ELISABETA SI MARIA STUART

ELISABETA SI MARIA STUART

I. Dupa esecul lui Eduard I, Scotia reusise sa ramâna independenta fata de regii englezi. Brutala, nedisciplinata, nobilimea scotiana ramânea cu totul feudala. La putere era dinastia regilor Stuarti, care descindeau, prin Robert the Stewart, din familia Bruce. Aceasta dinastie se sprijinea pe biserica ca­tolica si pe alianta cu Franta, ceea ce nu putea sa nu nelinisteasca Anglia. Stuartii, tot atât de cultivati ca si dinastia Tudorilor, interesati de teologie, de poezie, de arhitectura si chiar de farmacie, nu ascun­deau sub aceasta stralucitoare aparenta un bun-simt realist, ca verii lor din Anglia. Henric al VII-lea al Angliei îi daduse în casatorie lui Iacob al IV-lea Stuart pe fiica sa Margareta. "Nu va temeti - l-au întrebat sfetnicii sai - ca prin aceasta casatorie coroana Angliei va încapea în mâinile unui scotian? - În cazul acesta - raspunse el - Scotia va fi anexata Angliei". Margareta Tudor a dat nastere lui Iacob al V-lea Stuart, si din casatoria lui Iacob al V-lea cu franceza Maria de Guise s-a nă 24424f52y ;scut Maria Stuart, care a venit pe lume putin timp îna­intea mortii tatalui sau, trezindu-se, înca din leagan, regina unui popor crâncen. Mama-sa, Guise, regenta Scotiei, o crescuse în Franta, unde devenise o tânara cu obrazul prelung si palid, ai carei ochi frumosi îi placura delfinului Francisc. Abia se casatorisera când socrul ei, Henric al II-lea, muri, astfel ca Maria Stuart, regina Scotiei, se vazu si regina Frantei. Or, ea era, ca ruda de sânge a dinastiei Tudor, cea mai apropiata mostenitoare a tronului Angliei - si poate chiar regina Angliei, daca Elisabeta era considerata bastarda. Îsi poate imagina oricine importanta pe care o dadea întreaga Europa faptelor si sentimen­telor acestei tinere femei, suverana peste trei re­gate. În 1560, sotul ei, tuberculos, muri de o boala de urechi; factiunea Guise pierdu în Franta toata puterea si Maria Stuart trebui sa se întoarca în Scotia.

II. Ea trebuia sa domneasca peste o tara foarte putin facuta ca s-o primeasca. Noua religie refor­mata exercitase o atractie imediata si asupra po­porului scotian, caruia, sarac si sobru, nu-i placuse niciodata modul de viata feudal al episcopilor ca­tolici, si asupra nobililor scotieni, care, ademeniti de pilda englezilor, râvneau sa prade manastirile. O serie de revolutii si contrarevolutii religioase se ter­minase, gratie sprijinului Elisabetei, prin victoria partidei protestante, a Congregatiei Domnului, aso­ciatie semipolitica, semireligioasa, în care erau re­prezentati poporul, biserica si nobilii, acestia din urma facându-si jocul sub titlul de lorzi ai congre­gatiei. Cardinalul fusese mutilat si aruncat pe fereastra din palatul sau din Saint-Andrews

Un juramânt solemn, sau covenant, prestat si respectat cu seriozitatea caracteristica acestei semintii, legase între ei si cu Dumnezeu pe toti protestantii Scotiei. Adevaratul stapân al Scotiei era, pe vremea reîn­toarcerii Mariei Stuart (1561), un pastor, John Knox, om redutabil prin forta si îngustimea credintei sale si a carui bolovanoasa elocventa biblica placea com­patriotilor sai. Knox fusese preot catolic, apoi angli­can. El este acela care l-a constrâns pe Cranmer sa suprime îngenuncherea în Prayer Book, editia a doua. Dupa moartea cardinalului a fost facut pri­zonier la castelul din Saint-Andrews de catre tru­pele franceze trimise în ajutorul acestuia si a stat nouasprezece luni pe galerele regelui Frantei. Pe vremea Mariei Tudor traise la Geneva si fusese cucerit pe de-a-ntregul de doctrina calvinista. Ca si Calvin, Knox credea în predestinatie; el gândea ca adevarul religios trebuie cautat numai în scripturi, fara amestecul nici unei dogme introduse de oa­meni; cultul trebuia sa fie auster, fara pompa si fara icoane; institutia calvinista "Patriarhii bisericii" trebuia sa înlocuiasca pe episcopi si arhiepiscopi; în fine, ca el, John Knox, era unul din alesi si inspirat direct de Dumnezeu. Convingându-i de toate acestea pe scotieni, facuse din Kirk-a scotiana o biserica presbiteriana, fara ierarhie, cu totul demo­cratica. În fiecare parohie credinciosii îsi numeau pastorii lor si, în adunarile generale ale bisericii, pastorii si laird-ii laici sedeau alaturi. Alianta dintre squires si oraseni în vederea controlului asu­pra coroanei, alianta care în Anglia se încarnase în parlament, lua în Scotia forma unei adunari ecle­ziastice. Aici biserica era statul.

III. John Knox avea mai multe motive puternice s-o urasca pe Maria Stuart. Era catolica, si Knox strivea sub pioasa sa furie pe "femeia cardinal", era femeie, si el scrisese în timpul Mariei Tudor si Mariei de Guise un pamflet împotriva reginelor si a regentelor: The First Blast of the Trumpet against the monstruous Regiment of Women ; în sfârsit, ea fusese regina Frantei, si Knox nu cunos­cuse din Franta decât ocnele sale. Aflând de moartea lui Francisc al II-lea, a spus: "Dumnezeu ne-a pri­lejuit o vesela mântuire, caci sotul suveranei noastre a murit de o boala de urechi, a acelor urechi surde care n-au vrut sa auda niciodata adevarul". În clipa când Maria Stuart, întorcându-se în Scotia, debarca, o ceata deasa acoperea portul. "Însasi fata cerului ne arata destul de limpede - a spus Knox - ce ne aduce în tara femeia aceasta". Ea aducea tinerete, gratie, poezie; a gasit violenta, fanatism si ura. Supusii sai o primira mai întâi cu mari demonstratii, dar aceste demonstratii însesi erau facute s-o sperie pe tânara femeie. Sub ferestrele sale s-au cântat toata noaptea psalmi. Pe drumul pe care înainta cortegiul se înaltasera podiumuri pe care se repre­zentau, în tablouri vesele, idolatri arsi de vii pentru pacatele lor. În prima duminica, când regina puse un preot sa citeasca liturghia la palat, cucernicii din jurul ei erau sa-l ucida. Maria, cu o rabdare sur­prinzatoare la o tânara de optsprezece ani, câstiga încetul cu încetul teren. Vorbea putin, participa la lucrarile Consiliului ocupându-se cu un lucru de mâna si, prin farmecul ei, cucerea pe unii nobili protestanti. Chiar si pe John Knox l-a primit cu bunavointa. În schimb, el i-a vorbit de datoria ori­carui supus de a se rascula împotriva unui principe nelegiuit, asa cum ne arata Biblia ca s-a întâmplat cu Isaia si Iezechia, Daniil si Nabucodonosor, dându-i si multe alte exemple pretioase. Ea nu întâlnise niciodata un profet; si a ramas uluita si, desigur, consternata.

"Vad ca supusii mei - i-a spus ea cu tristete - va asculta pe dumneavoastra, si nu pe mine". El îi raspunse ca se marginea sa ceara printului si poporului sa asculte amândoi de Dum­nezeu. Apoi îi tinu o predica cu privire la liturghie, ceremonie care, afirma el, nu este prevazuta în scripturi. Ea nu era teologa, dar i-a dat un raspuns fermecator: "Daca acei pe care i-am ascultat alta data ar fi aci, v-ar raspunde ei". Knox pleca, urându-i sa reuseasca tot atât de bine în Scotia precum Debora "în comunitatea fiilor lui Israil"

IV. Raporturile dintre Maria si Elisabeta erau complexe. La conflictele politice se adauga si gelo­zia feminina. Când veni la Londra Melville, ambasa­dorul Mariei, Elisabeta facu tot ce i-a stat în putinta ca sa-l seduca. Îi vorbi în toate limbile pe care le cunostea, cânta din lauta, întrebându-l daca si Maria cânta atât de frumos; dansa în fata scotianului si spuse ca-i sigura ca Maria nu dansa atât de gratios; voi sa stie daca parul ei blond roscat nu era mai frumos decât parul castaniu al Mariei. Melville iesi din încurcatura spunând ca Elisabeta era cea mai frumoasa dintre reginele Angliei si Maria cea mai frumoasa dintre reginele Scotiei. Elisabeta îl mai întreba cine era mai înalta dintre ele doua. Maria Stuart, desigur. "Atunci - spuse Elisabeta - e prea înalta". John Knox ar fi gasit în aceste vorbe ale unui sef de stat argumentele împotriva "mon­struoasei guvernari a femeilor". Dar la Elisabeta frivolitatea nu era decât o masca agreabila. În pro­blema succesiunii ramase neclintita. Ea nu putea admite ca regina Scotiei sa-si spuna regina Angliei, nici sa puna alaturi pe stema ei cele doua regate, chiar daca Maria nu lua nici o masura pentru a-si valorifica drepturile.

O astfel de pretentie ar fi putut submina în mod periculos loialismul catolici­lor englezi, si asta cu atât mai mult cu cât cea mai mare parte a catolicilor se aflau la nord, aproape de frontiera cu Scotia. Daca Maria s-ar casatori cu un print catolic, francez sau spaniol, Anglia se putea teme de o noua Maria Tudor. În schimb, daca Maria Stuart voia sa se lase maritata cu un protestant en­glez, ales de Elisabeta, aceasta era gata sa declare ca, dupa moartea ei, succesiunea îi va reveni Mariei si ca o va sprijini cu sfaturile sale.

V. Între cele doua regine începu o corespondenta amicala, în care Elisabeta, jucând pe sora mai mare, o coplesea pe vara-sa cu proverbe pline de tâlc: "Ocoleste tufisurile, s-ar putea ca un spin sa te întepe în calcâi... Piatra cade adesea pe capul celuia care a aruncat-o". Sfaturi banale, dar poate utile, caci Maria, dupa ce dovedise la început atâta rab­dare, se lasa acum în prada nervilor. Când John Knox, care continua s-o judece "cu o autoritate atât de severa ca si cum ar fi facut parte din Consiliul Privat al lui Dumnezeu", predica împotriva even­tualei casatorii a reginei cu un papistas, îl chema la dânsa si-i vorbi mult si cu violenta. "Am suportat - spuse ea - felul dumneavoastra aspru de a vorbi împotriva mea si a unchilor mei. Am încercat sa va fiu pe plac prin toate mijloacele posibile. V-am primit ori de câte ori ati avut pofta sa ma admo­nestati. si totusi, nu pot sa traiesc în pace cu dum­neavoastra. Jur în fata lui Dumnezeu ca voi fi într-o zi razbunata". În clipa aceea cuvintele i s-au pierdut în hohote de plâns si pajul abia gasi atâtea batiste câte-i fura de trebuinta ca sa-si stearga ochii.

VI. Putine femei au dreptul la mai multa indul­genta decât Maria Stuart, aruncata atât de tânara si fara sfetnici credinciosi, într-o vreme romantioasa si brutala, printre nobili fara scrupule si predicatori inumani. Curajul ei a ajutat-o sa câstige în prima etapa. Îndata ce lasa femeia din ea sa aiba priori­tate fata de suverana, începu sa adune greseli peste greseli. Ca a refuzat sa-l ia de barbat pe frumosul Leicester, pe care i-l recomandase Elisabeta, era firesc; n-avea nici o pofta sa culeaga pe fostii curte­zani ai verisoarei sale si, de altminterea, Leicester ar fi fost un rege nepriceput. Darnley, pe care-l alese ea, era si mai nepriceput; e drept ca si el descindea din familia Tudor si trupul sau tânar nu era lipsit de gratie, dar avea un suflet josnic, o inima lasa, îl apucau furii subite, si Maria se plic­tisi de el tot atât de repede cum se îndragostise. Maria comise atunci nebunia de a-si lua drept sfet­nic un mic muzicant italian, venit în Scotia o data cu suita ducelui de Savoia, un anume David Rizzio. Seniorii de la curte, exasperati ca un parvenit e preferat în locul lor, jurara sa se razbune. Împreuna cu Darnley, pusera la cale o conspiratie pentru a se descotorosi de Rizzio si-l ucisera chiar în fata Mariei, pe când lua cina cu ea. Peste trei luni ea dadu nastere unui baiat care avea sa fie Iacob al VI-lea al Scotiei si Iacob I al Angliei si despre care se spunea atunci ca e copilul lui Rizzio. Situatia Ma­riei devenea insuportabila. Îl ura pe barbatul sau Darnley; iubea la nebunie pe cel mai groaznic din­tre seniorii scotieni, pe contele de Bothwell, care o violase, apoi o cucerise, si pe care toata Scotia îl dispretuia. Bothwell pregati uciderea regelui. Oare cu complicitatea Mariei Stuart? Lucru cert este ca regina l-a instalat pe Darnley, care era bolnav, în­tr-o casa izolata la tara, în apropierea Edinburgu­lui, la Kirk-o'Field; ea îl parasi seara; în cursul noptii casa sari în aer, si Darnley fu gasit mort în gradina. Nimeni nu se îndoia de vinovatia lui Both­well. Or, regina, trei luni dupa uciderea barbatului sau, se casatori cu asasinul. Era mai mult decât putea suporta opinia publica, chiar în secolul al XVI-lea. Papa, Spania, Franta, toti prietenii o parasira pe Maria. Unii scotieni se rasculara. Dupa un scurt conflict, Bothwell, destul de las, fugi, iar Maria fu readusa la Edinburg, ca prizoniera, de soldatii care strigau: "La rug cu târfa!". Maria fu detronata în favoarea fiului sau Iacob al VI-lea, istoria ei dove­dind, spunea ambasadorul venetian, ca "treburile statului nu constituie o meserie pentru o femeie".

VII. Ar fi fost, desigur, executata daca Elisabeta n-ar fi protejat-o, spre marea desperare a lui Cecil si a lui Walsingham, care nu-si puteau explica po­litica stapânei lor decât prin oroarea pe care o avea fata de rebelii scotieni si prin dorinta de a nu oferi supusilor un spectacol si un exemplu de regina de­capitata. În sfârsit, dupa zece luni si jumatate de captivitate la Loch Leven, Maria fugi calare, în 1568, si ajunse în Anglia. Ce avea sa faca Elisabeta? Trebuia sa tolereze în regatul sau prezenta unei pre­tendente atât de periculoase? Niciodata aceasta mare artista a ezitarii n-a sovait vreme atât de în­delungata. Consilierii sai ar fi tratat-o pe Maria fara nici o mila. O cerea ratiunea de stat. John Knox scria: "Daca nu veti lovi la radacina, ramu­rile care par moarte vor înmuguri din nou". Maria ceru ca Elisabeta sa deschida o ancheta asupra acte­lor comise de rebelii scotieni; Elisabeta accepta, dar ordona membrilor comisiei sa extinda ancheta si cu privire la moartea lui Darnley, pentru ca, spunea ea, sa nu mai apese nici o banuiala asupra "sorei sale". Niste scrisori care dovedeau vinovatia Mariei, faimoasele "scrisori din caseta", fura invocate îm­potriva reginei Scotiei. Aceasta spuse ca scrisorile erau false. Membrii comisiei, prudenti, declarara ca ancheta nu dovedise nimic nici împotriva rebelilor, nici împotriva Mariei. Elisabeta o retinu ca prizo­niera si nu poate fi de loc blamata, caci nefericita regina a Scotiei fusese si continua sa fie implicata în toate conspiratiile. Fata de numarul comploturilor ale caror fire le-a tinut Maria, blândetea Elisabetei stârneste admiratie. Pentru Maria Stuart s-au ras­culat catolicii din nord, pentru ea a murit ducele de Norfolk. Ea încuraja atât Spania cât si Franta, pe ducele d'Alençon, ca si pe Don Juan de Austria. Ea conspira cu papa împotriva Elisabetei prin inter­mediul bancherilor florentini. Camera Comunelor ceru capul ei; Walsingham nu-i spunea altfel decât the bosom serpent E în afara de orice îndoiala ca Elisabeta ar fi avut zeci de motive serioase ca sa ordone executarea frumoasei sale verisoare. Dar a refuzat.

VIII. 1568-1587. Frumoasa amazoana cu tenul palid deveni o femeie matura si bolnava; parul cas­taniu încaruntea. Maria, prizoniera, broda lucrusoare pentru Elisabeta si, incorijibila, complota. Elisabeta îmbatrânea; era sigur acum ca nu va mai avea copii; problema succesiunii devenea din ce în ce mai grava. Dupa o atât de lunga captivitate, papa si biserica uitasera ca Maria se facuse vinovata de adulter, poate si de omucidere, si din nou îsi puneau în ea mari sperante. Bunii protestanti se nelinisteau de scadenta atât de apropiata. Walsingham, care o pândea pe Maria, îi intercepta regulat corespondenta. Dupa douazeci de ani de captivitate, ea se tinea înca de "planul ei", care nu era altceva decât pieirea Elisabetei. Or, în 1587 parea ca se apropie un razboi cu Spania. Trebuia mai întâi, se gândea Walsingham, înainte de a se angaja, sa se suprime cauzele pri­mejdiei dinauntru. Un agent provocator se însarcina s-o atraga pe Maria într-o capcana. S-a lasat prinsa fara ezitare. Un grup de tineri pusesera la cale uci­derea Elisabetei, seful lor trimise Mariei o scrisoare, fireste interceptata, în care o încunostinta de asasi­nat si-i cerea parerea. Dusmanii Mariei asteptau plini de neliniste raspunsul ei. N-au fost dezamagiti. Ea aproba omorul si le dadea chiar sfaturi ucigasi­lor. Walsingham triumfa. Maria fu judecata la Fo­theringay si fu gasita vinovata în unanimitate. Camera Comunelor ceru imediata ei executie. Chiar si fiul ei Iacob nu uita ca moartea Mariei îi asigura tronul Angliei. "Religia mea m-a facut sa urasc în­totdeauna comportarea ei, desi onoarea ma obliga sa-i apar viata..." Elisabeta ezita si acum. De ce sen­timent asculta ea? Clementa reala? Groaza de aceasta actiune? Teama pentru propria mântuire? În cele din urma semna ordinul de executie. Calaul se vazu silit sa repete de trei ori lovitura de sabie, pentru a-i taia capul (8 februarie 1587). Tragediile din tinerete ale Mariei Stuart fusesera uitate, si în ochii catolicilor a devenit o sfânta.

IX. Elisabeta a trait pâna la saptezeci de ani, vârsta foarte înaintata pentru acele vremuri, si pâna în ultima zi a fost sclipitoare, a dansat, a flirtat. Bur­leigh murise înaintea ei si regina l-a înlocuit cu al doilea fiu al acestuia, cu Robert Cecil. Lui Lei­cester îi urmase, în gratiile batrânei femei, ginerele acestuia, contele de Essex. Era mladios si seduca­tor, dar arogant si avea un caracter ascuns. Îmbatat de sentimentul tulbure pe care-l avea regina pentru el si care cuprindea în acelasi timp grija materna, tandreta si senzualitate, încurajat si de o glorioasa expeditie la Cadix, care facuse din el idolul poporu­lui englez, devenise de nesuportat. Cu toate ca o trata pe regina cu o impertinenta si o violenta ne­maipomenita, ea îl ierta întotdeauna. Îsi juca ultima carte când ceru comanda armatei trimisa de Elisa­beta ca sa înabuse revolta irlandeza provocata de spanioli (1594).

În general, el se comporta ca un copil alintat si ca un tradator, visând sa se întoarca cu trupele sale la Londra ca s-o detroneze pe suverana, trimitându-i în acelasi timp scrisori surescitate si patimase. Elisabeta îl judeca acum cu bun-simt: "Ai avut ce-ai cerut: alegerea momentului... mai multa putere si autoritate decât a avut cineva vreodata"'. Când, parasindu-si postul, se întoarse si încerca sa organizeze un complot pentru a o închide si, la ne­voie, pentru a o asasina, ea îl lasa în voia soartei. "Acei care se ating de sceptrul printilor nu merita nici o mila", spuse ea. Frumosul Essex fu decapitat în Turn si avu un sfârsit umil si pios.

X. Moartea lui învalui cu o umbra de melancolie ultimii ani ai reginei. Ea îsi vopsea înca parul "în­tr-o culoare pe care natura n-a facut-o niciodata"; se acoperea de perle si diamante, de stofe din fire de argint si aur; mai primea omagiile parlamentu­lui si îi promitea sa abroge monopolurile care îm­bogatisera prea multi curtezani; dadea mâna sa i-o sarute tuturor gentilomilor din Camera Comunelor, pentru ca se gândea ca-si ia ramas bun de la ulti­mul sau parlament; uneori mai dansa chiar si o "courante" . Dar imediat se întindea pe perne; se apropia sfârsitul si ea îl simtea. Totusi se încapatânase sa refuze numirea unui succesor. stia ca va fi Iacob al VI-lea al Scotiei, fiul Mariei Stuart, si ca ministrii sai au si început o corespondenta cu Edin­burgul. Nu vorbea niciodata de asta. Video et ta­ceo fusese întotdeauna deviza ei. Într-o zi de ianua­rie a anului 1603 se simti mai rau, se culca, refuza s-o vada un medic, îl desemna în sfârsit pe Iacob ca urmasul ei si, întorcându-se cu fata la perete, cazu într-o letargie din care nu se mai trezi.