Difuzionismul, particularismul istoric, cultura-si-personalitate

Difuzionismul, particularismul istoric, cultura-si-personalitate

Ne mutam acum atentia pe coasta cealalta a Atlanticului (dupa ce în cursul trecut am vorbit de pionieri antropologiei britanice, Tylor, Frazer, care pun în miscare antropologia moderna în paradigma evolutionista. În treacat a fost amintit si L. H. Morgan, care a reprezentat curentul evolutionist în SUA).
Reactia la evolutionism a luat în principal forma difuzionismului. Reprezentantii lui pun definitiv accentul pe poligeneza (umanitatea a aparut simultan în mai multe arii geografice; aceasta optiune reprezinta, în fapt încercarea de a rupe cu interogatia obsedanta asupra originilor, care conduce inevitabil la asumptii evolutioniste). De asemenea se abandoneaza viziunea progresista asupra culturilor si civilizatiilor: nu toate culturile trebuie sa treaca prin stadii asemanatoare. În plus, daca se poate vorbi în mod legitim despre progres în dezvoltarea tehnologica, ramâne o întrebare daca acesta aduce si progresul moral.
Difuzionismul asuma totodata ca asemanarile diferitelor aspecte, continuturi culturale se explica mai bine prin împrumuturi culturale decât prin originea comuna.
În varianta germana a difuzionismului ("scoala vieneza", reprezentata de Ratzel, Grabner si Schmidt) se presupune ca o seamă 16416e46q ; de modele culturale specifice anumitor arii au intrat în expansiune influentând variate alte forme de vietuire umana.
Într-o varianta engleza (Elliot Smith si William Rivers) gândirea în termeni de origine revine; se cauta de data aceasta o sursa culturala originara ­ în sensul de arie culturala puternica ­ ce este identificata în Egipt.
Conceptul principal al difuzionistilor este cel de arie culturala, ce reprezinta o unitate geografica relativ unica, bazata pe contiguitatea (vecinatate strânsa, care are elemente comune cu altceva; contact fara continuitate) elementelor culturale. În spatiul german un construct asemanator este cel de Kulturkreise (cercuri culturale), care se refera la complexe de trasaturi ce si-au pierdut unitatea lor geografica initiala si care sunt în prezent dispersate pe arii extinse. Aria culturala da seama de prezenta unor trasaturi asemanatoare la populatii diferite, dar situate într-o zona geografica care a permis difuzia lor.
În jurul acestui concept central au fost grefate doua inovatii teoretice: 1. Fiecare arie culturala poseda un centru cultural alcatuit dintr-un ansamblu de trasaturi ce s-au raspândit în afara. 2. Exista o lege a difuziunii, constând în aceea ca trasaturile antropologice tind sa se difuzeze în toate directiile, dinspre centrul lor de origine.
Marea problema a difuzionismului a fost incapacitatea lui teoretica de a explica inventiile independente. Acesta procedeaza ­ prin utilizarea conceptului de arie culturala, si prin presupunerea unui centru al acesteia, la o regresie infinita.

scoala americana a dat însa constructia cea mai elaborata a difuzionismului, dar într-o varianta specifica, cunoscuta sub numele de "particularism istoric".

Principalele teze ale particularismului istoric

• Fiecare cultura în parte reprezinta un întreg complex care este rezultanta unui proces istoric ce trebuie refacut. Accentul cade acum pe particular, pe unicitatea culturilor ­ perspectiva ce se opune atitudinii pripit comparativiste a evolutionistilor, care considera doar acele elemente ale unei culturi care intereseaza pentru dezvoltari teoretice, sustineri de ipoteze, etc. Atitudinea particularismului istoric este una de suspiciune fata de punerea în contact a unor continuturi culturale ce apartin unor populatii foarte diverse, fara a încerca sa se înteleaga contactele istorice dintre ele (cum procedase de exemplu James Frazer).
• Fiecare cultura este alcatuita, cel putin în parte, din elemente receptate, împrumutate din alte culturi.
• Fiecare element împrumutat este adaptat nevoilor, particularitatilor locale. Culturile nu sunt întreguri perfect integrate, ci sisteme ce au o structura maleabila; ceea ce nu înseamna însa ca fiecare cultura nu ar fi, totusi, unica, în felul ei.
• Particularismul istoric pune accentul pe analiza emica a culturilor, ceea ce înseamna ca fiecare cultura trebuie analizata în proprii ei termeni, cu întelesurile date acestora de nativi.
• Culturile sunt constituite din obisnuinte si traditii care sunt adânc înradacinate în emotii si sentimente. Recunoastem aici o atitudine opusa accentului pe rationalitate pe care l-au pus evolutionistii.
• Relativismul cultural e o tema cheie a particularismului istoric ­ în fapt acestui curent de gândire si evolutiei sale spectaculoase din SUA îi datoram o buna parte din semnificatia ca si din amploarea utilizarii contemporane a conceptului. Imperativul particularismului istoric este ca toate culturile si valorile acestora trebuie analizate în propriul lor context, nu prin raport la alte concepte integratoare de genul "umanitatii ca întreg" sau a evolutiei acesteia, care conduc cel mai adesea la un comparativism ce elimina detaliile si care conduce la generalizari pripite. Relativismul cultural promovat nu este însa unul radical: culturile nu sunt izolate si mutual incomprehensibile.
• Desigur ca aceste presupozitii vor conduce firesc catre promovarea unor metodologii orientate catre munca de teren si catre proceduri inductiviste de generalizare.

Între reprezentantii curentului Franz Boas (1858-1942) se distinge în mod deosebit, el fiind cel care a pus în miscare în SUA o scoala de gândire pe care o putem considera, la limita, chiar antropologia americana de pâna la cel de-al doilea razboi mondial. El este cel care a format sau cel putin a influentat personalitatile majore din antropologia americana, între care se numara Ruth Benedict, Margaret Mead, George Bateson, Edward Sapir, Robert Lowie, Leslie Spier si Alfred Kroeber.

Nascut în Germania, unde si-a definitivat si studiile universitare (a fost cu deosebire influentat de Adolf Bastian, împreuna cu care a lucrat la Museum für Volkerkunde din Berlin, precum si de opera difuzionistului F. Ratzel), Boas s-a stabilit ulterior la New York, ca urmare a unei reusite expeditii printre populatiile de indieni din nord-vestul Americii. Începând cu 1896 va sustine un curs de antropologie fizica la Universitatea Columbia, unde va primi si confirmarea de profesor de antropologie.

Lui Franz Boas îi apartine meritul de a fi demontat credinta secolului XIX cu privire la legatura (presupus necesara) dintre rasa si cultura, cu tot cortegiul de ierarhii pe care aceasta îl presupunea, - fapt "recompensat" de altminteri prin locul de seama pe care l-a ocupat în faimoasele auto-da-fé ale nazistilor (în principal cartea Kultur und Rasse, publicata de Boas la Leipzig în 1914).
De asemenea îi apartine meritul de a fi clarificat faptul ca o buna parte din comportamentele, ideile, chiar sentimentele si emotiile pe care le consideram ca fiind naturale sunt în fapt constructe culturale datorate formarii noastre prin educatie.
Boas pune problema legaturii dintre "primitivi" si moderni în termeni cu totul noi fata de evolutionismul dominant în epoca. "Primitivii" nu mai sunt priviti ca "stramosii nostri contemporani"; nu trebuie sa-i cercetam pentru a afla ceva despre trecutul nostru, ci pentru a regândi chiar prezentul culturilor moderne. Altfel spus, "primitivii" trebuie priviti ­ prin prisma relativismului cultural ­ ca egalii nostri, cei care dau seama de existenta unor organizari sociale paralele, societati ce au cunoscut o alta directie de dezvoltare decât societatile moderne, însa ai caror membri poseda aceeasi capacitate de inovatie, învatare si asimilare culturala. Societatile primitive, afirma Boas nu sunt "subdezvoltate" decât dintr-un anumit punct de vedere, în speta cel tehnologic.
Tot lui Boas îi apartine o anumita conceptie ­ care ulterior s-a impus ca norma - despre rolul si organizarea muzeului etnografic, si anume aceea de a aranja si clasifica obiectele, colectiile în functie de regiunile geografice si de clasificarea indigena, iar nu dupa tipuri de artefacte. Rolul muzeului este acela de a ilustra un mod de viata (diferit, dar coerent) [nu colectii de obiecte exotice pentru uzul aristocratilor], iar nu o tipologie stiintifica. Tot el este cel care reuseste institutionalizarea antropologiei ca disciplina academica, înfiintând prima catedra de antropologie la Universitatea Columbia, NY, în 1899.
În problema raselor, Boas deplaseaza problema transmiterii caracteristicilor bio-culturale de pe linia rasei pe cea a descendentei, respectiv a familiei. Individul depinde, în aceasta viziune, nu atât de rasa, cât de ereditatea unica primita prin descendenta de la parinti, pe de-o parte, si de experienta sa de viata, pe de alta parte. Boas va sustine ca nu exista nici un criteriu biologic prin care sa se poata demonstra superioritatea intelectuala a unui individ sau grup. Diferentele în acest sens tin de mediul cultural si de oportunitatile pe care un individ sau un grup le are.

Ne oprim putin asupra unei teme centrale difuzionismului ­ stabilitatea si schimbarea culturala ­ asa cum a fost ea conceptualizata de catre Boas.
Boas formuleaza premisa în felul urmator: o comunitate izolata care se mentine în aceleasi conditii de mediu si care nu este expusa împerecherii selective cu alt grup, devine, dupa un numar de generatii, un corp stabil. Pentru a explica modul în care o comunitate stabila întra în instabilitate si îsi transforma regulile de comportament, Boas introduce o seama de concepte interrelationate - cum sunt cele de "instinct", "forma culturala", "automatism", "moduri de comportament". Întrebarea de la care porneste este urmatoarea: schimbarea este organica sau ea este determinata cultural? La ceea ce trimitem atunci când folosim termenul de "organic" este de fapt o reactie instinctuala. si, într-adevar, multe dintre actiunile noastre ­ cum este faptul de a dormi sau de a mânca - sunt instinctuale. Mâncam pentru ca ne este foame, dormim pentru ca ne este somn. Cum mâncam însa, ce mâncam, cum si unde dormim ­ acestea sunt determinate cultural.
[Felul în care deprinderile motorii determina obiectele din jurul nostru, ustensilele: cei ce dorm lateral au nevoie de perna, pe când cei ce dorm pe spate, nu. În functie de cum ne asezam este construit mobilierul si chiar înaltimea casei, etc.]
Actele noastre, prin urmare, pot fi instinctuale, însa forma reactiilor este culturala. Obisnuintele, actele determinate cultural devin automatisme, ceea ce înseamna ca determinarea lor specifica grupului nu mai este resimtita. Limba este, probabil, cel mai simplu exemplu: vorbim limba materna în mod automat; doar când învatam o limba straina percepem dificultatea de a transforma o anumita obisnuinta (cum este cea musculara, de exemplu). Boas sustine ca "tot ce este acumulat în copilarie ca deprindere ce nu variaza devine automatism". Mai departe, automatismele devin "moduri proprii de comportament", sintagma prin care Boas are în vedere tipurile normative ale comportamentului comunitar, cele care constrâng la conformism. Nu doar actele elementare sunt, prin urmare, avute în vedere de catre Boas în relatie cu automatismele, ci si ­ prin ultima sintagma folosita ­ si constructele culturale mai "înalte", cum sunt moravurile sau mentalitatile.
Stabilitatea unei culturi depinde de stabilitatea automatismelor; vorbim despre o cultura stabila, în termenii lui Boas, atunci când putem proba faptul ca automatismele s-au perpetuat timp îndelungat fara a suferi transformari. Indivizii sunt constrânsi prin forta acestor deprinderi transmise cultural, acumulate prin învatare, sa se comporte similar; sunt "prizonierii" modelelor culturale reproduse în interiorul grupului. Aceasta uniformitate ne permite sa caracterizam anumite culturi ca fiind "culturi stabile". Atunci când uniformitatea reactiilor automatizate se sparge, stabilitatea culturii slabeste sau se pierde. Conformitatea si stabilitatea sunt, prin urmare, la Boas, inseparabile. Iar ne-conformismul este factorul ce determina slabirea fortei traditiei.

• [Schema: automatism ? conformitate ? stabilitate ? traditie]

Consecinta acestui rationament pentru practica antropologica este ca analizând în cazul unei societati concrete gradul de conformism sau de ne-conformism, putem întelege în ce masura respectiva societate este una aflata în schimbare, o societate instabila.
În ce priveste schimbarea culturala, Boas enumera trei modalitati de producere a acesteia: 1. poate fi impusa cu forta; 2. se produce la interactiunea dintre culturi si 3. este determinata de reajustarea în fata unei provocari externe puternice. Elementele noi care apar vor fi însa mereu coordonate de formele vechi.
Tot aceste "deprinderi automatizate determinate cultural" (culturally acquired automatic habits) dau seama si de diferentele dintre populatii, asigurând un cadru pentru comparativismul inter-cultural.
Sensul acestei constructii teoretice în raport cu teoria evolutionista este de a demonstra pe seama societatii "primitive" ­ stabila prin forta constrângatoare a traditiei ­ modurile de functionare ale societatilor complexe. Acestea din urma sunt, dintr-un anumit punct de vedere, instabile, heterogene, cu automatisme care se transforma rapid, etc. Ele sunt însa si societati stratificate, cu diviziuni interne care adesea permit sau chiar favorizeaza aparitia unor coduri de conduita la fel de constrângatoare într-un anumit grup sau strat ca în orice societate "primitiva", izolata sau traditionalista.
Prin teoretizarile sale ­ chiar daca nu foarte sofisticate ­ Boas a demonstrat ca societatile moderne pot fi comparate cu cele "primitive" într-o perspectiva orizontala, iar nu într-una ierarhizanta, acest fapt aducând în cele din urma beneficii chiar societatii occidentale, care prin aceasta comparatie se pot întelege mai bine pe sine.


Accentul pus pe particularismul cultural este dus mai departe de catre Ruth Benedict (1887-1948), care întelege cultura ca un "întreg puternic integrat si coerent".
Studenta si ulterior asistenta a lui Boas, Benedict va deschide un nou capitol de interogatie în antropologie, si anume acela al raportului dintre personalitatea individului si conditionarea socio-culturala. Concentrarea interesului asupra personalitatii, a procesului formarii si modelarii sale prin enculturatie si a procesului creatiei culturale explica recursul la date psihologiei si ale psihiatriei.
Deopotriva scriitoare si poetesa, Benedict ­ în comparatie cu Boas, educat în spiritul stiintelor naturii - a fost puternic influentata de sursele ideatice ce veneau dinspre humanities, arie în care ea considera de altminteri ca si antropologia îsi are locul.
Tema de care ramâne legat numele ei este cea a relatiei dintre cultura si personalitate ­ o tema mult discutata ulterior în antropologia americana. În conceptia lui Benedict cultura este "personality writ large", - într-o traducere aproximativa, cultura este "harta întinsa a personalitatii", între personalitate si cultura existând un izomorfim. Tipurile de personalitate sunt predeterminate cultural si, la fel, culturile pot fi interpretate dupa o tipologie a personalitatii. Daca aceste sunt asumptiile initiale, ulterior rigiditatea acestui raport a fost atenuat; conceptia care s-a impus însa a fost aceea dupa care cultura asigura o personalitate modala, care lasa loc unei anumite variatii interne. Problema tintea asupra felului în care se formeaza personalitatea si era animata de dorinta de a aplica teoriile lui Freud (foarte influente în America) pe cazul altor populatii. Unele dintre întrebarile puse vizau chiar fundamentele teoriei psihanalitice: Este complexul Oedipian universal sau nu? Ce se întâmpla cu teoria freudiana într-o societate în care autoritatea masculina nu-i apartine tatalui, ci fratelui mamei? Dar în conditiile în care toti indivizii în linie ascendenta sunt numiti cu acelasi apelativ?
Benedict va caracteriza diferite societati primitive prin pattern-uri distincte ­ considerate ca si concepte ce exprima unitar anumite tendinte cheie ale unei culturi. Aceste pattern-uri sunt în conceptia lui Benedict de factura psihologica, mai precis ele sunt concepute ca elemente psihologice care se regasesc în toate aspectele unei culturi, asa cum cromozomii se gasesc în toate celulele corpului.
Conceptul central al teoriei lui Benedict este cel de configuratie. Prin acesta se doreste punerea în evidenta a faptului ca în toate culturile exista o tendinta spre consistenta în jurul unei teme psihologice familiare. Exista, din acest punct de vedere culturi mai consistente si altele mai putin consistente. Nu toate culturile, afirma Benedict în lucrarea Pattern of Culture, au integrat multimea formelor comportarii într-un model (pattern) echilibrat si ritmic.
Sub impactul unor lecturi din Nietzsche, Benedict va utiliza pentru a numi si caracteriza în acelasi timp diferite culturi - pe seama tipurilor diferite de personalitate - concepte de tipul "cultura dionisiaca", "cultura apolinica", "cultura paranoica" ­ (inovatii conceptuale ce nu au facut cariera în antropologie), constructe ce reprezinta generalizari ideale, care sintetizeaza trasaturi ale unor culturi diferite, si pe care diferite culturi particulare le presupun în diferite grade.

Însa cea mai influenta eleva de-a lui Boas a fost, fara îndoiala, Margaret Mead (1901-1978). Influentata si ea de ideile lui Freud, Mead a încercat sa le verifice empiric pe cazul unor populatii din Samoa si Noua Guinee, cu scopul mereu subliniat al comparatiei între obisnuintele determinate cultural ale populatiilor de aici si ale celor din SUA. Între lucrarile de referinta trebuie amintite Coming of Age în Samoa, Growing up in New Guineea, Sex and Temperament si Male and Female, toate fiind best-seller-uri în America, bucurându-se de o popularitate exceptionala .
Margaret Mead priveste raportul dintre cultura si personalitate subliniind conditionarea culturala a personalitatii, iar nu conditionarea culturii de catre personalitate, cum facuse Benedict. Fidela lui Boas, Mead a încercat sa demonstreze în mod concret si prin elemente comparabile accesibile si simtului comun, nu doar specialistilor, plasticitatea naturii umane în raport cu determinatiile biologice. În ceea ce priveste comportamentul excesiv si turbulent al adolescentilor, presupus a fi universal, Mead demonstreaza pe cazul adolescentelor din Samoa ca trecerea de la pubertate la adolescenta poate fi facuta fara tulburari psihologice majore. Acest lucru s-ar datora faptului ca modelele comportarii sexuale din Samoa sunt mult mai putin inhibitoare decât cele din civilizatia vestica. În Samoa comportamentul sexual lejer nu produce inhibitiile si refularire caracteristice tinerilor din clasele de mijloc occidentale, care sunt prinsi în stereotipii constrângatoare cu privire la sexualitate. Datorita acestui fapt, fetele din Samoa se constituie în personalitati normale, în timp ce tinerele americance în personalitati patologice. Cultura din Samoa, afirma Mead nu încurajeaza sentimentele ascunse, secretul, tainuirea si e caracterizata de relatii de familie lejere, lipsite de teama si fara conflicte. Membrii acestei populati trec cu vederea sau tolereaza iubirea libera dintre adolescenti, iar ca rezultat al acestui fapt, nesupunerea sau revolta adolescentilor este necunoscuta.
În Growing up in New Guineea, Mead urmareste problema educatiei copiilor ­ a felului în care acestia asimileaza cultura grupului care le formeaza personalitatea, iar în Male and Female analizeaza felul în care rolurile de gen sunt determinate cultural.
Mead s-a mai remarcat si prin dezvoltarea metodologiilor noi, în speta utilizarea mijloacelor filmice de reprezentare a culturilor exotice.
În fine, Mead a fost acuzata ca nu a studiat culturile ca întreguri, ci a verificat mai degraba ipoteze formulate pe seama unor probleme presante ale culturii americane.

Bibliografie

Boas, Franz - Anthropology and Modern Life, Dover Publications, New York, 1962
Bonte, Pierre; Michel Izard - Dictionar de etnologie si antropologie, Polirom, Iasi, 1999
Mead, Margaret - An Anthropologist at Work, Greenwood Press, 1966
Mead, Margaret ­ Male and Female. A Study of the Sexes in a Changing World, William Morrow&Comp., Publishers, New-York, 1968
Mead, Margaret ­ Sex and Temperament, in three primitive societies, Mentor Book, New York and Toronto, 1950