Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza













ETNOGENEZA, AUTOHTONIA, UNITATEA SI CONTINUITATEA POPORULUI ROMAN IN VATRA STRAMOSEASCA. EVOLUTIA MIJLOACELOR DE NAVIGATIE PE DUNARE SI MAREA NEAGRA.

istorie



loading...











ALTE DOCUMENTE

Viata spirituala în provincia Dacia
Rolul ONU in solutionarea litigiilor internationale
ENUMA ELISH
Istoria bizantina
Dinastia lui Heraclius si sfarsitul Imperiului Roman (610-717)
Eduard I si celtii - William Wallace
Un palimpsest persan
STAREA MORAVURILOR (1700-1750) ANGLIA
DESCOPERIREA DE CATRE PORTUGHEZI A AFRICII DE VEST SI VINATOAREA DE SCLAVI
PROCESUL ALGER HISS


ETNOGENEZA, AUTOHTONIA, UNITATEA sI   CONTINUITATEA POPORULUI ROMÂN

                     ÎN VATRA STRĂMOsEASCĂ.

      EVOLUŢIA MIJLOACELOR DE NAVIGAŢIE

                 PE DUNĂRE sI MAREA NEAGRĂ.

1. INTRODUCERE

Termenul etnogeneza provine din limba greaca, din etnos (popor) + genesis (nastere) si se refera la nasterea unui popor, respectiv nasterea poporului român.

Etnogeneza este una dintre problemele fundamentale ale istoriei noastre, originea si continuitatea românilor fiind una dintre temele cele mai frecvent dezbatute în literatura de specialitate.

De mai bine de doua secole, disputa istoriografica în jurul "problemei" originii poporului român si a vietuirii lui în tinuturile carpato-danubiano-pontice în mileniul marilor migratii ,constituie una dintre cele mai aprige din întreaga medievistica europeana.

De la Franz Joseph Sulzer încoace, argumente pro si contra s-au acumulat în literatura de specialitate, fara ca o solutie sau alta sa fie acceptata de toti specialistii.

Problema continuitatii (elementul "cheie" al etnogenezei) nu este doar o problema stiintifica ci, începând cu sec. XVIII, si o problema politica. Este de altfel singurul aspect asupra caruia, atât partizanii cât si adversarii continuitatii, au cazut de acord - caracterul politic al dezbaterii.

Dupa ce secole în sir, originea latina a limbii si a poporului român si prezenta neîntrerupta a românilor în spatiul nord-dunarean au fost un fapt de constiinta istorica europeana, într-o vreme când interesul lumii europene pentru societatea româneasca era precumpanitor intelectual, în 1781/1782 aparea prima reactie adversa (negativa) fata de continuitatea românilor. Ea intervenea în secolul al XVIII-lea, în momentul în care, în lupta pentru emancipare sociala si politica, românii din Transilvania au transformat ideea originii romane si a vechimii lor în provincia intracarpatica într-un instrument al aspiratiilor si cererilor lor sociale si nationale.

            Când românii din Transilvania - care alcatuiau majoritatea populatiei - au cerut egalitate în drepturi cu celelalte nationalitati, li s-a raspuns ca nu pot fi egali 414h78e cu acestea deoarece au venit în tara mai târziu, din care pricina ar fi fost considerati "tolerati"! "Reactia" lui Sulzer era reactia "natiunilor politice" în fata revendicarilor "plebei valahe", ce le punea în discutie privilegiile de clasa.

2. ADVERSARI sI PARTIZANI AI CONTINUITĂŢII ROMÂNILOR.

2.1.Adversarii continuitatii:

Primul "istoric" care a pledat împotriva continuitatii (deschizând asa numitul "razboi al continuitatii") a fost Franz Joseph Sulzer  (1781-1782).

De origine elvetiana (era ofiter de justitie al armatei imperiale), el a venit în Principate în 1776, iar mai apoi s-a casatorit la Brasov, cu fiica unui sas bogat.

Lucrarea sa "fundamentala" (3 vol.): "Geschichte des transalpinischen Daciens".

În momentul în care el sfida opinia comuna a vremii si inaugura teoria imigrationista

( 1781-1782), teza autohtoniei românilor în tinuturile carpato-dunarene avea o vechime de o jumatate de mileniu în literatura istorico-politica europeana!

Primul dintre unguri, care a pledat împotriva continuitatii, a fost stefan Szamosközi (c. 1565-1612).

Într-o lucrare din 1598, în ajunul unirii realizate de Mihai Viteazul, el era (pe linia traditiei umaniste europene) partizanul originii romane si al continuitatii românilor în teritoriile vechii Dacii, identificate de el cu Transilvania, Moldova, Ţara Româneasca;

Dupa actul realizat de Mihai Viteazul, el denunta teoria originii romane a românilor (schimbarea de atitudine are la origine teama nobilimii maghiare din Transilvania, nascuta în vremea lui Mihai Viteazul, în fata primejdiei de a-si pierde pozitiile privilegiate si controlul asupra "plebei valahe" din Principat.)

Alti adversari ai continuitatii:

Ř                 Robert Roesler, autorul lucrarii: "Romanische Studien. Untersuchunger zur alteren Geschichte Rumaniens", Leipzig, 1871 (astazi depasita, fara valoare istorica sau lingvistica).[1] Teoria sa sustine ca românii s-au format ca popor la sud de Dunare, de unde în secolul al XIII-lea au migrat la nord de fluviu, în teritoriile deja ocupate de maghiari si sasi.

Ř                 Martin Szentivanyi, P. Hunfalvy, A. Alfoldi (s.a.,toti maghiari);

Ř                 Ferdinand Lot, care în 1937 afirma ca poporul român reprezinta "une enigme

            historique" ("o et un miracle enigma si un miracol istoric");

Ř                 P. Mutafciev s.a.

Concluzie: împotriva continuitatii s-au pronuntat doar acei învatati care fie ca manifestau o atitudine ostila fata de poporul român, fie ca nu-i cunosteau istoria.

2.2.Sustinatorii continuitatii:

Împotriva acestor interpretari si teze nestiintifice, în favoarea continuitatii, relevând

adevarul istoric, au pledat (scris):

Ř                 Anonymus;

Ř                 Simon de Kčza;

Ř                 Chalkokondil Laonic;

Ř                 Enea Silvia Piccolomini (1405-1464);

Ř                 Antonio Bonfini (1434-1503);

Ř                 J. Lebel (sas, sec. XVI);

Ř                 L. Toppeltinus (1641-1670);

Ř                 George Soterius, Johan Filstich, Martin Felmer (sasi, sec. XVIII);

Ř                 Johann Troster;

Ř                 Georg Reicherstorffer (1495-dupa 1550);

Ř                 Lisznoi Kovacs Pal;

Ř                 Martin Opitz (1597-1639);

Ř                 Anton Maria del Chiaro;

Ř                 András Huszti (1700?-1755);

Ř                 Iosif Benko (sec. XVIII - a II-a jumatate);

Ř                 Heinrich Kiepert;

Ř                 Th. Mommsen (si alti straini);

Ř                  C. Jirecek a fost primul savant care, pe criterii stiintifice si cât se poate de precise, a stabilit aria de etnogeneza a românilor; el a delimitat teritoriul nord-balcanic romanizat, pe baza raspândirii inscriptiilor latine; în conceptia sa, aria de etnogeneza cuprindea si Moesia Prima si sud-estul Pannoniei (adica Pannonia Secunda)[2]; concluziile sale au fost confirmate si dezvoltate de Al. Philippide;

Ř                 Grigore Ureche: "Românii, câti se afla locuitori la Ţara Ungureasca si la Ardeal si la Maramures, de la un loc sântu cu Moldovenii si "de la Râm sa trag"";

Ř                 Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716): ". toti acestia dintr-o fântâna au izvorât si cura";

Ř                  Miron Costin (1633-1691), Dimitrie Cantemir (1673-1723);

Ř                 coriferii scolii Ardelene: Samuil Micu, Petru Maior si Ion Budai-Deleanu ;teza "exterminarea" dacilor (lipsa lor totala din cadrul provinciei Dacia) a fost însusita si vehiculata cu deplina convingere si pasiune patriotica de reprezentantii "scolii Ardelene" (cu exceptia lui I.Budai-Deleanu!)

Ř                 istorici români: A.D.Xenopol, N.Iorga, V.Pârvan, N.Draganu, Gh.Bratianu, D. Prodan, C.Daicoviciu, st.Pascu, H.Daicoviciu, N.Gostar s.a.

Concluzie : stiind ca sunt autohtoni pe aceste plaiuri, românii nu si-au pus în general problema vechimii lor decât în momentul în care aceasta le-a fost contestata, atunci când au trebuit sa raspunda adversarilor continuitatii.

3. PRINCIPALELE TEZE ALE ADVERSARILOR CONTINUITĂŢII

Principalele teze ("argumente") ale adversarilor continuitatii poporului român, ramase aproape aceleasi de la Robert Roesler (1871) încoace, ar fi urmatoarele:

 

1.Dacii ar fi fost distrusi ca popor în urma razboaielor cu romanii

§                    este teza lui Roesler (care pleaca de la o afirmatie a lui Eutropius, "Dacia enim diuturno bello Decebali  viris fuerat exhausta"); la o traducere ad literam el nu spune ca Dacia a fost lipsita de orice populatie,ci doar ca datorita razboiului ea a fost secatuita (saracita!) de barbati;

§                    secatuita  - nu înseamna ca era complet lipsita de populatie (pentru acest înteles trebuia folosit termenul "desertum" - complet!)

§                    nici o informatie din epoca lui Traian nu confirma exterminarea populatiei civile[3]

o            Lactantius, Appianus, Eutropius, Rufius Festus - zic la fel.

Dovezi si argumente care infirma aceasta teza reesleriana:

            ▪ nici un izvor narativ nu vorbeste de distrugerea dacilor ci doar de înfrângerea si supunerea lor, de distrugerea puterii lor militare; Dio Cassius scrie ca "dacii au fost supusi"[4], iar "Dacia a fost adusa sub stapânire".[5]

▪ un popor vechi si numeros ca dacii, localizat pe o arie geografica atât de întinsa, nu putea fi distrus; Florus: "Daci montibus inhaerent";

contraargument logic: "de ce" nu s-a întâmplat la fel (si) în Galia si Spania?

▪ mai multe scene de pe Columna arata  reîntoarcerea dacilor acasa;aceasta populatie care s-a opus cuceritorilor, a continuat sa traiasca sub noua stapânire care avea nevoie de locuitori în provincia nou cucerita;

▪ numerosi ostasi recrutati de romani din Dacia (15 cohorte: în Noricum/Austria (Ala I Ulpia Dacorum); în Panonia; Cohors II Augusta Dacorum; în Macedonia; Cohors III Dacorum equitata s.a.

▪ descoperirile arheologice (peste 3000) atesta prezenta dacilor sub ocupatia romana;

▪ daca dacii ar fi pierit nu s-ar putea explica cele peste 160 cuvinte geto-dace (între care: brad, brânza, caciula, copac, copil, gard, mazare, zar, urda s.a.)

▪ toponimia (un alt argument) - majoritatea covârsitoare a oraselor Daciei romane poarta numele vechilor asezari dacice (faptul explicându-se prin preluarea lor de catre aditia romana): Apulum, Napoca, Drobeta, Potaissa, Tibiscum, Porolissum, Dierna, Ampelum, Buridava, Piroboridava, Sucidava, Molva, Durostorum, Dinogetia, Capidava s.a.

▪ hidronimia - majoritatea de la daci (Mures, Tisa, Somes, Olt, Cris, Timis, Ampoi, Cerna, Bârzava s.a.)

▪ rascoalele din 117 (la moartea lui Traian si începutul domniei lui Hadrian), 138-161 (alte doua rascoale pe timpul lui Antonius Pius) si 166-175 (cea mai puternica si mai lunga dintre ele);

▪ geto-dacii ramasi în afara provinciei romane Dacia (carpii, costobocii s.a.)

Concluzii :

- stirile literar-istorice si cele epigrafice, nu permit câtusi de putin a se vorbi de "exterminarea" populatiei autohtone geto-dace

- "Un popor de dimensiunile celui dac, raspândit pe o arie geografica atât de întinsa si ocrotita de un relief atât de variat (atât din punct de vedere orografic, cât si din punct de vedere al hainei vegetale) nu putea fi desfiintat. Conceptia aceasta catastrofala - sublinia Simion Mehedinti - e în contrazicere cu tot ce cunoastem din istoria altor popoare"[6].

                   2.Dacia nu a putut fi romanizata într-un timp atât de scurt - 165 de ani -  de la Traian (106) pâna la Aurelian (271-175) (negarea romanizarii avea ca  scop sa justifice teza principala a lui Roesler - evacuarea totala a elementului latinofon de catre Aurelian!)

§                    românii (a caror vechime trece de 2 milenii) sunt singurul popor care prin nume îsi designa originea: romanus > român;

§                    principalul factor al procesului de romanizare a fost  limba latina;

§                    în Galia si Spania, romanizarea a durat mai putin de 165 de ani!...(în cele doua "cazuri" nu s-a gasit cine s-o conteste!)[7]

§                    civilizatia romana a patruns treptat în Dacia, cu cel putin 100 de ani înainte de cucerirea Daciei de catre romani;

§                    victoria romanilor (106) a deschis o perioada lunga de convietuire în care s-a accentuat împletirea civilizatiei dacice cu cea romana;

§                    relatiile între N-S Dunarii nu au încetat dupa 271-275;

§                    procesul de romanizare în Dacia a fost intens si  rapid;

§                    de-a lungul timpului, românii au avut constiinta originii lor romane (latine)

Concluzie : Dacia a fost romanizata efectiv, creându-se o populatie daco-romana, care a constituit nucleul singurului popor romanic din estul romanitatii.

                 3.Toti locuitorii Daciei si-ar fi parasit tara la evacuarea ordonata de Aurelian

§                    ambiguitatea stirilor antice despre evenimentele din anul 271 (confuzii, între stiri si interpretari confuze);

§                    Flavius Vopiscus: a fost interpretat în sensul ca  Aurelian ar fi retras toata populatia din Dacia: "Vazând ca Illyricum e devastat si Moesia ruinata, (Aurelian) a parasit provincia întemeiata de Traian peste Dunare, Dacia, pierzând speranta de a o mai putea mentine, retragând din ea armata si pe provinciali (sublato exercitu et provincialibus). Oamenii luati de acolo i-a asezat în Moesia si a numit noua provincie, Dacia sa (adica Aureliana) care acum desparte cele doua Moesii";

Concluzie : este vorba de o lipsa evidenta de precizie a acestor izvoare care a dat posibilitatea unor autori - fortând textul - sa sugereze ideea unei evacuari totale a Daciei Traiane, desi nici un izvor antic nu confirma acest fapt (era imposibil ca un asemenea eveniment,de exceptie, sa treaca neobservat de contemporani, sa ramâna neconsemnat de izvoarele scrise)!

§                    Aurelian - conform opiniei lui E.Gibbon, J.Jung s.a. a retras doar armata - din considerente exclusiv de ordin strategic; împaratul de origine traco-daca Aurelian (270-275) a retras treptat, între 271-275, legiunile din Transilvania în valea Dunarii inferioare[8];

§                    împotriva parasirii în masa a Daciei (L.Homo, J.Zeiler s.a.);

§                    s-a retras administratia si cei bogati (C.Patsch s.a.);

§                    asa-zisa "stramutare", nu a lasat nici o urma materiala în locurile unde s-a presupus ca s-ar fi facut (V.Pârvan);

§                    orice miscare mare de populatie din acea vreme a lasat urme scrise, în afara de aceea - inexistenta - a mutarii daco-romanilor la sudul Dunarii (V.Pârvan);

§                    de ce n-au facut romanii la fel cu populatia din Noricum si Vindelicia? (Jung)

·                   dovezile arheologice (ex. cimitirele din sec. IV) sunt mai mult decât elocvente, infirmând total aceasta teza iluzorie;

Concluzie: din considerente exclusiv de ordin strategic,împaratul - de origine traco-daca -  Aurelian a retras treptat (271-275) armata si administratia, acestora adaugându-se, din proprie initiativa, patura locala bogata (fie legata prin interese economice de imperiali, fie de teama represaliilor din partea autohtonilor); marea masa a autohtonilor a ramas pe loc, la adapostul muntilor si padurilor.

            Referindu-se la aceste aspecte, istoricul Jan Matley (S.U.A.) a concluzionat ca "teoria abandonarii Daciei si a repopularii ei ulterioare printr-o masiva emigrare de la sudul Dunarii este o teorie fantezista care, nefiind confirmata de izvoarele istorice, nu poate fi acceptata nici macar ca ipoteza" .

Istoricul american subliniaza si faptul ca daca n-ar fi existat pretentiilor expansioniste ale statului ungar, este putin probabil ca o asemenea teorie ar fi fost inventata vreodata!

                     4.Ca urmare (sustin adversarii continuitatii) poporul si limba româna s-ar fi format în sudul Dunarii

o                  originea sud-dunareana a românilor este ideea centrala a teoriei (si "lucrarilor")) lui Sulzer si Roesler;

o                  acestei "teze" nu latura "stiintifica" i-a asigurat evolutia ulterioara, ci functia politica, pe care însusi "nascocitorul" ei i-a încredintat-o;

o                  teoria imigrationista - "versiunea" R.Roesler - ,devine oficiala în Ungaria compromisului dualist (1867), dar sustinatorii ei nu aduc "argumente" noi .;

o                  unii sustin ca românii s-au format ca popor în zona muntilor Haemus (Balcani); altii vorbesc de zona dintre Haemus si Dunare; nu lipsesc teoriile potrivit carora ne-am fi format ca popor la sudul muntilor Haemus, în Illyricum (Miklosich) s.a.

S-au propus diverse date pentru revenirea românilor la nordul Dunarii:

§                     Miklosich - sec.V

§                     Engel - începutul sec. IX

§                     B.Homann - sfârsitul sec. X - începutul sec. XI (sau 1131-1196)

§                     Melich, Kadlec, Kniezsa - sec. XII

§                     Tomás - sec. XII-XV

§                     cei mai multi adversari ai continuitatii - sec. XIII

§                     Karácsony - sec. XVI

§                     Iancsó Benedek - sec. XVIII

Daca (?) românii s-au format pe un teritoriu atât de mic de unde au putut sa se reverse atâtia apoi în spatiul carpato-danubiano-pontic? (problema nu poate fi înteleasa decât daca admitem o arie mult mai mare!)

Dunarea nu a fost un hotar de netrecut între populatia de la nord si cea de la sud de fluviu.

Asemanarea dintre limba româna si limba albaneza se explica prin înrudirea dintre traca si ilira; daca ar fi avut o patrie comuna (în Balcani) ar fi trebuit sa ia nastere o limba comuna, nu doua limbi total diferite una de cealalta (O.Decev s.a.). Astfel cade cel mai important argument al problemei "albano-române.

  5.Nu exista izvoare istorice care sa ateste existenta românilor la nordul Dunarii înainte de secolul al XIII-lea

o                  de doua secole, "tacerea surselor" constituie unul dintre argumentele capitale

 împotriva continuitatii românilor în spatiul carpato-dunarean[9];

o                  "argumentul" apare prima oara la Sulzer, fiind apoi preluat si dezvoltat de toti

 adversarii continuitatii pâna în zilele noastre:

Ioachim Bielski (sec. XVI) despre români: "multa vreme nu s-a auzit vorbindu-se de acest neam, pentru ca stateau în pace si de aceea istoricii (bizantinii) au scris putin despre dânsii".

Sextil Puscariu preciza ca: "daca istoricii si cronicarii nu pomenesc de români, nici la nord, nici la sud de Dunare, veacuri multe, fiindca unele izvoare nu vad starea, ci miscarea, fiindca existenta românilor în aceste regiuni, unde se gaseau din vechime, era ceva firesc, ce nu trebuie relevat. Tot astfel nu se pomeneste pâna târziu nici despre albanezi, bastinasi în regiunile locuite de ei. În cronici se notau evenimentele, nu curgerea uniforma a vremii, invaziile popoarelor noi, nu staruirea celor autohtone; razboaiele, nu viata pasnica; organizatiile de stat noi, nu lipsa de organizatii a celor cuceriti. Primele stiri despre români apar abia când încep si ei sa se miste, când se rascoala, iau parte la expeditii razboinice sau au oarecare legatura cu anumite personalitati istorice"!...

Ce spun izvoarele istorice, care infirma aceasta celebra teza:

·                   geograful Marcianus din Heracleea Pontica (bun cunoscator al regiunii Marii Negre), nota la jumatatea sec. IV în al sau "Periplu al Marii exterioare" ca "Sarmatia europeana" se învecina cu "Dacia pâna la gurile fluviului Baristene si de aici cu tarmul Pontului Euxin pâna în fundul golfului Carcinit"[10] prezbiteriul iberic Paulus Orosius în lucrarea "Historia adversum paganos (I, 2), referindu-se la regiunile central-orientale ale Europei, scria: "La rasarit se gaseste Alania, la mijloc Dacia .";

·                   stefan din Bizant vorbea la 520, în lucrarea sa capitala "Lexicon de nume si popoare" despre "Dacia, tara aproape de Borystene" ;

·                   la mijlocul secolului al VI-lea - Iordanes (în "De origine actibusque Getarum") referindu-se la "imperiul" get de la nord de Dunare, scria ca: ".aceasta Getia, pe care stramosii au numit-o Dacia si care acum se numeste Gepidia.";

·                   în "Geografia armeana" a lui Moise Chorenatî, alcatuita în sec. V-VI, aminteste la nordul bulgarilor o "tara careia îi zic Blak", care e tara Balahia (Valahia);

·                   în sec. VI-VII e.n. functionau înca unele unitati dacice (Numeri dacorum) în armata romana;

·                   sec. VIII - în tratatul militar bizantin "Strategikon" - "romanii";

·                   Isidor din Sevilla (în ale sale "Etymologiae") - sec. VII - într-o descriere a Europei centrale-orientale, referindu-se la regiunile sudice ale acesteia, identificata de el cu Scitia, spune ca aceasta cuprinde .Alania. dupa aceasta Dacia, unde este si Gotia. (el împrumuta cele doua denumiri de la Orosius);

·                   Heinrich Julius Klaproth - între hartile sale, una datata 912 d.Hr., în care apar românii (Walaches) - ei figureaza nu numai la nord de Dunare, dar chiar si în Ardeal[11] - Roesler, în lucrarea lui (op.cit.,p.338) îl citeaza pe Klaproth,dar "uita" sa mentioneze harta acestuia si,mai ales,continutul sau românesc, reaua lui credinta reiesind înca odata la iveala!.

§                    în sec. VII se mentioneaza existenta românilor sub denumirea de "Balac" (valah) în regiunea Carpatilor si a Dunarii, de catre marele matematician, astronom si geograf Anania Sirakatî în lucrarea "Geografia universala";

§                    în sec. VIII (726-780), într-o notita pastrata la manastirea Costamonitu de pe muntele Athos se pomeneste de "Vlaho - Rîcnii" (adica Românii) care navaleau din partile Dunarii în Imperiul Bizantin;

§                    o "tara a românilor" (Ulak), în jurul anului 839 este mentionata într-una din cele mai vechi cronici turcesti, intitulata "Oguzname" - Epopeea hanului Oguz - (scrisa între 1035-1040, despre evenimente si realitati din perioada sec. VI - 1035): "Când Kîpceak a crescut mare si a devenit voinic, tarile Vrus (rusilor), Ulak (valahilor), Macear (maghiarilor) si Baskurt (baschirilor) au devenit dusmane si n-au vrut sa se supuna";

§                    Alfred cel Mare (817-899): ".la rasarit (de tara Visla) sunt (este) Dacia (Daciile).";

§                    lexiconul Suidas (sf. sec. X) - ofera stiri despre Dacia; consemneaza numirea "dacii";

§                    împaratul-scriitor Constantin al VII-lea Porfirogenetul (sec.X) "Despre administrarea imperiului" numea populatia româneasca "romani"; aminteste de "dacii pecenegi";

§                    geograful anonim din Ravena (în "Cosmographia") stie de la autorii antici despre existenta în bazinul Dunarii a 2 Dacii: Dacia Mica si Dacia Mare; tot el vorbeste de "patriile dacilor";

§                    Ana Comnena (Alexiade,VI,14,1)aminteste pe românii-vlahi (pentru perioada 1086-1091) organizati în formatiuni politice, dintre conducatorii acestora fiind citati Tatos, Satza, Chalis si Seslav, în care Nicolae Iorga vedea pe "sefii unor formatiuni statale ale populatiei bastinase dominate de români";

§                    într-o inscriptie scandinava (din a doua jumatate a sec. XI) apare o populatie "Blakumen" (specialistii au pus etniconul în legatura cu numele "tarii Blokumannaland" ce apare în mai multe izvoare scandinave din secolele urmatoare;

§                    în poemul german "Biterolf" (a carui actiune se petrece la curtea lui Atila, când Dietleib îsi cauta tatal, printre cei care fac oficiul de "respectuoase gazde" se numara si un daco-roman cu rang de frunte: Ramung din tara Vlahilor;

§                    un izvor literar celebru ("Nibelungenlied" - "Legenda Nibelungilor" partea a II-a, rapsodia XXII, strofele 1339 si 1343), vorbeste (1200) de Ţara Valahiei ".valahi ce sprinteni zburau pe caii lor. Cum calareau acestia, zau, altii nu vedeai!..."; cei 700 de ostasi (valahi) erau condusi de cneazul Romunc din Valahia;

§                    cea dintâi atestare a prezentei romanilor în bazinul Dunarii, din veacul al XII-lea, se afla în prima cronica slava rasariteana, Cronica lui Nestor (zisa cronica de la Kieo) (sfârsitul sec. XI - începutul sec. XII?) ca: ungurii s-au asezat în teritoriu dupa ce au învins pe vlahi (volohov);

§                    sfârsitul sec. XI - Sfaturile si povestirile lui Kekaumenos: ca vlahii traiau în apropierea Dunarii si pe Sava;

§                    N. Choniates vorbeste (1164) despre vlahi;

§                    Ioan Kinamos (sfârsitul sec. XII) scrie ca în armata strategului bizantin Leon Vatatzes (în expeditia la nordul Dunarii împotriva maghiarilor se aflau si o "multime de vlahi" (este vorba totusi de români sud-dunareni);

§                    Nota: numele sub care aveau sa fie cunoscuti cel mai adesea românii de catre straini în evul mediu este cel de "vlah" (acest termen a fost folosit si de alte popoare pentru a-i desemna pe români: germ. walach, gr. blachos, sl. vlas si valah, ung. oláh); (etniconul vlahos, de origine germana, a patruns în limba greaca prin filiera slava); este de retinut însa ca românii însisi s-au numit întotdeauna pe sine numai cu termenul români-rumâni (< lat. romanus);

§                    una din primele atestari certe ale românilor nord-dunareni sub acest etnicon apartine Notarului anonim al regelui Béla (Anonymus), care scria catre anul 1200, si care face dese referiri la românii din Transilvania (continuitatea de aici, formatiuni politice s.a.);

§                    în scrierea islandeza "Saga lui Eymund", completata de cronicele rusesti, se arata ca un principe slav Burizleif (Sviatopolk, ce s-a refugiat în vara 1018-1019 la Pecinegi) a pregatit o armata formata din Tyrkiri (turci = pecinegi) si Blökumenn (Vlahi).

§                    în cronica ruseasca "Ipatievskaia Leptopis" se mentioneaza ca la 1150 exista în nordul Moldovei o localitate numita "Bolohova" (despre care în alte documente se specifica "Villa [.] Valachorum dicta"), precum si "tara a bolohovenilor" (atestata la 1235);

§                    pentru regiunile extracarpatice: - o alta mentiune se afla într-un document pontifical din anul 1234, care se refera la "walati";

§                    în "Veltchronik" (de Rudolf von Ems): valahii salbatici.;

§                    Manuel Holobolos (1272-1273): "pamântul nesfârsit al dacilor";

§                    Blemmydes (contemporan cu Holobolos): "marea tara a dacilor";

§                    Prima mentiune certa a românilor în sursele bizantine sub etniconul "vlah" dateaza din 1359, anul înfiintarii mitropoliei ortodoxe de la Curtea de Arges (la jumatate de veac de la întemeierea statului feudal), când actele patriarhiei din Constantinopol înregistreaza numele noii formatiuni politice sub forma "Ungrovlahia" (Vlahia dinspre Ungaria; sau pentru a o deosebi de "Vlahiile" sud-dunarene; sau - explicatia politica a denumirii - Vlahia de sub vasalitatea Ungariei); ambii termeni sunt de obârsie populara;

§                    primul izvor narativ care înregistreaza noul etnicon este "Istoria" scrisa (dupa 1362) de fostul împarat Ioan Cantacuzino, referindu-se la participarea supusilor lui Basarab la o expeditie la sud de Dunare, la 1323;

§                    la 1369, în documentele pontificale apare forma Wlachia - Walahia (nume sub care principatul român dintre Dunare - Carpati avea sa intre în istorie);

§                    Rasid ad-Din (sec. XIV) - pe cele doua maluri ale Dunarii locuiesc români (Ūlāgh);

§                    scrisoarea din 1453 a lui Flavio Biondo catre regele Siciliei, Alfons de Aragon, unde erau mentionati valahii de la Dunare care "îsi proclama ca o onoare si îsi afiseaza originea lor româna"; s.a.

Ca o prima concluzie: tacerea ce se asterne asupra daco-romanilor în "secolele întunecate" nu poate constitui un argument în sprijinul teoriei "golirii" de populatie a vechii provincii imperiale la sfârsitul secolului al III-lea, dupa cum revenirea românilor în atentia istoricilor în secolele XII-XIII nu este o dovada în favoarea presupusei lor migrari din sudul în nordul Dunarii; "tacerea izvoarelor" se explica prin luarea în consideratie a pozitiei romanitatii orientale, subordonata politic triburilor slave si protobulgare la sud de Dunare si "imperiile barbare" la nord de fluviu, a caror dominatie dadea în ochii martorilor externi caracterul politico-etnic al acestor teritorii. Revenirea românilor de pe cele doua maluri ale Dunarii în atentia lumii medievale în secolele X-XIII este refluxul intrarii lor în formatiuni statale cu cultura scrisa si cu cancelarii ce produc acte interne; cauzele "tacerii" se deplaseaza, astfel, din domeniul realitatilor etnice în cel al terminologiei politico-etnice a evului medieval si al naturii documentatiei.

Retine atentia existenta unor termeni diferiti folositi de aceeasi lume si, adesea, de acelasi izvor, pentru a desemna cele doua ramuri ale latinitatii orientale; izvoarele bizantine desemneaza în secolele X-XV pe vlahii din Balcani sub denumirea de "vlahi" - si, mai rar, sub forme savante "moesi", "daci" si "besi" - în timp ce fratii lor de la nord de Dunare apar pâna la mijlocul veacului al XIV-lea exclusiv sub numele de "daci" si "geti".

Ce importanta au aceste denumiri atât de diferite ale celor doua ramuri ale latinitatii orientale?

Aceasta este dovada distinctiei nete pe care contemporanii o faceau între cele doua ramuri si chiar a ignorantei ce staruia înca în lumea occidentala asupra identitatii lor; dar, mai presus de toate, acest fapt dovedeste ca atât cancelaria pontificala cât si lumea bizantina - asadar doi dintre cei mai bine informati martori ai timpului asupra realitatilor etno-politice din Europa sud-estica -  nu aveau nici cea mai vaga stire despre o migratie a românilor din Balcani la nord de Dunare, toate acestea în secolele XII-XIII când, potrivit teoriei imigrationiste, fenomenul trebuia sa cunoasca proportii de masa.

Dimpotriva, unii autori bizantini (Kekaumenos) vorbesc chiar de o deplasare a populatiei romanizate în directie inversa, de la Dunare spre interiorul Peninsulei Balcanice!...

În fine, este un fapt cunoscut ca partizanii teoriei imigrationiste sustin ca teza autohtonei "dacilor" la nord de Dunare este fructul fanteziei intelectualilor umanisti din secolele XV-XVI; numai ca ancheta întreprinsa asupra terminologiei etnice din teritoriile carpato-dunarene în evul mediu a pus în lumina existenta în lumea bizantina a unei traditii relative la autohtonia "dacilor" si "getilor" în tinuturile nord dunarene. Ea este atestata în secolele X-XI, cel mai târziu; când simpla desemnare a românilor sub termenii arhaizanti de "daci" si "geti" constituie o recunoastere implicita a descendentei lor din stravechea populatie a regiunii, si cunoaste cea mai deplina expresie în opera lui Laonic Chalkokondil, pentru care "dacii" sunt, în chip explicit, locuitorii teritoriilor carpato-dunarene, de unde au pornit si fratii lor din Balcani, stabiliti în Pind într-o vreme necunoscuta autorului. Aceasta traditie, straina de dovezile aduse de stiinta istorica umanista în apararea autohtonei si romanitatii românilor, este atestata în scrierile grecesti post-bizantine pâna în pragul epocii moderne.

         6.Românii au fost un popor de pastori nomazi

Réthy (alaturi de I.Karácsony, J.Peisker s.a.) dezvolta teza imigrationista în constructii lipsite de orice temei stiintific; el sustinea (1897) ca românii s-ar fi aflat în Apenini, de unde, ca pastori nomazi, ar fi migrat în Balcani, unde s-ar fi format limba si, apoi, mai departe, la nord de Dunare în sec. al XIII-lea (aceasta teorie a mai fost sustinuta si de A. de Bártha, în 1899);

§                    Unii autori fac confuzie între transhumanta si nomadism;

§                    N.Iorga: marea masa a românilor au fost agricultori;

§                    terminologia agricola (precum si cea viticola, apicola), în mare parte de origine latina; exemplu: terra > tara; fossatum > sat; pavimentum > pamânt s.a.

§                    termenii vechi ai uneltelor agricole si viticole, constituie dovezi sigure despre caracterul sedentar al populatiei daco-romane;

§                    forma satelor (si a curtilor) - alt argument al continuitatii;

§                    arta populara, portul popular s.a. - tot argumente ale continuitatii;

                          7.Vechea toponimie dacica sau daco-romana ar fi disparut datorita exterminarii populatieiautohtone

§                    numele oraselor au disparut pentru ca a încetat viata urbana (nu si în cazul Abrudului / Abruttus, preluat de unguri la 1271);

§                    o serie de numiri topice unguresti au fost preluate de la stramosii nostri (exemplu: Cluj, Clus, 1183; ung. Kolosvar);

§                    existenta multor toponime de origine slava, se explica prin aceea ca ele nu reprezinta decât traducerea în limba slava a numirilor mai vechi românesti, preluate de slavi de la autohtoni (exemplu: Bistrita, spre izvor se cheama Repedele s.a.);

§                    aceasta succesiune de hidronimie este deosebit de graitoare pentru felul cum s-au succedat românii, slavii si maghiarii, acestia veniti ultimii în Transilvania (secolele X-XIII);

§                    ca argument al continuitatii mai trebuie citat si crestinarea daco-romanilor, în sec. IV-V, precum si termenii aferenti, de origine latina;

§                                                               inscriptia de la Biertan (sec. IV e.n.): cuprinde monograma lui Hristos si textul: "Ego Zenovius votum posui" ("Eu, Zenovie am pus / aceasta / danie"); ea este o dovada graitoare a continuitatii populatiei daco-romane, o dovada peremptorie despre vechimea crestinismului daco-roman;

§                    continuitatea organizarii social-politice (persistenta termenilor privind organizarea social-politica; continuitatea cnezatului, a voievodatului; a lui "Jus Valahicum" s.a.);

§                    marturiile arheologice, numismatice si epigrafice ale continuitatii sunt foarte numeroase, descoperite pe întreg teritoriul românesc; ele se numara între cele mai convingatoare (si palpabile!) argumente ca majoritatea autohtonilor au ramas pe loc; circulatia monetara la nord de Dunare, dupa 271-272,a fost intensa, pe întregul teritoriu dacic;

§                    argumente de logica istorica în favoarea continuitatii:

▪ cum a fost posibil ca poporul român sa se întoarca peste un mileniu exact în acelasi loc de unde plecase stramosii sai?!...

▪ bogatia pamântului românesc, este ea însasi o chezasie a continuitatii daco-romanilor în Dacia Traiana;

▪ necesitatea existentei unui popor de continuitate pe acest pamânt în timpul trecerii popoarelor migratoare;

▪ cum de au rezistat si existat români în Moldova si Oltenia - regiuni expuse barbarilor si au lipsit tocmai din cetatea naturala, bine adapostita de munti, a Transilvaniei?

4. LIMBA ROMÂNĂ sI CONTINUITATEA ROMÂNEASCĂ

Limba reprezinta un element esential în definirea unui popor, în stabilirea identitatii sale; în consecinta, nu se poate vorbi despre un popor român decât atunci când se constata existenta si utilizarea limbii române.

Formarea poporului român si formarea limbii române au fost cele doua laturi inseparabile ale unuia si aceluiasi proces istoric (nu se poate vorbi, de exemplu, despre o etnogeneza biologica distincta de formarea limbii poporului respectiv).

Limba româna este o limba romanica, una din limbile nascute pe temelia latinei.

Româna, în structura sa intima, nu este altceva decât limba latina - si anume limba latina populara (evoluata în timp, cu toate consecintele acestui proces); într-un anume sens, se poate afirma ca limba româna este latina zilelor noastre vorbita în teritoriile locuite de români.

Cercetarea lexicului mostenit în limba româna din antichitate (cu excluderea deci, a împrumuturilor începând cu influenta slava) a condus la concluzia ca acesta cuprinde 1600-1700 de cuvinte, dintre care (cf. I.I.Russu) între 90 si 105 sunt sigure sau probabil autohtone (preromane, care lipsesc în albaneza), dintre care 80 pot fi considerate sigure: amurg, barza, baiat, beregata, bordei, brândusa, brânza, burta, butuc, butura, caier, caciula, copil, genune, gorun, grâu, leagan, lespede, maces, mistret, pânza, prunc, stânca, strugure, tarâna, tarus, viscol, zar, zara, zburda, zestre etc.

Aproximativ 2% din numele de persoane din inscriptiile latine ale Daciei sunt nume traco-dace.

Limba româna are structura gramaticala a latinei.

Românii si-au numit întotdeauna limba româneasca (sau rumâneasca).

Evolutia limbii se produce necontenit, pe nesimtite, ceea ce face imposibila stabilirea unui moment al trecerii de la o limba la alta, nascuta din cea dintâi; se poate stabili însa o perioada mai lunga, în care deosebirile sa fi ajuns destul de numeroase si pregnante pentru ca limba cea noua sa fie considerata drept o realitate.

Cercetarile lingvistice confirma ca procesul formarii si desavârsirii limbii române a avut loc pe un teritoriu cuprinzând mai ales regiunile nord-dunarene.

Trasaturile comune ale celor patru dialecte ale limbii române (dacoromân, aromân, meglenoromân si istroromân) sunt marturia existentei în trecut a unui aspect unitar romanicei orientale, foarte deosebit de acela al tuturor celorlalte limbi romanice (inclusiv al dalmatei).

Aspectul acesta reconstituit al romanicei orientale este desemnat cu diversi termeni: româna comuna, straromâna, româna primitiva. Lingvistii par sa prefere termenul de româna comuna (care are avantajul de a ne lamuri imediat asupra continutului sau); nici termenii de straromâna sau, poate, protoromâna nu ar fi nepotriviti (cf. H.Daicoviciu).

Legat de întrebarea de când vorbim de româna comuna, se admite în genere, ca latina a cedat locul limbilor romanice prin secolele VII-VIII (aceasta judecata prin analogie are însa nevoie de confirmari!). Unii specialisti vorbesc de încheierea procesului de formare a acestui popor neolatin în secolele VIII-IX. Judecând dupa particularitatile dialectelor românesti, primii care s-au detasat de blocul român comun au fost aromânii, iar ultimii istroromânii.

Limba româna comuna este cea dintâi înfatisare a limbii române, deosebita atât de latina cât si de româna evului mediu (în care influentele slave se fac din plin simtite).Hadrian Daicoviciu considera ca termenul de limba protoromâneasca este macar la fel de potrivit ca si acela de româna comuna; expresia "limba protoromâneasca" este la fel de sugestiva din punct de vedere al continutului, caci greu si-ar putea închipui cineva ca cea dintâi înfatisare a românei ar fi comportat desprinderea celor patru dialecte; ea are avantajul de a sugera oricui anterioritatea cronologica a limbii române fata de dialectele atestate mai târziu.

Prin limba si prin foarte numeroase elemente de civilizatiei, poporul român s-a constituit ca popor romanic, din romanitatea estica.

Evolutia limbii române, pâna în secolul VII, a fost unitara pe ambele maluri ale Dunarii, caci fluviul nu a constituit o bariera de netrecut. Din secolul al VII-lea, odata cu marea revarsare slavo-avara în Peninsula Balcanica, unitatea romanitatii daco-moesice, careia Dunarea îi servise drept ax, s-a rupt. În aceste momente însa evolutia spre româna era destul de avansata, ceea ce explica si faptul ca aromâna, limba românilor din Peninsula Balcanica, nu este o limba deosebita de limba româna, fiind considerata un grai al acesteia.

Româna are atât asemanari cât si deosebiri fata de celelalte limbi romanice (s-au format în arii geografice diferite si au suferit înrâuriri diferite).

Romanus > rumân, român - tradus de populatiile învecinate prin echivalentul valach = vorbitor de limba romana!

 

5. CONCLUZII

Ř                 Etnogeneza este una dintre problemele fundamentale ale istoriei poporului român, iar elementul "cheie" al acesteia îl reprezinta continuitatea milenara a românilor în una si mereu aceeasi vatra.

Ř                 "Razboiul continuitatii" românesti a aparut doar în secolul XVIII; de la început el a fost (si este) mai mult o chestiune politica decât stiintifica, fiind sustinut fie de dusmani, fie de catre cei care nu ne-au cunoscut istoria, si unii si altii având o trasatura comuna: au construit o falsa realitate cu false argumente.

Ř                 Dovezile si argumentele stiintifice, zdrobesc toate tezele adversarilor continuitatii.

Ř                 Formarea poporului si a limbii române constituie un proces unitar.

Ř                 Poporul român s-a format, în urma unui cu caracter de proces de lunga durata cu caracter de sinteza daco-româna.

a.                 elementele fundamentale ale etnogenezei românesti sunt:

-                    componenta dacica (substratul) si

-                    componenta romana (stratul)

b.                 sinteza celor doua componente a cunoscut trei faze:

-                    preliminara (sec. I î.Hr. - sec. I d.Hr.)

-                    romanizarea propriu-zisa (incluzând si dacii liberi) (106-275 pentru Dacia, pâna în sec. VII, Dobrogea)

-                    generalizarea acestui proces de romanizare în conditiile marilor migratii (275 - sec. VII)

c.     factorii romanizarii au fost :  armata, administratia, colonistii, veteranii, urbanizarea, economia, dreptul, viata religioasa si culturala.

d.     procesul de formare a poporului român are similitudini cu formarea popoarelor francez, spaniol, portughez si altele din Europa celei de-a doua jumatati a mileniului I.

Ř                 Aria etnogenezei poporului român corespunde teritoriului cuprins în limitele statului dac centralizat si independent.

Ř                 În ceea ce priveste localizarea în timp a acestui proces, în literatura de specialitate nu exista un punct de vedere, mergând din secolul III pâna în secolele VII-VIII.

6. EVOLUŢIA MIJLOACELOR DE NAVIGAŢIE PE DUNĂRE sI ÎN MAREA  NEAGRĂ (DIN CELE MAI VECHI TIMPURI - SEC. XIII)

 Cu o vechime si continuitate în aceeasi vatra de patru ori milenara (N.Iorga), poporul român este creatorul unei stralucite civilizatii, care se numara între marile civilizatii ale lumii.

Apreciati si vestiti agricultori, mestesugari si comercianti, românii au fost totodata si navigatori întreprinzatori. Traditiile marinaresti autohtone s-au constituit în timp, începuturile acestora coborând în perioada aparitiei primelor comunitati omenesti coerent organizate în spatiul românesc.

6.1.APARIŢIA PRIMELOR MIJLOACE DE NAVIGAŢIE CIVILE sI CU DESTINAŢIE MILITARĂ

Armonios alcatuit, bogat si variat, pamântul românesc a fost (este) scaldat de o bogata retea hidrografica[12] , careia i se adauga o fatada maritima de 450 km.

La nivelul Terrei, în mezolitic (10000 - 5000 î.Hr.), sunt atestate (arheologic) primele mijloace de navigatie: pentru pescuit si trecerea apelor se foloseau trunchiul de copac si plutele (vreme îndelungata pluta a fost principalul mijloc de navigatie) si monoxila.

La români, din vechime pâna în evul mediu, luntrea-monoxila a fost, deopotriva, un mijloc de deplasare si o "arma" de lupta. Unul dintre primele modele de lut ale unei monoxile neolitice (5000 - 2500/2200 î.Hr.) din Europa, a fost descoperit pe malul stâng al Dunarii (astazi acest exemplar se afla expus la Muzeul de istorie din Oltenita).

Istoricul Arrianus, scriind despre expeditia initiata în anul 335 î.Hr. de Alexandru cel Mare împotriva tribalilor, arata ca autohtonii dispuneau de monoxile pe care le utilizau pentru pescuit, pentru transport precum si în actiunile lor militare (autorul antic le catalogheaza drept acte obisnuite "de piraterie".).

Din punct de vedere nautic, luntrile monoxile (lungi de pâna la 3˝ stânjeni) erau usoare, suple, rapide, capabile a urmari si a ajunge lesne inamicul, a manevra si veni usor la abordaj, putându-se departa usor, la nevoie, de locul actiunii.

Geto-dacii au ripostat energic împotriva unor actiuni militare care vizau controlul Dunarii inferioare, a Deltei si Pontului de vest. Marturiile în acest sens nu lipsesc : îndelungata rezistenta a lui Dromichaites împotriva lui Lysimach (tratatul de pace (cca. 293-292 î.Hr.) recunoaste pe Dromichaites ca singura autoritate politico-militara de la Dunarea de jos); urmasii sai, Zalmodegikos si Rhemaxos (sec. III-II î.Hr.), ajung adevarati "protectori" ai oraselor din Pontul vestic (pregatind opera întregitoare ce va fi initiata de Burebista).

Navele coloniilor elene din zona Pontului au domint navigatia pe Marea Neagra.

Între sec. III-I  î.Hr. cele mai redutabile nave de razboi din Marea Neagra erau dierele si trierele. Trierele aveau trei rânduri de rame, 30-40 m lungime si 6 m latime, iar echipajul era format din cca. 174 vâslasi, 17 marinari si 10 ostasi.

Flota, compusa din mai multe nave, era condusa de 1-2 navarhi, primii amirali sunt atestati documentar  la Histria (sec. III-II î.Hr.).

Reprezentari de nave din sec. III î.Hr. - II d.Hr. figureaza pe un altar închinat zeitei Cybelle (Histria), pe o lespede (aflata la Muzeul de Istorie Nationala - Bucuresti), pe diferite monede emise în acel interval de timp.

6.2. PROBLEMA APĂRĂRII DUNĂRII sI A LITORALULUI PONTIC PE TIMPUL LUI BUREBISTA sI DECEBAL.

Burebista (82 - 44 î.Hr.) a fost promotorul unei orientari politice consecvente în problemele apelor Dunarii si fatadei maritime a spatiului carpato-danubiano-pontic. El are meritul de a fi eliminat orice prezenta militara straina pe cursul mijlociu si inferior al Dunarii,ajungând sa aiba  la dispozitie mijloacele de navigatie ale geto-dacilor precum si navele oraselor grecesti.

Un nou pericol pentru statul dac l-a reprezentat accentuarea expansiunii romane în Balcani. Penetratia romana la nord de Balcani, spre Marea Neagra s-a accentuat în preajma anilor 80 - 70 î.Hr., în anul 72 î.Hr. o coloana romana atingea linia Dunarii (rezistenta autohtona si lipsa unui punct de sprijin, o fac sa se retraga).

Romanii se erijeaza în "protectori" ai grecilor în fata "lumii barbare" (Lucullus, care avea nevoie de flota acestor orase, ajunge sa oblige comunitatile din Histria, Tomis si Callatis sa-i recunoasca autoritatea).

Histria, Tomis si Callatis se aliaza cu geto-dacii împotriva generalului roman Hybrida (62-61 î.Hr.).

Burebista îsi consolideaza statul, Olbia si Apollonia recunoscând autoritatea întregitorului rege.

Pompeius, în noul context, respecta linia Haemusului (Balcani) ca frontiera naturala între statul dac unificat si posesiunile romane din Balcani.

Dupa disparitia lui Burebista, regii daci au continuat sa-si exercite autoritatea asupra malurilor Dunarii, precum si a zonelor cuprinse între Dunare, Haemus si mare.

Treptat, romanii si-au intensificat demersurile împotriva dacilor, urmarind depasirea lantului muntilor Balcani, organizarea de baze de aparare si puncte de sprijin militar între Balcani si Dunare si pe malul drept al fluviului, desprinderea oraselor pontice din alianta cu dacii, respectiv crearea unor forte navale, fluviale si maritime proprii, indispensabile pentru stapânirea Dunarii, deltei si litoralului vestic al Marii Negre.

Între 29-28 î.Hr. dacii si bastarnii provoaca grele pierderi armatelor Romei, traversând cu mijloace rapide de navigatie Dunarea.

În sec. I d.Hr. flotele elene din Marea Neagra îsi pierd importanta, locul lor fiind luat de o forta navala romana .Sistemul nu era impenetrabil, întrucât dacii treceau deseori Istrul, loveau posturile si castrele romane, continuând sa-si mentina o capacitate combativa de exceptie (despre aceste lupte vorbesc autorii antici, de la Ovidiu la Criton).

În conflictele purtate de Decebal (87-106) cu romanii, ambele parti au folosit si mijloace de navigatie fluviala.

Dacii, folosindu-se de mijloace de navigatie simple, manevriere, au fortat în repetate rânduri cursul Dunarii (exemplu: campania din anul 86 d.Hr.).

Una din cauzele semiesecului înregistrat de împaratul Domitianus în intervalul 86-88, se datoreaza si incapacitatii lui de a se înstapâni prin mijloace militare, prin intermediul flotei (si efectivelor  terestre), pe ambele maluri ale Dunarii.

Traian (urmasul lui Domitianus si Nerva) a relansat razboiul de cucerire a Daciei. În cadrul proiectului sau, un loc aparte a acordat flotei danubiene, care în conceptia sa avea urma sa aiba urmatoarele misiuni: sprijinirea actiunilor de trecere a Dunarii; interzicerea oricarei contraofensive dacice în Peninsula Balcanica; executarea manevrelor "de rocada" în lungul Dunarii (între Portile de Fier - Delta); participarea la construirea podurilor de vase si de piatra peste Dunare.

si Decebal s-a îngrijit atent de problema protejarii liniei Dunarii.

Manevra "dobrogeana" a regelui dac a dus la încheierea pacii din 102.

6.3. UTILIZAREA FLOTELOR FLUVIALE sI MARITIME ÎNTRE SEC.  II-III

Dupa 106, sistemul de comunicatii terestre si navale se redimensioneaza, una dintre consecintele  directe concretizându-se în  amplificarea schimburile economice interne si externe.

În ceea ce priveste flota militara, unitatile fluviale si maritime au fost organizate în trei mari grupari: Classis Flavia Moesica (la Dunarea de Jos), Classis Pannonica (la Dunarea de Sus) si Classis Pontica.

Misiunile fortelor navale vizau paza si siguranta romanilor, sprijinirea trupelor terestre în campanii, transporturi de efective, provizii, armament s.a.

Navele mari aveau în frunte trierarchi, flotele fiind comandate de prefecti (exemplu Viudius Verianus, ce figureaza pe o piatra de hotarnicie descoperita în nordul Dobrogei).

Flota maritima (40 corabii - 3000 ostasi) se subordona unui înalt ofiter (în anul 117,spre exemplu, generalului Flavius Arrianus).

Între bazele mai importante, pot fi enumerate: Noviodunum (Isacea), Aliobrix (Cartal), Barbosi, Altinum (Oltina), Flaviana (Dunareni) Troesmis (Iglita), Aegyssus, Sirmium, Singidunum, Drobeta, Sucidava, Dinogetia - Garvan, Sexaginta, Prista, Histria, Tomis.

Pe litoralul vest pontic flota maritima (Classis Pontica) coopera cu trupele terestre si garnizoanele "limesului pontic" subordonate unui prefectus.

În compunerea fortelor intrau nave mici (pentru Dunare si râurile interioare), nave speculatoriae de cercetare si nave mari de lupta (liburnae) cu doua rânduri de rame.

Fortele militare fluvial-maritime au fost angajate în conflictele militare regionale (în actiuni armate, misiuni de cercetare, transport, sprijinire la construirea de poduri),între care amintim : 117-119 -  împotriva sarmatilor si dacilor liberi; 167-180 -  împotriva sarmatilor, marcomanilor, cvazilor si dacilor liberi; 245-247 si 200-268 -  împotriva dacilor liberi.

Organizarea riguroasa, a fost însotita de cresterea traficului comercial, de o  dezvoltare a santierelor navale.

Informatiile privind flota comerciala de pe Dunare sunt relativ sarace, între acestea amintim  inscriptia onorifica descoperita la Axiopolis - Hinog, Cernavoda, pusa (în cinstea împaratesei Iulia ) de "nautae universi Danubii" ("corabieri de pe toata Dunarea");

La Axiopolis (un important port la Dunare) exista un "collegium nautarum" (colegiul al navigatorilor), cu organe de conducere, arhiva si steag, membrii sai facând un larg comert pe Dunare, din bazinul inferior al acesteia pâna la Marea Neagra.

Un colegiu identic functiona la Tomis.

Un "collegium nautarum" este atestat documentar (si) la Apulum, ceea ce atesta utilizarea Muresului pentru navigatie (pentru transportul sarii spre Panonia).

O serie de inscriptii din Dacia atesta ca pe unele râuri interioare s-au utilizat si alte mijloace (nu navale,obisnuite), utilizatorii lor aparând sub numele de utriculari (burdufuri umplute cu aer) si dendrofori (trunchiuri de copaci). O inscriptie de la Apulum consemneaza existenta unui: "collegium dendr [oforum]".

o                                     Mentinerea unor termeni nautici din latina în româna (luntre < lunter, luntris, barca, vas < vasum, nava, navigatie s.a.) reprezinta înca o dovada a continuitatii românesti.

6.4. ACŢIUNILE NAVALE ROMÂNEsTI ÎMPOTRIVA MIGRATORILOR (sec. III-XIII)

Secolele III-XIII se caracterizeaza prin edificarea institutiilor specifice feudalismului timpuriu, respectiv angajarea într-un efort consecvent de aparare împotriva invaziilor migratoare.

Acum se permanentizeaza o viguroasa viata urbana pe ambele maluri ale Dunarii, în perimetrul Daciei; pe litoralul vest Pontic.

S-au perpetuat unele tipuri si elemente de constructie navala de origine daco-romana pâna la începutul mileniului II (ceea ce reprezinta înca o dovada a continuitatii românilor).

Spre finele perioadei (sec. XII-XIII) între mijloacele prevazute cu vele si rame, se impun primele (pe peretele complexului rupestru de la Basarabi, apare si imaginea unei corabii).

Timp de o mie de ani prima forta maritima în Pontul Euxin (si Mediterana) se mentine Imperiul roman de rasarit - bizantin (gratie si "focului grecesc").

Între secolele XIII-XIV flotele genovezo-venetiene (care aveau în compunere: galioane, fustele, galere,  cogge) se vor afirma ca prime forte ale Marii Negre (si Marii Mediterane).

Exista unele referiri ce atesta eforturile de aparare facute de comunitatile urbane si rurale dintre Dunare-Haemus-Marea Neagra amenintate de invaziile migratorilor (în 263, 264 si 266 au loc ciocniri în împrejurimile Histriei si a unor cetati de pe litoral).

Imperiul roman a reorganizat (sfârsitul sec. III) sistemul de aparare de la Dunare, în locul vechilor flote s-au creat: Classis Ratiarensis si Classis Histria, întemeindu-se si baza Extrema Scythiae (la nord de Dunare).

În unele cetati (Sucidava, Capidava, Arrubium, Aegysus) s-au dispus subunitati de marina, pentru nevoile carora, începând cu secolul al IV-lea, recrutarea se efectua pe plan local.

Attila a vrut sa transforme Dunarea în "fluviu hunic", dar a fost înfrânt decisiv de generalul Actius (nascut la Durostorum) în bataliile de pe Câmpiile Catalaunice.

Iustinian (527-565) a dat un nou impuls refacerii fortificatiilor de la Dunare si Marea Neagra,  consolidând fortele fluviale si maritime.

Rezidenta comandantului sef al flotilei danubiene era la Noviodunum (Isaccea).

În secolul al VI-lea mari si epuizante ciocniri între Imperiul roman de rasarit si migratori (avari, slavi, bulgari, turanici) au avut loc la Dunarea de Jos si la Marea Neagra. În cursul ciocnirilor din anii 530, 536, 544, 550, 551, 561, 568, 574, 583 si 596-600, au fost folosite si flotele.

Migratorii au rechizitionat un mare numar de ambarcatii usoare (monoxile s.a.) de la autohtoni.

 Teofilact Simocata furnizeaza stiri despre autohtonii care traiau pe ambele maluri ale Dunarii si care foloseau barcile pentru circulatia pe fluviu, comert si actiuni de lupta.

În sec. VII-XI, cu ajutorul autohtonilor din orasele-posturi de la Dunarea de Jos, bizantinii au obtinut mari victorii împotriva bulgarilor turanici aliati cu slavii de sud. Un exemplu elocvent constituindu-l expeditiile din anii 756 si 764, organizate de  Constantin V (741-775) împotriva bulgarilor turanici).

În izvoarele secolului al IX-lea apare mentionat Toma - protospatar si arhonte de Lykostomion.

La sfârsitul secolului, în anii 895-896, o flota danubiana comandata de drongarul Eustatie a intervenit în ciocnirile dintre unguri si bulgarii tarului Simeon.

În anul 917 românii acordau sprijin flotei drungarului bizantin Romanos în luptele cu bulgarii.

Atitudinea lor îndemna pe basileii Constantin Porfirogenetul (care la mijlocul sec. X vorbeste de existenta orasului - port Constanta) si Nichifor Focas, sa considere Dunarea o "frontiera a imperiului".

O sustinuta viata comerciala - în care navigatia joaca un rol important - se constata în lungul vailor Muresului, Tisei si Dunarii.

În secolele  XI-XIII cetatile de la Dunare si Marea Neagra cunosc o adevarata înflorire economica, politica, culturala.

Posturi civile si militare au fost descoperite de arheologi la Dinogetia - Garvan, Pacuiul lui Soare, Lykostomo. Pe Razelm - scria Anna Comnena - existau corabii mari si grele, iar pe Dunare puteau naviga corabiile cele mai mari.

Istoricul Ioan Kinnamos scria ca la Dunare barcile monoxile se gaseau din abundenta.

Se diversifica navigatia pe apele interioare: în sec. XI-XIII pe Mures si Olt - se foloseau corabii pentru transportul sarii.

O monoxila recuperata din valea Crisului Alb, se afla expusa la Muzeul Marinei Române (Constanta).



BIBLIOGRAFIE

(selectiva)

1.      Russu I.I., Etnogeneza românilor, Fondul autohton traco-dacic si componenta latino-romanica, Bucuresti, 1981.

2.      Radu Vulpe, Columna lui Traian - Monument al etnogenezei românilor, Bucuresti, 1988.

3.      Stoicescu Nicolae, Continuitatea românilor. Privire istoriografica. Istoricul problemei, dovezile continuitatii, Bucuresti, 1980.

4.      Stoicescu N., Hurdubetiu I., Continuitatea daco-românilor în istoriografia româna si straina, Bucuresti, 1984.

5.      Ligia Bârzu, Stelian Brezeanu, Originea si continuitatea românilor. Arheologie si traditie istorica, Bucuresti, 1999.

6.      Mircea Musat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucuresti, 1983 (p. 17-84).

7.      Ion Horatiu Crisan, Burebista si epoca sa, Bucuresti, 1977

8.      *** Spatiul istoric si etnic românesc, Editura Militara, Bucuresti, 1992 [Hartile I-IV]

9.      *** România. Istorie în documente. Album, Bucuresti, 1992, p. 23-40

10.  *** România. Documente straine despre români, Editura II-a, Bucuresti, 1992, p. 9-25

11.  George Petre, Ion Bitoleanu, Traditii navale românesti, Editura Militara, Bucuresti, 1999, p. 9-37.

12.  Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, Contributii la istoria marinei române. Vol.I, Din cele mai vechi timpuri pâna în 1918, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1979, p. 19-38.

13.  *** Istoria militara a poporului român, Editura Militara, Bucuresti, 1984.

14.  *** Armata si societate în spatiul românesc - Epoca veche si mileniul migratiilor, Editura Globus, Bucuresti, [f.a.].



[1] si alte popoare si-au avut "adversarii" lor. Astfel, Jakob Philipp Fallmerayer (1790-1861) - un "Roesler" al natiunii sau poporului grec! - a sustinut originea, în mare parte, slava a neogrecilor sau a poporului grec de astazi, o teorie care accentua discontinuitatea si lipsa de omogenitate rasiala a poporului grec.

[2]  C. Jirecek, Die Romanen în den Stadten Dalmatiens während des Mittelalters. Vol.I, Wien, 1901, p.20

[3] În opinia istoricului A.D.Xenopol "Neamul dacilor nu piere în totalitatea fiintei lui;numai coroana arborelui fu retezata;trunchiul ramase plin de hranitoare  seva si,pe el,elementul roman puse temelia acelui popor care azi poarta pe corp si energia dacica si înclinarea spre civilizatie mostenita de la romani".(A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiana.Vol.I,Bucuresti,1913,p.106.)

[4] LXVIII,14,1.

[5] Ibidem.14,3.

[6] S.Mehedinti, Coordonate etnografice, Bucuresti, Cultura Nationala,1930,p.94.

[7] În limba franceza s-au pastrat doar cca. 180 de cuvinte celtice, fara ca supravietuirea galilor dupa cucerirea romana sa fi fost vreodata contestata de cineva!...

[8] Problema parasirii Daciei si identificarea corecta a celor care au plecat la sudul Dunarii ,este o problema ce de mai bine de 200 de ani sta la baza "diferendului româno-maghiar", istoriografia maghiara vorbind, în general, despre o evacuare totala a Daciei, care a devenit o terra deserta, ocupata de diverse popoare migratoare si evacuata de fiecare data, astfel încât, la venirea lor, maghiarii au gasit o tara nepopulata. Izvoarele arheologice si izvoarele scrise atesta cu certitudine continuitatea elementului autohton si dupa 271-275.

Hadrian (succesorul lui Traian), invocând necesitatea unei mai eficiente aparari a Imperiului, a parasit provincii abia cucerite de predecesorul sau (Asiria, Mesopotamia si Armenia); intentia lui a fost sa paraseasca si Dacia, dar consilierii lui l-au sfatuit sa n-o faca, acestia apreciind ca: "ar cadea multi cetateni romani în mâinile barbarilor"( Eutropius, Scurta istorie de la întemeierea Romei,  VII, 6, 1-2)

Informatia este deosebit de importanta :

                - confirma  o  colonizare în Dacia de la început, deosebit de mare, superioara celei din provinciile abandonate (citate mai sus), pentru ca problema nu s-a pus similar;

                - apoi, desi momentul se plaseaza doar la cca. 20 ani de la împroprietarirea colonistilor în noua provincie,  se preconiza ca acestia  nu vor urma armata si nu vor parasi Dacia;

                - daca la 20 de ani se stia ca o eventuala parasire a Daciei ar fi însemnat numai retragerea armatei si administratiei, peste înca 150 de ani, sub Aurelian, ea nu a putut însemna altceva.

                - în 275 a avut loc o abandonare a provinciei, dar si  a unor oameni;

[9]Scrisul în Europa, dupa caderea Romei sub barbari, a fost ca si inexistent câteva secole, iar stirile documentare despre istoria Frantei, Angliei, sau Spaniei, pâna în a doua jumatate a mileniului I, sunt extrem de putine. Înseamna aceasta ca unora dintre cele mai "europene" natiuni ale continentului nostru li se poate contesta prezenta în timpul "petei albe" documentare? Nicidecum. De la gali se pastreaza câteva zeci de cuvinte, ca si de la daci. Despre populatia Galiei stirile dintâi sunt din secolul II î.Hr., de la Pliniu cel Batrân. Despre populatia Daciei stirile sunt cu câteva secole mai vechi, apartinând lui Herodot, Strabon si unor mari capetenii militare macedonene. Despre galii propriu-zisi nu exista documente cu o scriere care sa le apartina; sunt doar inscriptii celtice cu caractere grecesti. Tot ce stiu despre ei a ramas de la anticii eleni si romani. În Franta, peste strabunii gali au venit romanii cu înrâuriri fundamentale, dar au venit si normazi, burgunzi, flamanzi, ca si alti migratori care au detinut, vreme mai mult sau mai putin îndelungata, zone întinse. Aceasta nu determina pe francezii secolului XXI, îndeosebi pe istorici, sa caute argumente "tari", iar daca nu le gasesc sa dispere, spre a dovedi ca acele teritorii nu apartin unor vecini revizionisti, despre a caror urma, pâna în a doua jumatate a mileniului unu, nu exista absolut nici o dovada de prezenta în Europa.

[10]*** Fontes Historiae Daco-Romanae, II, Bucuresti, 1970, p.171.

[11] Apud Gabriel  Gheorghe, Studii de cultura si civilizatie româneasca, Fundatia Gândirea, Bucuresti, 2001, p. 93 (vezi si p. 92).

[12] N.Iorga a fost de parere ca întreaga viata a poporului român a fost orânduita "dupa ape".


Document Info


Accesari: 14301
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )