Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































EDUARD I SI CELTII. CUCERIREA TARII GALILOR. INFRANGEREA DIN SCOTIA. EDUARD AL II-LEA

istorie












ALTE DOCUMENTE

ZEITATI DIN MITOLOGIA ROMANA
Nihilism modern si gnosticism
EUROPA FEUDALĂ
Continuitatea romano-bizantina pe teritoriul tarii noastre in prima jumatate a sec. al V-lea
RELIGIA IN EPOCA PIETREI
SUB NIKOLAI I
ANKH
Eduard I si celtii - William Wallace
Tematica seminarului de istorie medie universala
Marea Schisma de la 1055

EDUARD I sI CELŢII. CUCERIREA ŢĂRII GALILOR. ÎNFRÂNGEREA DIN SCOŢIA. EDUARD AL II-LEA



I. Dupa cum Eduard I este primul dintre Planta­geneti care poarta un nume englezesc, tot astfel el este si primul care încearca sa desavârseasca cuce­rirea Insulelor Britanice. A fost pregatit pentru aceasta misiune înca din adolescenta. În 1252 tatal sau îi daduse Irlanda, comitatul de Chester (la frun­tariile galice), pamânturile regelui din Ţara Galilor, insulele anglo-normande si Gasconia. Un dar mai putin generos decât pare. De când celtii, respinsi de saxoni, se refugiasera pe colinele din Ţara Galilor si din Scotia, îsi mentinusera independenta si conti­nuasera certurile lor intestine. Regii saxoni sfârsisera prin a adopta în privinta lor metoda pasiva a împaratului Hadrian, aceea a zidului de aparare, si unul din ei construise (prin 790) digul lui Offa, pentru ca, de bine de rau, sa puna stavila mu 424o1412e nteni­lor gali. În timpul cuceririi aventurieri normanzi îsi creasera niste domenii în vaile Ţarii Galilor; ridicasera niste "movile", construisera niste donjoane, si triburile disidente se refugiasera pe coline. Ele îsi pastrau acolo limba si moravurile. Poezia, muzica si ocupatia straina dadura nastere unui sentiment national în sufletul galilor. În masivul muntos din Snowdon, triburile se unisera sub conducerea unui senior gal, Llywelyn ab Iorwerth, care se intitula printul galilor. Foarte abil, el a stiut sa joace dublul rol de print national si senior feudal englez. Îi sus­tinuse pe baroni pe vremea Marii Carte si-si asigu­rase astfel sprijinul lor. Nepotul sau, Llywelyn ab Gruffyd (1246-1282), adoptase aceeasi atitudine pe vremea lui Simon de Montfort, contribuind din plin la victoria de la Lewes. În zadar încercase Eduard - pe vremea când nu era decât lordul Eduard si co­mite de Chester - sa impuna galezilor cutumele engleze; ei se revoltasera si-l învinsera. Tânarul Eduard iesi ruinat din acel razboi, dar facuse cu­nostinta cu metodele de lupta ale galezilor, cu­noscuse valoarea arcasilor lor, înarmati cu arcuri lungi, de o forta si o patrundere mult mai mari decât arcurile obisnuite, si imposibilitatea de a folosi împotriva lor cavaleria feudala, pe care sagetile lor o puneau pe fuga. Atâtea lectii de care avea sa-si aminteasca.

II. Tatal sau, Henric al III-lea, îi daduse, o data cu comitatul de Chester, si Irlanda, dar aici orice aventura militara parea zadarnica. Irlanda, odinioara leaganul sfintilor, fusese în parte cucerita de la crestinii celti de catre danezi, dar acestia nu ocu­pasera decât porturile rasaritene si triburile celtice continuasera, în interiorul tarii, vendetele lor. În perioada în care biserica irlandeza încetase sa apar­tina bisericii romane, insula se înstrainase cu totul de istoria Europei. Ea traise în marginea lumii. Henric al II-lea, pe vremea când încerca sa obtina, dupa uciderea lui Becket, iertarea papei, îl trimisese în Irlanda pe Richard de Clare, comite de Pembroke, supranumit Strongbow. Dar normanzii nu se putu­sera stabili acolo, ca si în Ţara Galilor de altfel, decât la adapostul castelelor lor. În jurul orasului Dublin se întindea o mica zona engleza care se numea Pale[1]. Dincolo de ea englezii nu aveau nici o influ­enta si baronii normanzi care posedau castele în afara zonei, dupa câteva generatii, au adoptat limba si mo­ravurile irlandezilor. Acesti baroni, care se bucurau acolo de drepturi suverane, nu mai vedeau cu ochi buni - ca si triburile indigene - sosirea armatei engleze. În drept ei recunosteau suzeranitatea rege­lui Angliei; în fapt mentineau un regim de anarhie feudala. "Anglia se dovedise prea slaba pentru a cuceri si guverna Irlanda, dar destul de puternica pentru a o împiedica sa învete a se guverna singura".

III. Când Eduard deveni rege, galezul Llywelyn facu greseala de a crede ca va putea continua sa joace în Anglia rolul de arbitru între suveran si ba­roni. Eduard I nu era Henric al III-lea si se plictisi repede de sforariile galezului. În 1277 pregati o expeditie în Ţara Galilor, pe care o conduse el însusi. Se taiara drumuri largi prin paduri; cele Cinci porturi furnizara o flota care se însirui de-a lungul coastei, tinând o strânsa legatura cu armata si asigurând aprovizionarea ei. Llywelyn, fratele sau David si partizanii sai, împresurati pe masivul Snowdon, trebuira sa se supuna când se lasa iarna. Regele Eduard încerca atunci o politica de pacifi­care; îi trata pe Llywelyn si David cu generozitate si chiar cu cinste. Apoi începu sa administreze Ţara Galilor dupa sistemul englez. Înfiinta comitate, curti si trimise acolo judecatori itineranti, care trebuiau sa aplice Common Law. Galezii protestara; ei tineau la vechile lor datini. Eduard, spirit pe cât de hotarât, pe atât de îngust, nu voi sa tolereze uzante pe care le considera barbare. Îsi mentinu legile. Urma o rascoala. Llywelyn si David îsi calcara juramântul. Regele, neînduplecat fata de oricine nu respecta un pact, lupta împotriva lor, de asta data pâna la moarte. Llywelyn fu ucis într-o batalie; David fu spânzurat, rupt în patru si sfârtecat. În 1301 regele îi dadu fiului sau Eduard, nascut în Ţara Galilor si crescut de o bona galeza, titlul de Print de Wales, devenit de atunci titulatura fiului cel mai vârstnic al regilor Angliei. Cu toate ca din acel moment au fost introduse legile si cutumele engleze, principatul ramase în afara regatului si nu trimitea deputati în parlament. Abia în secolul XVI-lea, Henric al VIII-lea facu din Anglia si Ţara Galilor un regat unic (Actul de unire: 1536).



IV. Învingator al celtilor din Ţara Galilor, Eduard I nu reusi sa iasa victorios în lupta sa împotriva cel­tilor din Scotia. Acolo se instituise o monarhie feu­dala, la un nivel de civilizatie analog cu civi­lizatia anglo-normanda. O întreaga provincie sco­tiana (Lothian) era populata de englezi; multi baroni aveau domenii de o parte si de alta a frontierei; o fuziune parea destul de usoara. Dupa ce muri regele Scotiei, nelasând ca urmas decât o fetita care locuia în Norvegia, Eduard facu o propunere foarte înteleapta: s-o ia în casa­torie fiul sau, ceea ce ar fi dus la unirea celor doua regate. Ideea parea a fi acceptata de cea mai mare parte a scotienilor si Eduard trimise o corabie în Norvegia ca s-o aduca pe printesa. Pentru a o distra pe "fata din Norvegia" în timpul calatoriei pe mare, se pregatisera pe nava alune, ghimbir, smo­chine, turta dulce, dar gingasa copila, neputând su­porta grelele conditii ale trecerii marii, muri pe drum si marii seniori scotieni începura de îndata sa-si dispute coroana. Doi dintre ei, John Balliol si Robert Bruce, ambii înruditi cu familia regala si ambii de origine franceza, pareau a fi deopotriva de îndreptatiti. Eduard, ales ca arbitru, atribui regatul lui John Balliol, care fu încoronat la Scone. Dar regele Angliei, îmbatat de faptul ca s-a recurs la autoritatea lui, ceru noului rege si nobililor sco­tieni sa-l recunoasca drept suzeran.

V. Scotienii crezusera ca o asemenea suzeranitate va ramâne pur formala. Când Eduard anunta ca un împricinat a carui cerere a fost respinsa de o curte scotiana va putea în viitor sa faca apel la tribunalele engleze, John Balliol intra în alianta cu regele Frantei, adversar al lui Eduard din pri­cina Gasconiei, si-i comunica regelui Angliei "neîn­crederea sa", refuzând sa raspunda la o chemare a suzeranului sau. "A facut smintitul nebunia asta? - întreba Eduard. - Daca nu vine la mine, vom merge noi la el". Într-adevar, a intrat în Scotia, l-a facut prizonier pe Balliol, a luat cu el piatra sfânta din Scone despre care se spunea ca e particica din stâlpul pe care s-au catarat îngerii lui Iacob[2] si a pus s-o încrusteze într-un jilt care avea sa ser­veasca de atunci drept tron pentru încoronarea re­gilor Angliei.

VI. Eduard I, dupa ce repurta o victorie, începea totdeauna prin a-si arata marinimia. Mai întâi, asa cum facuse si în Ţara Galilor, impuse Scotiei acele legi engleze care-i erau dragi si pe care le admira. Se izbi de o rezistenta neasteptata, nu din partea baronilor, ci a poporului scotian, care, sub conducerea unui cavaler, William Wallace, se rascula. În zadar iesi Eduard învingator la Falkirk, în zadar puse de-i spânzura pe toti prizonierii si pe Wallace însusi, în zadar devasta complet regiunea de la fron­tiera, încât o preschimba într-un desert. Pe vremuri înca romanii fusesera siliti sa recunoasca ca o victorie în Scotia era întotdeauna preludiul înfrângerii. Liniile de comunicatie erau prea lungi, clima prea aspra, tara prea saraca. În cronicile lui Froissart[3] se întrevad aceste lamentabile cavalcade ale armatei engleze, "toata ziua prin munti si pustietati salbatice, fara a gasi vreun drum, carare sau poteca si fara a întâlni vreun oras, nici casa, nici coliba" si, în tabara cealalta, razboinicii scotieni, "crânceni, îndrazneti si vigurosi, rezistenti la oboseala, fara convoaie mili­tare si atât de cumpatati ca se multumesc drept orice provizie cu o desaga de faina de ovaz". În 1305 Eduard se crezu stapânul întregii tari, în 1306 Ro­bert Bruce rascula din nou Scotia si fu încoronat la Scone.




VII. Regele Angliei era batrân, infirm, dar jura, într-un straniu juramânt mistic, "înaintea Domnului si a Lebedelor", sa zdrobeasca revolta scotienilor si, daca iese învingator, sa nu mai ia niciodata ar­mele împotriva crestinilor, sa se duca în Ţara sfânta si sa moara acolo. Aceasta ultima campanie din Sco­tia îi puse capat vietii. Pe patul de moarte, îsi lua ramas bun de la fiii sai. Le ceru ca o suta de cavaleri sa-l duca inima în Ţara sfânta, sa nu-i fie înmormântat trupul înainte de înfrângerea scotienilor si oa­sele sa-i fie purtate în fruntea bataliei, astfel ca, mort fiind, sa-si duca armatele la victorie, ca si în viata. El însusi compuse inscriptia pe care dorea s-o vada gravata pe mormântul sau: Eduardus Primus Scotorum Malleus hic est. Pactum serva[4].

VIII. Pactum serva... Nicicând vreun juramânt nu fu mai putin respectat decât juramântul acestui fiu fata de tatal sau. Eduard al II-lea renunta imediat la cucerirea Scotiei si, când fu constrâns de eveni­mente sa reia lupta împotriva ei, fu batut la Ban­nockburn (1314). Era un barbat ciudat, viguros si efeminat totodata. Se înconjura de favoriti de-a dreptul uluitori: grajdari, tineri meseriasi, si iubea mai ales pe un gascon, Pierre Gaveston, ale carui glume exasperau curtea tot atât cât îl amuzau pe rege. Eduard al II-lea nu se interesa de loc de treburile regatului, neavând înclinatii decât spre munca ma­nuala si muzica. Dupa ce se casatori, îsi parasi în­data sotia "pentru prietenul sau Pierre". Se stia el însusi atât de fricos încât ceru sa fie întrebat papa daca ar fi un pacat sa se frece pe corp cu un ulei care da curaj. În cele din urma mânia baronilor de­veni atât de puternica încât îl ucisera pe Gaveston. Episcopul de Hereford tinu o predica pe textul: "La cap am durerea"; episcopul de Oxford lua drept tema textul Genezei: "Voi pune vrajmasia între tine si Femeie si ea îti va zdrobi capul". Evenimentele confirmara profetia. Regina, care-si luase un amant, pe Mortimer, se puse în fruntea unei rascoale împo­triva sotului ei, îl facu prizonier si parlamentul ob­tinu de la Eduard al II-lea sa renunte la coroana în favoarea fiului sau, care fu proclamat rege sub nu­mele de Eduard al III-lea. Cât despre regele detro­nat, acesta muri în chinuri groaznice. Paznicii îl strapunsera cu un fier înrosit (1327). Vreme de câtiva ani puterea reala fu exercitata de regina-mama si de Mortimer. Dar tânarul Eduard al III-lea era altfel de om decât tatal sau; curând se revolta împo­triva tiraniei lui Mortimer, porunci sa fie arestat si ucis (1330). Dupa care se stradui sa fie un rege puternic, asa cum fusese bunicul sau, Eduard I.



[1] Pale - hotare, limite.

[2] Aluzie la un episod din Vechiul testament - visul lui Iacob - în Cartea genezei. 28.

[3] Jean Froissart (n. pe la 1333-1337, m. dupa 1400) - celebru cronicar francez care a descris lumea feudala oc­cidentala din secolul al XIV-lea. A facut mai multe cala­torii de durata în Anglia.

[4] Aici zace Eduard întâiul, sfarâmatorul scotienilor. Pastreaza-ti legamântul.












Document Info


Accesari: 3268
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )