si care a fost fīntīna de la care s-au adapat dacii, a determinat si o arhitectura folosita īn Dacia, mai mult de catre clasa cu dare de mīna, fiind foarte costisitoare. O data cu caderea Sarmisegetuzei si cu risipirea clasei avute, aceasta arhitectura trece īn Moldova si īn Bucovina. Ajunge si īn Ardeal, dar pe scara foarte redusa, īn mīna celor ramasi pe loc si a celor asezati pe plaiurile Maramuresului, care-si mentineau rangul de boierie, asa dupa cum puteau. Asa se explica spre exemplu, relicvul din palatul contilor Bethlen din Deva (centrul dacismului), care reprezenta “phenixul”, pajura tarii (stema Romāniei).
Alaturi de aceasta arhitectura, tot restul tarii, īn special taranul, ducea mai departe lantul traditiei – arhitectura romāneasca – care evolua pe aceleasi baze ale trecutului. Cu timpul, ea se afirma īn centre diferite (Fagaras, Sighisoara, Curtea de Arges, Cīmpulung-Muscel).
Bucurestiul odata constituit evolua la fel ca si orasele din restul tarii, pe baza acelorasi principii. Nici o influenta noua ca la Curtea de Arges, nu se vede, care sa-l confirme ca oras mai mare sau ca centru conducator. Nimic altceva decīt o slaba nuanta asiatica adusa de vechile legiuni siriace, īnglobata īn masa taraneasca, reflectata īn casele celor mai īnstariti, pe care le īntīlnim si prin centrele pomenite mai sus. Si pe aceleasi principii, īn dispozitive mult mai mari, din care nu lipsea interventia clasicismului elen, daca nu chiar al celui etrusc. Se vad pilastrii azvīrliti fara nici o regula pe fatade, īntr-o asimetrie care da simetria cea mai perfecta. Numai traditionalism puternic, unde se īntrevede esenta omului si deci continuitatea lui, īn felul aratat mai sus, datorat faptului ca nici cea mai mica influenta straina nu s-a putut infiltra (nici chiar produsele epocii romano-bulgare, neobizantinismul, ca la Arges). De aceea, pīna īn secolul XVI, cīnd se produce interventia genoveza, stapīna Marii Negre si a Dunarii, nici o cronologie nu se poate determina pe aceasta cale. Casele boieresti, pe care le-am mostenit noi, destul de numeroase la centru, printre zecile si sutele de biserici, toate cladite īn spiritul pur latin, ne fac cu prisosinta dovada.
Acesta este Bucurestiul nostru, prelatin la temelie, latin pīna īn zilele noastre. Pacat ca ultimele lovituri ale tīrnacopului de acum 30 de ani au distrus cele mai autentice marturii: casa Turnescu si casa Ciurcu. Numai cele doua ramase – casa Melic (str. Armeneasca) si casa Moruzzi (Calea Victoriei) se mai vad si astazi, stricate īnsa de un arhitect francez chemat sa le repare, acum vreo 80 de ani, si care nu le-a priceput. Nu mai vorbesc de zilele de adevarat prapad ale lui 23 August 1944, care a pierdut īn flacari si ruine adevarate cladiri de arta.
Ca marturie a acestei sublime arhitecturi rumānesti, de care eu sīt puternic legat sīnt cladirile: casa General Candiano (parcul Filipescu, distrusa de bombardament) si casa N. Stanovici (din strada Remus nr. 6) ambele cladite de mine, unde am imprimat caracterul autentic al caselor bucurestene din veacul XVII. Nu pot trece cu vederea nici creatiile altor colegi, ca de exemplu: casa Rosianu (str. Dr. Racovita), cum si cīteva vile din orasul Cīmpulung-Muscel, ale arhitectului Berechet.
Cīt priveste prima faza, Cīmpulung Muscel ne ofera un numar de vile din vechile exemplare; Argesul de asemenea, iar īn Bucuresti, ca o copie fidela – casa Matasaru (din str. Porumbaru nr. 12). Ca fapt nou, nu s-ar putea considera altceva, decīt intervenirea unui nou si mare stil de arhitectura valaha, care germineaza din manifestari pre-bizantine si pre-renastere, ce īsi fac aparitia īn Bucurestii din timpul domniei lui Serban Cantacuzino si care culmineaza apoi īn epoca lui C. Brīncoveanu schimbīnd fata orasului. Este cea mai frumoasa pagina din istoria artei noastre, care īi aduce consacrarea. Pacat ca restauratorul din zilele noastre al castelului Brīncoveanu, de la Mogosoaia, cazut īn mrejele arhitectului francez Lecomte de Nouy de acum 100 de ani, nu a īnteles-o.
Acesta a fost Bucurestiul de ieri”
Dar numele orasului?
Orasul pierdut īn preistorie, dupa cum am aratat, este greu de admis c-ar fi trait fara un nume. Banuiala ca numele s-ar trage de la acea biserica a lui Bucur nu sta īn picioare, fiidnca aceasta biserica este mult mai noua decīt multe alte biserici aflate si astazi īn oras.
Sa nu uitam ca una dintre apele care lega lacul Icoanei de Dīmbovita se numea Bucurestioara. Si numele orasului, dupa cel al apei se pierde īn toponimia dacica, aidoma cu al tuturor apelor si localitatilor, muntilor si vailor din tara noastra. S-ar putea ca numele lui Bucur si al Bucurestiului sa se traga de acolo, asa dupa cum s-a tras al jienilor, de la Jiu si al oltenilor, de la Olt. Legatura dintre Bucur si Bucuresti am facut-o noi, dupa cum am mai facut si altele, ca podul lui Traian la Severin etc.
Este eronata afirmatia ca numele Dīmbovita e de origine slava, deoarece ei au venit abia īn secolul VI, cīnd desigur ca rīul avea un nume al lui.
Nu putem īncheia fara sa pomenim numele marilor ziditori: Matei Basarab si īn special Constantin Brīncoveanu care, pe temeiul traditiei au dat Bucurestiului si tarii, cele mai frumoase pagini de manifestare artistica īn Cīmpia Dunarii. Pacat ca noi nu o prea īntelegem.


Limba poporului dac

Am aratat īn capitolele precedente ca cele mai de seama documente ale omenirii dateaza din preistorie, īn special din neolitic. Pe temeiul lor, si mai ales al menhirului s-a ajuns la concluzia ca la īnceput omenirea a format o singura masa si, consecinta o singura rasa, raspīndita īn tot cuprinsul Europei si īn afara de Europa, cu centrul de pornire īn Dacia.
Am vazut ca scriitorii si documentele arata ca menhirul īsi are originea īn Dacia (de altfel numai noi avem cuvīntul, care si-a pastrat adevaratul īnteles). Asa se īntīmpla si cīnd arunci o piatra īn apa; la mijloc, unde a cazut piatra apa se turbura pīna īn adīnc, si cu cīt de departezi de centru, inelele īsi pierd din intensitate.
Aceasta rasa raspīndindu-se, cu timpul a dat nastere la state de- sine-statatoare, peste care, si chiar īn inima Europei a patruns rasa germana, invadīnd lumea latina, fenomen asemanator cu invazia ungurilor la noi.
Īn scoala s-a īnradacinat dogma īn a considera de origine romana tot ce se gaseste īn subpamīntul tarii noastre. S-ar putea īntīmpla ca eu, care nu sīnt de aceasta credinta, sa am soarta lui Galileo Galilei, fara sa fiu pus pe rug, pentru ca am depasit acele vremuri. Am credinta īnsa ca odata si odata va iesi adevarul la iveala, pentru ca trebuie sa sfīrsim cu aceasta stare de lucruri de a trai din mila cutaruia sau cutaruia, fara se ne recunoastem comorile noastre materiale si spirituale.

*

Germanii, patrunzīnd īn aceasta masa latina, despart popoarele Europei īn: finezi (care ramīn la nord), īn gali si franci, stabiliti pe locurile unde se gasesc astazi, īn itali si iberi, īmpinsi īn sud-vest, īn daci si traci, ramasi pe loc īn sud si sarmati, catre rasarit, formīnd state cu diferite denumiri.
Incursiunea lui Traian a zdruncinat Dacia din temelii, reusind s-o dezmembreze. Aceasta a fost opera cuceritorului, promotorul Evului Mediu, care a facut prin aceasta o mare greseala politica, distrugīnd zagazul de la Nistru, deschizīnd calea navalirilor barbare, care s-au scurs prin Cīmpia Dunarii si prin nordul tarii, pīna hat departe, la marginile continentului european.
Desi crunt īncercati de īnfrīngerea suferita īn razboaie, dacii ramīn totusi īn centrul latinitatii si detinatorii limbii adevarat pre-latine, limba legata de existenta poporului.
Marele evenimente petrecute īn Dacia au fost transmise prin viu grai si au fost scrise cu caractere dacice, preetrusce. Dovada ne-o dau caramizile de la Slon, tezaurul de la Pietroasa, ornamentele de pe gulerele taranilor ardeleni, īn “ritm cufic”, adica īn cuvinte formate numai din consoane, fara vocale.
Astfel scriau Dacii cartea lor sfīnta, cu litere sapate pe tablite subtiri dreptunghiulare, asezate pe altarele templelor lor, care s-au transmis apoi cu aceeasi cinste pe altarele tuturor templelor lumii (cartea preceptelor de aur, cum o numeste India.1
Pornind de la faptul existentei dintru īnceput a unei singure mase de oameni, un trunchi comun, cu centrul de raspīndire īn Dacia si cu o limba comuna, aratam ca acele cuvinte de prim ordin ca: cer, stele, noapte, a fi, soare etc. sīnt comune la toate natiunile. Si un exemplu tipic īl ofera derivatiile multiple ale cuvīntului “menhir”: omenie, neomenie, om-neom, aminte, cuminte, nimeni, amen, menit, dezminti, īncremenire, descremenire, amnar, pomenire etc. Iata o serie de cuvinte cu o radacina comuna, care a existat īn toata omenirea, īncīt ne aflam īn alternativa: ori asezam leaganul omenirii īn India, ori īl asezam īn Dacia.
Īn India nu subzista aceasta credinta. Putem vorbi de indo-germani, de indo-slavi, dar nu de indo-arieni. Nu putem fi si indo- si arieni. Ori sīntem indo-, ori sīntem arieni, pentru ca “arian” īnseamna “om legat de pamīnt”.
Dar sa admitem totusi ca venim din India. Īn acest caz, ar mai fi crezut cineva ca Dacia este o tara sfīnta? Deoarece tara aceasta a fost considerata sfīnta, poporul sfīnt, Dunarea sfīnta, muntii sfinti, aceasta dovedeste ca de aici s-a raspīndit omenirea, iar teoria care o atribuia Indiei nu sta īn picioare. Se admite deci o limba comuna, o limba universala, o limba sfīnta ca si purtatorul ei – limba sanscrita (“san” ˆ sfīnt; “scrit” ˆ scris) care ne apartine noua, nu Indiei.
Si acum un scurt apel la glotologie. Din cercetarile filologilor, cīt si ale altor oameni de stiinta, s-a stabilit ca īn India se gasesc denumiri de plante si animale, care n-ar fi putut trai prin acele parti, din cauza conditiilor climatice. Acestea au fost duse acolo o data cu fluxul dacian si, neputīnd subzista, le-a ramas doar numele.
Cu aceasta limba sanscrita au plecat misionarii daci spre Rasarit, sub numele de sciti1, misionari religiosi. Noua ne-a ramas cuvīntul “schit” ˆ manastire si “schimnic” ˆ calugar, cu calificativul de crestin ˆ fiul Domnului, dupa cum “dac” ˆ “ajutorul Domnului, iar “moldova” popor de radacina divina.
Si acum sa cercetam vechile scrieri”
“Si era peste tot pamīntul o singura limba”” (Moise, Cartea I) dar nu o numeste.
Psametus, unul dintre cei mai culti faraoni ai Egiptului, care a trait cu sapte veacuri ī.e.n. spune: “Am facut multe experiente īn viata mea, ca sa aflu cel mai vechi popor pe pamīnt si ce limba vorbea acel popor; īn sfīrsit am ajuns la convingerea ca limba cea mai veche a fost a frigienilor, adica a pelasgilor si prin urmare acesta este cel mai vechi popor” (Herodot, Cartea II).
Dar cine sīnt pelasgii?
O spune Diodor Siculo: “Eu sīnt pelasg, nascut din pamīntul negru al Daciei” (Diodor Siculo a fost stranepotul Istrului si al Tisei, nascut īn Carpati).
De la pelasgi ia numele fractiunea de popor dac, care a ajuns mai tīrziu si īn Italia. Pelasg a fost o divinitate nascuta din Novaci, Titani sau Giganti.
Ctitorul Asiei, Pausania, care a trait cu 700 de ani ī.e.n., era pelasg si a fost crescut pe muntii cu culmi īnalte ale Carpatilor.
“Limba prisca, adica limba batrīna a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei īn timpul lui Ianus” (Isidori, Origine). Ianus 11 ani a fost zeificat la Roma, īn Palatin, unde īsi are templul lui, dar o data cu raspīndirea crestinismului īn Italia, a fost uitat. La noi el este sarbatorit pīna īn ziua de astazi la Sīnziene – 24 iunie, sfīnta zi a lui Iani.
“Latini au fost aceia care au existat īnainte de īntemeierea Romei” (Festus).
“Colchii si dacii ma cunosc; vorbesc limba barbara de idioma latina” dintre popoarele latine fac parte dacii” (Horatiu, Lib. II).
Sextus Rufus spune ca proclamatiile date de romani catre Filip, regele īnvins al Macedoniei, cum si proclamatia din 167 e.n., pentru noua organizare a acestei tari s-au facut īn limba latina populara, nu pentru ca sa impuna īnvingatorului, ci pentru ca idioma populara era latina barbara.
Titu Liviu, marele istoric din vremea lui August, afirma ca īn Alpi se vorbea limba etrusca. Ori etruscii, dupa cum stim, sīnt o ramura comuna cu dacii.
Ovidiu povesteste ca, fiind trimis īntr-o regiune salbatica, īntre sarmati si geti, singura-i distractie era sa compuna versuri, dar ca nu se gasea nimeni care sa le citeasca si sa le īnteleaga, deoarece īn acea regiune nu se cunostea latina vorbita de romani (Elegiae, III). Populatia Tomisului era compusa din geti si greci, elementul get fiind preponderent. “Ce pacat, spune el, ca limba getilor a pastrat unele urme din limba greaca si acestea desfigurate, dupa pronuntarea getica. Īn acest popor nu este nimeni, care din īntīmplare sa vorbeasca macar cīteva cuvinte latinesti, cīt de simple” (Elegiae, VII).
Dar cum era limba latina īn acea vreme? Limba vorbita la Roma numai latina nu era. Patura culta a luat cuvintele ausone – latine si le-a adaugat es, is, os, us, dupa moda greceasca, cu verbul la sfīrsitul frazei. Se vorbea astfel o limba artificiala, deformīndu-i caracterul latin, limba care nici n-a putut trai.
Seneca spune: “Ispraviti cu atīta lumina greceasca, ca o sa orbim”. Iar Catilina: “Ispraviti cu atītea grecisme īn limba, ca nu ne mai putem īntelege cu poporul”.
Cezar, asasinat īn Senat, vazīnd īn capul conjuratiei pe Brutus, i-a strigat īn greceste: Essi ios emu (Tu esti fiul meu).
Asa īntelegea Ovidiu latina, asa īntelegea el o limba culta, latina vorbita de romani, daca aceea se putea numi limba, si īnca pretentie de culta, limba latina complet grecizata, artificiala, care de aceea nici n-a putut trai. Si totusi, acelasi Ovidiu spunea: “Armoniosul Horatiu a tinut urechile mele, cīnd a compus poezia culta pe lira ausoniana” (limba daca negrecizata – Elegiae, IV).
Si profesorii nostri cauta originea limbii rumīnesti “adevarata limba latina”, prin derivarea ei din limba grecizata a romanilor”1
Ovidiu, vorbind de scrierile lui, sustinea ca nu putine cuvinte barbare s-au strecurat īn ele, dar vina nu este a lui, ci a locului – Ausonia (Elegiae, VII). Si tot el adauga ca, pentru a se īntelege cu getii a trebuit sa īnvete sarmata. Faptul este lesne de īnteles, fiindca sarmatii sīnt moldoveni si vocalizarea lor este la fel cu aceea a etruscilor; Etruria Toscana s-a numit la īnceput Ianicola.
Papa Nicolaie I, īntr-o scrisoare adresata lui Mihail al III-lea, īmparatul Bizantului, scria: “Grecii numeau limba latina, limba pe care o vorbeau scitii”.
Ori toate acestea nu sīnt documente? De unde vrei sa le iei? De la Caius, Titus, Sempronius?” Fireste, daca te obsedeaza o singura prezumtie – romanitatea, si excluzi documentele care o contrazic, te īndepartezi de adevar.
Avem noi constructia lor de fraza? Avem noi pe: us, is, os si verbul la sfīrsit, asa cum aveau romanii? Nu, vorbim asa cum am vorbit de cīnd ne gasim pe pamīntul acesta. Noi pastram īntreaga traditie, pe care alte popoare de aceeasi origine nu o mai au. Italienii nu au traditia noastra si nici folclorul pe care-l avem noi. Se cunoaste ca este un popor nou.
Si daca lucrurile stau astfel, cum poate sa gīndeasca cineva ca oamenii acestia, a caror rasa si limba era bine determinata, au amutit si au surzit, trebuind sa astepte 1.000 de ani, pīna au venit peste ei romanii sa-i vindece de mutenie si sa-l īnvete limba romana?
Atīt fiinta, rasa, cīt si civilizatia si limba dacii au dat-o romanilor, iar nu ei noua. Īsi poate īnchipui cineva ca Traian a fost pīna īn Urali, unde ofiterii nostri au gasit zeci si sute de sate moldovenesti? A fost pīna acolo Traian si i-a īnvatat si pe aceia sa vorbeasca latineste?

*

Rabindranath Tagore, īn cartea sa Shadana, la capitolul I, spune: “Cīnd Arianii au patruns īn padurile Indiei, s-a pus baza brahmanismului si civilizatiei indiene”. Este vorba asadar de ariani si de limba lor, care a fost indianizata. Dar cine sīnt acestia si ce limba vorbeau? Oameni sfinti, veniti dintr-o tara sfīnta – Dacia, iar limba lor era aceea cu care s-a scris Vedele, scrierea lor sfīnta.
Si Krishna Murti, urmasul lui Buda, cum si alti scriitori laici si mireni indieni, īi califica pe arieni drept rasa nobila, rasa spirituala, care au adus limba si civilizatia īn India.
Elena Blavatski, fosta presedinta a Societatii Teozofice din India, īn scrierea sa Vocea Tacerii, spune: “Īn cartea preceptelor de aur – Vedele –, aproape toti, daca nu chiar toti cei mari archati (acei care emigrara īn Tibet, viitorii lamaisti), erau hindusi si arieni, iar nu mongoli. Originalele perceptelor sīnt gravate pe lame rectangulare, subtiri si lunguieti, asezate pe altarele templelor”.
Īn poema epica Ramayana, unde se gasesc celebrate principiile carpatine ale marelui initiat Rama, se insista mult asupra primelor monumente, care poarta numele de “stupo”, ca si īn Afganistan. Acest cuvīnt sanscrit (dac) s-a pastrat la noi pīna īn zilele noastre; si īntr-adevar monumentul are forma de “stup”.
Si acum, daca vom cauta procentul de cuvinte din limba lor, vom afla, daca nu īn totalitate, ca majoritatea ne apartine noua rumīnilor. Aceasta este limba ariana, de care s-au servit hindusii, si toate īncercarile cercetatorilor de a arata ca limba noastra deriva din sanscrita sau romana sīnt lipsite de temei.
Dictionarele sanscrite si cele ale lui Barbulescu Dacul, Nica, cum si diferitele scrieri din presa, ale lui dr. N. Lupu, Bratescu-Voinesti s.a. considera fundamental gresit cīnd afirma derivarea limbii noastre din sanscrita, deoarece lucrurile s-au petrecut cu totul invers. Acestia, influentati de scrierile arheologilor moderni, care nu au ajuns sa cunoasca Dacia, īi socotesc pe daci drept indo-arieni, ca si cum totul porneste din India, si astfel scriitorii nostri se consuma īn derivari eronate.
Īn lexiconul dacic, apare īnca din preistorie “cra”, “cre”, “cri”, atunci cīnd este vorba de demnitati īnalte. Exemple:
Craciun ˆ ziua de omagiu adusa Divinitatii
Cra ˆ stapīn; un ˆ unul singur
Caraiman ˆ munte īnchinat lui Man
Craiova ˆ capitala domneasca
Creator, cremene, creasta, crestet, credinta
Crestinii sīnt fiii Domnului.
Cristos este calificativul dat Marelui Iisus.
India, īn urma fluxului dacic confirma īntelesul acestor prefixe. Astfel, īn dictionarul clasic sanscrit francez, al lui Emile Burnouf, gasim cuvīntul: crestin ˆ “homme éminent par sa naissance ou autrement”. Rama, Krishna ˆ crestin. India atribuie totul zeitei Cri, zeitei binefacerii, a avutiei, frumusetii, demnitatii, majestatii. Dar cuvīntul acesta n-a venit oare din fluxul dacian?
Marele scriitor si profesor de la Geneva E. Bilard spune: “Romīnul nu este popor de migratiune, el este bastinas”. “La arieni, mitul si poezia iau forme fantastice, iar tendinta catre nemasurat, catre extraordinar, predomina atīt la indieni, cīt si la iranieni. Aceste īnsusiri au fost mostenite, īnca din cele mai vechi timpuri” (Ed. Mayer, Geschichte des Altertums, 1884, T. Antonescu, p. 71).
Īn īncheiere subliniez ca de indo-arianism, pe temeiul limbii sanscrite nu se poate vorbi, deoarece am aratat cum s-a format īn India limba sanscrita. Cīt priveste pe indo-germani, sau indo-slavi, aceste denumiri facute tot pe temeiul limbii, pot fi justificate, daca atingerea acestor doua neamuri īn India, s-a produs īn urma indianizarii limbii dacice (īn arhitectura taraneasca rusa se observa o oarecare influenta indiana, pe care rusii au trecut-o īn clasicismul lor).
Sa nu se uite ca majoritatea cuvintelor ambelor popoare, cele īn legatura cu cosmosul si cu viata spirituala si unele cuvinte mai vechi din viata materiala, care au un caracter latin, se datoresc asezarii acestor neamuri pe substratul dacian. Īncīt nici de vorbit nu este de germanisme sau slavisme īn limba noastra, ci dimpotriva, de rumīnisme īn limba lor, īn afara bineīnteles de cele bisericesti, dat fiind influenta cultului slavon īn limba noastra.
N-am pretentia sa schimb toate cartile de gramatica de la noi, dar trag nadejde ca cu vremea o s-o lasam ceva mai domol, ca sa intram pe fagasul demnitatii si al cinstei, īn care ne-am nascut si īn care trebuie sa traim īn ciuda tuturor acelor, care vor sa ne falsifice trecutul.





Sanctuarele daciane
Templele si marii sacerdoti

Īn afara de arta taraneasca, apare īn Dacia arhitectura de mare valoare īn forma si continut, “arta ciclopica”, arta inspirata.
Pe scara evolutiva, atīt marile aliniamente, numite de daci “Cale sfīnta” – Sīnbie – (termen necunoscut cercetatorilor nostri), cīt si impresionantele “cromleh”-uri asezate īn cerc, toate au la baza menhirul, piatra sfīnta. Menhirele asezate īn forma de cerc simuleaza soarele, asezat īn mijloc, purtīnd numele de hirmen, “datator de suflet”, de viata. Cu vremea acestea se unesc īntre ele dīnd nastere astfel primelor temple.
N. Densusianu, īn lucrarea sa Dacia preistorica, ne spune ca, īn urma cercetarilor sale, templul Soarelui de pe Istrita avea o forma circulara cu o zidarie masiva, cu diametrul de 6,39 m si era pavat cu pietre. Tot acolo s-au gasit pavele subtiri de marmora si sticlarie, purtīnd numele de Sura de aur.
Primele temple construite au imaginat stelele cu raze.1
Īncepīnd cu Templul Soarelui, cu o forma rotunda, ridicata pe īnaltimi, traditia transmite principiul mai departe, si acolo unde nu sīnt īnaltimi naturale, s-au creat artificiale, din pamīnt, purtīnd numele de “pochine”.
Un alt aspect al primelor temple īl arata asa-numita “Casa zīnelor”, cercetata si descrisa de C. Bolliac.
Avīnd intuitia apropierii cīt mai mult de Divinitate, oamenii au cautat sa-si ridice primele lor sanctuare chiar īn inima muntilor, īn menhire.1
Unul dintre primii mari initiati carpatini, care a propovaduit prin partile noastre a fost, fara īndoiala, Zamolxe, cuvīnt care despartit īn doua, īnseamna īn albaneza: “za” ˆ gura si “molxe” ˆ mos.
Dar, cu mult īnaintea lui, Rama este primul personaj mistic, urmasul vechilor misionari daci. El apare īn panteonul īntregii omeniri, dupa cum o dovedesc scriptele si litaniile preotilor egipteni, indieni, chinezi, si mai ales dupa Avesta.
Pornit din Dacia, Rama īsi īntemeiaza doctrina printr-un mare act de bunatate, de pace (se īmpotriveste jertfelor religioase omenesti). Parasind Europa īn vremea primului flux, trece Caucazul, Iranul si ajunge īn India, unde devine īmparat, zeu, cel mai mare diriguitor de popoare de pe malurile Oceanului Indian. Cerīndui-se īn vis sa renunte la demnitatea de sef material īn schimbul nimbului ceresc, el īndeamna popoarele sa-si aleaga regi, dupa legile firesti ale lumii. (“Eu voi veghea de sus asupra voastra”, spune el).
Īnvatamintele lui Rama2 s-au īmprastiat peste tot pamīntul (Egipt, Iran, India), fiind consacrat drept cel mai mare initiat, caruia īi urmeaza īn India, Krishna, Buda.
Un alt mare initiat, tot carpatin, dac de origine este Orfeu3, care a predicat īn acelasi spirit ca si Rama, īn Balcani, Asia Mica, Grecia, Sicilia si a pus temelia Scolii de la Delfi, pe al carui frontispiciu sta scris: “Cunoaste-te pe tine īnsuti”.
Egiptul a avut pe marele initiat Osiris, asemenea lui Rama īn India. Ostrea, īn Egipt – Osiris – a pus temelia atīt vietii spirituale, cīt si a celei materiale – agricultura.
Tot mare initiat a fost si Man1, care a domnit peste egipteni (Diodor, Herodot) si era considerat de preotii din Memphis drept īntemeietorul dinastiei umane īn Egipt (Diodor)2. Man a fost acela care a canalizat Nilul si a īntemeiat orasul Memphis (Herodot, 1, II).

Cosmogonia

Ne gasim īn fata unei probleme, pe cīt de dificila, pe atīt de controversata de istorici. Este vorba de cercetarea primelor forme de credinta ale stramosilor nostri, legate de marele cosmos si adoptarea lor de religia crestina.
Dupa Biblie, īn Potop a pierit īntreaga suflare, oamenii nefiind demni sa supravietuiasca. Nu a ramas decīt Noe cu familia lui, care a dat nastere poporului evreu.
Dupa traditia taranului nostru, mostenita de la daci, īn acest cataclism nu a pierit nici un om. Divinitatea i-a mentinut prin īmpietrire si despietrire. Īmpietrirea s-a facut īn muntii Carpati; acolo s-au īmpietrit si tot acolo s-au despietrit” si de aceea Carpatii au fost considerati munti sfinti, ca si Dunarea (Istrul). Ca un simulacru, indienii au muntii Himalaia si Gangele (apa sfīnta, purificatoare) si egiptenii – Nilul (fluviu sfīnt).
Elementul creator al Divinitatii a fost “cerul”, cu exponentul sau “soarele”, iar elementul generator “pamīntul” si “apa”.
Dacii au asadar constiinta existentei sufletului si a nemuririi, prin īmpietrire si despietrire, luīnd piatra ca simbol al genezei si raspīndindu-se īn omenire prin marele flux, primit pretutindeni cu mare si deosebita cinste. Ca omagiu adus Novacilor, Titanilor, s-a ridicat īn Persia, la Persepolis, un templu īnchinat lor, cu numele de “Celminar” (40 de mucenici), iar pentru mucenicia Novacilor1 īmpietriti a fost adorata piatra.
Īn facultatea noastra de teologie se īnvata ca la īnceput oamenii se īnchinau la pietre. Credeti dvs. ca au adorat pietrele caldarīmului? Piatra a avut fara īnaoiala o semnificatie, a fost primilor martiri, si īn cinstea lor s-a ridicat templul de la Persepolis, cu 76 secole ī.e.n.
Crestinismul, legīnd biserica cosmogonica cu biserica crestina a pastrat sarbatoarea celor 40 de mucenici, īntelegīnd pe cei 40 de martiri crestini, o interpretare anacronica, pe care o vom explica la capitolul sarbatorilor crestine.
Vorbind de credinta stramosilor nostri, legata de marele cosmos, nu putem trece cu vederea marele eveniment petrecut īn Dacia, si anume venirea rohmanilor, īn urma fluxului dacian. Acest neam necunoscut multor istorici īl aflam īn nordul tarii (īn Maramures, Bucovina, pīna īn Galitia). Despre rohmani am vorbit mai pe larg la capitolul “Reflux”, aratīnd derivatia numelui lor din “Oi” ˆ “auma ˆ “om” ˆ “Divinitate”. Īn cinstea acestei Divinitati s-a numit “Omul”1 vīrful cel mai īnalt al Carpatilor Meridionali.
Pe monedele dacice figureaza soarele, ca exponent al cerului; īn capul soarelui se afla o semiluna cu corn – diagrama Divinitatii.
Biserica cosmogonica daciana se prezinta sub forma de trinitate2: cerul (creator), pamīntul si apa divinitati generatoare, carora le corespund urmatoarele sarbatori:
Craciunul – īnchinat cerului,
Rusaliile – īnchinate pamīntului si soarelui,
Dragaica – sarbatoarea apelor.
O data cu venirea rohmanilor au fost aduse din India si divinitatile lor: Buda, Kama, Siva, Iama, precum si credinta īn existenta spiritelor rele care au dat nastere la superstitii. Īmpotriva acestor spirite rele poporul a dus o lupta continua. Si astazi se pastreaza obiceiul de a īnfige un topor īn pamīnt pentru ca sa le īndeparteze.
Īn credinta dacilor, exista o strīnsa legatura īntre pamīnt si plante.3
Un alt ritual īn cosmogonia daciana sīnt si “ditarii”. Despre aceasta ne vorbeste un profesor de liceu, de limba romāna, care s-a ocupat asidu de traditiile poporului romān. Fiind īntr-o echipa de cercetare cu prof. D. Gusti (la Catedra de Filozofie-Sociologie a Universitatii Bucuresti) īn Muntii Vrancei, a asistat la un priveghi1, la care taranii au scos mortul pe prispa si au facut un foc mare, ca sa goneasca spiritele. Peste fata mortului au asezat o basma2, iar catre ora 12 noaptea au īnceput sa soseasca tineri mascati cu chipuri de animale. Au īncins o hora mare īn jurul focului (ritual ca īn jocul calusarilor), iar dupa ce au sfīrsit jocul s-a īntins o masa. Capul īl aveau īnsa tot acoperit. Au mīncat si au plecat, fara sa stie nimeni cine au fost” Profesorului i s-a spus ca au fost “ditarii”, fara sa poata īnsa afla semnificatia lor.
Intrigat si persecutat de aceasta forma de cult m-am adresat d-lui Salagian, un vechi cunoscator al traditiilor Orientului, care mi-a raspuns ca “este masa sfīnta īn timpul focului, apartinīnd cultului lui Zoroastru”.
Profesorul Gusti a cumparat cīteva masti, fara sa cunoasca pe atunci semnificatia lor.
Mai amintesc despre un alt obicei numit “caloian”, o papusa care se aseaza pe apa, īntr-un cosciugel, si i se da drumul. Este o imitatie a lui Iani, simbolizīnd purificarea apelor.
Dupa ce am aratat prin cīteva exemple aspecte ale religiei daciane, legate de cosmogonia si adoptarea lor īn mare parte de catre biserica crestina, voi trece īn paginile urmatoare la dezvoltarea temei privind ritualul marilor sarbatori.


Marile sarbatori
Craciunul

Cea mai mare sarbatoare, rīnduita de daci īn cinstea marii Divinitati este Craciunul (“cra” ˆ crai, “ci” ˆ eufonie, “un” ˆ unul, un singur stapīn), care ocupa primul loc īn calendarul dacic.
Cuvīntul Craciun īl au toate popoarele, dar adevarata lui semnificatie nu o cunosc.
Germanii spun: Weihnachten; italienii: Natale, referindu-se la nasterea lui Cristos. Francezii, constienti de originea lor galica, īl numesc: Noėl; spaniolii: Novidat. Dar la ce se refera acest Noėl sau Novidat? La serbarea pomului, pentru ca pomul este adus la nasterea Mīntuitorului. Pomul vietii n-are nici o legatura cu nasterea lui.1
Spre deosebire de celelalte popoare, numai noi am pastrat, pe līnga ritualul crestin, si pe cel vechi, al adevaratului Craciun, necunoscut multor oameni de stiinta.
Un prim ritual se refera la nasterea lui Cristos: Steaua, Vicleimul, Icoana etc., iar dupa un interval de cīteva zile apare al doilea ritual: Plugusorul, Pomul, Vasilca.
Sarbatorile Craciunului tin 9 zile, de la 22 pīna la 31 decembrie, iar a zecea zi, adica 1 ianuarie, devine prima zi a anului, īnceputul noului an, īnceputul vietii.2
Dacii serbeau Craciunul ca omagiu adus Divinitatii, pentru binefacaerile soarelui din cuaternar. Īn primele zile serbeau focul (ignes), care a intervenit la definitivarea si asezarea pamīntului īn sistemul solar. Biserica noastra l-a desfiintat, cinstind īn locul sau pe Sf. Ignat. Cred ca nu este nici o legatura īntre Ignes si Ignat, īn afara ca este si anacronic.1 Biserica a mai īnlocuit si pe Bazil īmparatul cu Sf. Vasile, desfiintīnd īn fapt marea sarbatoare daca.
Noaptea de 31 decembrie, a 9a zi a Craciunului, este sarbatorita pīna īn zilele noastre de īntreaga omenire. Īn Occident, lumea cunoscuta si necunoscuta se īmbratiseaza pe strada. Īn tara noastra, veselia generala a poporului se manifesta prin strigari si urari de bine ale colindadorilor, care umbla din casa cu “Vasilca”. Dar ce este Vasilca? Este o capatīna de porc, frumos īmpodobita, asezata pe o tava, pe care taranii o poarta umblīnd din casa īn casa, citīnd: “Vine Siva la-mparatul / Sa-l judece Dumnezeu””
Cine este Siva? Este zeul distrugator, care ia locul lui Sundra si se prezinta īmparatului (Vasilevs) sa-l judece Divinitatea. Īntre Siva si Dumnezeu este īmparatul, cu dubla calitate, de sef spiritual si material, mentinuta pīna īn vremea din urma, cīnd regele da mitropolitului cīrja arhiereasca. Dar, de unde vine cuvīntul “vasilevs”? De la “vasilisa”, nu cum spun unii scriitori: de la “vasilicon”, pe care īl cīnta tiganii.
Īn zorile zilei de 1 ianuarie, un grup de flacai, īmbracati īn minunate costume nationale, colinda cu un brad1, frumos īmpodobit, asezat pe un plug tras patru sau sase boi, cu coarnele aurite. Flacaii troznesc din bice si striga:

“Aho, aho, copii, argati, Si-a īncalecat
Stati putin si nu mīnati, Pe-un cal īnvatat
Līnga boii v-alaturati Cu nume de Graur,
Si cuvīntul mi-ascultati: Cu seaua de aur”
S-a sculat mai an Mīnati mai, hai, hai”.
Badica troian

Este asadar vorba de Troian, care a destelenit pamīntul de zapada si sarbatoarea se refera la divinizarea cerului.
Dupa traditie, Troian a tras prima brazda, de la Apus la Rasarit, cu un plug de aur, la care erau īnjugati doi boi negri sau pri (pri sīnt boii negri cu o varga alba prin mijloc). “Ca sa ramīna de pomeneala””, spun taranii nostri, īncredintati ca au īnvatat de la el plugaria, pe care o socotesc sfīnta.
La noi, boii īmprumuta nume de zei: Miercan, Duman, Sīmbotin, pentru ca boul intra īn cosmos, se integreaza īn el. Si aceasta semnificatie sacra s-a transmis si īn Egipt, prin fluxul dacic. Sub numele de Apis si Nevis, boii au fost sanctificati, iar cu ajutorul lor, Isis si Osiris au tras primele brazde.
Īn plugul de Craciun apare si pomul vietii, frumos īmpodobit cu panglicute. Pomul vietii este prezent si la nunti, īnmormīntari si pe acoperisul caselor, atunci cīnd zidirea ajunge la acoperis (zidarii īnfig pe acoperis un pom, urīnd proprietarilor viata lunga).
Pomul vietii īl au si chaldeenii.1
Din cele aratate tragem concluzia ca sarbatoarea Craciunului nu se refera la nasterea lui Cristos, ci nasterea sa a fost adusa la marea sarbatoare a Craciunului, la sarbatoarea Divinitatii, ca fiind Fiul lui Dumnezeu.
Cercetīnd ce spun īnvatatii nostri despre originea cuvīntului Craciun, am gasit numai la Tictin afirmatia cum ca vine din limba slavona. Era de asteptat” numai ca acestia l-au luat de la sarmatii peste care s-au asezat.
Īn vremea regilor daci, dupa Titani, Tani, scrie Herodot īn Cartea VI-a, a cazut din cer un plug, un jug, o secure si o patera de aur.
Arheologii unguri, facīnd sapaturi īn Transilvania, au gasit īn multe locuri, la adīncimi nu prea mari, aceste obiecte mici de aur.
Badita īnseamna īn limba elena om īntelept.2
Boul3 apare ca sfīnt īn heraldica noastra. Īn sapaturile de la Craiova s-au gasit reprezentari de boi cu un vīrtej īn frunte. Vīrtejul se numeste plexus frontal si īnseamna legatura cu Divinitatea. Boul īl vedem ca stema a Moldovei, ramasa pīna īn zilele noastre. Si ucrainenii īl au īn stema, ei fiind tot de origine moldoveneasca.

Crestinismul īn Dacia

Dupa ce am aratat īn cīteva exemple, primele manifestari religioase ale poporului dac, axate pe cosmogonie, cum si semnificatia si ritualul marilor sarbatori, voi īncerca sa expun pe scurt cum au devenit stramosii nostri crestini.
Dupa anii istorici, dacii au fost barbari si crestinismul a aparut o data cu venirea romanilor”
Īn fapt, crestinismul a patruns chiar de la īnceput, adus de apostoli, iar biserica noastra este apostolica, si nu evanghelica.
Dacii, avīnd constiiinta cuaternarului, nu urmeaza doctrina Bibliei iudaice, care sustinea ca Dumnezeu a coborīt din cer si a facut pe Adam si Eva. Principiul iudaic este īn plina contrazicere cu Evanghelia; nu se īmpaca Vechiul Testament (doctrina severa, cu implicatii care contrazic uneori morala) cu Noul Testament (doctrina cu totul altruista, fundata pe iertare, ajutorare, īntelegere).
Poporul nu stie de Vechiul Testament, ci de ceea ce a apucat din stramosi. Prin mostenire de la daci, taranii nostri au constiinta cuaternarului, de care au fost ocrotiti prin īmpietrire si despietrire, iar drept simbol al acestui fapt este menhirul, raspīndit prin fluxul dacian īn īntreaga omenire. Asa se explica de ce menhirul a fost adorat pīna īn vremea din urma si numai printr-o gresita interpretare īn secolul XVI s-au dat dispozitii severe de a se distruge pietrele sfinte (Consiliul ecumenic din Palatul Truli de la Constantinopole a oprit “cu desavīrsire sa se mai pronunte cuvīntul menhir”).
Dacii au adorat natura, cosmosul, geneza fiind un fenomen al naturii, fapt ce a condus la īntemeierea bisericii cosmogonice daciane.
Prima biserica daciana a fost īntemeiata de Tar Titan (Tar Kitan), īmpreuna cu cei trei fii ai sai. Biserica cosmogonica avea la baza, ca si crestinismul, trinitatea, formata din cele trei elemente: cer, pamīnt, apa, care s-au transmis īn Chaldeea prin flux cu numele de: un, ea, bil avīnd acelasi sens.
Acestei trinitati denumite “Tri Murti” de hindusi1 īi mai corespund cele trei sarbatori: Craciunul, Rusaliile si Dragaica.
Cuvīntul “biserica” este de origina daca, iar bazilica romana n-are nici o legatura cu biserica noastra.
“Sarica” īnseamna vesmīnt īmparatesc, iar “be” – de doua ori, īmparat spiritual si material. Acest cuvīnt ne apartine numai noua si numai noi l-am pastrat.
Biserica a fost īnfiintata de Novaci (Titan era Novac), iar crestinismul a fost adus īn Dacia de catre apostolul Andrei, care avea si el trei scoliti, pe: Inu, Pinu si Rinu. Īn traditia noastra, acestia sīnt fiii lui Tar Titan, rematerializati. Teologii spun ca cei trei apostoli ar fi fost omorīti; īn realitate ei au murit īnecati.
O serie de elemente īmi īntaresc asadar convingerea ca crestinismul nu a fost adus īn Dacia de catre colonistii romani, asa cum se spune.
Se stie ca libertatea cultului īn Italia si īn īntreaga omenire a acordat-o Constantin cel Mare, prin edictul de la Milan, la anul 313, libertate care nu a durat, pentru ca Iulian Apostatul a revenit la vechea conceptie politeista. Curīnd, īnsa, a īnvins credinta crestina, care prinsese adīnc īn masa poporului.
La noi, crestinismul s-a īnscaunat fara varsare de sīnge, īntrucīt temelia peste care s-a asezat doctrina crestina era apta sa o primeasca.
Discutīnd cu preoti de seama, care negau patrunderea dintru īnceput a crestinismului īn Dacia, le-am adus īn sprijinul convingerii mele argumente evidente, descoperite pe Coloana Traiana de la Roma.
D
e 1.800 ani, aceasta coloana exista la Roma si sute de arheologi de toate neamurile au studiat-o, fara īnsa a reusi sa patrunda mistica ei.
Sculptura si basoreliefurile exprima, dupa cum se observa, felul de viata al poporului dac, obiceiurile si credinta, īn timp ce cartea de istorie, scrisa uneori cu patima, poate denatura adevarul”
Īn scena de la sfīrsitul celui de-al doilea razboi, care reprezinta apoteoza lui Traian, am observat, ca o relevatie, figura lui Crist si a evanghelistului Luca. Este cel mai autentic chip al Mīntuitorului, care murise cu 70 de ani īnainte, sculptorul, Apolodor silindu-se, desigur, sa-l īnfatiseze cīt mai apropiat de adevar.1 Ca sa ma lamuresc si mai bine, am cercetat si cealalta coloana din Roma, a lui Antoniu si am observat existenta unor scene religioase, scene de ritual la romani, cīt si la germani. Era, deci, firesc ca si pe Coloana lui Traian sa se afle asemenea scene legate de viata spirituala a poporului dac, dotat cu o sensibilitate specifica, contemplativa, cu un substrat budist, mai propriu crestinismului. Si atunci m-am īntrebat: sa nu fi avut īn vremea lui Decebal acest popor nici un fel de credinta? La care logica mi-a īntarit convingerea ca subiectul e simbolic, destul de ferit ochilor īmparatului, īn vremea aceea de mari persecutii. Si nici lui Apolodor nu i-ar fi convenit sa cada prada fiarelor.
Fireste ca foarte multi se īntreaba cum este posibil ca pe Coloana lui Traian sa fie reprezentat chipul lui Cristos. Dar cīnd īti comanzi o haina la croitor, stii ce ti-a strecurat īnauntru? Asa s-a putut īntāmpla si īn cazul nostru. Fapt este ca Hadrian, sub un pretext oarecare, l-a ucis pe Apolodor.
Studiind cu atentie cele doua figuri, Mīntuitorul si evanghelistul Luca, prima mai sus, cealalta ceva mai jos, ambele dau impresia unei atitudini de adoratie. Figura de sus tine cu mīna stīnga coarnele unui berbec, iar cu dreapta umerii persoanei a doua, īn fata careia sta un bou, acoperit cu grija de mīneca celui de sus. La o observatie mai atenta se vede pe īmbracamintea primei persoane, sub capul berbecului, semnul conventional al “crestinilor”, urmarit cu īnversunare de catre autoritati, semn des folosit īn catacombe – X, hi grecesc ˆ Isus Cristos.
Si pe īncetul continutul acestei planse mi se dezleaga ochilor: “berbecul”, pasiunea lui Crist īn catacombe.
Pe umarul stīng un alt X taiat de litera V ni grecesc ˆ Isus Cristos Nica. Īn jurul capului Lui, sīnt dispuse trei aureole concentrice, īncepīnd cu nimbul vertical din jurul capului, care dovedeste īnceputul ortodoxismului īnaintea catolicismului (care are nimbul orizontal) urmat de petale si de īnca o aureola, care īnchide a doua persoana. Aureola este īn litere. Si, ca sa nu ramīna nici o īndoiala, deasupra primei figuri – trei litere: I.S.N. ˆ Iesus Nazarensis.
A doua figura are nimbul vertical īn jurul capului, cu o inimioara deasupra lui si cu doua litere pe umar: E (epsilon cu caracter grecesc) si alta, L (cu caracter latin) stabilesc persoana evanghelistului Luca; iar īn apropiere – boul, simbolul lui.
Pe pieptul lui Luca, un V – triunghi – Sf. Treime.
Īntr-o alta scena, pe vexila regelui Decebal (steagul tarii), chiar īn mijlocul ei, apare aceeasi litera X īncadrata de alte semne metafizice pe care timpul le-a sters.
Cele analizate mai sus īmi īntaresc convingerea ca crestinismul poarta pecetea oficialitatii, este religie de stat si aceasta īnainte de razboaiele dacice. Dacii erau crestini, ca si Apolodor din Damasc, de unde īsi avea originea si apostolul Pavel. Si aceasta cu 200 ani īnaintea crestinarii romanilor.
Īn marea apoteoza īnchinata īmparatului, Traian este īnfatisat pe un sedil, īn mijlocul suitei, privind Dacia umilita la picioarele lui. La sfīrsitul scenei apare figura lui Crist, ca o replica, cu cuvintele: “Isus Cristos Nika” – Isus Cristos īnvinge” Si asa s-a si īntīmplat.

*

Din cele analizate, am ajuns la concluzia ca īn Dacia se īntemeiaza religia crestina. Preotii crestini au tolerat sarbatorile cu denumiri dacice. Rusaliile si mucenicii am vazut ca sīnt sarbatori care nu apartin crestinilor. De asemenea parastasele, colivele, mataniile, pe care nu le are biserica de rit catolic.
Nasterea Mīntuitorului a fost adusa la sarbatoarea Craciunului; la Rusalii, cīnd calusarii īmpart pelin si usturoi īmpotriva zīnelor rele, mergīnd din sat īn sat si proferind blesteme, biserica crestina a asezat pogorīrea Sfīntului Duh, īmpartind foi de nuc; la sarbatoarea Sīnzienilor, sarbatoarea apelor, biserica ortodoxa soroceste nasterea lui Ioan Botezatorul etc. etc.
Iata, asadar, cīt de strīns s-a adunat biserica pe traditie. Poporul spune: “Mīine avem Rusaliile”, si nu “Mīine este pogorīrea Sf. Duh”, pentru ca a pastrat mostenirea vechii biserici cosmogonice daciane.
Si acum cīteva cuvinte despre slujitorii bisericii.
Cum se alegeau preotii? Se stie ca nu orice om de la tara putea fi numit preot. Pentru aceasta se cerea o conditie: “dignus et axios”. La Daci preotul trebuie sa se traga din familiie religioasa.
Iornande1 citeaza un document al lui Dione Crisostomul, care ne explica fundamentul organizarii statului dac. Iata ce spune: Ut refert Dio, qui historias eorum annalesque graece stilo composuit, qui dixit primum Sarabas tiareos, deinde vocitatos Pileatos hos, qui inter eos generosi extabant: ex quibus eis et reges et et sacerdotes ordinabantur” Īn traducere: “Dione, care a scris īn greceste istoria dacilor, ne spune ca la dīnsii se numeau sarabi tiarei, pe latineste pileati, clasa cea de sus, din care se alegeau regi si sacerdoti”.
Īntīiul īmparat pamīntean avea deci doua atributii. Denumirea de “sarab” era precedata de particula “ba”, sinonima cu “bi”, regele detinīnd īn acelasi timp puterea spirituala si materiala. Iar prin faptul ca familiia regelui era socotita de origina divina, s-a pus īnainte cuvīntul “Io” – “soarele”.
Acest fapt se poate verifica cercetīnd monedele dace din veacurile VI-VII ī.Cr.: pe o parte este reprezentat soarele, sub care sta scris “io”, iar pe verso – dumnezeirea, cerul. Dacii nu bateau monede cu efigia regelui. Acestea apar numai de la Sarmis.
Pri
n fluxul dacian, titulatura “io” trece īn Chaldeea. Astfel regii chaldeeni se intituleaza “io”. Muzeul Luvru detine o caramida din timpul lui Nabucodonosor, pe care este scris “io” – soarele.
Pileatii, de care vorbeste Dione, apartineau clasei de sus, din care se alegeau oamenii de seama. Ei aveau ca simbol “pilul” (o biciusca – simbol al marilor turme pe care le stapīneau) si “cīrligul”, pe care, prin fluxul dacian, le-au adoptat si faraonii Egiptului.


Filozofia religiei

Se pune īntrebarea de ce la noi religia nu a atins nivelul pe care īl merita si a ramas umbrita de numeroase interpretari confuze?
Un distins profesor de filozofie, Ion Petrovici, arata īntr-o discutie legata de aceasta tema, ca religia scade īn fata stiintelor pozitive, īncepīnd de la primele clase de liceu, atunci cīnd copiilul īncepe sa-si formeze bazele judecatii, din pricina lipsei dovezilor materiale si recomanda pentru aceasta, ca īndreptar, filozofia.
Īn principiu ar putea sa aiba dreptate ilustrul profesor, dar si aici se poate da o explicatie: vina nu este a religiei, ci a interpretatorilor ei, cum si a gresitei predari īn scoala.
Sa examinam toate religiile din lume, īncepīnd cu a noastra. Sīnt ele abstracte, nu au nimic concret la baza lor? Dar ce este Evanghelia, altceva decīt un apel la morala, la omenie, la umanism, la iubirea aproapelui. Dar ritmul naturii nu este o religie, nu este un concret? Sii omul nu face parte oare din natura, nu se integreaza īn ea? Traieste si actioneaza pe contul lui propriu, este de capul lui?
Si Rabindranath Tagore spune: “Cīnd omul īsi paraseste punctul de reazam īn Univers si apuca pe frīnghia subtire a personalitatii lui, trebuie sau sa joace pe aceasta frīnghie, sau sa se pravaleasca”.1
Calauza pe care a dat-o Creatia omului este sufletul. Sufletul ales, sufletul de elita, cu care sa se descurce īn viata, indiferent de situatia sociala, ca astfel sa fie demn de opera creatiei, fata de toate celelalte vietati, sa fie cu alte cuvinte “om”. Si aceasta manifestare o observam īnca de la omul primitiv. Acolo se vede si iubirea aproapelui si grija de “mīine”, cuvīnt care īn limba hindusa se traduce prin “viata viiitoare”.1
De aceea iubim biserica pentru ca īn ea ne regasim pe noi; ne regasim sufletul nostru, al stramosului nostru, al omului cuaternar, care a pus temelia bisericii īnca de la geneza, lasīndu-ne noua drept mostenire.
Primii oameni (omul tertiar) au fost impresionati de puterea creatiunii, iar traditia noastra spune ca divinitatea i-a ocrotit prin īmpietrire si despietrire, pentru ca au fost buni la Dumnezeu.
Expresi
a “fii om” are un adīnc īnteles, acesta este religia: sa fii om, ori o temelie mai materiala ca aceasta nu exista. Restul, liturghia, reprezinta o faza subordonata. Principalul este cerut de credinta sa ne statornicim baza, asemenea astrelor cerului. Si astfel religia īsi fundamenteaza baza materiala, ca stiinta fundamentala pe morala.


Bogatia tarii

Dacia, dupa cum se stie, a fost dintotdeauna o tara bogata sub toate raporturile, o tara cu adevarat binecuvīntata. Grīnele, fructele, legumele, cresterea animalelor, albinaritul, abundenta pestelui, ca si bogatiile subsolului au fost rīvnite de o seama de popoare straine, care au adus īn schimb nesfīrsite necazuri poporului rumānesc.

Agricultura
Traditia aminteste de brazda trasa de Traian Novac, care, pornind din Apus, traverseaza īntreaga Dacie, trece apoi īn Basarabia si sfīrseste īn Caucaz, cuprinzīnd tot tinutul sarmatic moldovenesc.
Mai tīrziu, dupa decenii, se vorbeste īn unele parti de o alta brazda, “brazda lui Ostrea” (īn Gorj se afla muntele īnchinat lui Ostrea), care este una si aceeasi persoana cu Osiris. Brazda a fost trasa de doi boi negri, Apis si Nevis, consacrati lui Osiris si zeificati. Despre Osiris ne vorbesc si papirusurile egiptene (G. Pierret, Livre des morts). Stefan Bizantinul pomeneste si el de brazda trasa de Osiris (Ostrea) īn Crimeea, tinut moldosarmatic.
Dupa traditie, cartea orala a poporului, taranii povestesc ca brazda lui Novac īncepe acolo de unde apune soarele si sfīrseste unde rasare soarele, peste tot pamīntul, cuprinzīnd īntreaga Europa, vechi pamīnt dacic, si anume īn Irlanda, Germania1, Ungaria, Rusia, īn special īn sud, unde i se spune troian, pīna īn Caucaz (prin analogie – troian de zapada).
Homer spune īn Iliada: “Dacia produce grīu fara sa astepte grija lucratorului. Produce de asemenea orz, vita īncarcata cu struguri; de albine nu mai poti trece”.
De la Helon (Kievul de astazi), spun scriitorii, veneau carutele īncarcate cu aur. (Este o metafora referitoare la cerealele din Helon).

Arborii fructiferi
“Pamīntul acestei tari este foarte bun si fertil īn toate, iar clima are o temperatura excelenta, din care cauza fructele se produc de doua ori pe an” (Hecatius). Livezile de pruni īmpīnzesc din antichitate regiunile Muscelului, Argesului si toata regiunea subcarpatica a tarii.
“Merele de aur” este o metafora referitoare la bogatia tarii īn fructe. Arges īn limba persana īnseamna pamīnt bogat īn fructe (“ar” ˆ pamīnt; “ges” ˆ fructe). “Merele de aur ale legendei erau din tara hyperboreenilor. Ele au fost cerute de Euristeu (regele Mycenei) lui Hercule” (Apolodor, Lib. II).

Vita-de-vie
Cultul lui Dionysos, care avea ca atribut vita-de-vie, este destul de cunoscut, ca si grandioasele serbari consacrate culesului viilor.

Cresterea animalelor
Una dintre importantele īndeletniciri ale neamului dac o constituie cresterea animalelor, considerate de origine divina.
Calul1 era socotit drept un atribut al soarelui, ca si gaina (closca cu pui).
Boul2 era de asemenea divinizat, ca si īn Orient, fapt verificat īnca din preistorie (īn neolitic, daca nu chiar īn paleolitic). Boul poarta steaua īn frunte, un semn īn forma de vīrtej, care īn metafizica indiana se numeste “chakras” (centru eteric de origine divina), īn legatura cu sistemul nervos si care, fiind situat īn frunte, poarta numele de “plexus frontal”, atribuit numai acelora alesi de divinitate. Devenit astfel sacru, boul este raspīndit īn India, Siria, Persia (īn cultul lui Zoroastru), Egipt (boul Apis), dus īn aceste locuri de marele flux dacian.
Italia, de asemenea era bogata īn cirezi de boi, carora le īnchina la Roma un for – Forum boarium, care avea īn mijloc un arc ridicat īn cinstea lui Iani, rege de origina daca, īntemeietorul Romei.
Turmele de oi numeroase de asemenea cunoscute din antichitate. Este cunoscuta legenda expeditiei argonautilor, care, condusa de Iason, a ajuns pe meleagurile noastre, la curtea regelui Aete, ca sa-i ceara berbecul cu līna de aur.
Iata ce spun scriitorii despre bogatia Daciei: “Turmele de oi sīnt asa de numeroase, īncīt un singur boier are cīte 24.000, iar oile sīnt atīt de mari, īncīt din departare par boi sau vaci”; “Coada unei singure oi moldovenesti are o greutate cīt o jumatate de oaie obisnuita” (Marci Bandini); “Pastorii daci vin cu turmele lor pīna īn Pind: ei au īntemeiat oracolul de la Delfi”; “Marii nostri boieri aveau grija sa aduca īn dar, īn templul de la Delfi, multe bunatati ale tarii” (Pausania).
Īntr-o poezioara populara, adunata de V. Alecsandri, se spune acelasi lucru:

“Ce-am vazut la Oprisanu,
N-am vazut nici la Sultanu,
Ca el are īn cīmp de soare,
Mii si sute mioare.
“““““““
El īn curte a-naintat,
Īntr-un cui a aninat,
Un cīrlig de īmparat,
Cu pietere scumpe lucrat,
Ce luceste ca un soare
Īntr-o zi de sarbatoare”.
Albinaritul este o alta bogatie binecunoscuta īnca din antichitate si faptul īl ilustreaza Herodot, cīnd spune ca īn Dacia nu se poate patrunde, din cauza multimii albinelor.
Dupa cum se stie, albinele prezinta o deosebita importanta economica pentru ceara si mierea pe care le produc, atragīnd atentia si rīvna neamurilor straine din toate timpurile, fiind un element de baza īn schimburile comerciale si mai ales amintita ca pesches, dijma sau deseatina īn multime de hrisoave, alaturi de alte danii, pe care eram obligati sa le daruim cotropitorilor, de-a lungul istoriei.

Bogatia subsolului
Minele de aur ale Transilvaniei de apus, de la nord catre sud, cum si numeroasele zacaminte de minereuri, sīnt amintite de Homer īn Iliada (XI).
Ramura dacica a agatirsilor se ocupa – se stie – cu extragerea aurului din mine1 si din nisipurile aurifere ale albiei rīurilor.
Atīt extragerea aurului, cīt si neīntrecuta maiestrie a cizelarii a adus faima Daciei dincolo de hotarele ei. Este destul sa privesti la vestitul tezaur de la Pietroasa, de o valoare neīntrecuta ca material si ca executie, ca sa-ti dai seama la ce grad de iscusinta ajunsese acest neam īn prelucrarea metalului pretios, fara sa mai insistam asupra nenumaratelor exponate de uz casnic sau de podoaba, care īnzestreaza muzeele noastre.
Recunoscuta, de asemenea, bogatia tarii īn ocnele de sare, semanate pe tot cuprinsul Daciei, alaturi de minele de arama, zacamintele de carbuni si de petrol, cunoscute pe toate meridianele continentului, fara sa mai vorbim si de alte minerale care, adunate laolalta, īntregesc o bogata lista de daruri ale pamīntului.

Comertul
Cum era si firesc, pamīntul Daciei, īndestulat de sol si subsol, a fost mult pomenit de scriitori īnca din cele mai vechi timpuri, ceea ce a antrenat dupa sine primele incursiuni negustoresti.
Fenicienii strabat Marea Neagra, Dunarea (Istrul), rīurile si dupa ei argolicii, milestii (greci), purtīnd marfurile lor īncolo si īncoace si ducīnd de la noi produsele solului si subsolului.
O serie de porturi iau fiinta pe malurile Marii Negre: Odessus, Tomis, Callatis, Istros etc.; pe malurile Dunarii: Sulina, Galati. Schimburile de marfuri sīnt din ce īn ce mai bogate, iar produsele Daciei devin tot mai apreciate pīna īn inima Orientului. Fenicienii suiau cu corabiile lor sprintene pīna pe apa Buzaului, de unde primeau chihlimbarul folosit pentru variate obiecte de podoaba, depozitele paleogene din regiunea vaii Buzaului oferindu-le bogate rezerve, foarte apreciate pentru varietatea lor, cunoscute sub numele de rumanit si moldavit. Si īn acest sens este cunoscuta mentiunea scriitorilor Italiei: “Ambra se le procuravano dal Buzeu e Mar Nero”.
Argolicii dau numele portului-oras Drubeta (īn Mehedinti); Aspasionopoli – dupa numele Aspasiei (sotia lui Pericle) si, mai tīrziu, Constantinopole, oras īntemeiat de īmparatul Constantin cel Mare, pe locul vechii colonii grecesti Bysantion, la anul 326, devenind capitala Imperiului roman de Rasarit si apoi a Imperiului bizantin, cu numele de Bizant.


Domniile spirituale si materiale
ale Daciei

Domniile spirituale

Īn capitolele precedente, am cautat sa arat, printr-o serie de exemple, accentul pe care-l pune īntreaga mentalitate daca pe fundamentul cosmogoniei, un adevarat fir rosu īn dirijarea tuturor manifestarilor.
Dupa cum am vazut, Carpatii sīnt considerati drept centru al spiritualitatii, iar domnia spirituala a fost cea dintīi forta care a condus tara aceasta considerata sfīnta.
Scriitorii clasici, papirusurile egiptene si scrierile chineze socotesc pe Novaci drept protoparinti ai zeilor lor, din care au descins Saturn, Uranus, Atlas, Cronos, Hermes, Orfeu, Cibele, Marte, Apollo, Tiphon, Osiris, Ianus1, zeii si primii regi ai Daciei. Acestia sīnt fii ai Olimpului (Carpatilor), iar Dacia, patria lor, “Tara sfīnta”.
Noi nu avem scrieri si nici o urma despre regii zei de mai sus, dar au ramas ecouri īn folclorul neamului nostru. Dupa traditie, cel dintīi īmparat a fost troian (Novacul Troian), care a destroienit pamīntul de troienii cuaternari. Si astazi a ramas zicala: “Ce troian de zapada!””
Saturn si Uranus, tatal sau, sīnt originari din Carpati. Adevaratul si cei mai vechi Olimp este cel din preajma Istrului, urmat mai tīrziu de Olimpul Tesaliei, al Iliadei.
“Din Carpati īsi trag originea zeii” (Homer, Iliada, IV).
“Saturn este parintele zeilor” (Pindar, Olimp, II).
Apollo a fost rege al dacilor; el a parasit Olimpul īn urma unui conflict cu Joe, venind la ginta sfīnta a hyperboreenilor. Apollo purta numele de Hyperboreeanul (Pindar), de acolo de unde era resedinta lui Uranus si a lui Saturn (Homer, Iliada, VII). Apollo personifica soarele1, Liber Pater2, Ler īmparat (Cicero, v. VII). Nu exista colinda precrestina, īn care sa nu se auda: “Hai Leroi, Dai Leroi Doamne”. Apollo este cunoscut īn metafizica daciana sub numele de Ler-īmparat si al nostru domn tineral (Daul, p. 44). Faptul pare verosimil deoarece, personificīnd soarele, de la care se asteapta totul, īl gasim sub acest nuume, ca refren īn toate colindele noastre, atīt īn cele precrestine, cīt si īn cele de mai tīrziu: “Hai Leroi, Dai Leroi Doamne!” “Hai” si “Dai” este un apelativ, ca si īn jocul calusului (Hai Sam), iar apelativul “Doamne” indica ideea de fiinta spirituala, de divinitate. Cuvīntul “Doamne” s-a pastrat si mai tīrziu la voevozii nostri, alaturi de “Io”, descendent din divinitate, ca si cuvīntul “domn”, spus astazi urmasilor daci, divini.
Dimitrie Cantemir povesteste ca Preda Stambol, un voinic din tara munteneasca, i-a spus: “…precum ca īn Tara Romāneasca, aproape de Dunare, pe malul Oltului, sa se fi vazīnd niste temelii de pe acolo, carora din batrīnii lor apucīnd, le zicea ’Curtile lui Ler īmparat‘“ (ed. 1901, p. 217).
Scriitorii antici amintesc si de alte domnii spirituale:
Prometeu a fost rege īn Scitia (Herodot).
Atlas este un alt rege hyperboreu (Pindar, Pit. X), care avea cunostinte de astrologie (Diodor Sicul IV).
Achile a fost rege al Scitiei (Lykophron).
Marte este originar din muntii din tara getilor (Valerius Flachus, Argon V).
Toti sīnt urmasi ai Novacilor si īi vedem figurati pe patera de aur depusa cu mare cinste īn templul soarelui de pe Istrita.
Dupa domniile spirituale urmeaza sirul domniilor materiale.
Regii daci, considerīndu-se descendenti din Divinitate, si-au pastrat particula Io1 ˆ soare, ca si conducatorii spirituali, punīnd-o īnaintea nuumelui de “Basarab”, cuvīnt cu sensul de doua ori conducator (“sarab” ˆ conducator; “b” ˆ de doua ori; “a” ˆ eufonie) a īmparatiei materiale si spirituale. Exceptie face Decebal care, dupa cuvīntul “dece”, pune sufixul “bal” ˆ soare, dupa moda feniciana. Dupa acesta, īnsa, se reia vechea formula, care ramīne prezenta pīna la fanarioti.

Domniile materiale ale Daciei
Seria regilor materiali īncepe cu Takitan, care este si organizatorul bisericii daciane, urmat de cei trei fiii ai sai: Inu, Pinu si Rinu. Neputīndu-se stabili īnsa o cronologie exacta, voi īnsira cītiva regi mai proeminenti:
Dupa legenda, Aete a fost unul dintre cei mai bogati regi, renumit pentru rafinamentul artistic de la curtea sa (auraria si pietrele nestimate). Aete, avīnd legaturi comerciale consolidate cu Orientul, si-a mutat capitala de la Buzau (Solis urbs), la Tiglina, unde si-a ridicat un palat somptuos. Acolo a primit Aete delegatia Argonautilor, condusa de Iason, care cauta berbecul cu līna de aur. Līna de aur este o figura metaforica, care exprima bogatia tarii īn turma de oi, fiind vorba de un export economic īn līna, trebuincios grecilor. Legenda spune ca Aete avea o trasura cu totul si cu totul de aur, īn care īsi plimba cele doua fete, īmpodobite cu aur si pietre nestimate.
Īn traditiile argonautice, locuitorii din regatul lui Aete1 (rege hyperboreu), figureaza cu numele de kiti, īnsusi regele Aete se chema Kitacos si avea capitala la Tereghina (Tiglina – Apoloniu Rodiu, II, 403).
Geryon este tot un rege dac, cunoscut ca mare economist si cel mai bogat īn turme de oi, cirezi de boi, herghelii de cai. El a trait īn vremea lui Hercule (Herodot). O relicva semnificativa este un basorelief, care īl reprezinta pe Hercule mīnīnd de la spate cirezile de vite ale lui Geryon.
Urmeaza regele dac Auson2, stramosul osenilor (oscilor) din Tara Oasului, care vorbeau o limba latina rustica.
Sarmis este unul dintre cei mai mari regi ai dacilor. Interpretat dupa moneda, se vede a fi, pe līnga un mare conducator religios, si īntelept si un bun organizator. Pe o fata a monedei batute de el, capul īi apare bifacial, cu o fata spre rasarit si alta spre apus, privindu-si imperiul, cu numele lui scris īn litere grecesti: Sarmis basilevs ˆ Sarmis īmparatul. Pe fata opusa, se figureaza un templu, avīnd la intrare, gravate pe pardoseala, zvastica si boul, care simbolizeaza munca si legatura cu divinitatea (boul Apis la egipteni).
Urmeaza regele Ariantan si, dupa el, Idantirs, īn timpul caruia Darius, regele persilor, face faimoasa incursiune īn Dacia, descrisa de Herodot īn cele mai mici amanunte.
Nu putem trece cu vederea faimoasa īncurcatura īn care l-a pus pe invincibilul Darius delegatia dacilor trimisa de Idantirs, īnfatisīndu-i o pasare (cocos), o broasca, un soarece si cinci sageti, talmacite de vraci astfel: voi persilor, daca nu veti zbura cum zboara pasarea, daca nu veti īnota ca broasca si nu veti intra īn pamīnt ca soarecele, veti pieri de sagetile noastre.
La scrisoarea lui Darius, īn care acesta īl face pe regele dac las, pentru ca fuge din fata lui si nu primeste lupta, Idantirs raspunde: “Eu, care nu m-am temut de nimeni niciodata, nu am fugit, si nici acum nu fug dinaintea ta” Daca īnsa ar trebui numaidecīt sa ajungem mai īn graba la o batalie, avem din īntīmplare mormintele noastre stramosesti. Poftiti de le gasiti si īncercati a le turbura; atunci veti afla daca noi ne vom lupta sau nu, pentru mormintele noastre” si drept raspuns la cuvintele prin care ai zis ca esti stapīnul meu, eu īti raspund: ’Vai de tine!‘“ Si Darius a fost biruit!
Seria regilor continua cu Cotison, supranumit “rege poet”, din vremea lui Octavian August. Si Suetonius, scriitorul roman, spune: Marcus Antonius scribit primum eum Antonius filio suo despondisse Iuliam, deinde Cotissoni, Getarum regi, quo tempore sibi quoque invicem filiam regis in matrimonium petisset” (Octavian Caesar Augustus, LXXIII). Īn traducere: “Marc Antoniu scrie ca el (August) promisese pe fiica sa Iulia īn casatorie fiului sau Antoniu, iar mai apoi lui Cotison, regele getilor, īn vremea cīnd el īnsusi ceruse īn casatorie pentru fiica regelui”.
Despre Cotison, Ovidiu vorbeste destul de frumos īntr-o scrisoare: “O, tu rege poet, intervino pe līnga Cezar”.
Dupa acesta, urmeaza la domnie regii citati de istorie Burebista1 (? – c. 44 ī.e.n.) si Dromihete (īn jurul anului 300 ī.e.n.).
Sirul regilor daci se īncheie cu nefericitul Decebal (87-106), care din motive strategice īsi muta capitala de la Curtea de Arges la Sarmisegetuza.


Decebal

Decebal1, “sarabul dacilor”, personifica pe cel mai mare si mai viteaz rege al Daciei, care s-a afirmat īn istorie prin razboaiele purtate cu invincibilele armate ale Imperiului Roman.
Dupa Suetonius, scriitor din vremea īmparatului Traian, adevaratul nume al lui Decebal era Durpaneus (Durban).
Decebal īnseamna īn exprimare etimologica “al zecelea rege al soarelui” (“dece” ˆ zece; “Bal” ˆ soare) īn esoteria feniciana.
Dupa cum se stie, suirea pe tron e legata de īmprejurari politice din cele mai grele. Prelatinitatea era compusa din diferite neamuri, īmparatie īn provincii: iberi, itali, albani, macedoneni, daci, oseti, sarmati, alani etc., dintre care italii (romanii) aveau pretentii de dominare, īn afara de o multime de alte neamuri din afara, care amenintau tara Daciei. Astfel: de la Dunare si din apus – romanii; de la nord – germanii, iar de la nord-est – slavii, care se lasau peste sarmati (popor si el prelatin), spune Ovidiu.
Pe de alta parte, ebreii, refugiati īn urma distrugerii Ierusalimului de catre Titus (70 e.n.) īsi fac aparitia pentru prima oara prin partile noastre. Amestecati īn afacerile minelor de aur ale Daciei, pentru ca sa se razbune pe romani, alimentau continuu cu bani rascoalele, fapt pe care īl spune Josephus Flavius, un evreu renegat, scriitor īn vremea lui Traian.
Īn asemenea climat, domnia lui Decebal este o piatra de īncercare īn conjuctura politica, mai ales ca navalirea romana, care se manifesta tot mai periculos era si o riposta, cu gīnd de razbunare, pentru īnfrīngerea suferita de īmparatul roman Domitian īn ciocnirile anterioare. Nu mai vorbim de criza financiara īn care se zbatea imperiul roman1.
Traian nu a venit īn Dacia ca s-o latinizeze si nici ca s-o civilizeze, pentru ca dacii erau si latini si civilizati īnaintea romanilor. Au venit, cum s-a vazut ulterior, ca sa-si rezolve o serie de īncurcaturi, care complicau si pereclitau mīndria Romei, catre care se īndreptau cu admiratie si teama popoarele dinauntru si dinafara Imperiului roman.
Decebal, perfect constient de aceasta situatie, si animat de un instinct primitiv, pe līnga o inteligenta sui generis, a fost nevoit sa-si ia toate masurile dictate de īmprejurari, pentru a stavili o incursiune masiva, care ameninta cu dezastrul atīt tara lui sfīnta, cīt si securitatea popoarelor Europei, fapt dovedit cu prisosinta īn anii care au urmat. Ca era un strateg superior lui Traian, faptul īl ilustreaza īndeajuns Coloana Traiana.
Traian, pe de alta parte, stiind ca īn fata sa avea un adversar redutabil, a venit īmpotriva lui Decebal cu legiuni adunate de pe toate meleagurile pamīntului: din Mauritania, Libia, Egipt, Siria, Mesopotamia, Macedonia, Galia, Panonia etc., la care s-au atasat nomazi mercenari, un fel de zlatari, care colindau tara nesuparati, asa dupa cum ne arata Coloana.
Sarmizegetusa, capitala Daciei a devenit astfel o Plevna de proportii grandioase, īnconjurata de siruri de redute, care au obligat pe romani s-o cucereasca pas cu pas.
Plansele Coloanei ne arata ca o carte deschisa tactica celor doua mari tabere dusmane si observam uneori o serie de diversiuni, care īi fac pe romani sa se bata īntre ei. Alteori, dacii trec Dunarea cu cavaleria īnot, pentru a provoca rascoale īn Balcani si a taia retragerea lui Traian. Si i-au taiat-o īn primul razboi. Īn cele din urma, Traian trece Dunarea pe un pod de vase, īnsotit de doua mari armate, luīnd calea Jiului si a Oltului, iar o a treia armata venind din Asia se īndreapta spre Dobrogea (unde avea si baza lui de operatii), trece Dunarea pe un pod de piatra, mai jos de Hīrsova, si apoi peste alte patru poduri peste Borcea: Nouvos Pontes (poduri noi), spune Plinius. Se īndreapta spre Ialomita, strabat Baraganul, trec prin Valeni, Drajna, Tabla Butii, Brasov, cu obiectivul – Sarmizegetusa. Calatorul care porneste de la Simeria catre Petrosani, si astazi poate īntīlni unul dintre punctele de reper ale armatelor romane, la rascruci de pasuri: turnul dintre statiile Crivadia si Merisor.
Dar, īn final titanul cade” si asemenea lui Brīncoveanu este decapitat si capul este expus multimii pe o tipsie. Si, o data cu el, cad si capetele feciorilor sai, doi baieti, unul de 16 ani si altul de 20 ani īnfatisati pe Coloana”

*

Īmi amintesc ca, īnca licean fiind, mintea mea ardea de curiozitate sa stiu cum era Decebal la īnfatisare. Dar cīta nemultumire am simtit cīnd cartile de istorie īl arata asa cum īl vedem noi si pīna īn ziua de astazi. Si chiar busturile facute de sculptori de mīna a doua īl prezinta prin muzeele istorice cu acelasi aspect depersonalizat; o figura lipsita de expresie, fara un contur deosebit, fara planuri, fara acel joc al muschilor fetei si al ochilor, caracteristic unui portret, fara absolut nimic autentic.
Īn memorie de pictura, sculptura, cīnd este vorba de redarea figurii, desenul, si mai ales personalitatea celui ales, trebuie sa arate trasatura caracteristica a lui, pe līnga gradul de intuire a artistului care īl executa, spre a-i determina autenticitatea. Este ceea ce numim noi “tehnica lucrului”, īn care un ochi exersat, o mīna abila, o experienta mare garanteaza verosimilitatea figurii. Este adevarat ca fotografii, pe vremea lui Decebal, nu existau, si nici pictori nu se cunosc, care sa fi lasat portrete. Dar erau sculptorii”
Crescuti la scoala mesopotamica, artistii greci au īnteles sa aduca arta cīt mai apropiata de natura. Īn timp ce sculptura mesopotamica nu a putut iesi din formele rigide si interpreta atributele zeilor prin simbolisme (un compromis īntre vechea conceptie cosmogonica si viitorul politeism teogonizat), grecii au īnteles sa perfecteze antropomorfismul īn legatura cu subiectul ce aveau sa-l reprezinte. Si aceasta au realizat-o scolile neīntrecute nici pīna īn zilele noastre, care fac admiratia muzeelor lumii: Scoala lui Fidias, Scopas, Praxitele, Polictet, Mirone1 etc.
Si Apolodor din Damasc, artist prin definitie, prieten al dacilor, a cautat sa ia toate masurile spre a lasa posteritatii chipul marelui rege. O figura serioasa si plina de īntelesuri, īn fata marelui act pe care-l traieste, din care totusi blīndetea nu-i lipseste, este expresia īnteleptului, marelui Basarab, crescut īn spiritul umanitarist al budismului, veche a doctrina daciana, perfectata īn crestinism.
O data cu acesta, marele sculptor si-a dat osteneala sa īnfatiseze si figura lui Traian, alaturi de alte numeroase scene pe care le-a socotit de prima importanta.


Organizarea statului

Cu privire la organizarea statului dac, istoricii ne dau foarte reduse informatii.
Cele mai vechi scrieri dateaza de la Dione Crisostomul, scriitor īn vremea lui Traian. Ca o fatalitate, majoritatea s-au pierdut, dar Iornande, care a trait īn veacul al VI-lea e.n. a gasit cīteva fragmente, dintre care unul se refera la alegerea conducatorilor statului. Si citatul ne ajuta sa cunoastem adevarata conceptie daciana din punct de vedere social-politic.1
Am aratat la Capitolul “Crestinismul la daci”, ca textul latin aminteste de pileati, clasa nobila din care se alegeau regi si sacerdoti, oameni de seama socotiti descendenti ai divinitatii. Īn fapt, ei sīnt boierii tarii, oameni foarte avuti īn turme de oi, herghelii etc. Simbolul puterii erau pilul si cīrligul de pastor, insigne pe care le purtau numai acei ce se trageau dintre zei.2
Senatul dacilor era compus din rege, conducator suprem, pileati si sacerdoti. Si senatul roman avea aceeasi componenta: īmparatul si patricienii – patres conscripti. O data cu August, īmparatul este supranumit “Divu”.

Armata

Ariantan, rege dac, vrīnd sa stie cīti luptatori are statul dac, dadu ordin ca fiecare luptator sa aduca un vīrf de sageata si istoria spune ca s-au adus atītea sageti, īncīt s-a asezat un vas mare de bronz īn care s-au depus toate aceste marturii.
Cīnd Darius, regele persilor, a venit cu 500.000 de razboinici asupra dacilor, deducem ca si armata regelui dac Idantirs dispunea de un numar apropiat de luptatori.
Fapt semnificative este relatarea lui Horatiu, care spune: “Abia astept sa plec din Roma. Nu pot iesi din for, ca toata lumea ma īntreaba: ’Spune-mi ce se mai aude cu dacii? Stii, desigur, ca doar esti īn tainele zeilor. Nu vreau ca copiii nostri sa moara īn lupta cu Titanii‘“. Si August marturiseste acelasi lucru”
Ovidiu, scriind de Tomis, spune: “Adevarata figura a lui Marte o au soldatii geti. Sagetile lor sīnt muiate īn venin de vipera”.
Tacit, scriiitor latin īn vremea lui Nero, vorbind de germani si despre moravurile lor spune: “Germanii sīnt despartiti de romani prin munti si apa, iar de daci printr-o frica reciproca”.
“Se lupta cu Titanii de la Dunare”, i se spunea lui Cezar, cīnd planuiau razboiul cu dacii.
Coloana lui Traian, dupa cum se poate cerceta, ne ofera cea mai autentica indicatie despre modul cum era organizata armata daca.
Si, īn urma studiului ei amanuntit facut cu interes pentru adevar, sentiment si multa pregatire, am ajuns la concluzia ca Traian a purtat cu dacii 3 razboaie, cu 7 episoade, si nu doua cum afirma istoricii nostri.
Nu pot īncheia aceasta scurta prezentare a subcapitolului armata, fara a mentiona ca steagul de razboi al dacilor este simbolic. El reprezinta un balaur cu cap de lup, balaurul simbolizīnd īntelepciunea, iar lupul, forta – forta prin īntelepciune.

Moneda

Dacii, īn dorinta ca īntreaga omenire sa cunoasca principiile fundamentale ale cosmogoniei lor, aveau nevoie de un element circulator, pe care sa imprime simbolurile lor diriguitoare; de un mijlocitor mai eficace decīt scriptele, si astfel au ales moneda.
Pe moneda, cu putere mare de raspīndire, dacii au pecetluit asadar marea opera divina, care īnfatiseaza conceptia lor.
Daca monedele de mai tīrziu sīnt dedicate marilor īmparati si regi, prima moneda care a luat drumul īn lume este īnchinata marelui creator. Aceasta conceptie īn fapt deschide capitolul artei lor decorative, arta considerata de marii scriitori cu titlul de divina.
Pausanias, scriitor grec, considera arta decorativa daca, superioara celei grecesti, iar Martial mentioneaza ca dacii sīnt neīntrecuti īn conceptie, īn cabuson (dovada Closca cu pui).
Moneda daciana, astfel, īnlocuind trocul de pīna atunci, cu puterea ei de raspīndire, face cunoscuta lumii īnalta spiritualitate daciana, ca o carte vie īn vesnica miscare.
Trebuie sa subliniem īnainte de a face prezentarea ei, faptul ca dacii erau superiori grecilor si īn privinta notiunilor cosmografice. Īn vreme ce grecii socoteau miscarea soarelui īn linie dreapta (Apollo, zeul soarelui, umbla pe o biga trasa de patru cai ceresti), dacii observa miscarea lui īn linie curba.
Astfel, prima lor moneda īnfatiseaza bolta cereasca asa dupa cum si este, rotunda, concava. Pe partea convexa, invizibil pentru omul de jos, un nor, care īntr-o parte contureaza o mare figura umana, cu gura deschisa din care ies stelele, cu buzele īntoarse, care ar spune: “Cuvīntul”, “Sa fie” (Divinitatea; pe Dumnezeu este cu putinta a-L vedea). Pe partea concava, vizibil pentru oameni, este īnfatisat soarele si semiluna sus, cu un punct la mijloc: soarele īn mersul lui rotativ. Este Apollo carpatinul, calarind calul solar.
Aceasta este pe scurt talmacirea primelor monede concave, care, dupa mii de ani, sīnt reluate de īmparatul Constantin cel Mare (dac de origine), dar fara semnele cosmice, uitate desigur īn negura timpurilor. Aceste monede, denumite “constantinate” si-au pierdut īntelesul creatiei, pe care īl detineau dacii.
Moneda cu efigia īmparatului apare īn timpul domniei lui Sarmis, fondatorul Sarmisegetuzei. Pe o parte a ei se vede figura acestuia, bifacial, privind spre marele lui imperiu de Rasarit si Apus, iar pe cealalta parte se observa un templu. La usa templului se afla un bou sacru si zvastica, gravata īn prag, ca o continuare spirituala a primelor monede.
Toate monedele au reprezentata pasarea soarelui, “phoenixul” cu ciocul īntors spre soare (pe partea unde este īnfatisat templul), careia crestinii mai tīrziu i-au pus o cruce īn cioc.
Pheonixul ramīne ca marca a tarii pīna īn zilele noastre, iar nu vulturul roman. Este o precizare pe care o aduc, pentru a combate pe acei scriitori ai nostri care nu si-au dat seama ca pasarea reprezentata este un pheonix.
Aceasta pasare a soarelui o mai vedem reprezentīnd marca orasului Buzau, prima capitala a Daciei, īn apropierea caruia se afla, asa cum am aratat, templul soarelui de pe muntele Istrita.
Cel mai frumos exemplar de pheonix, ca marca a tarii, īl gasim īn orasul Deva, īn palatul contelui Bethlen. Este executat foarte frumos īn marmora de Carrara, iesind dintr-o flacara, cu ciocul īntors spre soare.

Legi1

La daci, legile se cīntau, ca sa nu se uite, sau erau imprimate pe coloane de arama, pe tablete triungliulare sau dreptunghiulare: Leges belogines.
De aceste condice de legi ale dacilor, s-a servit Solon, marele legislator atenian, care marturiseste ca la īntocmirea lor s-a inspirat dupa legile Spartei facute de Lycurg, cum si de luminile unuia dintre cei mai mari legislatori si filozofi ai Daciei.
Tot de aceste legi s-au mai servit si decemvirii, la Roma, fauritorii celor 12 table.


Coloana Traiana

Coloana Traiana reprezinta pentru cunoasterea trecutului nostru, cel mai valoros document istoric, fiindca ne face cunoscut, sub forma unei carti deschise, marile evenimente politice ale timpului.
Prin bogatia planselor, care ating 2.500 de figuri īn basorelief, plastica antica, sub mīna iscusitului sculptor Apolodor, ne ofera studierea – de visu – a atmosferei social-politice a Daciei si īn special desfasurarea celui mai īnversunat razboi purtat de Imperiul Roman, īmpotriva nefericitului popor dac, neīngenuncheat pīna la īmparatul Traian.
Iata ce spune istoricul Salomon Reinach, īn cartea sa intitulata Le Collone Trajane au Musée de Saint-Germain1: “Informatiile obtinute de studiul Coloanei sīnt cu atīt mai valoroase, cu cīt privitor la epoca lui Traian, istoricii nu au lasat decīt scurte descrieri foarte sarace, Coloana vorbind īn locul cronicilor piierdute”.
Pe līnga faptul ca Coloana reprezinta un monument al victoriilor daco-romane, ea contine la baza o camera mortuara, unde a fost depus corpul īmparatului Traian. Inscriptiile nu mentioneaza faptul, īnsa istoricul antic Dione Cassius o certifica (LXVIII, 16).
Īn urma razboaielor daco-romane, Traian a ridicat la Roma un īntreg for, dominat de Coloana Traiana, a carei lucrare s-a savīrsit īn anul 113.
Maretia acestor constructii a facut pe īmparatul Constantin cel Mare sa spuna, pe drept cuvīnt, cu 200 de ani mai tīrziu, cīnd si-a facut intrarea triumfala īn Roma, ca nu are pereche”
Un arc de triumf deschidea o piata imensa, īnconjurata de colonade, īn centrul careia se ridica statuia ecvestra a īmparatului Traian. Ceva mai departe se ridica Bazilica Ulpiana, avīnd cinci sīni, pardosita cu marmora frigiana. De cealalta parte se ridica mīndra Coloana Traiana, īnalta de 40 m, īncadrata de doua biblioteci: una consacrata literaturii grecesti, cealalta literaturii latine.
Pentru realizarea acestor minunate opere de arta, arhitectul imperial Apolodor din Damasc a fost nevoit sa taie o coloana īntreaga, care se īntindea īntre Quirinal si dealul Capitolin.
Dar, dintre toate aceste lucrari valoroase, astazi nu a mai ramas decīt Coloana Traiana, pe care au crutat-o invaziile barbare. Mormīntul īmparatului a fost violat, statuia de bronz din vīrf a fost data jos si topita, dar basoreliefurile au ramas, ca un memento al evenimentelor petrecute.
Epoca crestina a luat sub ocrotirea sa acest maret document istoric (Papa Grigore, sec. VI e.n.).
Īn secolul X e.n. īn piata forului se ridica o mareata manastire, careia Coloana īi servea drept clopotnita.
Basoreliefurile Coloanei Traiane minunat executate au constituit sursa de inspiratie pictorilor Rafael, Leonardo da Vinci, Iuliu Roman si Polydoro Caravaggio, precum si marelui sculptor al tuturor timpurilor, Michelangelo.
Iata cīteva date istorice īn legatura cu evenimentele petrecute īn jurul acestei sculpturi nemuritoare:
Īn anul 1536, papa Paul al III-lea Farnese a dat dispozitii sa se īndeparteze toate ruinele īngramadite īn jurul ei.1
Īn 1587, īn vremea papei Sixt al V-lea, arhitectul Domenico Fontana a dispus darīmarea caselor ridicate recent din vecinatate, oferind acestei marete opere de arta perspectiva pe care o necesita2, si, ca s-o puna la adapost de eventuale stricaciuni, a īmprejmuit-o cu un zid. Papa Sixt al V-lea a dispus sa se zideasca interiorul, pentru a mari rezistenta suportului si, īn locul statuiei lui Traian, care disparuse, a asezat o statuie de bronz aurita, a Sf. Petru, batīnd si o medalie comemorativa cu inscriptia: Exaltavit humiles3.
Īn anul 1812-1814, Īmparatul Napoleon a dispus sa se īndeparteze toate depunerile care amenintau sa invadeze piedestalul.
Dar cu 15 ani mai īnainte, Coloana Traiana a trecut printr-un nou pericol. Dupa tratatul de la Tolentino, care a pus la dispozitia Frantei bogatiile Romei, generalul Pommereul a avut ideea sa o transporte la Paris, spre a servi ca piedestal unei statui a Libertatii.1 Din fericire, Napoleon nu a fost de acord. Mai tīrziu īnsa Napoleon al III-lea, urmarit de o dorinta asemanatoare, darui parizienilor mulajele coloanei, permitīnd astfel sa se studieze la Saint-Germain victoriile romanilor, mai lesne decīt pe Coloana de la Roma. Astfel basoreliefurile deveneau accesibile, fie prin mulaje, fie prin gravuri.
Initiativa de a se studia episoadele Coloanei dupa gravuri si mulaje apartine Frantei, lucru pe care īl certifica si urmatoarele evenimente, īnca cu ani īnainte:
Istoria ne vorbeste de regele Francisc I, marele admirator al lui Traian, care īn anul 1541 a trimis pe Primatice (pictor italian stabilit īn Franta), sa scoata mulaje dupa cele mai frumoase sculpturi, inclusiv mormīntul. Arhitectul Vignola si-a luat īn sarcina aceasta operatie, dar, fiind foarte costisitoare, s-a multumit numai cu cīteva parti pe care le-a expediat la Fontainebleau, de unde īnsa au disparut.
Acest proiect a fost reluat īn anul 1665 de Ludovic al XIV-lea, sau mai bine zis de Colbert. Lucrarile au fost duse pīna la capat, obtinīndu-se mulajele īntregului monument, sub directa supraveghere a lui Charles Errard, primul director al Societatii Franceze din Roma. Mulajele, terminate īn 1670, nu au fost expediate toate la Paris. Unele s-au pierdut, iar altele se gasesc la Vila Medicis, la Scoala de Arte Frumoase din Paris si la Muzeul Leyde.
Ī
n anul 1576, au aparut 130 de planse gravate de Villamena, dar cea mai autentica executie īi revine lui Napoleon al III-lea (1861), care a dat ordin sa se muleze coloana īn īntregime, cu scopul de a īnalta īntr-una dintre pietele metropolei, prima copie completa a monumentului lui Traian. Cum ghipsul nu rezista intemperiilor, s-au reprodus mulajele prin galvanoplastie, la uzina D’ondry, si au fost despuse la Luvru īn vara anului 1864. Din pacate, īnsa, probele
aduse de la Roma au fost distruse prin acest procedeu, cu exceptia a 94 de bucati, care se pastreaza la Scoala de Arte Frumoase si la Muzeul Saint-Germain. Si ideea de a se reconstitui Coloana la Paris a fost abandonata. Probele galvanoplastice au fost transportate de la Luvru īn anul 1870 īn pivnitele pavilionului Daru si apoi īn magaziile Muzeului Gallo-Roman din Saint-Germain-en Laye.
Īn 1876, s-au luat supramulaje pentru muzeul din Kensington (Londra), unde Coloana Traiana a fost expusa īn īntregime.
Īn 1864, mulajele Coloanei au fost fotografiate si reproduse prin fototipie īn 4 enorme in-folio, publicate īn anii 1872-1874 de Froehner si Arosa. A fost o lucrare foarte costisitoare, unde fototipia a dat rezultate mediocre.
Īn anul 1865, Froehner a publicat o nota de formatul in-8°, pentru a face lucrarea accesibila publicului, realizīnd un studiu de ansamblu reusit al acestui monument. Volumul cuprinde si gravuri, care nu redau īnsa decīt scenele principale ale Coloanei, dar a caror executie nu este tocmai fericita.
Coloana Traiana īn continut este o cronica lapidara a razboaielor lui Traian cu dacii, o oglinda fidela a luptelor, care au durat cinci ani, reprezentate īn 124 de tablouri sculptate īn spirit realist, asemenea operelor de arta egiptene si asiriene, care exprima sentimentul national al acestor popoare.
Motivele figurate pe coloana sīnt de o varietate infinita: drumuri, navigatii, consilii de razboi, lupte, asalturi, incendii, interogatorii cu prizonierii, sacrificii, negocieri, episoade īn succesiune fara a obosi atentia. Este o imagine a vietii militare īn toata complexitatea ei, īnsumīnd toate aspectele. Nu lipsesc nici scenele duioase: ajutorarea ranitilor, daci plīngīnd pe tinerii disparuti, Traian luīnd sub protectia sa dupa victorie printesele captive si copiii lor etc. etc.
Īmparatul Traian este reprezentat de peste 50 de ori, īndeplinind dublu rol: de conducator suprem si de mare pontif. Soldat si preot, el lupta si oficiaza sacrificii. Traian nu era numai seful armatei, ci si primul dintre soldatii romani.
Sculptorul n-a fost nedrept nici cu īnvinsii. El īnfatiseaza rezistenta lor eroica si dispretul īn fata mortii”
Coloana Traiana este construita din marmura de Paros, cu o īnaltime de 100 picioare romane1, fara a socoti piedestalul si domul, care īncoroneaza capitelul. Īnaltimea totala īn starea actuala este de 38,221 m. Sculpturile se desfasoara īn forma de spirala, īncepīnd de la baza spre partea superioara. O scara de 185 de trepte se afla īn interiorul Coloanei si primeste lumina prin 43 deschideri.
Studiile īntreprinse īn anul 1833, sub conducerea lui M. Semper, au dus la concluzia ca basoreliefurile poarta urme de pictura aurie; probabil pe figuri, pe arme si pe cuirase. Dar aceste presupuneri nu au fost stabilite cu certitudine.
Urmarind desfasurarea scenelor de lupta de pe Coloana, am ajuns la concluzia ca īmparatul Traian a purtat trei razboaie cu dacii.
Īn paginile care urmeaza, īncerc sa fac o interpretare cīt mai veridica a diferitelor episoade petrecute īn desfasurarea planselor.


Razboaiele daco-romane

Dupa ce am prezentat Coloana Traiana, ca aspect si continut, sa trecem la interpretarea scenelor figurate pe plansele cu maiestrie sculptate de marele ei autor, Apolodor din Damasc.

Razboiul I

1. Pregatirile de razboi au īnceput īn primavara anului 101, Traian parasind Roma la data de 25 martie. Plansa arata malul stīng al Dunarii pazit de sentinelele romane, care vegheaza din turnurile de aparare la descarcarea proviziilor masive de grīu, furaje, lemn de constructie, butoaie etc. aduse īn ambarcatiuni.
2. Pentru trecerea armatelor s-a construit un pod de vase pe Danubiu, personificat ca zeu, care se arata favorabil oamenilor, tinīnd cu mīinile una dintre barcile podului. Īn departare se zaresc zidurile unui oras, probabil Viminacium (Kostolatz, īn Serbia).
3. Īmparatul Traian, urmat de armata, trece podul, īntrerupt de o insula (probabil Orsova). El merge pe jos īnsotit de ofiteri, care au port-drapele, iar īn fata-i este calul sau de razboi dus de capastru.
4. Odata debarcat pe pamīntul Daciei, Traian, asezat pe un tron, prezideaza un consiliu de razboi.
5. Se oficiaza primul sacrificiu de bun sosit īn tara inamica; un taur, un berbec si un porc, ritual pe care-l savīrseste chiar īmparatul, īmbracat īntr-o toga de mare preot.
6. Īn picioare pe o platforma si asistat de doi aghiotanti, Traian vorbeste trupelor si da semnalul de plecare. Un trimis al burilor purtīnd un mesaj scris pe o ciuperca, este trīntit de catīrul care-l purta.
7. Traian supravegheaza lucrarile de construire a unui castru, care sa sustina īnaintarea romana, sau sa serveasca de reazam la o eventuala retragere.
8. Īn drumul ei, armata trece peste rīuri si ridica noi castre, doborīnd copaci, din care taie grinzi necesare lucrarilor.
9. Pretutindeni Traian supravegheaza lucrarile.
10. Īn fata īmparatului este adus un prizonier sau un spion dac.
11. Romanii construiesc un pod peste un rīu si īntaresc un nou castru.
12. Traian trimite īn recunoastere cavaleria.
13. Armatele romane strabat o padure si taie arborii pentru a-si croi drum.
14. Se da prima batalie la Tapae (īn Banat), numita Theba. Trupele romane aduc īn lupta formatii de infanterie si de cavalerie, īn vreme ce Dacii numai cavalerie. Decebal trece Dunarea īnot īmpreuna cu cavaleria si, dupa ciocniri crīncene si sīngeroase, petrecute īn timp de furtuna, dupa prezenta zeului Jupiter fulminant, care arunca dintr-un nor cu traznetul īn daci, taie retragerea lui Traian obligīndu-l sa lase totul balta si sa fuga. Aceasta dovedeste o īnalta strategie a razboinicilor daci, cu toata prevederea īmparatului Traian si a generalilor sai care conduc operatiunile. Se recunoaste dupa costum īn armata romana, un soldat auxiliar german, care lupta gol pīna la brīu.
15. Soldatii daci īsi aduna ranitii pentru a le da primul ajutor.
16. Traian suit pe o colina ordona sa se incendieze casele inamicului; se vad capete īnfipte īn pari ale celor cazuti īn captivitate, si un steag dacic īn forma de sarpe cu cap de lup.
17. Armatele dacilor se retrag urmarite de romani, care trec prin vadul unui rīu.
18. Īnaintea īmparatului Traian se īnfatiseaza o delegatie daca, cerīndu-i pace.
19. Romanii urmaresc pe daci īn panica si dau foc caselor. Se vede un batrīn, cautīnd sa fuga īnsotit de un copil.
20. Īn apropiere se observa o grota plina cu animale ucise de daci, pentru a nu cadea īn mīinile dusmanului.
21. Femei si copii sīnt luati prizonieri de romani (probabil din familia regelui dac. Traian le fagaduieste ocrotire.
22. Ne aflam īn iarna anului 101. Īn lipsa lui Traian, plecat la Roma, daci calari īncearca sa atace un post roman, trecīnd peste un rīu īnghetat, care se sparge sub greutatea lor.
23. Un post roman īnaintat īnfrunta atacul infanteriei dace si al cavaleriei sarmate īmbracate īn zale. Alti daci īncearca sa faca o spartura īn zidul castrului roman, cu ajutorul unui berbece de lemn cu cap de fier.

Razboiul al II-lea

24. Razboiul īncepe īn primavara anului 102. Pe malul de nord al Dunarii, corabii descarca proviziile necesare campaniei care se apropie.
25. Īmparatul, debarcat pe pamīntul Daciei dintr-o birema1 comandata de el īnsusi, vorbeste armatei si apoi porneste calare īn galop īn interiorul tarii urmat de trupe. Īn drum este īntīmpinat de doi calareti Romani.
26. Īncep luptele; sarmatii vin īn ajutorul dacilor. Batalia tine ziua īntreaga, pīna la caderea noptii. Bustul noptii apare deasupra stīncilor. O capetenie daca, un pileat, se omoara, pentru a nu cadea captiv inamicului.
27. Romanii iau prizonieri batrīni, femei si copii pe care īi duc legati. Se construieste, sub supravegherea īmparatului, un castru roman.
28. Se dau īngrijiri ranitilor romani.2
29. Armata se pune īn miscare si se īncinge o batalie īnversunata sub ochii īmparatului, īn fata caruia este adus un prizonier dac. Romanii arunca sageti cu ajutorul catapultelor asezate pe carucioare. Dacii sīnt pusi pe fuga, lasīnd pe cīmpul de lupta morti si raniti.
30. Traian vorbeste trupelor si le īmparte recompense. Un soldat, fericit ca a fost decorat, cade plin de emotie īn bratele unui camarad; un altul saruta mīna lui Traian.
31. Se vad prizonieri daci sub paza īntr-o transee.
32. Īn interiorul unei īntariri dacice, prizonierii romani sīnt torturati de femei, care-i ard la focul tortelor.
33. Pe malul unui rīu, īmparatul primeste supunerea sau alianta a doi sefi barbari.
34. Traian trece, īn fruntea trupelor, un rīu pe un pod de vase si ocupa o īntarire parasita de daci.
35. Īmparatul Traian da dispozitii trupelor sale.
36. Īn fata unei fortificatii puternice, īmparatul primeste o delegatie daca cu propuneri de pace.
37. Soldati romani doboara copaci pentru construirea de īntariri.
38. Traian oficiaza un sacrificiu si vorbeste armatelor.
39. Armata īnainteaza īntr-un teren paduros, croindu-si drum printre arbori. Se vad doua capete de inamici, probabil spioni, īnfipte īn pari dinaintea unei īntarituri.
40. Īmparatul trece calare podul peste un rīu si ordona incendierea satelor dusmane. Dacii se retrag.
41. Romanii construiesc un castru fortificat. Un sef dac vine sa i se supuna.
42. Armata romana īnainteaza, urmata de un sir nesfīrsit de carute īncarcate cu provizii.
43. Se vede o pozitie romana fortificata. Sub privirea īmparatului, cavaleria auxiliara numida1 se arunca īn lupta, calarind fara sea si haturi, dupa obiceiul tarii lor.
44. Dacii sīnt pusi īn fuga si se ascund īn paduri.
45. Īn primul plan, se vede o catapulta pe un carucior tras de doi catīri. Īn fundal se ridica constructia unei īntarituri romane.
46. Traian primeste delegatia a doi printi daci trimisi de Decebal.
47. Negocierile nu reusesc si o noua batalie se īncinge īn padure.
48. Dacii doboara copaci si īsi construiesc o īntaritura pe o colina.
49. Romanii īnainteaza ridicīnd si ei o īntaritura. Īmparatul ancheteaza (cerceteaza) un prizonier.
50. Dacii sīnt din nou atacati si respinsi pe pozitiile lor. Romanii dau asalt īntariturilor, formīnd broasca testoasa (aparīndu-se de lovituri cu ajutorul scuturilor lipite unul de altul).
51. Īmparatului stīnd pe o stīnca i se aduc capetele a doi daci.
52. Armata romana īnainteaza, se īncinge o noua batalie, īn care dacii sīnt īnvinsi.
53. Traian supravegheaza construirea īntariturilor.
54. O noua fortareata se ridica īn apropierea unui izvor. Īmparatul, asezat pe o estrada, primeste supunerea lui Decebal, cerīnd pace, īnsotit de nobili daci, care unesc rugile lor, dupa ce si-au depus armele.
55. Dacii īsi distrug fortificatiile.
56. Scena care urmeaza dupa supunerea lui Decebal si a nobililor sai este interpretata de istorici astfel: Un lung sir de femei, batrīni si copii mīnīnd vitele se reīntorc la vetrele lor pe care le parasisera din cauza razboiului” Eu, īnsa, dau acestei scene un alt īnteles, īntemeindu-ma pe un complex de litere si figuri simbolice, care īmi īntaresc convingerea ca este vorba despre cea mai mareata apoteoza crestina. Interpretarea am expus-o pe larg la capitolul “Crestinismul īn Dacia”.
57. Traian vorbeste trupelor victorioase. Zeita victoriei, īnconjurata de trofee, īnscrie pe un scut un nou triumf al Romei.

Razboiul al III-lea
Se īncheie pace īntre romani si daci

Istoria spune ca Decebal, socotind umilitoare conditiile biruitorilor la īncheierea pacii, nu a tinut socoteala de ele, fapt care a determinat pe Traian sa porneasca un al treilea razboi, cu intentia de a-l īngenunchea de asta data si a preface Dacia īn provincie romana.
58. Este miez de noapte. Īntr-unul din porturile Marii Adriatice din Magna Graecia (Italia de Jos), probabil Ancona (arhitectura mi-o spune) stau ancorate īn chei, gata de plecare, trei mari galere romane. La pupa vasului se īnalta fanionul de comandant suprem. Cīteva cuvinte adresate matelotilor si mica escadra porneste īn larg.
59. Dupa o calatorie destul de lunga, traversīnd Adriatica, vasele poposesc vremelnic īntr-un mare port al Albaniei, probabil Durazzo. Este vorba de o īntīlnire cu un scop bine hotarīt, pe care īmparatul tine s-o īndeplineasca īn trecerea lui prin marele oras. Pe cheiul īnaintat īn mare, care sta pe sute de arce, ai caror pilastri de reazem sīnt cufundati īn mare, multimea asteapta pe nobilii calatori, avīnd īn preajma lor un altar si un taur de sacrificiu.
60. Calatorii debarca īndreptīndu-se spre piata din port. Traian, urmat de suita care-l īnsotea, este īntīmpinat de o mare multime de nobili si patricieni, īn frunte cu guvernatorul, aflati īn fata colonadei marelui for din port. Dupa obiceiul roman, cele doua personaje – īmparat si guvernator, purtīnd amīndoi īn mīna stīnga sceptrul de comandant, se saluta ridicīnd mīna dreapta. Cīteva cuvinte rostite produc o stupoare īn īntreaga adunare. E vorba de un ajutor militar cerut de īmparatul Traian, pe care nu toti īl īmpartasesc.
61. Dupa o odihna binevenita, īn urma calatoriei pe mare, īmparatul intra īn oras. El tine sa-l cinsteasca cu un sacrificiu de bun sosit. Urmat de lictori si de o suita īn toge, Traian iese pe sub arcul din poarta orasului, afara īn cīmp, īn timp ce trirema din port sta pregatita pentru continuarea calatoriei.
62. Īn fata a doua altare simbolizīnd fraternitatea romano-balcanica, se afla patru tauri: doi la altare si alti doi deoparte, tinuti de jertfitori cu securile īn mīini, gata pentru sacrificiu. Un Ave Caesar general si īntreaga adunare saluta sosirea īmparatului, ridicīnd mīna dreapta. Insignierii a doua legiuni si legionarii din castrul vecin se asociaza si ei nobilului salut. Serbarea a luat sfīrsit.
63. Calatorii īsi urmeaza īn liniste drumul. Trec frumosul arhipelag lasīnd īn urma pozitiile minunate ale Bosforului si molcom vasele spinteca valurile negre ale Euxinului. Īn cele din urma, ajung la locul hotarīt, probabil la Tomis. Pe cheiul īnaintat īn mare si rezemat pe sute de arce, mai frumoase si mai proportionate, o mare adunare asteapta pe nobilii calatori, care vin de la mare departare.1 Un alt Ave Caesar saluta sosirea īmparatului, care raspunde cu obisnuitul sacrificiu de bun sosit din aceasta calatorie īndepartata. Īn fata notabililor si a trei legiuni, īnsusi Traian oficiaza slujba rituala. Augurii prezic viitorul. Īn fundal se zareste un for, bazilica, amfiteatrul si turnul de observatie. Īn cheiul din port stau ancorate trirema si alte galere, de asta data īnsa cu scopul de a duce pe īmparat si pe toti īnsotitorii lui undeva pe aproape, īn cele mai īnvecinat castru, īn Dobrogea.
64. Īn fundal, īmparatul urmat de cavaleristi si de pretorienii garzii, cu trei insigne decorate, debarca dintr-un vas de razboi īndreptīndu-se spre castrul zidit pe malul pietros, cu ziduri fara decoratiuni.
65. Armata romana īmpreuna cu īmparatul porneste spre un mare oras, asezat īn cīmpie, cu cladiri si colonade, cu cerdace si acoperisuri de tigla. Traian lasa īn urma orasul, parcurgīnd un lung drum, īn fruntea unei coloane de cavalerie, marsaluind īn galop. Faptul ca a ales aceasta cale, contrar obiceiului de a merge pe jos, dovedeste ca i s-a adus la cunostinta ca barbarii au atacat armatele romane, si atunci se grabeste spre cīmpul de lupta. Ofiterul din spatele īmparatului, un tīnar cu barba, este probabil generalul Hadrian. Pe drum sīnt īntīmpinati de o delegatie daca (11 barbati si 4 copii). Barbatii au īnfatisarea specifica dacilor, cu barba si mustati; cītiva au obrajii rasi, lasīnd numai o barbuta resfirata (sīnt probabil gali). Dupa atitudinea lor (unul īntoarce capul, iar alti doi tin pumnul strīns ridicat, restul tin bratele īntinse), reiese ca cer pacea fortat.
66. Īmparatul Traian nu-i baga īn seama; īsi continua drumul si nu se opreste decīt la locul stabilit pentru constructia podului, hotarīt de el si de arhitect, pentru a fi aproape de armata si a fi scutit de o eventuala zadarnicire īn timpul lucrului. Īn poarta arcului de triumf, Traian oficiaza singur slujba punerii temeliei maretului pod peste Dunare. Īn flacarile altarului arunca vinul spunīnd cīteva cuvinte, īn vreme ce augurii prezic, iar baciumasii suna ruga. Romani si daci, barbati, femei si copii, privesc la marea solemnitate. Ceva mai sus, īn fata altor patru altare, simbolizīnd celelalte patru poduri aruncate peste Borcea1, stau la rīnd jertfitorii, tinīnd de gura patru tauri mari si frumosi, īmpodobiti pentru sacrificiu.
67. Solemnitatea continua, īn timp ce o mare multime de lucratori romani si daci prizonieri (zidari, dulgheri etc.) muncesc la facerea grinzilor, pentru ca sa execute cīt mai curīnd constructiile. Īn mare graba se ridica si zidaria castrelor de aparare si a celorlalte constructii alaturate, cu caracter religios si distractiv. Se toarna betoanele īn cutiile temeliilor, se īncheie tiparele boltilor, se fac parapetele si armatura podului. Se doboara numerosi stejari falnici si ulmi, pentru mareata constructie a podului care trebuie sa īnfrunte talazurile si curentii celui mai mare fluviu al Europei. Operatiile se efectueaza cu mare bagare de seama dar si cu mare repeziciune.
68. Decebal dīndu-si seama, dupa maretia lucrarii, ca Traian ia masuri hotarītoare pentru distrugerea definitiva a Daciei, cauta prin diferite mijloace sa-i zadarniceasca planurile. Īncheie īn graba o alianta cu daco-galii din josul Dunarii si cu ajutorul lor īntreprinde o serie de hartuieli īn Dobrogea de Jos. Armatele īntaresc transeele.
69. Romanii īsi consolideaza si ei transeele cu ziduri.2 Pentru a-i īnsela pe romani, dacii īnchipuiesc ceva mai departe un mare atac asupra unui castru roman; o diversiune, care s-a soldat cu lupte destul de sīngeroase. Romanii nebanuind planul lor si vazīndu-si castrul atacat, īi vin īn ajutor dīndu-se lupte pe zidurile cetatii si īn afara ei.
70. Vazīndu-i īncurcati, grosul armatelor dace, care ocupau transeele, pornesc la adevaratul si marele atac planuit. Sprijiniti pe transee, dacii īnainteaza pīna ce ajung īn fata liniilor romane, īnaintīnd cu o iuteala si o īndīrjire nemaipomenita. Abia atunci romanii īsi dau seama de cursa dacilor si cauta sa le tina piept, luptīnd pe viata si pe moarte. Cu o iuteala nemaipomenita, dacii sar din sant īn sant, ocupīnd rīnd pe rīnd transeele romanilor, fara īnsa a-i putea scoate complet de pe pozitiile ocupate. Si nu a lipsit prea mult ca sa fie atacata si transeea din care veghea si conducea lupta Traian. Dar, īncurajati de īmparatul lor, romanii nu capituleaza si primesc macelul pe “pozitii”, īncīt oameni, scule, arme, īnsemne, capete, ziduri se fac una cu pamīntul. Si, īn īnvalmaseala luptei, īn care cruzimea omului a atins apogeul, devenind fiara salbateca, biruinta revine de partea celui īn numar mai mare. Romanii biruiesc.
71. Dispretuind moartea, īmparatul Traian paraseste cīmpul de lupta si calare, urmat de nobili si de cavaleria garzii, spectaculos, cum ne-am obisnuit sa-l vedem, porneste īn directia unde-l asteapta o alta mare ceremonie, lasīnd īn urma castrele. Lucrarea podului celui mare de peste Dunare se terminase si nu ramasese decīt inaugurarea lui si apoi trecerea armatelor romane īn Dacia.
72. Īn fata impunatoarei opere a podului de piatra, cu tablier de lemn, pierdut la orizont, spre a nu se repeta motivul ritmic devenit monoton artistului, īmparatul Traian, potrivit obiceiului, savīrseste el īnsusi sacrificiul. Pe malul Dunarii, dinspre Moesia, īn fata unei adunari numeroase, chemate din toate colturile lumii, a augurilor, a buciumasilor, a armatei decorate cu trei insigne, a garzii, a cavaleriei, a locuitorilor castrului si a orasului īnvecinat, cu for, amfiteatru si cladiri frumoase, Capidava1, Traian varsa vinul īn flacarile altarului, īn timp ce jertfitorul, cu taurul mare si frumos, sta gata pentru sacrificiu.
73. Dacii, vazīnd ca orice speranta de pace e pierduta, fac īnca o īncercare si trimit o solie numeroasa de barbati din toate rangurile sociale (unii purtīnd sarici bogate), care-l īntīmpina pe īmparat chiar pe pamīntul Moesiei, dupa ceremonie, īnainte de a trece Dunarea. Dar totul este zadarnic. Īmparatul este neīnduplecat. El refuza sa le vorbeasca si ordona trecerea Dunarii pe noul pod.
74. Īmparatul trece calare pe sub arcul de triumf din celalalt cap al podului si intra pe drumul construit īn balta, aparat cu īngradiri de lemn, trecīnd pe un pod de lemn peste bratul Borcea si paseste astfel pe pamīntul Daciei. Dupa el urmeaza armata. Traian este de mult ajuns la capat, lasīnd īn urma sirul soldatilor, care se mai vad īnca iesind pe sub arcul de triumf1 al podului īmpodobit cu doua trofee de cap de pilastru marginas, īn atic. De retinut faptul ca podul era atīt de īngust, īncīt abia au īncaput cele doua trofee īn atic, fara alta decoratie mijlocie si cel mult 2-3 soldati unul līnga altul. De mirare cum au trecut pe sub ele armatele īnvingatoare, si īnca scene triumfale, īn frunte cu īmparatul īn lectica.
75. Ajuns pe pamīntul Daciei, Traian este īntīmpinat de trei legiuni, care trecusera cu comandantii lor īmbracati īn mare tinuta. Ei saluta sosirea īmparatului, cu mīna dreapta. Īn fruntea armatei se afla Hadrian, avīnd īn spate fanionul de comandant. Īi urmeaza buciumasii, lictorii si legendarul taur, gata de sacrificiu īn fata unui altar ridicat īn capul podului de lemn de peste Borcea, pe pamīntul Daciei.
76. Dupa sacrificiul de inaugurare a podului si de buna sosire īn Dacia, urmeaza un alt ceremonial, pentru izbīnda trupelor romane. Īntr-un mare lagar, la raspīntie de drumuri, de fata fiind demnitari si comandanti de trupe, armata etc., Traian oficiaza slujba, īn haina de mare preot, tinīnd bastonul de comandant īn mīna stīnga, īn timp ce buciumasii suna ruga. Rīnd pe rīnd sīnt aduse la altar animalele destinate sacrificiului (porcul, oaia si taurul).
77. Īmparatul, urcat pe o estrada, dupa ce a oficiat solemnitatea, īnconjurat de generalii comandanti de armata si de lictori vorbeste trupelor. De fata sīnt trei legiuni, un port-acvila si cavaleria garzii.
78. Armatele se pregatesc de plecare. Īn īnaintarea lor la ses, īsi construiesc castre si lagare, pentru a le asigura retragerea. Scena reprezinta o pozitie de o mare īnsemnatate strategica. Este primul loc din toate razboaiele purtate de Traian cu dacii, īn care se vede zidita de arhitectii romani o puternica cetate, cu turnuri rotunde la colturi. Cu o īnfatisare severa, lipsita de podoabe, īn afara de pietrele dreptunghiulare, bine legate īntre ele si cu o usoara iesitura la partea superioara, un fel de cornise cu zimtii drepti. Este cetatea pe care Vitruvius, īn cartile lui de arhitectura, o prezinta ca tip de fortareata romana. Este cetatea ridicata cu scopul de a apara mareata constructie a podului de zid, īn caz de īnfrīngere. Este cetatea care sa marturiseasca de-a pururi urmasilor, ca si podul, puterea de neīnvins a īmparatului Traian si a armatelor romane. Dar unde a fost locul īn care s-a ridicat? Poate Celeiul, sau Iglita? Nimeni nu si-a pierdut vremea pīna acum sa faca vreo cercetare. Īn aceasta puternica cetate, Traian, cu nelipsitul fanion īn spate, tine sfat cu cei trei generali si cu comandantii de armate.
79. Armatele īsi continua īnaintarea pe locuri cīmpoase: sīnt sesurile Brailei si ale Ialomitei. Temīndu-se totusi de atacurile dacilor, foarte dibaci īn lovituri mestesugite, Traian da dispozitii sa se construiasca castre si valuri de aparare paralele, pe masura īnaintarii trupelor, pentru a le asigura sustinerea si rezistenta īn eventualitatea unei retrageri.1
80. Traian, alaturi de statul sau major, urmareste din transee mersul operatiunilor. Īn urma armatelor, coloana de munitii si carute descarca merindele si bagajele necesare trupelor.
81. Se razbate nemarginita cīmpie a Baraganului” Intendenta, prevazatoare, zideste īn apropierea Dunarii mari depozite pentru īnmagazinarea fainii, dupa macinarea grīului īn mori de apa (poate pe rīul Ialomitei). Pentru apararea magaziilor si a lagarelor ridica ziduri de cetate, īn timp ce grosul armatelor īsi continua īnaintarea.
82. Avangarda romana ajunge īn fata unei cetati dace situata īntr-o regiune muntoasa si īmpadurita. Cetatea este īnconjurata de doua rīnduri de ziduri din piatra, prevazute cu turnuri. Dacii din interior, zarind armatele dusmane, se pregatesc de lupta. Primind si īntariri, se produc ciocniri īn afara cetatii.
83. Doua legiuni romane asediaza cetatea, fapt care rezulta dupa fanioanele purtate de doua port-drapele din lagarul roman situat īn fata cetatii dace. Lupta este crīncena” Īn armata romana iau parte diferite neamuri, īn majoritate trupe aduse din Orient, cu īnfatisare de tipuri semite, purtīnd tunici lungi (pe un scut se observa doua semilune – sīnt Arabi).
84. Romanii asalteaza cetatea din trei parti; se pare ca au reusit sa cucereasca o portiune, careia īi darīma zidurile. Dacii se apara cu disperare, aruncīnd blocuri mari de piatra sparte din ziduri.
85. Trupe auxiliare romane construiesc īntariri īn fata cetatii, taind copaci, pe care-i aseaza īn stive.
86. Scena īnfatiseaza un dac pileat, īngenuncheat īn fata lui Traian, caruia īi cere sau īi ofera ceva cu insistenta. Īmparatul se afla īntre doi ofiteri si este īnconjurat numai de trupe auxiliiare. Dupa atitudine, dacul nu cere pace; pare mai mult un tradator.
87. Pe creasta unui munte se vede un oras-cetate dac, cu turnuri si porti, avīnd īn interior cladiri cu un etaj, caruia īn retragere dacii īi dau foc.
88. Scena reprezinta unul dintre cele mai importante momente psihologice ale razboiului. Īn jurul unui cazan sīnt adunati daci, majoritatea pileati, care primesc o bautura scoasa din cazan, de doi pileati, care īndeplinesc acest ceremonial. Actiunea are aparenta unui ritual: unul dintre daci tine bratele ridicate si priveste spre cer; altul duce mīna la cap, ca si cum s-ar īnchina, iar toti au pieptul descoperit” Aceasta scena a fost interpretata de majoritatea istoricilor, ca o otravire īn masa a capeteniilor dace deznadajduite īn fata dezastrului. Cum se explica īnsa faptul ca razboiul continua, īn cazul ca ar fi pierit capeteniile lor? Si apoi nu se observa nici un cadavru. Cihorius interpreteaza aceasta scena drept savīrsirea unei ceremonii religioase, iar Froener o socoteste o īmpartire a rezervei de apa īn cetatea asediata. Eu cred ca scena nu este altceva decīt mistificarea unui ritual petrecut īn casa lui Simeon Leprosul: suprema īmpartasanie īn ajunul luptei decisive pentru cucerirea Sarmisegetuzei. Marele sculptor Apolodor a īnfatisat tabloul cu o mare dragoste si o maiestrie deosebita, reusind sa exprime exceptional īnsusirea sufleteasca a poporului dac.
89. Scena īnfatiseaza o groapa mare, īn care sīnt depuse trupurile celor morti īn razboi. Īn jur se vad raniti grav jeliti de neamuri.
90. Dacii parasesc īn graba cetatea. O unitate romana (probabil un detasament din Asia, dupa īmbracamintea īn piei de animale), cu doi purtatori de steag si vexile si cu un gornist, condusa de Traian īntre doi ofiteri, este īntīmpinata de o ceata de daci, care coboara de pe o stīnca, cerīnd īndurare si aducīnd un mesaj. Primii delegati īngenuncheaza īn fata īmparatului. Par a fi niste soldati dezarmati. Gornistul suna īnaintarea armatei. Este un moment important: atacul decisiv, trupele fiind reprezentate prin toate armele.
91. Armatele au ocupat cetatea si īncearca rezervele de grīu parasite de daci.
92. Traian si-a instalat cartierul general īn teritorul cetatii. Biruitor, vorbeste trupelor romane, care-i raspund cu aclamatii. Este a cincea aclamare imperatorica, imortalizata pe Coloana si prima din razboiul al treilea. Ultima, a sasea, o mai vedem la moartea lui Decebal.
93. Dupa cucerirea marii cetati dacice, pe care am vazut-o īn scenele precedente, trupe auxiliare de geniu (pentru constructii militare), ies din oras printr-o poarta distrusa, īndreptīndu-se spre un mare fluviu. Materialele de constructie sīnt transportate īnlauntru.
94. Apoteoza. Sculptorul, ca de obicei, īncheie razboaiele prin-tr-o apoteoza, īn care expune pe scurt tot istoricul marelui razboi, pīna la sfīrsitul lui, īnfatisīnd faptele care l-au determinat pe īmparatul Traian sa-si ia masuri īmpotriva dacilor. Apoteoza mai ilustreaza actiuni despre care istoria nu vorbeste si care nici nu s-au observat īn cursul scenelor de razboi. Cīt priveste apusul marelui Decebal, sculptorul, prin mestesugiri artistice, īl īnfatiseaza īn excesul unei fantezii, fara ca sa dea impresia unei importante a faptului, dar si fara ca sa omita adevarul.
95. Īn drumul lor, legionarii Macedoniei, sub conducerea mesterilor sirieni, ridica numeroase baze militare si castre.
96. Marele cartier general, aprovizionat cu toate bunatatile, din care nu lipseste vinul adus īn butoaie mari, nu tine socoteala de īnvalmasala razboiului” Dacii trimit o solie pentru a trata din nou pacea. Lucrarile continua cu aceeasi repeziciune.
97. Se fac pregatiri pentru trecerea unei ape mari; legionari meseriasi construiesc luntri pentru transportul materialului necesar podului.
98. Dacii, neputīnd īmpiedica mersul operatiunilor si socotind nefavorabila apararea īn aceste locuri, se retrag la munte.
99. Armatele se īntīlnesc si se dau lupte īnversunate, atīt īnauntrul, cīt si īnafara castrelor. Ochiul marelui rege dac, singur conducator, care si-a luat īn mīini raspunderea soartei dacilor, īn fata prezentului si a viitorului, este atintit pretutindeni; nu-i scapa nici o miscare a vrajmasului secular.
100. Īn fata soartei, care hotaraste rostul lucrarilor, “Mosneagul neamului” se īnchina si se retrage. Dacii sīnt biruiti. Dintr-o tribuna, īmparatul Traian vorbeste armatelor sale, multumindu-le, pentru ca prin vitejia lor au ridicat prestigiul si gloria Romei.
101. Prin paduri, cavaleria romana, dupa ce s-a dedat la jafuri, cara pe seile cailor tot ce poate purta īn drumul ei.
102. Resturile armatelor dace se aduna īn trecatorile muntilor, īn soave si asculta din gura “Marelui biruit”, hotarīrea lui Traian de a sfīrsi cu tara lor. Si un fior de deznadejde din piepturile batrīnilor si de curaj din al tinerilor, exprimat de un strigat prelung al inimii, umple īntreg vazduhul” Batrīnii sīnt la capatul puterilor. Cu mīinile īnclestate īn praslele pumnalelor, si le īmplīnta eroic. Iara cei mai slabi, roaga pe fratii lor sa-i omoare, sa se ispraveasca cu ei” Tinerii, īnsa, mai īndīrjiti, īsi mai īncearca o data norocul. Condusi de comandanti de vīrsta lor, parasesc pasurile muntilor si se avīnta din nou īn lupta.
103. Altii, īntre doua vīrste, cauta sa ademeneasca pe Traian cu bani (marele desfacator) si se duc la cartierul lui īncarcati cu daruri scumpe si cu pietre nestimate.
104. Dar Decebal nu se lasa robit de soarta. Suflet calit, el priveste cu sīnge rece, stapīn peste tot ce se petrece īn jurul sau si, fara sa stea mult pe gīnduri, īntovarasit de o mica suita, porneste calare sa ceara ajutor la vecini. Nadajduieste ca ajutorul lor, īmpreuna cu ramasitele vitezei lui armate, care īnca se mai hartuieste prin munti, sa poata da romanilor riposta hotarītoare. Traian prinde īnsa de veste si da ordin cavaleriei lui sa fie cu ochii atintiti la fiecare miscare a lui Decebal.
105. Regele dac abia pornise si este ajuns din urma de cavaleria garzii romane. Goana este fara seaman: prin pasuri, prin smīrcuri, prin paduri calaretii se fugaresc pe un drum lung si foarte obositor.
106. Alte trupe romane de cavalerie, īnstiintate din timp de drumul lui Decebal, īi taie calea, iesindu-i īnainte prin alte trecatori de munte. Decebal trece printr-o clipa de sovaiala, care-l face sa-si īncetineasca pasul.
107. Ajuns din urma de gonacii lui si īnconjurat din toate partile, Decebal cade de pe cal. Dar caderea lui nu este caderea omului, ci a taurului din arena, īncoltit de gladiatori. Este istovirea titanului. Sculptorul da atīta viata īn aceasta poema, īncīt nicaieri, īn tot relieful Coloanei, nu īntīlnim o asemenea expresie. Este de neīnchipuit ceva mai magistral, ceva mai grandios, decīt īnfatisarea acestui moment psihologic admirabil īnfatisat, demn de acel care a fost invincibilul Decebal” Cazut de pe cal si sprijinindu-se īn genunchiul drept, cu restul corpului rigid si putin īnclinat, cu mīna-i pe topuzul de comandant, cu figura-i dilatata, īntreaga īnfatisare a viteazului rege iese din cadrul conceptiei statuare a secolului. Sculptorul īnainteaza, fara voia lui, cu 15 secole. Este o realizare dictata de sentimentul care-l exalteaza. Este extazul momentului suprem, abia stapīnit, īnaltīndu-l pīna la conceptia michelangeleasca. Fara a-si pierde demnitatea, Decebal īsi priveste dispretuitor dusmanii, care au un moment de sovaiala, si” se īnjunghie. Scena confruntarii ne aminteste pe Mihai Viteazul care, dupa 15 secole, face cu privirea-i taioasa sa īnghete sīngele calaului ce scapa securea din mīna. Este sīngele stranepotului, din sīngele stramosului.
108. Romanii hotarasc. Marele Decebal este decapitat. Si cuceritorii nu-si potolesc setea razbunarii. Ei urmaresc prin smīrcurile padurii si pe cei doi fii ai sai (unul de 20 ani, iar altul de vreo 15) īmpreuna cu un neam de-al lor, pe care-i prind si īi decapiteaza. Istoria se va repeta” Privind impresionanta scena, gīndul ne poarta la un alt urmas care, mult mai tīrziu, peste secole, va suferi o soarta asemanatoare: marele Constantin Brīncoveanu īmpreuna cu fiii sai.
109. Armata romana ia īn sclavie o multime de prizonieri, iar capul viteazului Decebal, asezat pe o tipsie, este aratat lumii.
110. Īn timpul noptii mai sīnt capturati numerosi daci si facuti ostatici, īn timp ce bustul īntunericului apare deasupra orizontului”
111. Romanii incendiaza un oras. Dacii urmati de turmele lor parasesc cetatile ocupate de īnvingatori. Batrīni, femei si copii iau amarnicul drum al bejeniei” Ne aflam īn anul 107 e.n.



*

Īn urma biruintei, romanii iau īn stapīnire pamīnturile Daciei, dar nu pentru multa vreme si nici cu adevarata multumire ca atīt timp cīt au ocupat-o au fost pe deplin stapīni. Istoria o dovedeste si cine cauta sa vada, vede, cine nu”
Īnca de la īnceput, īnvingatorii au fost biruitii biruitilor. Marile īnsusiri ale poporului dac, sufletul lor neprihanit, puterea lor de sacrificiu, cinstea si iubirea de tara si de neam au facut din īnvinsul de ieri, īnvingatorul de mīine..
Pe romani, sīnge din sīngele lui, a fost usor sa-i absoarba; nu īnsa pe aceia, īn vinele carora clocotea viciul Romei, care au stat deoparte, fara sa iasa din castrele lor si care dupa 150 de ani s-au dus la urma lor, dati afara din Dacia. Dreptatea nu a īntīrziat sa vina”
Biruiti īn Armenia, romanii sīnt nevoiti sa ceara ajutor dacilor, dupa ce o parasisera. Si Galeriu, dac de obīrsie, īn fruntea co-nationalilor lui, spala petele īnfrīngerii.1


Īmparati romani de origine daca

Dupa memorabila īnfrīngere a invincibilului Decebal, romanii stapīnesc pamīnturile Daciei circa 160 de ani, dar hartuiti continuu īn rascoale si purtati de anumite interese sīnt nevoiti s-o paraseasca la anul 274, sub īmparatul Aurelian, care-si retrage armatele si administratia īn sudul Dunarii, lasīnd cīteva puncte strategice la nord. Aurelian (Lucius Domitius Aurelianus) renunta la stapīnirea Daciei din cauza atacurilor popoarelor de la granita (goti, carpi etc.).
Dacii bastinasi ramīn pe loc.
Un an mai tīrziu, romanii, purtīnd razboi cu partii lui Narses (īn Armenia), generalul roman Galeriu este īnvins īn primele lupte.
Galeriu, care mai tīrziu va lua conducerea Imperiului Roman de Rasarit (306-311 e.n.) era originar din Dacia, nascut īn apropiere de Serdica.1
Dupa pierderea primului razboi īmpotriva partilor, la care au luat parte legiuni romane, Galeriu porneste din nou īmpotriva lor, de rīndul acesta luptīnd cu trupe dacice, care-i asigura victoria.
Senatul roman cinsteste acest eveniment al biruintei, īnaltīnd un arc de triumf la Salonic.
Profesoru
l danez C.F. Kinch, facīnd o interventie la Munif Pasa, ministrul turc al Instructiunii Publice, obtine permisul sa cerceteze amanuntit ramasitele acestui arc. Rezultatul cercetarilor sale este consemnat īntr-o carte scrisa īn limba franceza: L’arc de triomphe de Salonique. Iata cīteva citate din aceasta lucrare:
“Coloana Traiana ne īnfatiseaza pe daci complet īnvinsi, s-ar spune chiar distrusi ca popor, īntr-un razboi de lunga durata, purtat īn mai multe rīnduri”. Mai departe autorul descrie puterea de viata si refacerea dacilor, dupa razboaiele duse de Traian.
Fara a tine seama de alte marturii, participarea dacilor la campania lui Marc Aurelian, unde apar formīnd un corp aparte, īmbracati īn armuri si īn portul lor national, ne dovedeste cu prisosinta ca natiunea daca s-a refacut destul de bine.
Mai tīrziu, pe malul drept al Dunarii si pentru o legatura mai strīnsa cu Imperiul Roman, Dacia i-a daruit mai multi īmparati.
1. Primul īmparat de origine daca a fost Galeriu (305-311 e.n.).
“Īntr-un razboi de cucerire dus īmpotriva romanilor de catre parti, inamicul lor cel mai periculos, Galeriu, dupa īnfrīngerea primei sale armate a facut apel la fidelitatea compatriotilor daci, care, raspunzīnd chemarii, acesta a raspuns pe inamic”.
Mai departe prof. Kinch spune: “Galeriu, alegīnd pe daci pentru armata sa, nu a tinut seama numai de fidelitatea si devotamentul la care se putea astepta de la compatriotii sai, ci si de armamentul care se potrivea de minune īntr-un razboi contra partilor.
Īn numeroasele razboaie pe care romanii le-au purtat acestui popor, si mai ales la expeditia lui Crassus, s-a dovedit īndeajuns ca armamentul soldatilor romani, sabia si sulitele lor mici dadeau slabe rezultate contra partilor, a caror cavalerie īnvesmīntata īn fier si armata cu sulite constituia o forta”.
Despre valoarea si rolul dacilor īn lupta, spune: “Steagurile īn forma de serpi, īnspaimīntatoare prin boturile lor rīnjite si dintate sīnt īn fiinta īn toate bataliile importante si īntotdeauna īn primele rīnduri ale luptei; ele nu stau īn urma liniilor de lupta, ca insignele romane indigene. Nu se observa nicaieri vexile īn īnvalmasaguri”.1
Īn īncheiere, autorul arata importanta care o prezinta pentru neamul dac ridicarea arcului de triumf de la Salonic: “Natiunea daca daduse īndestul dovada de vitalitate si valoare, iar atunci cīnd populatia imperiului, odata victoria cīstigata, s-a hotarīt sa ridice un monument comemorativ al faptelor de arme ale lui Galeriu, dacii au salutat cu satisfactie īnaltarea unui edificiu, care sa stearga rusinea pe care au suferit-o prin vechea īnfrīngere si ridicarea Coloanei Traiane”.
Acest document dovedeste falsa teza a unei colonizari si a unei stapīniri de lunga durata a romanilor asupra Daciei, de la Traian īncoace, cum o afirma multi.
Daca romanii ar fi colonizat cu adevarat Dacia īn intervalul celor 160 de ani, cīt au locuit īn tara cucerita, urmasul lui Traian, Hadrian (117-138), n-ar fi distrus podul de legatura cu provincia, ca sa lase tara īn voia soartei, ci dimpotriva, ar fi legat-o cu imperiul prin mai multe poduri. Aceasta ne dovedeste ca romanii au stapīnit Dacia atīt cīt a trait Traian; dupa aceea, nemaiputīnd-o tine, au parasit-o. De altfel, chiar scriitorii clasici confirma faptul, spunīnd ca distrugerea podului de catre Hadrian a avut drept scop sa nu invadeze barbarii īn imperiu.
Cercetarea Coloanei Traiane are mare īnsemnatate pentru trecutul nostru, pentru ca arata o serie de fapte de mare importanta istorica, desi aminteste īn final de īnfrīngerea poporului dac.
Arcul de triumf de la Salonic, īnsa, este cea mai de seama marturie a existentei dacilor pe pamīnturile lor, īn care au ramas, cu toata vitregia asupririi. Acolo se vede sufletul si viata stramosilor nostri, dupa parasirea romanilor din Dacia, rezistenta lor si biruinta care au adus-o ajutīnd īmparatului Galeriu sa īnfrīnga pe parti.
Acest eveniment extrem de important a fost cu totul ignorat de istoricii nostri, si aceasta datorita ideii preconcepute de a ne ancora de romani, fara a tine socoteala de adevaratii nostri stramosi – dacii.
Este foarte regretabil ca autoritatile noastre nu se gīndesc sa ceara autorizatia executarii releveului monumentului de la Salonic, mai ales ca arcul nu pare complet distrus.
Ar fi fost de dorit ca īn capitala tarii noastre sa avem chiar o copie, pentru ca astfel urmasii nostri cel putin, sa caute cu vremea sa-i dea de rost, daca noi nu sīntem īn stare.
Acolo este zamislirea vietii noastre romānesti, acolo se poate vedea ce s-a ales de acei daci, dupa 200 de ani de la īnchipuita colonizare a lui Traian, si anume dupa aceea vom putea afla cine sīntem noi cei de astazi”
Adevaratul nostru testament nu este pe Coloana lui Traian, care īnfatiseaza īnfrīngerea biruitorilor de pīna atunci, ci Arcul de Triumf al lui Galeriu, de la Salonic, care este actul de renastere al stramosilor nostri.
2. Īmparatul Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus, care a domnit īntre anii 306-337 e.n. īn imperiul de Rasarit) este dac de origine, nascut la Nis (Naisus). Constantin cel Mare, urmarind ideea patriotica a lui Galeriu, a cautat sa lege Macedonia si īntreg sirul Balcanic cu patria-muma Dacia, construind podul de la Severin, ale carui urme se mai vad si astazi.
Orasul Drobeta ia numele lui – Constantinopoli si tot el pune temelia capitalei cu acelasi nume.
Pentru o mai mare siguranta, īmparatul Constantin cel Mare muta si capitala de la Roma (care constituia punctul vizat de barbari) la Milano – Mediolanum.
Pe tarīm spiritual, el pune temelia primei agore crestine la Adam Clissi.
3. Urmasul lui Constantin cel Mare, īmparatul Iustinian (527-565 e.n.), mai militar decīt primul, dar tot atīt de credincios, construieste catedrala Sf. Sofia din Constantinopole, o capodopera a artei bizantine.
Un bun organizator si strateg, care i-a adus biruinte īn multe actiuni armate, Iustinian a cautat sa īntareasca nordul si sudul Daciei trimitīnd administratie īn aceasta provincie, iar īn sud fortifica Bosforul, contra invaziei musulmane (arabii, care īncepeau sa se afirme).
Era visul lui Octavian August, care dorea reintegrarea latinitatii prin casatoria fiicei sale Iulia cu Cotisson, regele dac – spune Suetonius, vis si idee pe care Traian nu le-a priceput.
Urmasii lui Iustinian, mai slabi, nu au putut merge mai departe, pentru ca rasa turanica – bulgarii slavizati si sīrbii – īn navalirea lor, au izolat complet Balcanii de Dacia, lasīnd doar coridoarele cunoscute – Timocul, Pindul etc.
Macedonia, element puternic, si-a mentinut si īn zilele noastre fiinta, desi a fost supusa pe rīnd grecilor, sīrbilor si bulgarilor.

Arta si arhitectura rumāneasca

Īn capitolele precedente, am urmarit elementele fundamentale legate de cosmogonie, care au determinat preistoria daciana, aratīnd īn īnsiruirea lor, cum marile sarbatori pagīne s-au sudat cu sarbatorile crestine.
Īn continuare, am īncercat sa redau cīt mai fidel afirmarea poporului dac īn arena istoriei, comentīnd razboaiele daco-romane, dupa plansele semnificative ale Coloanei Traiane, imortalizate de iscusitul sau sculptor Apolodor, cum si Arcul de triumf al lui Galeriu de la Salonic.
Aceast
a retrospectiva reflecta īn totalitatea ei si minunata arta si arhitectura rumāneasca, pe care voi īncerca s-o expun īn acest ultim capitol, tragīnd nadejde ca urmasii mei arhitecti vor cauta sa-i dea atentia cuvenita, analizīnd cu seriozitate scrierile si cercetīnd de visu cele cīteva marturii semanate pe tot īntinsul tarii (lacasuri de rugaciune si cladiri īn stil autentic rumānesc) care stīrnesc admiratia calatorilor straini, consemnata īn presa si literatura de specialitate.

*

Se pun īntrebari:
1. Daca avem sau nu o arhitectura rumāneasca?
2. Daca aceasta arhitectura poate sta alaturi de a celorlalte popoare?
3. Daca este sau nu lipsita de monumentalitate?
si, mai presus de toate, īn cazul ca o avem,
4. Daca este o improvizare a īmprejurarilor, sau la temelia ei sta ceva sanatos, ceva temeinic?”
O cercetare cīt mai adīnca, cīt mai īn departarea veacurilor existentei noastre este singura care poate pune capat diferitelor afirmatii eronate, pentru a reda īn adevarata ei lumina viata curat rumāneasca, atīt de denaturata prin superficialitatea īn pregatire a celor ce se pretind cunoscatori ai artei rumānesti.
Pentru a ajunge īnsa la rezultatele scontate, trebuie mai īnainte de toate sa ne purtam gīndul la acei care au stapīnit odata aceasta Dacie; la acei care, prin etnicitatea lor au īnsemnat ceva īn istoria omenirii, care i-au imprimat un fel de a fi si de a gīndi, urme nepieritoare, pe care se reazima īntreaga noastra suflare rumāneasca. La stramosii nostri, la acei daci care s-au impus dintru īnceput, manifestīndu-se īn toate domeniile; de atunci de cīnd preistoria si istoria le consemneaza existenta”
Trebuie sa cunoastem acei daci! Īnainte de a se pomeni despre o civilizatie asiro-chaldeeana, despre o civilizatie egipteana sau de o civilizatie greaca, urmata de cea romana, pe pamīnturile Daciei īnflorea o arta care, prin puterea ei de conceptie, prin diversitatea materialelor si prin īntrebuintarea lor, constituia baza lumii viitoare, a lumii clasice, temelie care, pe scara evolutiei, adusa pīna īn zilele noastre, stīrneste admiratia lumii īntregi.
Asezati īn inima Europei, pe locurile ocupate de neamul nostru rumānesc, dacii fac parte din marea familie ariana, marea familie protolatina, care stapīnea īntreaga Europa de la Oceanul Atlantic, cu tentacule pīna īn Caucaz, iar īn sud pīna la marginile Eladei.
Astfel ne vorbeste īntreaga preistorie, ca si folclorul pastrat pīna īn zilele noastre, cu īntreg materialul casnic, artistic, metafizic, scriptic, glotologic, antropografic etc., documente de necontestat, apartinīnd unui acelasi neam de oameni, cu mult superior scrierilor.
Stapīni, asadar, peste tot cuprinsul Europei, de pe atunci de cīnd istoria nu pomenea despre o civilizatie, desi civilizati printr-un trecut si o inteligenta specifica rasei, dacii transmit cultura si civilizatia īntregii mase semite, care o trece, la rīndul ei, vechilor eleni. Prin miscarea lor, dacii impun galilor migratiuni cunoscute de acei care cerceteaza preistoria īn Franta, observīnd acel germen al civiliizatiei de la pornire si cu caracteristica rasei, dau lumii geniul francez, cunoscut īndeajuns cercetatorilor.
Etruscii, stramosi ai romanilor, rupti si ei din marea masa protolatina si ajunsi īn peninsula Italica cu acelasi germene de civilizatie daca, cu toti laolalta, īmpreuna cu galii, pun īn Italia temelie mai multor orase, care stau si astazi marturie a vietii civilizate de odinioara.
Dar marea masa protolatina, care se afirma pe pamīnturile Europei Centrale ale Daciei, si mai tīrziu pe locurile cunoscute pe care le ocupa, īsi dureaza multime de asa-numite “cetati preistorice”, cu continutul lor pe pamīntul nostru, pe care-l transmit si-l dezvolta peste tot, atīt īn Italia etrusca, cīt si la iberi, suezi, finezi, oseti, ucraineni etc., fapt dovedit peste tot locul, prin idioma si prin manifestari asemanatoare.
Este mai īnainte de toate vorba de o arta care, mai īnaintea īnjghebarii oricarei idei despre arta, se realizeaza īn cea mai frumoasa pagina de creatie populara, “Arta taraneasca”, pierduta de-a lungul vremii īn tarile mai sus-pomenite, datorita multor īmprejurari, ramīnīnd doar īn paginile istoriei.
La noi, īnsa, arta se continua pīna īn zilele noastre, fundata pe aceleasi principii, cu acelasi suflet, cu acelasi forme, pastrata cu zgīrcenie de paznicii ei devotati – taranii nostri, asa cum cu veacuri īndepartate stralucea īn lumea Cucutenilor, īn perioada preistorica cunoscuta.
Este īndeajuns sa observam acest fapt, pentru a ne da seama ca cea mai formidabila migratiune din preistorie a fost miscarea scitica, ca sa folosim cuvīntul generic de “scit”, dat de greci (scit ˆ necunoscut īn limba greaca veche).
Asadar, o data cu marile manifestari psihologice, mostenite din preistorie, se pune si temelia celor doua forme plastice: arta si arhitectura, adevaratele marturii care exprima viata spirituala si materiala a omului.
Vom cauta sa analizam aceste doua mari creatii populare:
1. Arta si, īn legatura cu aceasta, luīnd ca punct de plecare arta decorativa si
2. Arhitectura masiva, arhitectura ciclopica, arhitectura Novacilor, cunoscuta sub numele de pelasga (ramura dacica).
1. Arta taraneasca daca este considerata “arta sfīnta”, pornita din imaginatia unui popor ales.1 Un exemplu īl ofera mormīntul regelui Midas, īmpodobit cu motive taranesti, ca si multimea monumentelor funerare din Libia, care au o arhitectura taraneasca.
Arta rumāneasca, despre care s-a scris atīt de mult, o vedem īn fiinta la tara, nealterata, simpla, pura, asa cum am mostenit-o din preistorie. Scrierile nu pot exprima adevarata ei valoare si nici adīncurile simtamintelor taranului, care a conceput-o. Ceea ce putem observa este ca ea nu s-a abatut cu nimic de la trecut. Purcede din preistorie, o gasim īn paleolitic, este aceeasi, este a natiei noastre.
Si faptul s-ar fi petrecut si īn masa culta, ca doar majoritatea oamenilor culti ai nostri de la tara au pornit, daca li s-ar fi dat īn scoli o cultura nationala, ca o continuare fireasca a trecutului nostru, nu cosmopolita ca cea de pīna acum, care le-a īntunecat simtul etnic. Marele merit al artei daciane este faptul ca provine de la geneza”
Pornind din preistorie, o gasim gravata pe pietre, pe lemn, pe os, pe oale, pe ouale īncondeiate, vopsite cu rosu, rosul soarelui īn asfintit, īn chindie, īn suliti. Si pe toate aceste materiale, chiar si pe os, numai si numai subiecte cosmice “natura” īn toata splendoarea ei: soare, luna, stele, vegetatie, animale, ape īnvolburate etc. etc. Toata viata adunata īn diferitele ei aspecte care l-au impresionat si īn circuitul īn care traia el, omul” Īndreptīndu-si privirea de la cer la pamīnt, īl inspira agricultura, cīmpul, pomii, florile” Si īndragindu-le le imprima inscusit pe camasi, pe ii, pe fote, pe stergare, pe velinte. Le zugraveste īn peretii caselor, īnauntru si pe afara. Si īsi armonizeaza culorile – culorile cerului īn toata varietatea lui. Este marele omagiu adus creatiunii care l-a zamislit.1
Dar, ce sa mai vorbim de tencuielile pe var cald: “fresco”“ s-au facut īn vremurile noastre īncercari numeroase, care dupa scurt timp s-au sters. Bisericile vechi poarta picturi fresco īn aer liber care s-au pastrat pīna īn zilele noastre, de parca au fost facute de curīnd. Cīt priveste modelajul plastic, acesta era executat cu mīna din var cald. Exemplu ni-l atesta Biserica Fundenii Doamnei cum si unele case vechi ramase īnca pe strazile din mahalalele Bucurestiului. La cīte o fereastra mica, dar bine proportionata, sau la stresini, veti gasi ornamentatii de toata frumusetea.
Cine īi poate īntrece īn maiestrie pe taranii zidari veniti de pe la Floresti, Bolintin, de prin locurile īmpadurite cu ghinda (de unde si numele lor de ghindari), ca sa dau numai cīteva exemple dintre acei mesteri cu care am avut ocazie sa lucrez īn meseria mea. Priviti ornamentatia din holule Bancii Franco-Romāne (actuala Ambasada a Republicii Cehe), ca si scara de onoare, pe care am lucrat-o cu acestia. Pacat ca noua administratie a stricat-o īn mare parte, dupa cum a stricat si noua cladire adaugita īn curte.
Mai amintim de pictura vaselor, pictura de pe peretii bisericilor, costumele nationale de pe īntinsul tarii, ca sa ne dam seama cīt de neasemuit de frumoasa este arta decorativa taraneasca īn totalitatea ei, expresie a autenticei arte daciane.2
Nu mai insistam asupra maretiei tezaurului de la Pietroasa, care este o realizare daciana, dupa cum am mai spus si nu a gotilor, cum afirma istoricii. Este obisnuit faptul ca rumānul sa atribuie altora ce ne apartine noua.
2. Arhitectura
Alaturi de aceasta arta decorativa, si nu cu mult īn urma ei, īn timp, se īnfiripa o alta arta, aceea a pietrei – arhitectura –, cu tot complexul ei: zidarii masive, zidarii ridicate pe īnaltimi, gresit atribuite pelasgilor, boltiri de pietre, de caramizi, simple si multicolore, un complex de arhitectura din piistra, caramida si lemn, avīnd unele nuante, īn care se īntrevad principii de metafizica cu unele indicatiuni proprii artei licofrigice.
Stapīni pe mestesugul de a arhitecta, ei construiesc bolta cu mare īndemīnare. Ridica zidiri si cetati uriase, cu pietre ce par a nu fi fost urnite din loc de mīna de om, pe locuri diferite si mai ales pe īnaltimi, pe care omul de astazi nu cuteaza sa le suie.
Muncelul Transilvaniei, ca si urmele de cetati de pe vīrfurile muntilor sīnt cea mai netagaduita marturie.
Iscusita taiere a pietrei, folosirea caramizii multicolore si a minunatei ceramice exprima arta cea mai desavīrsita a acelei epoci, īn care se reflecta spiritul dacic, īncīt scriitorii clasici, uimiti de frumosul produsului lor, nu īn putine ocazii īi pun pe primul plan fata de marii lor artisti.
Acest complex arhitectural, cu mult īnaintea razboaielor dacice, dupa cum o marturiseste si Coloana Traiana īn totalitatea ei, constituie pentru noi, cea mai frumoasa pagina de arhitectura: “Arhitectura scitica”, stilul dacic.
Vom arata īn cele ce urmeaza cum arhitectura scitica constituie fundamentul arhitecturii noastre, si cum pe aceasta s-a brodat tot ce s-a realizat īn arhitectura de mai tīrziu.
Cum s-a īnfiripat arhitectura daciana la noi īn tara?
Arhitectura daciana este īntemeiata pe principiul genezei daciane, pe credinta nemuririi si rematerializarii sufletului, prin īmpietrire si despietrire, īmbratisata de īntreaga omenire si de Pentateuh1, care formeaza baza arhitecturii universale. Pe acest temei, al genezei daciane ia nastere arhitectura universala, care are la baza doua mari conceptii, doua mari realitatii:
a) Arhitectura muntilor, pentru ca acolo au fost oamenii īmpietriti si despietriti si
b) Arhitectura taraneasca, inspirata din preistorie, din paleolitic si neolitic.
Priviti la monumentele taranesti si le proiectati īn neolitic” Observati daca nu gasiti aceleasi elemente, aceleasi motive si īn arhitectura taraneasca, īn arhitectura noastra preistorica, ca si īn preistoria mondiala.
Arhitectura muntilor, arhitectura ciclopica, este īntemeiata pe ideea de masivitate, de monumentalitate, care nu trebuie sa lipseasca din conceptia oricarei arhitecturi.
Pe principiul celor doua forme de arhitectura – ciclopica si taraneasca – s-au dezvoltat marile monumente civile si religioase ale dacilor, cu osebire religioase.
Case, biserici, temple grandioase ies ca prin minune la iveala īn īntreaga omenire, cu centrul de pornire īn Dacia, contrar celor care afirma ca nu ne-a ramas nimic de la daci. Realitatea ne dovedeste īnsa ca ne-a ramas īndestul” si anume tot.
Arhitectura ciclopica1 si arhitectura taraneasca devenite mondiale prin fluxul dacian sīnt considerate sfinte, ca si limba (Confucius). Pot sa existe ramura, floare, fruct, fara trunchiul care le alimenteaza?
Aceasta īmpietrire a sufletelor īn munti, suflet si materie laolalta o copiaza egiptenii īn mistica piramidelor. Ca un simulacru al Carpatilor si al Istrului, egiptenii au piramidele si Nilul, dupa cum indienii au Himalaia si Gangele.
Prima faza asadar a manifestarii artistice īn Dacia o formeaza arhitectura muntilor, arhitectura de geneza, care exprima īn toata amploarea ideea de grandiozitate.
Un sugestiv exemplu īl ofera “cele trei coloane” īnchinate divinitatii pe vīrful cel mai īnalt al muntilor Bucegi, si al caror fundament a ramas si īn zilele noastre.
Cel mai mare aliniament al lumii, spune Pindar, īncepea din Crimeea, traversa Trnasnistria, Basarabia, Moldova si se oprea īn Carpati. Aici se faceau procesiunile religioase ale dacilor, spun scriitorii clasici. Nicaieri, de vei calatori pe apa sau pe uscat, nu vei gasi o monumentalitate mai impresionanta īn maretie, decīt pe aceasta cale sfīnta.
Si templele budiste sīnt asezate pe īnaltimi, iar marile īnmormīntari ale faraonilor Egiptului, ca si a regilor asirieni, se faceau īn piiramide, īn grote, īn munti.
Toate popoarele au la baza arhitectura de geneza, arhitectura muntilor, purtatorii acestei arte fiind: la Vest – etruscii, la Est – pelasgii, (ramura dacica). Ei iau drumul Asiei Mici, trec prin Grecia si se īntīlnesc cu popoarele venite de la Nord, astfel ca, la un moment dat, etruscii se afla īmpreuna cu pelasgii.
Dione Crisostomul spune: “Au fost pelasgii cel mai mare popor din lume”. Va īnchipuiti atunci cine era poporul dacilor.
Prima manifestare a arhitecturii pelasge sau ciclopice o avem īn Dacia, īn cetatile dacilor si īn special īn Sarmizegetusa.
Astazi nu se mai gasesc cetatile dacilor, deoarece s-au ridicat cladiri peste ele. Se poate observa, īnsa, destul de bine, care era arhitectura Sarmisegetuzei pe Coloana Traiana. Īn afara de blocurile mari, care compuneau constructia, se observa din distanta īn distanta niste capete, cum ar fi capetele de lemn. Cercetatorii Coloanei, Cihorius si Fröhner, spun ca aceste capete erau din lemn, fara sa observe cu atentie ca erau din piatra si imitau lemnul.
Nu putem trece cu vederea, vorbind de arta monumentala, templul īnchinat soarelui de pe muntele Istrita al Buzaului.
Īn īncheiere, trebuie sa arat ca pelasgi se gaseau īn Grecia, ca si īn Imperiul Roman (la Roma). Ei au dat nastere stilului grecesc, cu ordinele cunoscute, care īn urma au trecut īn Italia. Dar aceste ordine cunoscute nu constituie un stil; sīnt simple ordine.
Cine poate spune ca nu este frumoasa arhitectura elina, sau cea clasica romana, dar nici una din ele nu s-a ridicat pīna la ideea de adevarata grandiozitate. Pentru a atinge acest ideal, romanii au trebuit sa suprapuna ordin peste ordin, asa dupa cum se vede la Colisseum.

*

Miscarile popoarelor, care au antrenat felurite schimbari īn conceptia omului, īn felul sau de a fi, se pot īmparti īn doua mari categorii, si anume īn:
I. Miscari cu caracter general si
II. Miscari cu caracter local
I. Miscarile cu caracter general – cu referire la arta – sīnt cele produse de popoarele civilizante, care, dispunīnd de un bagaj bogat de cunostinte si conceptii bine determinate, īn contact cu popoare dispunīnd de o sensibilitate potrivita, le transmit conceptia lor artistica. Unor astfel de miscari se datoreste si se explica īntreaga arhitectura a lumii. De exemplu:
1. Miscarea scitica, care pune temelia protoclasicismului
2. Miscarea romana, cu cele doua variante ale sale:
a) clasicismul
b) neo-romanul (romantul) fundat pe conceptia siriaca, dacica, bizantina etc.
3. Miscarea araba, cu cunoscutele ei asezari si interpretari, si
4. Miscarea normanda etc.
II. Miscarile cu caracter local sīnt cele care, data fiind sfera lor de actiune marginita, produc efecte īntr-un cerc limitat, dezvoltīnd pentru un timp determinat un anumit caracter local.
Ca toate popoarele lumii, am avut si noi ocazia sa īnregistram o asemenea miscare, ca spre exemplu:
1. – Pentru o foarte scurta durata, influenta neobizantina, reflectata īn stilul bisericilor, adusa de unii voevozi de-ai nostri la orase si care s-a marginit la cīteva cladiri īn vechile capitale ale tarii;
2. – Influenta pur araba, prezenta īn unele portiuni ale Catedralei Manastirii Curtea de Arges1, care de asemenea nu a avut alte urmari.
Īn tara noastra īnsa, ceea ce s-a mentinut īn masa poporului, a fost arhitectura rezultata din miscarile cu caracter general.2
1. Miscarea scitica
Din observatiile adunate, rezulta faptul ca originea arhitecturii ca produs al marii fierberi protolatine zamislita pe pamīntul nostru, o aflam īn arta si arhitectura scitica, īn care se īncadreaza:
a) Arhitectura taraneasca, principiata de catre omul cuaternar, cu caracterele ei specifice – arhitectura lemnului sub toate formele ei si arta ceramicei, tesaturilor etc.
b) Arhitectura pietrei, cu zidarii de proportii monumentale, īn piatra si caramida, cu caractere “lico-frigice”, cu bolti īn plin centru si bicentru etc.
Din aceste elemente purcede arhitectura dacica īn toata splendoarea ei, care constituie primul nostru stil de arhitectura, destul de dezvoltat pe vremea cīnd romanii si-au facut aparitia pe pamīntul Daciei si pe temeiul caruia evolueaza īntreaga noastra viata artistica.
2. Miscarea Romana
Arhitectura valaha (latina)
Incursiunile romanilor īn diferitele parti ale lumii, ca si prin locurile noastre, cum si amestecul de ginti, au imprimat īn lumea artelor īnceputul unei ere noi īn arhitectura, cunoscuta sub numele de arhitectura neo-romana – “romanta” – purtīnd diferite denumiri: “siriaca” īn Siria, “bizantina” īn Bizant, “latina” īn Dacia si Roma, “du Midi” īn Franta etc., denumiri īmprumutate dupa centrul unde s-au dezvoltat, cu interpretari si influente īn stil ale clasicismului roman combinat cu arhitectura locala.
Acest fapt este mai pregnant īn arhitectura siriaca decīt īn cea bizantina (justiniana), unde a intervenit mai mult arhitectura siriaca, de care ne vom ocupa īn studiul de fata.
La noi, mesterii siriaci adusi de legiunile lui Traian si de legionarii italici, īn fata marilor monumente dacice si a stilului cu acelasi nume (īndeosebi prin intermediul artei taranesti exponent al mesterilor locali), pun temelia unui stil nou īn arhitectura.
Astfel ia nastere “arta latina”, care a fost dusa la Roma de Constantin cel Mare o data cu decretul de libertate a cultului (325), cīnd crestinatatea parasea catacombele. Semnificativ era faptul ca se dadea acest nume tocmai la Roma unui stil venit din Dacia, care nu putea avea alta talmacire, decīt aceea a revenirii unui trecut de veacuri, de care romanii nu-si mai dadeau seama, dar pe care totusi īl purtau īn sīngele lor, īl simteau” un trecut “latin”. Si faptul se petrece si astazi la noi, cīnd rumānul nu primeste tot ceea ce i se serveste drept stil rumānesc, tocmai pentru ca el īsi da seama ca a avut alt trecut artistic.
Stilul latin la Roma īl aflam numai īn cele sapte basilice ale lui Constantin cel Mare, dupa care īnceteaza de a mai trai.
Care si unde este misterul acestei “arte latine” de scurta durata si ivita ocazional la Roma, cīnd un īnceput protoclasic se pierduse acolo, cu cel putin sapte veacuri īnainte, prin infiltratia culturii grecesti, cīnd acelasi Constantin, dac de origine, punea temelia primei biserici constantiniene, unei prime “agore” la noi, īn localitatea Adam Clissi?
Noi spunem localitatii Adam Clissi – biserica omului.
Turcii īi spun lui Adam – Adam, asa ca ar trebui, daca ar fi biserica omului sa-i spunem Adam-Clissi.
Daca turcii au gasit biserica crestina īnceputa de Constantin cel Mare, i-au spus ca si astazi: Ada Clisi, iar daca n-au gasit decīt ruine, turcii ar trebui sa-i spuna localitatii – Ada-Calesi (Ada Clisi se prezinta ca un promotoriu; “ada” ˆ insula).
Cred ca nu este nevoie de nici un fel de comentariu si nici de a mai demonstra latinitatea Daciei, ca o argumentare suplimentara, pe līnga cea precedenta.
Biserica noastra, īn forma ei caracteristica1, īn speta biserica de tara, cu afrescurile, arcadele si cu toate detaliile ei, pīna īn cele mai mici amanunte, este prototipul bisericii latine si deci al artei latine, atīt de usor confundata de unii cu arta bizantina, pentru motivul ca acestia nu īsi dau seama ca arta bizantina, ca sa vorbesc gresit, sau arta neobizantina, ca sa vorbesc corect, a venit la noi abia dupa zece veacuri de la aparitia primei agore, si care are la temelia ei arta noastra latina.
Si īn tara noastra s-au facut īncercari neobizantine, de catre voevozi, dar de patruns nu au patruns.
Alaturi de biserica noastra latina, īn care se cuprind schiturile si manastirile, dupa cum era si firesc, tot prin influenta partiala a arhitecturii siriace, īn arhitectura taraneasca se pune temelia arhitecturii civile, orasenesti, asa-zise boieresti: casele din vechile capitale si orasele alaturate (Cīmpu-Lung, Pitesti, Curtea-de-Arges, Tīrgoviste etc.).
Aceasta arhitectura civila īsi ia forma definitiva, pe care noi o vedem astazi mai evoluata, poate printr-o intervenire mai tardiva a arhitecturii milaneze-ravenate, cīnd sediul capitalei se transportase la Milano, dupa Roma, si īnainte ca Ravena sa capete caracterul artei bizantine-ravenate, pe care īl are.
Iata caracterul principal al arhitecturii noastre civile, orasenesti, nascuta ca si cea bisericeasca tot catre sfīrsitul veacului al IV-lea, care īn urma evolueaza īntr-un sentiment de idealism rumānesc, ce avea sa aduca mai tīrziu “renasterea”.
Casa latina astfel descrisa se prezinta sub forma ei tipica īn Balcani, īn Valahia si īn Ardeal.
Sub caracterul valah, printr-o miscare de mesteri, poate comerciala, o vedem ca trece īn Italia, catre mijlocul veacului al XIV-lea. Ajunsa acolo, si faptul este cunoscut de catre scriitorii renasterii, īn mīna lui Rafael, Bramante1, Fra Giocondo, Serlio, Cronaca, Michelozzo, Della Robia, San Gallo etc. etc., toti fauritorii lui 1400, care īnscriu īn istoria artei, īn istoria omenirii cea mai splendida pagina a miscarii artistice petrecuta vreodata īn lume – Renasterea si, care trece apoi īn Franta.
Dupa cum observam, este o a doua incizie, care se face īn trupul Italiei, si pe care o primeste cu un strigat de multumire sufleteasca tot īn puterea atavismului, scriitorii ei de astazi īntrebīndu-se: “De unde a putut veni aceasta arta la noi, si tocmai īn veacul al XV-lea, cīnd nimic nu mai īndreptatea sa se mai produca, deoarece īn caracterul ei straluceste arta siriaca si etrusca”?
Fireste ca sīnt intervale de veacuri īntre siriac si etrusc si mai ales īntre acestia si renastere.
Am stabilit renasterea prin anul 1400, deoarece majoritatea specialistilor iau drept renastere una si singura, aceea principiata de Bruneleschi, Palladio, Vignola, Scamozzi si īn urma Michelangelo, Juvara, Galeazzo Alessi, īn care se cuprinde si neo-clasicismul francez de astazi, redesteptīnd clasicismul roman, pe care īl vedem īn casele vechi boieresti.1
Alaturi de biserica valaha (biserica latina), biserica cu toate nuantele latine, din care nu lipseste tinda cu stīlpii siriaci (preluata mai tīrziu la Roma de basilica constantineana2, se pune temelia bisericii moldovenesti, care īmbogateste arhitectura noastra cu un stil nou – “moldovenesc”.
Stilul moldovenesc
Biserica moldoveneasca, fara sa renunte la formele principiale ale bisericii latine constantiniene, īsi pastreaza vechiul caracter īn arhitectura exteriorului, caracterul protoclasic – ciclopic.
Caramizile smaltuite, multicolore, ocnitele si īn special discurile, continuīnd o īntreaga “heraldica”3 dacica, sau mai corect spus, scitica, cum si distribuirea lor, īn decoratiuni, daca voim sa le numim astfel, pe care le īntīlnim la asiro-chaldeeni, cu acelasi caracter, nuanta hotarīta a stilului moldovenesc. Toate aceste elemente se vad la bisericile lui Stefan cel Mare si ale lui Alexandru cel Bun.
Numai aceste indicatii, si īnca ar fi destul sa spulbere parerile necunoscatorilor, ca discurile acestea ar veni de la sasi. O singura ipoteza ar mai putea fi luata īn seama, si anume ca arhitectura moldoveneasca si-ar avea originea īn arhitectura medievala-lombardo-toscana, caracterizata prin elementele: caramida aparenta, contraforti, arcul bicentru supraīnaltat si īn special acesta din urma. Numai ca felul cum se prezinta caramizile smaltuite multicolore si discurile, pe care lombardul-toscan nu le are ne īndeparteaza de la aceasta ipoteza. Si mai hotarītor este faptul ca arcul bicentru supraīnaltat exista la daci, ca si contrafortul, mai īnainte cu veacuri de aparitia arhitecturii toscane medievale. Coloana Traiana o arata clar.
Alaturi de noua arhitectura produsa īn Dacia, īn urma razboaielor, mesterii italici – legionarii si ei siriaci, probabil īmpreuna cu mesterii daci, pun temelia unei alte arhitecturi, probabil sub influenta marilor cetati si mai ales a castelelor, pe care le īntīlnim destul de des pe Coloana Traiana, raspīndite īn defileurile Jiului si ale Oltului, si anume:
Arhitectura culelor
Arhitectura de baza īn Dacia, este asa-numita “casa-leagan” – hula, a carei origine se pierde īn negura timpurilor.
Hula se īnfatiseaza ca o casa-ceardac etajata, un fel de bloc asimetric avīnd distributia golurilor dupa necesitati, cu ferestre inegale, asezate pe fatada la bunul plac al mesterului, fara legi, dar dispuse īn mod artistic, pitoresc.
Cladiri etajate observam si īn Italia, spre exemplu la Roma, datīnd din epoca lui August, Nero, Traian etc., avīnd īnsa o ordonanta simetrica, mai putin estetica decīt hula noastra. Unul dintre cele mai vechi exemplare se gaseste si īn zilele noastre īn Forul Roman, sub Rīpa Tarpea, al carei tip este bine cunoscut.
Hula este o denumire veche dacica, ca si cuvintele care reprezinta elementele cladirii: zid, zidar, fereastra, var, caramida, tacoza (tipar celt), temelie, argea, ciocīrlan (vīrf), creasta, coama etc. etc.
Cu numele ei generic “hulla” (astfel īl pronuntau taranii si boierii olteni, ca si cei din Toscana), cula, dupa cum īi spunem noi, a ramas īn forma ei primara, neevoluata, asa cum au conceput-o vechii mesteri daco-romano-siriaci, iar cine voieste sa se convinga nu are decīt sa faca comparatia cu cea de la Roma, care apartine epocii. Ea ramīne īn forma ei arhitecturala primitiva si este raspīndita mai mult īn Oltenia. Daca hula la noi nu a luat dezvoltare, aceasta se datoreste modernismului, care a acaparat arhitectura nationala.
Urmarind raspīndirea ei īn Europa, o mai gasim īn Macedonia1, īn Franta si cu precadere īn Spania, unde elementul prelatin dacic, iberic, pre-roman este puternic (acolo unde se spune si astazi: mi-e dor, straie graba etc.).
Īn Italia, cula o īntīlnim mai rar, datorita elementelor de invazie grecesti, punice, normande, īncīt abia tīrziu, dupa caderea Romei, si deci a clasicismului īn evul mediu, descendentii vechilor sclavi si liberti, acei mesteri ultra nationali reīnviaza casa prelatina, casa dacica. Aceasta cula primeste diferite influente (īn Spania domina influenta araba, transmisa pīna la noi sub forma de stil florentin).
Ca expresie a clasicismului moldovenesc al culelor, originare din Dacia, dam un exemplu foarte semnificativ īn tara noastra, “Castelul din Hunedoara”, sub forma īn care s-a raspīndit īn Italia, Franta, Spania.
Īn Italia, tara artelor, cula difera de la un oras la altul.
Recapitulīnd cele de mai sus, ajungem la urmatoarea concluzie:
Arhitectura rumāneasca s-a manifestat sub urmatoarele forme, pīna catre sfīrsitul veacului al VI-lea:
a. Arhitectura taraneasca – stilul taranesc continuat pe un fundament seitic.
b. Stilul vlaho-latin (ca sa folosesc un pleonasm), sintetizat īn casa civila si religioasa.
c. Stilul moldovenesc īn evolutie
d. Arhitectura culelor ramasa neevoluata, īn caracterul ei principiar.

*

Sa cercetam pe scurt cum s-au petrecut lucrurile īn afara de lumea valaha.
Īn Bizant (Constantinopol), sub imperiul artei constantiniene si cu geniul celor doi arhitecti siriaci, Isidor din Milet si Antonio din Tralle, luīnd ca baza pretoriul din Monsmiech si emiciclul lui Maximilian Ercole din Milano (Mediolan), īmparatul Justinian pune īn veacul al V-lea temelia celei mai frumoase catedrale din lume – Sf. Sofia. Cu aceasta se precizeaza stilul bizantin, unicul exemplu īn lume. Alta cladire īn stil curat bizantin nu mai exista.
O data catedrala Sf. Sofia se stabileste si planul tip al “Crucei Grece”, care dupa cinci veacuri formeaza caracterul principal al artei neobizantine, al artei grecesti, pe care o gasim mai tīrziu la Muntele Athos si aiurea.
Dupa caderea imperiului roman si dupa crestinarea gotilor invadatori (Teodoric), Ravena devine capitala Italiei, primind cultura bizantina si milaneza (īn Milano īsi avea sediul Constantin), si īsi schimba complet forma ei politica, puterea spirituala luīnd locul celei imperiale. De acum īnainte, cu īncepere de la sfīrsitul veacului al VI-lea si pīna īn veacul al XI-lea (cīnd Venetia īi ia locul), “Exarhatul Ravenei” īnregistreaza a doua agora (dupa a noastra) si preponderenta īn Adriatica.
Biserica si īn special arhitectura bizantina-ravenata-milaneza, spre deosebire de cea bizantina-justiniana este caracterizata printr-un stil nou, care se manifesta si se raspīndeste de-a lungul coastei Adriatice, pīna la Palermo si Catania.
Sub influenta arabilor, care īsi faceau aparitia venind prin Delta, se pune temelia artei bizantino-sicula, sau mai exact arabo-sicula – Monreale, iar īntre Palermo si Venetia se realizeaza tot sub influenta artei maure, faimoasele arhitecturi Analfese, Barese, parnigiana”
Īn aceasta situatie de la īnceputul veacului al VII-lea, cīnd Dacia avea o civilizatie īn plina evolutie, ca si Bizantul si coasta Adriaticii, lumea latina primeste o noua si mare lovitura.
Sīrbii si īn urma lor Bulgarii ocupa īn mijlocul Europei centrale pe care le stapīnesc si īn zilele noastre, si asezīndu-se īn mijlocul celor trei focare de civilizatie latina īsi asimileaza acesata civilizatie pastrīndu-si alfabetul luat de la rusi, care si ei īl aveau de la daci (alfabetul slavon de astazi, zis chirilic) si abia catre sfīrsitul veacului al IX-lea, prin Metodiu si Ciril se crestineaza, semanīnd peste tot cuprinsul pamīntului lor arhitectura crestineasca valaha, arhitectura neobizantina si toata gama arhitecturala italica medievala, īncepīnd cu cea lombarda a lui “Or St. Michele” din Pavia, pīna la cea amalfeza.
Un complex si un dezechilibru de arta si arhitectura, o lipsa totala de unitate īn compozitie, o nejustificare īn diferitele componente ale cladirii presarata ici si colo numai īn ornamentatie, nu si īn organism, cu impresiuni ale noului venit, aceasta este arhitectura sīrbeasca. Acesta este adevarul si nu al acelora care fac afirmatii eronate datorita unei pseudo-stiinte, atunci cīnd spun ca monumentele noastre au influente sīrbesti.

3. Miscarea araba
Stilul vlaho-arab si gotic-moldovenesc
Aceasta era situatia spre sfīrsitul veacului al VI-lea, cīnd īn Orientul asiatic se pregatea o noua miscare spre Europa.
Arabii, sub califul Omar (dinastia omeiazilor), īn dorinta lor de expansiune, cuceresc Ierusalimul, darīma templul pe temelia lui frumoasa moschee Omar, iar pe la īnceputl veacului al X-lea, sub califul Ibn Tulon, datorita iscusintei unui arhitect copt, pun baza faimoasei arhitecturi arabe, cunoscute īndeajuns, care poarta numele califului.
Īn drumul lor, arabii patrund īn Sicilia, unde normanzii īsi facusera aparitia, iar o alta ramura trece Gibraltarul īn Spania unde au ridicat minunatele monumente de arta de la Alhambra, Alcazar, Guadalgara etc. etc.
Pe masura ce arabii ocupau Sicilia, si īn special Italia, din nordul peninsulei patrundea catre sud un nou gen de arhitectura, de asta data iesita din mīna de mesteri, fara de nici un fel de pregatire artistica, arhitectura care la baza ei avea tot neo-romanul, cunoscuta īn istoria artelor ca Evul Mediu lombard (īn Lombardia), Evul Mediu toscan (īn Toscana), sienez (īn Siena), cosmat (īn Roma) si asa mai departe. O data cu aceasta si chiar cu ani īnainte se mai raspīndeste tot catre sud arhitectura ravenata.
Acest ansamblu de arhitectura cu caracter medieval, pe masura ce patrunde īn sud, īntīlnind geniul arab pe toata coasta Adriaticii si pe cel normand īn Sicilia, ofera istoriei artelor, si ca urmare lumii artistice, faimoasele stiluri de arhitectura cunoscuta, si anume:
– stilul arabo-siculo-sarasinese, īn Sicilia
– stilul barese, īn Bari
– stilul amalfez, īn Amalfi
– stilul pisan, īn Pisa
– stilul parmigian, īn Parma
– stilul luchez, īn Luca etc., toate cu influente arabe.
Acolo unde neo-romantul, pe baza arhitecturii ambroziene, īncepe sa embrioneze goticul, amestecul arab se imprima si mai bine, dīnd nastere arhitecturii gotice italice, cunoscuta si destul de diferita dupa localitati: goticul de Orvietto, goticul de Firenze, goticul de Siena, goticul milanez, goticul venetian etc.
Aceasta era situatia arhitecturii īn peninsula italica, īn timp ce arhitectura clasica latina (valaha īn Muntenia si moldoveneasca īn Moldova) se afla īn toata splendoarea.
Si la noi semnalam influenta araba infiltrata īn plina arta latina.
Arcul arab ia locul neo-roman la colonadele tindelor bisericesti si la cerdacurile caselor, pastrīnd īn acelasi timp īn compozitia cladirii si pe acesta. Se mai observa influenta araba si īn diferitele detalii ale bisericilor. Si lucrurile se aseaza īn asa fel, īncīt īn arhitectura noastra latina, sub noua influenta araba, edificiul primeste īn compozitia structurii – linia araba, care se localizeaza cu un caracter special, pe care nu-l mai īntīlnim īn alta parte, dar masa cladirii, silueta ei pastreaza totusi caracterul vechi latin.
Se formeaza asadar un stil de arhitectura cu desavīrsire nou, pe care fara īndoiala īl putem numi stil vlaho-arab. Faptul s-a petrecut īn aceleasi conditiuni ca si īn centrul si sudul Italiei.
Nu acelasi proces s-a īntīmplat īn Moldova, unde arhitectura latina a suferit si ea, ca īntreaga arta a lumii, influenta araba. Ochiul cunoscator poate foarte usor observa aici si linia gotica, fie īn detaliile stilului, fie chiar īn formele si ancadramentele ferestrelor si īn ornamentatie.
Aceasta influenta araba cu linie gotica este cu mult mai pronuntata īn nord, īn Bucovina, si din ce īn ce mai slabita, pīna la parasirea ei, cu cīt ne lasam catre sudul Moldovei, iar īn Basarabia nu o mai īntīlnim de loc.
Astfel īn Moldova, protoclasicismul ramīne īn picioare, īmbogatindu-se numai cu noua influenta gotico-araba, care nu-i strica silueta cladirii – aerul, izul, dupa cum spune rumānul ramīne tot cel moldovenesc, dupa cum īn Valahia ramīne cel valah, deosebit de toate arhitecturile din lume.
Ca exemplu: īn timp ce biserica Sf. Nicolaie Domnesc din Iasi pastreaza protoclasicismul pur īn toata vigoarea si splendoarea lui, la biserica Dragomirna din Bucovina, goticul-arab este īncrustat īn masa protoclasica.
Pentru acest din urma caz se cer īnsa multa pricepere si prevedere, spre a nu cadea complet īn gotic, departīndu-ne astfel de la stil.
Concluzia pe care o tragem din cele spuse mai sus este, ca pentru cercetatorii si cunoscatorii de arta, Moldova īnregistreaza doua stiluri de arhitectura aproape diferite, desi ambele sīnt grefate pe aceeasi masa latina, si anume:
a) Stilul protoclasic moldovenesc
b) Stilul gotic-moldovenesc, īnchegīnd īn cuvīntul “gotic” doar fondul arab, pe interpretare gotica.

4. Miscarea Normanda
Īn tara noastra miscarea normanda si-a avut rasunetul datorita Cruciadelor. Normanzii au capatat primele notiuni de cultura īn arta, īn Sicilia de la arabi si din influenta ravenata.
Porniti cu acest bagaj de cultura artistica siciliana, dupa ce īmpreuna cu mesterii locali au ridicat una dintre cele mai frumoase cladiri din lume “Monreale”, normanzii īsi īmbogatesc cunostintele
cu tot ce s-a produs ca arta īn peninsula (mai ales cu geniul “ambrosian”, care sta fara gres la temelia viitorului stil gotic normand, ca sa folosesc termenul vulgar) si īn cunoscutul “Midi” – sudul Frantei –, dīnd lumii cele mai frumoase creatii de arhitectura normanda. Faimoasele catedrale din Reims, Louvain, Paris (Notre-Dame) etc. sīnt cele mai autentice marturii.
Si geniul normand, mai mult sau mai putin interpretat se īntinde īn urma īn Anglia, īn Germania si prin alte parti explicīnd abia acum denumirea cuvīntului “gotic”, care ar fi putut foarte bine lipsi, ramīnīnd doar acela de “normand”.
La noi, geniul normand s-a manifestat prea putin, ca undele unei mari, care abia mai bat departe, si aceasta, dupa cum am spus, datorita actiunii Cruciadelor.
Influenta normanda o aflam īn arhitectura, mai concret īn silueta turnului Coltei din Bucuresti (demolat), cu cele patru turnulete de pe īnvelitoare, pe care le mai īntīlnim prin tara īn “Cetatuia” de la Iasi si īn Ardeal acolo unde este emblema Ordinului templierilor (secta religioasa).
Arhitectura turnurilor, considerata īn ordinea vechimii, o īntīlnim la mesopotami (numai īn desenuri sau relicvuri, deoarece īn natura nu ne-a ramas nimic) si la daci.
Coloana Traiana īnfatiseaza la fiecare pas turnurile dacice, care au caractere mesopotamice, īnsa cu o arhitectura īnaintasa celei asiro-chaldaice.
Īn clasicismul grec si roman nu exista turnuri. La romani, se gasesc slabe indicatiuni, fara un caracter special si nu se mai vorbeste de turnuri decīt dupa sase veacuri, īn arhitectura ravenata, adica dupa ce civilizatia vlaho-neobizantina trece la Ravena.
Caracteru
l latin al turnurilor, care apare īn urma īn lumea latina italica are ca specific etajarea succesiva, asa cum se vad si astazi prin Ardeal.
Evul Mediu, īn care se īncadreaza si normanzii, scoate etajarea turnurilor, lasīnd sa predomine verticalitatea, dupa cum vedem īn tara noastra la Turnul Coltei, Turnul Goliei (Iasi), Chindia (Tīrgoviste) si altele. Subliniez, īnsa, ca protipul acestei arhitecturi apare īn falnicele turnuri ale Sarmisegetuzei dacice.
5. Rissorgimentul Valah
Īn urma arhitecturii protoclasice, daca nu chiar o data cu arhitectura valaha (latina), īn orice caz nu departe de īnjghebarea ei, apare īn Valahia un nou stil, pe care nu-l mai īntīlnim īn nici o parte, decīt arareori īn trei sau patru exemplare, īn Italia.
Oamenii de arta italici īi dau un nume foarte sugestiv: Rissorgimento italic.
Aparitia acestui stil īn Italia e apreciata prin veacul al XVI-lea, cam īn aceeasi epoca īn care s-a semnalat si la noi. De retinut īnsa este faptul ca scriitorii italieni l-au botezat cu numele de reīnviere, spre deosebire de Renastere, care-l numeste: Renascimento. Astfel cuvīntul Rissorgimento are o semnificatie mai incisiva decīt aceea a Renasterii.
Daca am face o retrospectiva, urmarind toata gama de stiluri a Italiei, de ordinul sutelor, nu aflam nicaieri cel putin o nota din aceasta arta a Rissorgimentului, care sa fi pierit si acum sa reiasa la lumina, pentru a īndreptati pe scriitori s-o boteze astfel.
Si atunci, daca Italia nu ofera nici macar un exemplu privind vechiul caracter al acestui stil, care sa-i exprime si titulatura, nu ar fi cazul sa ne gīndim ca vechea arta s-ar fi petrecut odata undeva tot īn lumea latina, la frati de-ai lor, prin alte locuri, īn veacuri īndepartate si ca acum datorita unui simt si unei amintiri numesc astfel noua arta cu acest nume sugestiv, reintroducīnd-o la ei?
Caracterul de fond al acestui stil este “elipsa” ca arc intercolonar, īn locul arcului neo-roman. Dar o elipsa care iese din regulile obisnuite ale elipsei si este pornita mai mult afectiv, cu o forma cu totul speciala.
Daca privim īn jur, īn lumea care odata a jucat un rol alaturi de romani, de exemplu īn lumea siriaca sau chiar cea greaca, arcul eliptic nu-l īntīlnim.1 Ca urmare, originea lui nu o gasim īn lumea antica. Ceea ce cunoastem este faptul ca īn exigenta unei compozitii siriace, arcul eliptic cu caracterul lui specific nu ar distona. Fireste ca este vorba de compozitie, si nu de un exemplu. Īn acest caz, cercetarile noastre se īndreapta īn alta directie, īn alta lume latina, unde arcul eliptic cu totul special, asa cum am vazut, īl aflam mai des īntrebuintat alaturi de compozitia careia i se preteaza. Si acea lume latina, daca nu chiar protolatina este lumea noastra rumāneasca.
Daca Italia, īn spiritul acestui stil nu ne ofera mai mult decīt cīteva exemple, trei-patru, la noi īn Valahia exemplele sīnt de ordinul miilor, iar cladirile care ne-au mai ramas īn fiinta (cele mai vechi astazi au cel putin 300 de ani), sīnt de data anterioara exemplarelor Italiei.
Nu este ungher din tara, nu este bisericuta sau cula, ca aceea de la Curtisoara, nu este casa taraneasca prin judete de munte, prin Arges si mai ales prin Muscel, unde sa nu īntīlnim arcul eliptic, cu forma lui speciala si restul arhitecturii cu totul concordant arcului, īntr-o compozitie cu silueta valaha, pentru ca aceasta silueta nu se pierde. Pentru ca este un ce īnnascut īn spiritul mesterului si al taranului romān, chiar acolo īn tindele lor, unde s-ar crede ca arhitectura dintre stīlpi denota o influenta araba, adevaratul ochi de cercetator observa ca nu este vorba de altceva decīt de acest nou stil. Si am vazut multe case de tara, unde usa intrarii, desi de forma dreptunghiulara se īnscrie totusi īn elipsa.
Daca stilul valaho-arab este un rezultant al influentei īmprejurarilor petrecute, īn schimb stilul despre care vorbim este īnnascut īn sufletul taranului nnostru.
Asadar, arc eliptic īntre coloanele bisericesti si īn arhitectura civila, arc eliptic īn taietura ferestrelor din interiorul bisericii, unde se gasesc patrunderile īn bolti, īntreaga masa este concordanta stilului, indicatiunea panourilor ia locul desenelor latine s.a.
Aceasta este arhitectura care pe italieni īi īndrituieste s-o boteze “Reīnvierea” italica, reīnvierea latina.
Si atunci, cīnd spiritul artistic al protoclasicismului īsi are obīrsia la noi, cīnd arhitectura Ravenei si a doua Agora īsi are acelasi īnceput tot aici (ca dupa ea sa-i urmeze a treia Agora la Muntele Athos), cīnd Renasterea se plamadeste pe pamīntul nostru (aici se afla si pictura īn fresca) si cīnd nenumaratele exemple ale stilului despre care am pomenit se gasesc tot la noi, īntr-o lume latina, nu ar fi cazul sa fim īncredintati ca aceasta arta, īn patrimoniul exclusiv al taranului rumān, recunoscut conservator al trecutului milenar, īi apartine lui dintru īnceput?
Daca scriitorii de arta italici numesc cu drept cuvīnt stilul acesta “Rissorgiment” (reīnviere), ratiunea ne īndeamna ca noi, care l-am cunoscut de la origine si īl mentinem neatins, sa-l numim tot astfel. Viitorul īi va rezerva fara īndoiala adevaratul lui nume, iiar dupa parerea mea acest stil de arhitectura īl putem īncadra fara gres īn arhitectura valaha.
“Hula”, casa matrice daciana īsi mentine forma primara, īn schimb casa taraneasca evolueaza īn casa boiereasca, brīncoveneasca, ultima arhitectura pe care o aflam īn tara noastra. Nu putem trece cu vederea ca acest geniu artistic, C. Brīncoveanu, a stiut sa culeaga din toate nuantele de arhitectura si sa le īmbine īntr-un tot armonios.
Stilul lui Brīncoveanu1 īl recunoastem īndeosebi īn palatele tipice de la Mogosoaia, Doicesti si Potlogi.
Dupa ce turcii au incendiat palatul de la Mogosoaia, Niculaie Bibescu, mostenitorul lui Brīncoveanu, cautīnd sa-l reconstituie, s-a adresat unui arhitect francez, care a darīmat ferestrele facīnd altele, fapt ce se poate observa din ilustratii. Au ramas īnsa porticele, coloanele etc.
Palatul s-a pastrat astfel, pīna cīnd ultima mostenitoare, Marta Bibescu, s-a hotarīt sa-l restaureze. Dar sa urmarim evolutia acestei restaurari:
Īntr-o zi, un coleg ma informa ca, la apelul Martei Bibescu, a venit la noi prof. Rupolo, reputat arhitect din Venetia, care restaurase īntre altele si Turnul din San Marco. Prezentīndu-ma acestuia, am fost cu adevarat impresionat de frumusetea planurilor executate, dar cu tristete prof. Rupolo mi-a spus: “Ce pacat ca nu pot face ce vreau, pentru ca d-na Marta Bibescu se īmpotriveste!”
Marta Bibescu s-a adresat apoi unui alt arhitect, minor, care, nepricepīndu-se, a stricat palatul, astfel īncīt recomand tineretului nostru de specialitate, pentru a se edifica asupra autenticii arhitecturii brīncovenesti a acestei cladiri, sa consulte fotografiile dinainte de restaurare.1
Din palatul de la Doicesti n-a mai ramas nimic”
Palatul de la Potlogi s-a pastrat numai īn parte.
Cu aceasta, īnchei seria stilurilor de arta rumāneasca. Influente si localizari am mai avut, se-ntelege, dar, pentru Istoria Artelor, ele prezinta o importanta minora, deoarece patrunderea lor este neīnsemnata. Singurul curent care a mai persistat la noi este cel genovez dezvoltat īn Italia la sfīrsitul veacului al XVI-lea si ajuns īn tara noastra mai tīrziu. Acest curent genovez īl semnalam mai ales la stīlpii de zid ai portilor de la intrarile caselor boieresti.
Doricul genovez, cu firida īntre stīlpi, este aproape nelipsit. Mai observam cladiri vechi īn orasul Galati, unde amprenta genoveza se remarca aproape īn īntregime.
Faptul se explica daca ne gīndim la cele trei republici italice: Raguza (Dubrovnic), Genova si Venetia, stapīnele de odinioara ale Marii Adriatice, care ocupau īn Evul Mediu tarmul Marii Negre, astfel – Raguza (īn Dalmatia), coastele de la Varna pīna aproape de Constanta; Genova de la Constanta (unde si astazi se mai vad urmele portului genovez) pīna la Sulina, si Venetia, de la Sulina la Odessa.
Dar voevodul Tarii Romānesti, Mircea cel Batrīn, a intervenit, dupa cum se stie, īn luptele intestine dintre Raguza si Genova, pentru stapīnirea Dobrogei, reusind s-o cucereasca.


Arhitectura īn Ardeal,
Bucovina si Basarabia

Īn vreme ce īn Valahia si Moldova lucrurile se petreceau dupa cum am vazut, īnregistrīnd īn Istoria Artelor pagini de o necontestata frumusete, īnca nepatrunse suficient de noi, cei de astazi, īn restul rumānismului atmosfera era urmatoarea:
Referindu-ne cronologic la Ardeal, unde stapīnirea romana īsi concentrase centrul de gravitate (unde odinioara se īngramadise fosta activitate dacica) si īn Banat, care īmpreuna cu partea de sud constituia un “cap de pod” īn coasta Daciei, romanii, ocupantii, cu spiritul lor de civilizatie mai mult greaca, cu acele linii conditionate si reglementate, ajunsesera sa distruga tot spiritul, toata scīnteia inteligentei si priceperii dacice.
Dupa ocupatia romana, trecerea atītor neamuri peste bastinasii tarii, urmata de popoarele migratoare stabilite pe pamīnturile Transilvaniei, la care s-au adaugat colonizarile saxone, au avut drept consecinta īn arta o stagnare pe scara evolutiva, o reducere a personalitatii lor, manifestata īn faptul ca ardelenii au ramas cu ceea ce au apucat de la primele lor īnceputuri. Au pastrat acea arta protoclasica, reflectata cu precadere īn “arta taraneasca”, pe care se īntelege si-au perfectionat-o, fara ca totusi s-o dea ca altoi īn toata vigoarea, asa cum au facut conationalii lor de dincoace de munti. Dar, ca sa nu las impresia unei exigente gresit īntelese, “arta valaha” (latina) se dezvolta si īn Ardeal īn conceptia bisericeasca si īn cea civila (casa oraseneasca), daca nu īn conditiile artistice de la noi, totusi īn proportii uneori mai mari, datorita vietii comerciale intense. Īncīt astazi, vorbind de arhitectura Ardealului si Banatului, subliniem caracterul de “arta taraneasca”, asa cum am mostenit-o de la vechiul scit, care, datorita spiritului inteligent, vioi, dar īntelept si asezat, caracteristic rasei, a dus-o, as putea spune, la cea mai desavīrsita perfectiune (crestaturi īn lemn, cusaturi diferite, īncondeiatul oualor etc., superioare pe alocuri celor de dincoace de munti), īn care rumānul īnchis īn sufletul lui amarīt, si-a varsat tot focul īn arta transmisa de la stramosii lui.
Si acelasi lucru s-a petrecut si īn Balcani, unde dacii au suferit stapīnirea bizantina urmata de cea slava”
Ocupatia ungara si austriaca, vorbind despre Ardeal si Banat, datorita rolului de stapīnitori si legaturilor pe care fosta monarhie le avea īn comertul european, a īndepartat pe rumān de la viata cetateneasca si artistica. Cercetatorul de arta observa totusi, īn afara de cele doua caractere de arhitectura preponderente, un mic suflet rumānesc, īn unele dintre casele medievale, cum este de pilda aceea a Branului (vorbesc de castel), ca si prin alte parti, acolo unde spiritul rumānesc putea fi mai activ, sau īn mai mare masura īn Castelul lui Mihai Viteazul din Fagaras, atunci cīnd domnul valah stapīnea Ardealul reīnviind rumānismul. De aici īncolo, arhitectura italica īn toata gama ei se prezinta atīt īn Ardeal, cīt si īn Banat talle et qualis.
Īncepīnd cu Renasterea toscana, venetiana, bologneza, milaneza, genoveza si pīna la barocul romano-toscano-lombard din poarta cetatii Alba Iulia, toate aceste forme spun, se citesc īn Ardeal, īncīt calatorul cunoscator, care trece atīt prin orasele mari, cīt si prin satele mai importante, are impresia ca se afla īn Italia, sau cel mult la Viena, cīnd īnsasi Viena este plamadita pe capapodul italic al lui Palladio si Vignola.
Īn Bucovina si Basarabia, lucrurile s-au petrecut altfel. Aceste doua provincii moldovenesti, trecīnd īn posesie straina mai recent, nu s-au modificat prea mult. Ele au ramas cu caracterul patriei mume pe care l-au dezvoltat mai departe. Si totusi, o oarecare nuanta se observa si la acestea:
a) Bucovina trecīnd sub dominatia austriaca, influenta gotica determinata de miscarea araba se imprima īn vechea arhitectura moldoveneasca, dīnd īn Istoria Artelor stilul gotic moldovenesc, despre care am vorbit mai sus. Cel ce doreste sa ofere artei o cladire moldoveneasca, trebuie sa caute sa īnlature cīt mai mult goticul din compozitie, fiind suficient de caracterizata si destul de bogata si fara de acesta. O cladire sau compozitie realizate īn asemenea conditii īsi pastreaza prin simpliitate frumosul caracter moldovenesc, unic īn Istoria Artelor.
b) Basarabia, trecuta sub stapīnirea tarista, ramīne si ea cu vechiul caracter arhitectural moldovenesc, fara nici o interventie. Ba īnca ceva mai mult, departe fiind chiar de focarul intelectual al Iasului, īsi pastreaza si mai mult curatul caracter protoclasic.

Adnotari

Antichitatea pomeneste de cele mai importante ramuri, care au locuit Dacia. Astfel:
etruscii – natiune puternica, civiliizata, foarte religioasa si īnzestrata cu deosebite calitati artistice;
obii – cei mai drepti oameni de pe pamīnt;
sarmatii – foarte cunoscuti ca iscusiti militari (calareti);
moldovenii – considerati ca o natiune divina;
pelasgii – popor foarte cult si mari constructori;
valahii – (olahi – valahi ˆ latini), popor īnzestrat cu o deosebita cultura spirituala).
Cicero spune: “Valahii-latini sīnt cel mai vechi popor de pe pamīnt”, “trunchiul latinitatii” (Cicero, De natura Deorum, 1, III, 17). Acestia sīnt oltenii, iar cīnd spunem olteni, se cuprinde toata Valahia, nu numai regiunea Olteniei din zilele noastre.
Īn Oltenia de astazi, unde se afla Cetatea Letinilor, se pastreaza si acum denumiri de comune, care amintesc epoca tertiara (exemplu: comuna Jidovul), cum si epoca cuaternara (comuna Novaci). Limba lor este limba generica a īntregii rase (limba dacica) existenta din vremea cīnd nu se vorbea de romani. Olteni se gasesc si īn Italia, de la Roma spre sud. Acestia numesc opinca lor “carpatina”.

*

Egiptul. Cunoscutul scriitor italian Archinti, vorbind despre felahi, īi considera drept o rasa superioara de oameni blīnzi, harnici si neobositi muncitori ai cīmpului (Degli Stili in architectura, editura Gonzogno, Milano, 1896).
Mareata piramida ridicata de faraonul Keops, urmasul lui Osiris, exprima īnalta spiritualitate a Novacilor. Abatele Moreaux si multi alti cercetatori, printre care amintim si de neobositul prof. Moisescu, gasesc īn fiecare linie a piramidei si chiar pe traseul coridorului, dimensiuni si semne care nu sīnt īntru totul creatii proprii ale faraonului, ci īn principal exprima sinteza psihomaterialista petrecuta īn muntii Carpati.
Dupa legenda argonautilor, sanctuarul cel miraculos al soarelui se afla īn orasul Solis Urbs, capitala regelui dac Aete. Plinius īl stabileste īn Panchaea, līnga Istrul de Jos, dupa o scrisoare a lui Evchemer (504).
Dacii nu sīnt un popor de migratiune plecat din India sau din alta parte a lumii, ca indo-germanii sau indo-slavii (Eug. Pittard).

*

Invazia Traiana. Sa urmarim care era situatia Imperiului Roman pīna la īmparatul Traian.
Italia, tara latina, desprinsa din marele arbore dacic, se afla īn permanente razboaie fratricide, iar dupa ce a trecut prin numeroase faze, a ajuns republica, la un pas de imperiu. Dar abia se linistise dupa atītea framīntari, ca o cangrena īi macina trupul: luxul si desfrīul grecesc deosebit de ilustrat cu precadere īn Pompei. Lasīnd la o parte amfiteatrul, termele si alte locuri de adunare, unde totusi faptele se mai petreceau cu caracter de discretie, vizibila este īnsa casa lupanarelor care e īntrecuta la Roma de catre orasul Pompei. Acolo se desfasoara īntreaga coruptie greaca, care devine centrul de educatie al societatii aristocratice romane. Locurile parasite īn graba din cauza eruptiei fulgeratoare a Vezuviului vorbesc de īmbinarea prestigioasa a geniului artistic grecesc ilustrat arhitectonic, pictural si sculptural alaturi de scrierile grecesti decorate pe peretii cladirilor care, descifrate, īngrozesc decaderea romana. Luxul, necesitīnd cheltuieli exorbitante, explica razboaiele duse de romani, pentru obtinerea sumelor necesare de acoperire. Si cei care vizeaza de la īnceput situatia au fost punii. Punii (semiti) prezentīndu-se drept arendasi, au īnchiriat mosiile marilor latifundiari la preturi derizorii, cu conditia ca proprietarii lor sa le dea sclavi pentru muncile pamīntului, fapt ce a dus la saracirea tarannimii. Astfel punii le-au dat lovitura de gratie.
Cato, marele om de stat si fervent aparator al privilegiilor aristocratiei (234-149 ī.e.n.), a combatut zadarnic influenta greaca. Īn calitate de consul, el a cerut distrugerea Cartaginei1, marele concurent comercial al Romei (195), strigīnd īn Senat din toate puterile: “Roma e bine, e bogata, galerele ei strabat toate marile”” ceterum censeo Carthaginem esse delendam, cuvinte cu care Cato īsi īncheia toate discursurile.
Revolutia īncepe: fratii Grachi, Caius si Tiberiu, vin cu o lege agrara pentru īmproprietarirea taranilor, dar sīnt ucisi si cadavrele lor aruncate īn Tibru. Totusi legea trece, taranilor li se mai īndulceste starea, dar latifundiarii īncep sa murmure, astfel īncīt Senatul Roman apeleaza la noi izvoare, concesionari, conversiuni etc.
Iata ce spune Cicero (106-43 ī.e.n.), talentat orator, scriitor si om politic, de asemenea sustinator al aristocratiei si al proprietatii private: “Conducatorii statului prin nici un mijloc nu pot cīstiga mai usor bunavointa poporului, decīt prin respectul pentru avutul altuia si dezinteresare. Cei ce vor sa devina populari, si din aceasta cauza propun fie vreo legre agrara, ca sa fie alungati proprietarii din gospodariile lor, fie ca socotesc ca banii īmprumutati sa fie iertati debitorilor, aceia sapa temeliile statului. Mai īntīi distrug unirea, care nu poate sa subziste cīnd unora li se rapesc banii, iar altora le sīnt daruiti; apoi dreptatea, care este cu totul suprimata, daca nu-i este īngaduit fiecaruia sa fie stapīn pe avutul lui, caci lucrul acesta este caracteristic oricarui stat si oras, ca sa fie libera si neturburata posesiunea oricarui bun propriu” (Cicero, De officiis).
Slabirea Imperiului Roman este provocata, pe līnga intrigile si tesaturile interne, de criza financiara, deoarece stapīnirea a trei continente cu un venit relativ mic, fara posibilitati de īndreptare facea imposibila o administratie asa cum s-ar fi cuvenit. Stim cu totii cum era īntīmpinat Cezar de catre marele pontif, ori de cīte ori cauta sa apeleze la tezaurul din templul lui Saturn si era oprit, iar Cezar īi raspundea cu cuvintele: Salus reipublicae, suprema lex est. Fapt care l-a determinat pe el si dupa acesta pe urmasii lui sa-si īndrepte privirile catre bogata si invincibila Dacie. Dar planul nu si l-a realizat, fiind asasinat de catre conjurati (44 ī.e.n.), printre care se afla si Brutus, fiul sau natural, caruia īn momentul mortii īi marturiseste taina: Essi ios emu? (Tu esti fiul meu) exprimat īn limba greaca, si nu īn latina, cum sustin multi istorici.
Jugurta īn plin Senat striga: “Oras pacatos, nu se gaseste cumparatorul, care sa te cumpere”. Pe de alta parte, taranimea saracita, lipsita de pamīnt, īncepe sa faca agitatii, īn special īn Sicilia. Scriptele consemneaza strigatele unui ostas care spunea: “Se intituleaza stapīni ai lumii si ai pamīntului si noi nu avem un pumn de pamīnt. Animalele din ceruri au portile lor si noi nu avem decīt aer si soare”.
Urmasul lui Iuliu Cezar, nepotul sau, Octavian August (63 ī.e.n. – 14 e.n.) primul īmparat roman (27 ī.e.n.), om cu o minte mai chibzuita, si-a cīstigat puterea īnlaturīnd pe Antonius si Lepidus din triumvirat, si instituind o dictatura militara. El rezerva istoriei “secolul de aur”, īncurajīnd cultura romana, ai carei poeti Virgiliu, Horatiu si Ovidiu, au devenit nemuritori. Vederile lui s-au īndreptat si asupra viitorului, cautīnd sa consolideze cīt mai mult latinitatea. Aceasta actiune o realizeaza īnsa īmparatul Traian (98-117), fiul adoptiv al īmparatului Nerva, care cīstiga razboaiele duse cu Decebal, conducatorul invincibil al Daciei (106).
Sa urmarim acum care era situatia Daciei īn timpul acesta.
Tacit, īn scrierea sa De moribus Germanorum, facīnd o comparatie cu puterile militare ale statelor Europei spune: “Germania se desparte de romani si de gali prin munti si ape (montibus aut fluminibus separatur), pe cīnd de daci – de o frica reciproca (mutuo metu).”
O armata regulata dacii nu aveau, īn schimb toata tara era īn picioare la vremea de razboi.
Īmparatul Traian, observīnd pericolul, īsi asigura concursul Asiei, Africii si Europei cu voluntari si mai ales mercenari, din care nu lipseau nenumarate hoarde de tigani cutreietori ai pamīntului si cu tot acest puhoi se revarsa asupra Daciei pe patru cai, cu armate care vin pe uscat din Italia, Germania si Macedonia, si cu altele aduse pe mare din Asia si Africa.
Razboiul dureaza cītiva ani, īn trei reprize cu patru episoade. Puterea romana, cu toate mijloacele de care dispune, se afirma. Romanii reusesc sa īnlature astfel pe sarmati si pe gali si, dupa numeroase peripetii, īntind poduri de vase peste Dunare si se hotaraste construirea unui pod de piatra, care atīt timp cīt cerea constructia lui trebuia pus la adapost de atacurile dacilor. Īn urma consultarilor cu marele Apolodor din Damasc si cu inginerul Balbus, constructorul efectiv al acestei mari opere, se alege locul cel mai potrivit, la Hīrsova (nu la Severin), avīnd bratul Borcea drept perdea īn fata dacilor. Ca tehnica a fost īntrebuintata dioptria, un fel de tahimetru, care scutea de deplasari pe balta. Īn afara de podul cel mare de peste Dunare de la Capidan (Kalekioi) s-au mai construit īnca patru poduri de lemn peste Borcea, la Bordusani, Cocargea, Socarici si Chioara.
Pliniu vorbeste de nuoves pontes (poduri noi). De acolo, din dreptul lor, soselele trec la Celei, traverseaza Ialomita, lasīnd movile de pamīnt pe tot parcursul, īncepīnd din Dobrogea, drept puncte de reper pentru armata, urmīnd drumul pe Valul zis al lui Traian. Legiunile urmeaza apoi drumurile pe la Valenii de Munte, Drajna, Tabla Butii si patrund īn Ardeal, unde se īntīlnesc cu alte doua armate sosite, una din Italia, care trecuse Dunarea pe la Severin pe un pod de vase si o alta care venea din Panonia – Vindobona (Viena).
Punctul de īntīlnire a fost fixat prin trei turnuri, din care astazi au ramas īn picioare doar doua, iar cel ce se gaseste mai īn buna stare se observa pe linia Simeria-Lupeni, īntre statiile Crivadia si Merisor.
Marile armate formate astfel īnainteaza spre Sarmisegetuza (īn sus de Orastie, la Costesti), avīnd de īnfruntat sapte cetati ce constituiau perdeaua capitalei, pe care Decebal, din motive strategice, o mutase acolo de la Curtea de Arges.
Dīndu-si seama de pericolul iminent, Decebal aduna marele consiliu, iar īn calitate si de sef spiritual, dupa solemna īmpartasanie, īmpartind apa sfintita dintr-un vas mare pregatit anume (consider ca erau crestini la vremea aceea), dacii pornesc la lupta decisiva. Dar dusmanul cu mult mai numeros ajunge la portile capitalei, īi da foc si forteaza intrarea. Decebal, vazīnd situatia pierduta, ia drumul muntilor, pentru a strīnge ajutoare. Dusmanul īnsa īl ajunge din urma si Decebal, ca sa nu cada viu īn mīinile lui, īsi strapunge pieptul cu un pumnal”
Caderea lui si sinuciderea acestui mare titan de la Dunare este tot ce artistul figureaza mai magistral pe coloana; este o adevarata capodopera michelangeleasca. Totusi, dusmanul este neīndurat, īl decapiteaza si capul neīnsufletit, pus pe o tipsie, īl arata multimii” Decebal nu mai exista si cruzimea cuceritorului nu se opreste” mai taie capetele pe butuc si celor doi fii ai sai, unul de vreo 15 ani si altul ceva mai maricel.
Astfel este īngenuncheat viteazul popor dac, fara īnsa a-l distruge definitiv, iar pamīntul cucerit este proclamat Dacia felix, pentru romani fara īndoiala, dar nu si pentru daci. Opera de devastare si de incendiere se continua, īnvingatorii ucigīnd si dīnd foc la tot ce le iese īn cale; marii comandanti daci supravietuitori iau drumul muntilor…1
Īnfrīngerea Daciei īnseamna ruperea latinitatii, care se īntindea din Caucaz pīna la Atlantic, spulberīnd astfel visul lui Octavian August.
Marile serbari care au urmat la Roma, cu ocazia dezvelirii Coloanei Traiane, serbari care au durat peste 130 de zile, dovedesc pretuirea victoriei romanilor asupra dacilor. Tezaurul dac a fost transportat la Roma, īmpodobindu-se cu el edificiile publice si slujind la refacerea financiara a imperiului. Dupa veacuri, Cassiodor, primul ministru al regelui got Teodoric, se minuneaza de marea valoare a acestor bogatii. Totusi, aceasta captura nu reprezenta decīt ultimele pīlpīiri de candela; totul a fost zadarnic si cu urmari daunatoare. Puternicul aliat al lui Traian, Germania, īsi trage consecintele acestui mare razboi. Si īntr-adevar, lumea latina rupta (Dacia – sudul si parte din centru), Germania este lovita si ea de Asia, care statea la pīnda.
Lucrarile lui Traian īn Dacia felix, destul de saracacioase, nu au fost decīt praf īn ochii localnicilor. Este destul sa privesti marele Colisseum de la Gradistea, construit din bolovani de rīu, pentru ca sa-i plīngi de mila. Totul a fost construit de forma, nimic serios nu s-a ridicat, pentru ca nici nu īi atragea nimic, de vreme ce cuceritorii erau vesnic hartuiti de autohtonii daci, de carpi, goti etc.
Si dupa o stapīnire de cca 150-160 de ani, īmparatul Aurelian (270-275) este nevoit sa-si retraga din tara cucerita administratia si majoritatea trupelor. Autohtonii daci ramīn pe loc.
Īmparatului Diocletian (284-305) īi urmeaza, la abdicarea sa, Galeriu, de origine daca, nascut la Sardica. Numele lui este imortalizat de-a lungul istoriei stramosilor nostri prin faptul ca reabiliteaza onoarea dacilor.
Īn scurta sa domnie (306-311), poarta doua razboaie cu partii lui Narses. Īn primul razboi, dus īn Armenia, armatele romane sīnt īnfrīnte, dar, amintindu-si de fidelitatea si calitatile razboinice ale dacilor, reuseste, datorita ajutorului conationalilor lui, sa biruiasca īn al doilea razboi. Īn cinstea acestei mari victorii, Senatul Roman īnalta un Arc de triumf la Salonic. Acest arc consfinteste actul de renastere al poporului dac. Regretabil este ca istoricii nostri trec cu vederea acest deosebit de important moment istoric, care a fost studiat de literatura istorica straina. (L’Arc de triomphe de Salonique, de prof. danez dr. Kinch).
Eutropius, cunoscut istoric roman (sec. IV e.n.) scrie īn De mortibus persecutorum: Romani nominis titulum immutari uolebat ut non Romanum imperium, sed Daciscum cognominaretur1, iar Rufus Festus spune: “(Galerius) cum uix impetrasset ut reperato de limitaneis, Daciae exercitu euentum Mortis repeteret”2.
Dar marea sentinela daco-germana zdrobita atrage dupa sine puhoiul Orientului. Rasa slava se īndreapta spre sud si ocupa Sarmatia – Marea Moldova (Ucraina de astazi), tara marginasa. Slavilor le urmeaza mongolii. Vandalii lui Generic dau foc Romei. Hunii lui Attila fac la fel. Gingis-han ajunge la portile Parisului etc. etc. Evul Mediu īsi urmeaza cursul sustinut de pavaza bisericii catolice, marea organizatie condusa de Papa, suprema putere spirituala. Se afirma imperiul balcanic. Īmparatul Hadrian (117-138), urmasul lui Traian, a avut o idee geniala, stricīnd podul de peste Dunare (podul lui Apolodor de la Capidava), ferind Balcanii de invazii.
Īn acest lung sir de navaliri, puterea dacilor este slabita de sirul nesfīrsit al hoardelor asiatice care poarta necontenite hartuieli. Ceea ce se mentine si se afirma īn aceasta atmosfera este ramura dacica din Macedonia si Albania.

*

Am considerat ca sīnt utile aceste adnotari, care prezinta īn rezumat situatia Daciei īn vremea razboaielor purtate cu marele Imperiu Roman si urmarile pe care le-a avut īnfrīngerea acestui mare popor dac pe plan strategic. Victoria īmparatului Traian a dus la o temporara refacere financiara, īn schimb a deschis ragazul navalirilor asiatice, care s-au īntors ca un bumerang asupra marelui imperiu roman o data cu caderea Romei (476).

Asezarile Dacice din Muntii Orastiei

Partea a I-a:Studiul topografic al asezarilor, de prof. C. Daicoviciu
Partea a II-a: Studiul bibliografic asupra asezarilor, de Al. Ferenczi, Buc. Ed. Acad. R.P.R., 1951, īn 80, 116 p‡11 h. (Cercetari de istorie veche, Bucuresti)
– Rezultatele sapaturilor arheologice si ale cercetarilor istorice din anul 1953, vol. I, Buc. Ed. Acad. R.P.R., 1954, p. 263 (Cercetari privind istoria R.P.R.)
C. Daicoviciu: Cetatea dacica de la Piatra Rosiea. Monografie arheologica, Buc. Ed. Acad. R.P.R., 1954, p. 172 XXII pl. (Cercetari privind istoria veche R.P.R.)
– Material arheologic, vol. I-II, p. 717, Buc. Ed. Acad. R.P.R., 1953-1956
G. Murnu: Monumente de piatra din colectia de antichitati a Muzeului de la Adam Clissi, Buc. Gutenberg, 1913, p. 91
Gh. Stefan: Din trecutul asezarilor omenesti pe teritoriul patriei noastre, Cluj, Ed. Stat ptr. Lit. Econ. 1954, p. 60 (Colectia pentru raspīndirea stiintei si culturii)

Supliment bibliografic

1. Herodoti:Historiarum Liberi IX edidit Henri Rudolph Dietsch. Editio altera Curavit H. Kellenberg vol. I Lipsiae, in Aedibus, B. G. Tenbueri, 1885
2. Herodot. Traducerea romāneasca publicata dupa manuscrisul gasit īn manastiirea Cosula, de N. Iorga, Valenii de Munte. Tip. Neamul Rom. Soc. Pe actiuni, 1909, p. 553.
3. Lucasin Silius: Oeuvres complčtes. Version franēaise publiée sous Italicus, Claudian la direction de M. Nisard de l’Académie franēaise Pariis, Firman, 1878, p. 751 (Sur la Guerre contre les Gčtes) (pp. 545-6559)
4. Dione Cassius: Historia romana, vol. I-V, Leipzig, Taubner, 1864
5. Diodore de Sicile: Bibliothčque historique, traduction du grec, par Ferd. Hoefer, tomes I-IV, ed. II, Paris, Hachette, 1865
6. W. Froehner: La Colonne Trajane d’aprčs le surmoulage exécuté ą Rome en 1861-1862. Reproduite en phototypographie, par Gustave Arosa, Paris, J. Rotschild, 1872, XXI, p. 34
7. Salomon Reinach: La Colonne Trajane, Paris, Leroux, 1886
8. J. E. Neigebaur: Dacien aus den Ueberresten des Klassischen Alterthums, XII, p. 311, Kronstadt, Gött, 1851
9. Friiderich Müller: Die römischen Inschriften in Dacien, 1865, p. 248, Wien Tendler
10. A. D. Xenopol: Istoria Romānilor din Dacia Traiana, ed. III, vol. I-IV, Iasi, Tipo-Lito, Goldner, 1888-1893
11. A. D. Xenopol: Materiale arheologice, vol. I si II
Vol. I Mat. arheol. Privind istoria veche a R.P.R.
Vol. II Mat. si cercetari arheologice
Buc. Ed. Acad. R.P.R, 1953-1956
vol. I, p. 816, vol. II, p. 717.
12. Vasile Pīrvan: Dacia, Ed. Stiinta, 1957, p. 253, h. 1
13. Ph. Le Bas: Histoiire romaine depuis la fondation de Rome jusqu’ą la chute de l’empire d’Occident, vol. II, p. 558, Paris, Didot, 1846
14. // : Istoria Romana a lui Eutropius, Trad. De G. Popa Lisseanu, ed. II, Buc. Tip. Jockey Club, 1923, p. 174
15. Alex. Philippide: Originea Romānilor, Iasi, Viata Romāneasca, 1925-1928, vol. I, p. 889, vol. II, p. 829
16. Gr. G. Tocilescu: Dacia īnainte de Romani, Tip. Acad. Rom, 1880, p. 594
17. N. Densusianu: Dacia preistorica, Buc. Instit. De Arte Grafice, Tip. Carol Göbl, 1913, p. 1152
18. Teohari Antonescu: Lumi uitate. Studii liiterare si arheologice, Iasi, Tip. Edit. Dacia, P. Iliescu si D. Grossu, 1901, p. 214
19. //: Columna lui Traian, vol. I-III, Iasi, Tip. Goldner, 1910, p. 271
20. Dionisiu Fotino: Istoria generala a Daciei. Trad. G. Sion, Tom I, Buc., Impr. Nat. Rom., 1859, p. 344
21. Teohari Antonescu: Cetatea Sarmisegetuza reconstituita, Iasi, Tip. Goldner, 1906
22. Anton D. Velcu: Contributii la studiul crestinismului Daco-Roman sec. I-IV d. Chr., p. 63, Imp. Nat. Buc.
23. Vasile Pārvan: Dacia. Recherches et découvertes aechéologiques, vol. I/1924, vol. II/1925. Buc. Cultura Nationala, p. 368 (I), p. 530 (II)
24. //: Dacia. Civilizatiile vechi din regiunile Carpato-Danubiene, p. 218, Asoc. Acad. V. Pārvan, 1937
25. Ion Nistor: Autohtonia Daco-Romanilor īn spatiul carpato-dunarene, Buc. M. Of. si Imprimeriile Statului, Impr. Nationala, 1942, īn 80, p. 53 (Analele Acad. Rom. Memoriile sectiunii istorice, seria III, Tomul XXIV)
26. //: Emanciparea politica a Daco-Romanilor din Transilvania, Buc. M. Of. si Imprimeria Nationala, 1942, īn 80, p. 36 (Analele Acad. Rom. Memoriile sec. Istorice, seria III, XXIV, Noembr. 17)
27. Trab. A. Laurian: Istoria Romānilor din timpurile cele mai vechi pīna īn zilele noastre, ed. II-a, Buc. Tip. Statului, 1862, XXIV, p. 644.
28. Floca Octavian: Contributii la cunoasterea tezaurelor de argint dacice, Buc. Ed. Acad. R.P.R., 1956, p. 36.

Societatea Arhitectilor Romāni
Sediul: Strada Enei, Nr. 6
Bucuresti 25 Aprilie 1920

Iubite coleg,

Avem onoare a va aduce la cunostinta ca Miercuri 28 Aprilie a.c. ora 5 p.m., va avea loc disertatia colegului Cristofi Cerchez despre: Contributiuni la cunoasterea neamului Romānesc.

Presedinte P. Antonescu

Secretar C. Nanescu


I redactata de Cristina Cerchez, cu concursul arh. Lucian Teodossiu dupa manuscrisul arh. Cristofi Cerchez Bucuresti, 1 iunie, 1958
II Revazuta si completata cu diverse adnotari de Cristina Cerchez-Colbazi Brasov, 1 martie, 1968













Document Info


Accesari: 4560
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )