Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Dezvoltarea limbii romane in ansamblul culturii nationale

istorie












ALTE DOCUMENTE

F O R M A R E A D R E P T U L U I R O M Â N E S C
Armata barbarilor
RELIGIILE DE MISTERE
ANTROPOLOGUL - AGENT DE DEZVOLTARE COMUNITARA
Generatia 1948
SCOALA GUVERNATORULUI
Revolutia de la 1989
RAZBOIUL CELOR DOUA ROZE
CUVINTE SI GANDURI DESPRE EPOCA SI PERSONALITATEA REGELUI CAROL I
REGIMUL DOMINATIEI OTOMANE

Dezvoltarea limbii romane in ansamblul culturii nationale

A. Specificul limbii romane



          "Limba romana este limba latina vorbita in mod neintrerupt in partea orientala a imperiului roman, cuprinzand provinciile dunarene romanizate (Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia superioara si inferioara), din momentul patrunderii limbii latine in aceste provincii si pana in zilele noastre".[1]

          Romanitatea romaneasca este confirmata foarte sugestiv de etnonimele roman - latinescul romanus si valah - germanul Walach, care inseamna roman, vorbitor de limba latina.  O nota distincta in legatura cu etnonimele o reprezinta faptul ca, dintre toate popoarele romanice, numai romanilor li s-a zis si li se zice pana astazi valahi - vorbitori de limba latina. De ce ne-au zis vecinii nostri "valahi"?  Stim ca germanilor de astazi, care isi zic ei insisi Deutsche, noi le zicem nemti,  italienii le spun tedeschi, iar francezii allemands. Asa si cu noi - romanii de la nord si sud de Dunare si-au zis intotdeauna, de la numele antic de roman, romani. Vecinii, si chiar popoare indepartate, ne-au zis valahi. Pe vremea Imperiului Roman, traiau, la nord de Italia, prin Austria si Elvetia de astazi si in sud - estul Frantei, niste triburi celtice, care se numeau volcae. Cu timpul ei s-au lasat romanizati si au vorbit latineste. Pentru triburile germanice, ei erau cei mai apropiati vecini de limba latina, iar germanii antici au inceput sa-i desemneze pe toti vorbitorii de limba latina prin numele de  volcae, pe care, dupa specificul limbii lor, l-au schimbat in Walh (pronuntat valh). Triburile slave din Rusia, Ucraina si Polonia de astazi au inceput sa migreze catre vest si sud - vest. S-au intalnit mai intai cu popoarele germanice si de la ele au aflat slavii 747e44h cum se numeau neamurile care se gaseau si mai departe, cele care vorbeau latineste. Le-au zis si ei, ca si nemtii, valh, prefacut in limba lor vlah. Bineinteles ca acest nume de valah a fost pronuntat intr-un fel intr-o limba, in alt fel in alta limba: voloh -  la rusi, ohah - la unguri, iflak - la turci.  

          Limba romana face parte din  familia limbilor romanice. Limbile romanice sunt astazi noua: romana, italiana, sarda, spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sau retoromana si franceza. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar, in secolul al XIX - lea, ea a incetat de a se mai folosi.

          Limba - reprezinta o prima trasatura a portretului nostru etnopsihologic - asa cum au aratat marii lingvisti romani si straini. Ea nu este fiica, ci este continuarea limbii latine vorbite odata in cele mai multe parti ale Imperiului Roman de Rasarit; este limba latina cu modificarile ivite in cursul veacurilor (Limba latina nu se pronunta chiar asa cum este scrisa. La fel ca-n romana - zicem poa' sa ploua, dar scriem poate sa ploua, zicem omu, dar scriem omul. In limba latina, in vorbirea de toate zilele, se spunea filu, in loc de filum; palu, in loc de palus; cei mai invatati scriau filum, palus. Limba romana provine din latina populara vorbita, nu din cea scrisa. Latina populara vorbita a fost numita si latina vulgara, pentru ca in latineste vulgaris insemna popular.)  In aceasta limba romanica vorbim toti romanii, gandim si ne marturisim lumii.

          Se spune ca "Nu noi suntem stapanii limbei, ci limba e stapana noastra." (Mihai Eminescu). Atunci cand vorbim de latinitatea limbii romane si de aspectul latin din fiinta poporului roman ne gandim la structura gramaticala (Toate formele grupate si imbinate in propozitii poarta numele de structura gramaticala. Comparand structura gramaticala a limbii romane cu cea a limbii latine, rezulta ca structura gramaticala a limbii romane se explica punct cu punct prin dezvoltare din cea latina.) si la fondul principal de cuvinte - vocabularul de baza.

          Sufletul poporului roman este inradacinat in orizontul logosului, in orizontul Romei, al Greciei antice si mai tarziu al Bizantului.  Ca orice popor, noi n-am mostenit sufletul ca o fatalitate, ci l-am realizat intr-un lung proces istoric, ale carui trasaturi se gasesc in procesul originar de etnogeneza.

          Noi suntem o placa turnata intre Apus si Orient. Ne-am nascut crestini, ne-am afirmat credinciosi ortodocsi pe acest pamant daco - roman si sub acest petic de cer. De aceea, filosoful Lucian Blaga spunea: " noi nu ne gasim nici in Apus, si nici la soare rasare. Noi suntem unde suntem".

          Elementul latin din limba romana este compus din cuvinte mostenite, aduse de romani in provinciile cucerite si cuvinte introduse in secolul al XVIII - lea de catre Scoala Ardeleana. Stim ca romana are circa 120 de cuvinte latine, care nu sunt in celelalte limbi romanice. De aici, interesul romanistilor din toata lumea pentru cunoasterea limbii si literaturii romane. Sunt urmatoarele cuvinte: adapost, farmec, a defaima, a ierta, lingura, ferice etc.. Din cele 1500 de cuvinte care formeaza elementele de baza ale limbii romane (stabilite dupa importanta cuvantului si intrebuintarea lui de catre intreaga populatie) 60% sunt de origine latina. 46,60% dintre cuvintele folosite de Mihai Eminescu in poeziile sale sunt latine.  Cuvintele de legatura - conjunctiile si prepozitiile - fara de care nu se poate alcatui o propozitie corecta in limba romana, sunt latinesti.  Pronumele este latinesc. Verbele care definesc simturile esentiale (a auzi, a gusta, a vedea, a simti), adjectivele (amar, dulce, cald), numeralele sunt latine. Termenii care definesc notiuni fundamentale din agricultura (camp, a ara, usturoi, ceapa, fasole, varza), din pastorit (berbec, lana, lapte), nume de plante (arbore, fag, plop, prun, piersic), nume de meserii (morar, fierar, argintar), nume de animale domestice (cal, caine, capra, catel, bou, gaina) sau salbatice (urs, lup, cerb, iepure) sunt de origine latina; partile corpului (corp, par, barba, nas, ureche, ochi, piept, limba, dinte) sau legaturi de rudenie (fiu, frate, mama, nepot, nora, sora). De origine latina sunt si numele zilelor, ale lunilor, ale anotimpurilor anului.

          Originalitatea limbii romane, ca limba romanica din Romania Orientala, o asigura influenta slava in vocabular. Romana comuna se incheie in secolul al X - lea, dupa ce in secolele VII - VIII patrunsesera in limba romana primii termeni slavi in apelative, in antroponimie si toponimie: Ialomita, Dambovita, Prahova, Ilfov, Neajlov, Milcov, Bistrita, Craiova, Targoviste, Slatina, Rasnov, Brasov. De asemenea, ne-au lasat multe cuvinte din viata satului si a muncilor agricole: ograda, prispa, islaz, lunca, dumbrava, plug, grebla. Alte exemple: gasca, lebada, veverita, baba, cleste, cocos, crang, deal, a dobandi, gat, gol, hram, hrean, a iubi, lene, mandru, munca, noroc, obraz, a se pocai, popa, prieten, rana, slobod, soroc, a trai, tinta, vorba etc..  Datorita contactelor cu maghiarii, si din limba acestora am imprumutat cuvinte: chip, fel, gand, mestesug, neam, oras etc..

          Nici influenta slava, nici cea maghiara nu au schimbat caracteristicile profunde ale limbii romane, care nu a facut decat sa se imbogateasca in cuvinte. Imprumuturile dintr-o limba in alta sunt ceva obisnuit. Se poate spune ca in evolutia lor normala limbile nu pot sa nu imprumute una de la alta.

          Limba noastra nationala este rezultatul unei evolutii de mai bine de 1300 de ani. Prin ea s-au dezvoltat gandirea si simtirea sutelor de generatii care au trait, au visat si au creat natiunea romana. Prin ea s-au exprimat poate marile idei ale natiunii, prin ea s-au transmis experienta de viata, literatura populara, cultura. Respectandu-ne limba, ne respectam natiunea, suferintele, straduintele si succesele ei: "Nu avem sa ne facem limba, ci sa ne-o iubim si sa cinstim pe cei ce ni-au plasmuit-o atat de frumoasa si de inteleapta, cum o avem". (Ioan Slavici)

         

B. Trasaturi specifice ale literaturii romane in evolutia ei istorica

          Cultura si civilizatia evolueaza, se imbogatesc cu idei si cu opere spirituale si materiale noi, asa se schimba si modul de a vorbi sau a scrie despre aceste lucruri, adica limba.

          Autori de valoare universala din secolele I - IV ca Aeticus Histrius, Sfantul Niceta de Remesiana, Sfantul Ioan Cassian, Sfantul Dionisie Smeritul si Areopagitul, Leontius Byzantinus sau Ioan Maxentius apartin in mod special istoriei literaturii dacoromane.

          Pentru primele cincisprezece secole de existenta a neamului nostru, avem putine urme de texte in limba romana. In acele vremuri de framantari dureroase si de bejenie, s-a creat o literatura orala de o inestimabila valoare artistica, un folclor - care a insemnat din secolul XVII, de la mitropolitul Dosoftei - un izvor nesecat de inspiratie pentru literatura scrisa, pana in zilele noastre. Traversand momente dificile ale istoriei, potrivnice unei infloriri multilaterale a creatiei culte, vreme de multe veacuri poporul roman si-a manifestat valorile spirituale aproape exclusiv pe calea creatiei populare: poezie, cantec, dans, olarit, unelte de munca, arhitectura taraneasca - un tezaur de frumuseti ale folclorului romanesc, care uimeste prin originalitatea sa, prin bogatia de idei si farmecul expresiei, prin sugestiile creatoare. Literatura scrisa s-a consolidat incepand cu secolul al XVI - lea. Literatura orala s-a dezvoltat cu multe veacuri inainte, constituindu-se intr-un tezaur de creatii, pastrate si transmise din generatie in generatie. Cea mai veche marturie asupra folclorului romanesc, pastrata in Legenda Maior Sancti Gerardi dateaza din secolul al XI - lea. Alte doua capodopere epice - Miorita si Monastirea Argesului - comunica vechimea acestei traditii spirituale. 

          Prin scrierile lor istorice, reprezentantii Scolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, Ion Bubai Deleanu) sunt continuatorii unei bogate traditii umaniste. Daca Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir apara romanitatea, reprezentantii Scolii Ardelene dovedesc netemeinicia teoriei "imigrationiste" si pledeaza pentru continuitate si unitate. Ei folosesc in titluri, parca intentionat, cuvantul "roman" si toponimul generic "Dacia". Exemple: "Istoria si lucrurile si intamplarile romanilor" (Samuil Micu); "Hronica romanilor si a mai multor neamuri" (Gheorghe Sincai); "Istoria pentru inceputul romanilor in Dachia" (Petru Maior). Pe parcursul atator veacuri a dainuit o legenda care este demna a fi spusa, si pe care Gheorghe Asachi a relatat-o in poezia Dochia si Traian: se stie ca Decebal a pierit si el in urma celui de-al doilea razboi dintre daci si romani. "Traian aflase ca Decebal avea o fata de o rara frumusete, numita Dochia, nume care, dupa spusa unora, ar fi voit sa insemne Dacia, adica fata din Tara Dacilor".[2] El a cerut s-o vada si le-a spus oamenilor sai de credinta ca si-o va face imparateasa. Fata a aflat gandurile lui Traian si, nedorind sa fie gasita, a fugit din Sarmizegetusa. Unul din slujitorii lui Zalmoxis i-a povestit imparatului ca ea s-a imbracat in pastorita, a luat cateva oi si a pornit spre cel mai inalt munte pe care-l va intalni. Ea s-a oprit pe o pajiste in cei mai prapastiosi munti si si-a facut stana, cu speranta ca nu va fi gasita.

          Intr-o dimineata, prietenii Dochiei au auzit multa glasuri barbatesti, zgomot de arme si au anuntat-o pe aceasta. Ea, nestiind ce ganduri frumoase are imparatul, ii cere ajutorul lui Zalmoxis: "«Zamolxis, o zeu, striga, / Te giur pe al meu parinte, / Astazi rog nu ma lasa!»".[3] Se spune ca din senin se porneste o mare furtuna; un trasnet a lovit stanca unde statea Dochia, prefacand-o in stana de piatra si in mai multe stanci mici, oile sale. Dupa aceasta intamplare, ploaia s-a oprit, in timp ce a ajuns aici si Traian cu ai lui. Prietenii Dochiei i-au povestit lui Traian cele intamplate, iar Traian a hotarat ca acest munte sa fie inaltat. Ostenii romani, dar si dacii au pus bolovani de piatra, inaltand muntele, care de atunci poarta numele de Ceahlau , dupa numele vulturului care zbura deasupra acelui urias munte.

          Corifeii Scolii Ardelene au sustinut multe idei valoroase referitoare la faptul ca limba romana deriva din latina populara, nu din cea culta. Ei au demonstrat si utilitatea alfabetului latin in scrierea limbii romane.

          Urmas al unei vechi familii voievodale romanesti, care se inrudea cu Vlad Tepes si cu Mihnea cel Rau,  Nicolaus Olahus (1493 - 1568) este primul istoric si carturar umanist roman ce afirma descendenta romana a poporului sau in cartea Hungaria in capitolul XIII, intitulat Despre Moldova.  Aceasta lucrare , scrisa in limba latina este o monografie geografica, economica si etnografica structurata in 19 capitole, dintre care 8 sunt destinate Daciei si valahilor, cea mai veche populatie si cea mai nobila din Transilvania, aceasta tara de basm. El este primul carturar, care afirma unitatea de neam, de origine si de limba a romanilor din cele trei tari: ".moldovenii au aceeasi limba, aceleasi obiceiuri si aceeasi religie ca si muntenii, se deosebesc putin doar la imbracaminte. Ei se  tin mai de neam si mai viteji decat muntenii.Limba lor si a celorlalti romani a fost odinioara romana, ca unii care sunt coloni ai romanilor. In vremea noastra, limba moldovenilor se deosebeste foarte mult de aceea., dar multe din vorbele lor pot fi intelese de batrani".[4]

          Grigore Ureche in Letopisetul Tarii Moldovei scria: "Tara Ardealului nu este numai o tara insasi, ci Ardealul se cheama mijlocul tarii, care multe cuprinde in toate partile, in care sta si scaunul craiei.Romanii cati sa afla lacuitori la Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramures, de la un loc sunt cu moldovenii si toti de la Ram se trag".[5]



          Miron Costin poate fi considerat primul poet cult care in Viata lumii scrie versuri despre romanitatea poporului sau. Originea nobila a romanilor este reliefata cu ajutorul adjectivului "ferice", care se refera la substantivul neam: "Fliah intai, apoi Traianu au adus pre aice / Pre stramosii acestoru tari de neamu ferice.". Miron Costin, in De neamul moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor, marturiseste constiinta vie a romanitatii: "Inceputul tarilor acestora si neamului moldovenescu si muntenescu si cati sunt in Tarile Unguresti cu acest nume, romani si pana astazi, de unde suntu si de ce semintie, de cand si cum au descalecat aceste parti de pamantu, a scrie multa vreme la cumpana au statut sufletul nostru. Sa inceapa osteneala aceasta, dupa atata veci de la discalecatul tarilor cel dintai de Traian, imparatul Ramului, cu cateva sute de ani peste mie trecute, sa sparie gandul. A lasa iarasi nescris, cu mare ocara infundat neamul acesta de o seama de scriitori, ieste inimii durere. Biruit - au gandul sa ma apucu de aceasta truda, sa scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor si semintie suntu lacuitorii tarii noastre.[6]

          In lucrarea Istoria Tarii Romanesti, Stolnicul Constantin Cantacuzino scria despre originea comuna a romanilor si despre continuitatea lor in Dacia. El are informatii despre daci si geti, despre cele doua razboaie daco - romane si despre navalirile barbare de dupa colonizarea Daciei.  Scriind despre originea neamului sau, autorul insista asupra calitatilor de exceptie ale acestuia: credinta si vitejia: "iar noi, rumanii, suntem adevarati romani si alesi romani in credinta si barbatie". In opera sa exista si aprecieri legate de unitatea romanilor din toate regiunile locuite de ei, incepand cu Transilvania, Moldova si celelalte teritorii: "Insa rumanii inteleg nu numai cestia de aici, ce si din Ardeal, carii inca si mai numerosi sunt, si moldovenii, si toti cati si intr-alta parte sa afla si au aceasta limba, macar fie si ceva si mai osebita in niste cuvinte den amestecarea altor limbi cum s-au zis mai sus, iar tot unii sunt. Ce dara pe acestia, cum zic, tot romanii ii tine, ca toti acestia dintr-o fantana au izvorat si cura ".[7] Inaintea corifeilor Scolii Ardelene, Stolnicul Constantin Cantacuzino sustine ca "limba romana este descendenta din latina "stricata si amestecata", adica din ceea ce astazi se numeste latina populara.

            

C. Aparitia termenului ,,roman"

          In ,,Enciclopedia limbilor romanice" se spune despre ,,torna, torna, fratre" ca este ,,un citat din secolul VI reprodus cu unele variante de cronicari bizantini (Theophylactos Simokattes - secolul VII si Theophanes Confessor - secolele VIII-IX) si considerat de multi cercetatori drept cel mai vechi text romanesc protoroman (Al. Rosetti, I. Coteanu) sau aroman (Gh. Roja), desi altii (O. Densusianu) obiecteaza ca ar putea fi latinesc, dupa uzul limbajului militar oficial al epocii".[8] Acest citat, cu sensul de ,,intoarce-te, intoarce-te, frate", reprezinta o chemare adresata de un soldat din armata bizantina catre un coleg caci ii cazuse bagajul incarcat pe un catar. Soldatii indigeni au inteles gresit formula si au luat-o drept un ordin de retragere. Aceste cuvinte au fost spuse in limba ,,parinteasca" (limba locului). Acest text reprezinta cel mai vechi text romanic cunoscut. Cuvantul martor este fratre (latinescul frater), in ceea ce priveste apartenenta textului la limba, exploatat din punct de vedere stilistic si socio-lingvistic. In lucrarea lui Al. Rosetti, Petre S. Nasturel spune despre aceste cuvinte ca reprezinta ,,cea mai veche urma de limba  straromana".[9] Tot in lucrarea lui Rosetti, se spune ca Al. Philippide a tradus aceste cuvinte in limba romana, dar a facut si un comentariu. Termenii sunt apropiati in limba latina. Insa George Calinescu e de alta parere: "Adevarul este ca vorbele acestea n-au niciunul din caracterele esentiale limbii romane si sunt numai niste vestigii de graiu romanic. Din imprejurari vitrege, primele documente sigure si abundente sunt cu totul tarzii, dintr-o vreme cand graiul era de mult inchegat. Uzul limbii slavone in biserica si in cancelarii a intarziat aparitia textelor romane, care (.) sunt din secolul XVI. Scrisoarea campulungeanului Neacsu catre judele Hanas Bengner al Brasovului, din 1521, ramane deocamdata intaiul ravas romanesc cunoscut:.".[10]

          Termenul roman, -a  - 1. (la plural) Popor (de religie crestina) care s-a constituit ca natiune in Romania; (la singular) persoana care face parte din populatia de baza a Romaniei sau este originara de acolo; 2. (la plural) populatie romanica raspandita pe un teritoriu intins la N si la S Dunarii, precum si in spatiul carpatic, dupa cucerirea acestor teritorii de catre romani.[11]

IV   Concluzii

          Prin romanizarea lenta, dar tot mai ferma inceputa cam cu trei secole inaintea erei noastre si prin romanizarea in ritm accelerat a dacilor deodata cu transformarea Daciei in provincie romana, se ivesc mugurii etnogenezei poporului roman si formarii limbii noastre din dialectul latin - popular. Inca din veacul al II - lea al erei noastre au putut fi surprinse primele semne ale nasterii poporului roman si limbii noastre proprii, cum dovedesc tablele cerate de la Rosia Montana.  Filologul Sextil Puscariu a pus diagnosticul, explicand omogenitatea perfecta sociala a romanilor si omogenitatea lingvistica determinata de ea prin traiul comun intens, prin vitalitatea miraculoasa a latinilor in orient, ca si prin facultatea de adaptare cu totul specifica a populatiunilor autohtone carpatice care au format poporul roman.  

          In timp, literatura si arta romaneasca au oglindit specificul neamului si identitatea lui spirituala, le-au afirmat in creatii de valoare si au recunoscut si altora dreptul de a-si afirma propria identitate.

          Se stie clar ca provinciile-s mai multe, dar tara e una singura! Ideea originii romane a neamului, a originii latine a limbii si a continuitatii romanilor in spatiul vechii Dacii o intalnim in lucrarile corifeilor Scolii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu. Chiar daca exagerez si ma bazez pe vechiul principiu pedagogic - repetitio est mater studiorum - insist asupra faptului ca poporul roman -  format in stanga si in dreapta Dunarii si asezat in nord-estul Peninsulei Balcanice, ca descendent al stravechilor populatii geto-dacice si al intregii romanitati orientale -  s-a impus de-a lungul evolutiei sale istorice ca un popor cu o fizionomie morala distincta, exprimata intr-o cultura originala, bogata si diversa.

                    Limba romana prin structura ei latina - romanica duce direct la epoca romana (latina). Cele 160-170 de cuvinte autohtone leaga limba si comunitatea populara romaneasca direct de graiurile si populatiile indo-europene traco-dace. Idiomul popular al romanilor este si va ramane cel mai valoros document istoric pentru problema etnogenezei.

          Limba si nume etnic-national - aceste doua elemente - au fost adoptate de o populatie indigena provinciala, devenita "romana" in urma procesului lent al deznationalizarii si inlocuirii limbii. Deci, se poate considera ca "misterul" ce plutea asupra epocii si imprejurarilor in care s-a ivit poporul roman ca neam "neolatin" si dainuirea lui in zona balcanica a fost diminuat. Aceasta formula eleganta si expresiva a folosit-o istoriograful G. I. Bratianu: "o enigma si un miracol istoric - poporul roman".[12]




  

V   ANEXE

ANEXA 1


ANEXA 2


ANEXA 3

Formatiuni politice romanesti, secolele IX - XIII

ANEXA 4




BIBLIOGRAFIE

1. Bajenaru, Grigore; Povestiri de vitejie, Editura Ion Creanga, Bucuresti, 1984

2. Balan, Ion Dodu; Marinescu, Luiza; Istoria literaturii romane (de la inceputuri la epoca marilor clasici), Editura Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, 2002

3. Bratianu, G., I.; O enigma si un miracol istoric: poporul roman, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988

4. Cantemir, Dimitrie; Descrierea Moldovei ,  Editura  Ion  Creanga,  Bucuresti, 1978

5. Calinescu, George; Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Editura Semne, Bucuresti, 2003

6. Clopotel, Ion; Originile, dezvoltarea si desavarsirea limbii romane literare, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1970

7. Costin, Miron; Letopisetul Tarii Moldovei, De neamul moldovenilor, Editura Minerva, Bucuresti, 1979

8.  Dictionar explicativ ilustrat al limbii romane, Editura Arc, Editura Gunivas, Geneva, 2007

9. Djuvara, Neagu; Cum s-a nascut poporul roman?, Editura Humanitas, Bucuresti, 2001

10. Eminescu, Mihai; Romanii si Austro - Ungarii, volumul II, editie ingrijita de Ion Cretu

11. Ene, Virgiliu; Cronicari munteni, Editura Albatros, Bucuresti, 1973

12.   Giurescu, Constantin; Giurescu, Dinu; Scurta istorie a romanilor, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1977

13. Goga, Octavian ; Pagini noi, Editura Tineretului, Bucuresti, 1965

14. Iorga, Nicolae; Istoria poporului romanesc, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985

15. Ivanescu, George; Lingvistica generala si romaneasca, Editura Facla, Timisoara, 1983

16. Piru, Alexandru; Istoria literaturii romane de la origini pana la 1830, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1977

17. Piru, Alexandru; Poezia romana clasica - de la Dosoftei la Octavian Goga, volumul I, editie ingrijita de Alexandru Piru si Ioan Serb, Editura Minerva, Bucuresti, 1976

18. Rosetti, Al.; Istoria limbii romane , Editura pentru literatura, Bucuresti, 1968

19. Rosetti, Al.; Schita de istorie a limbii romane de la origini si pana in zilele noastre, Editura Albatros, Bucuresti, 1976

20. Rosetti, Al.; Istoria limbii romane , volumul I, editia a doua, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978

21. Russu, I., Etnogeneza romanilor, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981

22. Sala, Marius; Enciclopedia  limbilor romanice, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989

23. Ureche, Grigore; Letopisetul Tarii Moldovei, Editura Minerva, Bucuresti, 1978



[1] Rosetti, Al.; Istoria limbii romane , Editura pentru literatura, Bucuresti, 1968, pag. 77;

[2] Bajenaru, Grigore; Povestiri de vitejie, Editura Ion Creanga, Bucuresti, 1984, pag. 20;

[3] Piru, Alexandru; Poezia romana clasica - de la Dosoftei la Octavian Goga, volumul I, editie ingrijita de Alexandru Piru si Ioan Serb, Editura Minerva, Bucuresti, 1976, pag. 221;

[4] Piru, Alexandru; Istoria literaturii romane de la origini pana la 1830, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1977, pag. 41;

[5] Ureche, Grigore; Letopisetul Tarii Moldovei, Editura Minerva, Bucuresti, 1978, pag. 83;

[6] Costin, Miron; Letopisetul Tarii Moldovei, De neamul moldovenilor, Editura Minerva, Bucuresti, 1979, pag. 189;

[7] Ene, Virgiliu; Cronicari munteni, Editura Albatros, Bucuresti, 1973, pag. 194;

[8] Sala, Marius; Enciclopedia  limbilor romanice, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989, pag. 310;

[9] Rosetti, Al.; Istoria limbii romane , volumul I, editia a doua, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978, pag. 657

[10] Calinescu, George; Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Editura Semne, Bucuresti, 2003, pag. 11

[11] Dictionar explicativ ilustrat al limbii romane, Editura Arc, Editura Gunivas, Geneva, 2007, pag. 1697;

[12] Bratianu, G., I.; O enigma si un miracol istoric: poporul roman, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988.













Document Info


Accesari: 17647
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )