Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Etnie si confesiune in bazinul superior al Crasnei la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea

istorie












ALTE DOCUMENTE

O istorie a planetei Marte
CUCERIREA INDEPENDENŢEI DE STAT A ROMÂNIEI
ROMA - Istoria oficiala, POPULAŢIA ROMEI
Viata si opera lui Herodot
Zeul Marte
NAŢIUNE SI ACŢIUNE LA 1821
SITUAŢIA SOCIO-ECONOMICĂ A ORAsULUI ÎN ANUL 1918
MONARHOMAHII SI MONARHOFILII
Lista imparatilor
ETNOGENEZA ROMANEASCA

Etnie si confesiune  în bazinul superior al Crasnei la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea



Valea Crasnei reprezinta o importanta cale de acces dinspre Cîmpia Panonica spre trecatorile din Muntii Mesesului, care  constituie frontiera naturala de nord-vest a Transilvaniei. De altfel, Crisul Repede, Barcaul, Crasna si Somesul formeaza culoarul natural de nord-vest de patrundere spre Transilvania. Acest culoar, flancat în partea nordica de muntii vulcanici ai Oasului si Gutâiului, iar în partea sudica de Carpatii Occidentali, cu toate ca a fost multa vreme pâna la marile defrisari si asanari din secolului al XVIII-lea si al XIX-lea, o zona dificil de strabatut, fiind puternic împadurita si plina de mlastini, a reprezentat principalul drum nordic de legatura dinspre Câmpia Panonica spre Transilvania, celalalt fiind mai la sud, pe Valea Muresului.

Din perspectiva istorico-sociologica, datorita caracteristicilor sale de coridor, aceasta zona este principala poarta de infiltrare a unor grupuri alogene în Transilvania, venind dinspre Câmpia Tisei. Nu întâmplator, înca din antichitate, iesirea înspre câmpie a râurilor Crasna si Barcau, a fost puternic fortificata, la iesirea Barcaului dintre muntii Plopisului si dealurile Nusfalaului fiind construite puternicele fortificatii dacice de la Marca, iar la iesirea Crasnei din depresiunea simleului pe zona înalta a Magurii simleului fiind construit un alt puternic sistem de fortificatii dacice, cuprins în perimetrul înalt al dealurilor ce strajuiesc Ceheiul, Simleul Silvaniei si Badacinul. Romanii, vor fixa sistemul lor defensiv de aparare a celui mai nordic avanpost, Dacia Porolissensis, pe linia Muntilor Meses, adica la izvoarele Crasnei, iar în Evul Mediu, cetatile de la Valcaul de Jos si simleu Silvaniei vor avea aceeasi functie de avanpost al Transilvaniei la frontiera sa de nord-vest.

                                                ***

Cercetarea noastra îsi propune surprinderea structurilor etnice si a dinamicii acestor structuri, în a doua parte a secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea, în bazinul superior al Vaii Crasnei, adica în zona situata în partea de nord-vest a Muntilor Meses, în depresiunea simleului, dar urmareste si situatia etnico-confesionala în localitatile situate la iesirea Crasnei din judetul Salaj, respectiv, Giurtelecu simleului, Maieriste, Bobota,  si Dersida. Pe de alta parte, pe baza unui studiu de caz pe orasul simleu Silvaniei vom aborda si analiza casatoriilor interetnice si interconfesionale, ca important mecanism sociologic de schimbare a volumului demografic al unor comunitati confesionale si grupuri etnice. În opinia noastra, casatoria interetnica sau interconfesionala reprezinta unul dintre cele mai importante mecanisme de schimbare a structurilor etnice si confesionale. Ea este legata atât de mecanismele de dominatie culturala cât si a celor de dominatie politica, prin intermediul sistemelor de  valorizare sociala a grupurilor etnice si religioase.

Depresiunea Simleului este o importanta punga demografica aflata la poalele Muntilor Meses. Înca documentele medievale pun în evidenta numarul mare de localitati din aceasta zona a bazinului superior al Crasnei. Dimpotriva, aceleasi documente arata ca la iesirea Crasnei înspre câmpie, în zona sudica a actualului judet Satu Mare, numarul localitatilor se împutineaza, atestarile documentare vechi, din secolele al XIII-lea si al XIV-lea fiind mai rare. Aceasta constatare reconfirma vechea teorie a geografiei umane si sociologiei românesti privind functia socializatoare si de intensa locuire a zonelor subcarpatice, fie ca este vorba despre centura continua de asezari din Muntenia si Oltenia subcarpatica, fie ca este vorba de depresiunile moldovenesti sau depresiunile subcarpatice de pe versantul vestic si nord-vestic al Muntilor Apuseni  (depresiunea Zarandului, cea a Beiusului) sau de Ţara Fagarasului, Ţara Hategului, Maramures sau Ţara Oasului. Pe de alta parte, analiza structurilor etnice ale localitatilor de pe Valea Crasnei indica faptul ca zona joasa, de lunca si de câmpie, mai expusa proceselor de infiltrare etnica a unor elemente alogene venite dinspre vest, este compusa din mozaicuri etnice, mai mult sau mai putin pronuntate, în timp ce zona montana si colinara are un pronuntat caracter românesc.

Înainte de prezentarea localitatilor care vor forma obiectul cercetarii, trebuie reamintit faptul ca prima lor atestare documentara, care a fost conservata în documentele medievale, nu indica faptul ca localitatea a fost înfiintata în acel moment ci, de obicei, aceste prime consemnari indica fenomenul de cadere în aservirea feudala maghiara a localitatii respective. De aceea, analiza cartografica a primelor atestari documentare poate constitui o importanta metoda de surprindere a directiilor de infiltrare ale feudalitatii maghiare în Transilvania si Partile Vestice si luarea în stapânire efectiva de tip economico-feudal a localitatilor aflate în calea acestei patrunderi. Nu întâmplator, satele din bazinul superior al Crasnei sunt atestate documentar, în cea mai mare parte a lor, în secolele al XIII-lea si al XIV-lea, ceea ce arata ca ele s-au aflat în prima linie pe directia de patrundere a feudalitatii maghiare înspre Transilvania. Aceasta patrundere are loc pentru prima data la încep 121w228b utul secolului al X-lea si s-a realizat prin campania militara  descrisa si în Cronica notarului Anonymus. Faptele ungurilor, (vezi Gesta Hungarorum, Ed. Româneasca, cu traducerea si comentariul lui Paul Lazar Tonciulescu, Ed. Miracol, Bucuresti, 1996). Patrunderea spre tinuturile de margine ale Câmpiei de Vest se realizeaza prin zona Careiului, pe doua coloane, una venind prin zona ceva mai înalta si nisipoasa a dealurilor Nirului, pe la sud de marea balta a Ecedului, iar cealalta, urcând pe Tisa, pâna aproape de confluenta cu Somesul, înainteaza apoi spre rasarit prin stânga Somesului, pâna în zona Berveniului de unde o ia spre Satu Mare care dupa un asediu de trei zile este cucerit. De aici se va înainta spre sud-est spre Muntii Meses, realizând jonctiunea cu prima coloana cea venita din zona Careiului, foarte posibil pe Valea Crasnei, iar de la Sarmasag, pe Valea Zalaului. De altfel si trupa care a cucerit cetatea Satu Mare va patrunde pe Valea Crasnei si apoi, fara îndoiala, de la Sarmasag, pe Valea Zalaului. Se pare deci ca prima patrundere maghiara spre Transilvania se realizeaza tocmai pe acest culoar de nord-vest al vailor Crasnei si Zalaului, iar Muntii Meses vor constitui o perioada de timp frontiera dintre Transilvania, în care se fac incursiuni militare, dar nu este înca cucerita si regatul Ungariei. Dar iata cum se descrie în Gesta Hungarorum aceasta prima incursiune militara maghiara înspre Muntii Meses:

"Szabolcs si sotii au împartit trupa în doua, urmând ca o parte sa înainteze de-a lungul Somesului, iar cealalta parte prin Nyirség (regiunea Nirului, care este teritoriul de la vest de  Carei, pâna la Debretin si Niregyháza, o zona cu pamânt nisipos, brazdat de dune de nisip si cu o vegetatie arboricola de mestecanis).

Szabolcs si Tas, tatal lui Lel, au pornit cu jumatatea trupei pe Valea Tisei si supunând pretutindeni popoarele, au ajuns în regiunea Somesului, pâna la locul ce se numeste «Cetatea de Lut» ( Sárvár-probabil în zona Berveniului, unde se gaseste o urma a unei cetati de pamânt, numita de localnici Sárvár, dar este posibil ca sa fie totusi ceva mai la nord cetatea mentionata în cronica). Pe acest loc, mai jos de mlastini, Tas, tatal lui Lel, cu ajutorul poporului adunat a tras un sant mare si a construit o foarte puternica cetate de pamânt, care demult s-a numit cetatea lui Tas, dar azi se numeste «Cetatea de lut». Luând apoi ostatici fiii locuitorilor, s-a îndepartat de cetatea încarcata cu paznici. Szabolcs si Tas, plecând de aici, au ajuns la cetatea Satmarului, pe care dupa un asediu crâncen de trei zile au ocupat-o. Intrând în a patra zi în cetate, încatusând pe soldatii lui Menumorut, pe care i-au putut prinde, i-au aruncat în fundul urâtelor temnite si luând de ostatici fiii locuitorilor, s-au îndepartat de cetatea încarcata cu paza. Dupa aceea si-au continuat drumul spre portile Mesesului (n. n. asa numita Poarta Meseseana este o trecatoare din nordul Muntilor Meses, în imediata apropiere a Zalaului, una dintre caile cele mai folosite de trecere dinspre tinuturile vestice spre Transilvania. Aceasta zona, situata în apropierea fostei capitale a Daciei Porolissensis, datorita importantei sale strategice, a fost fortificata înca de romani).

Tuhutum si fiul sau Horca, calarind prin Nyirség, au supus populatia numeroasa ce locuia între padurile Nyrség si Hómosóér (Jerul de astazi) si astfel înaintând au ajuns pâna la Zalau. Nimeni nu le-a stat în cale deoarece Menumorut si soldatii lui nu au avut curajul sa ia lupta cu ei, retragându-se la apararea liniei Crisului. Atunci Tuhutum si fiul, Horca s-au dus în regiunea Mesesului la Szabolcs si Tas". Lucrarea din care redau acest fragment este facuta de I. German, în lucrarea despre plasa Carei si este la rândul ei o traducere dupa un autor maghiar, care la rândul lui îl traduce din latina pe Anonymus, Bagossy Bertalan cu lucrarea sa Szatmárvármegye tőrténete-Monografia judetului Satu Mare, p. 412. Gesta Hungarorum povesteste în continuare ce s-a întâmplat dupa cucerirea zonei de la nord-vest de Muntii Meses. Se povesteste despre prima incursiune în Transilvania, incursiune care se produce prin Poarta Meseseana, ce nu va fi blocata la timp de catre români. Urmeaza apoi lupta de pe râul Almas cu armata româneasca a lui Gelu si urmarirea acestui cneaz si uciderea lui, dupa care este atacata si cucerita cetatea Bihariei, dupa un asediu de 12 zile, spune cronica maghiara. Cnezatul  lui Menumorut intra sub stapânire maghiara, ca si întreaga zona de la vestul liniei Muntilor Apuseni. Se pare însa ca aceasta stapânire este mai mult nominala fara implicatii asupra structurilor economice ale zonei. De abia la începutul secolului al XIII-lea sunt mentionate procesele de aservire feudala efectiva pentru satele zonei de la vest de Muntii Meses, inclusiv pentru satele din bazinul superior al Crasnei, care fac obiectul cercetarii noastre.   

Dar iata aceste localitati si câteva mentiuni despre atestarile lor documentare:

Bobota, este atestata documentar pentru prima oara, în documente care ne-au parvenit pâna la noi, în 1213  sub forma villa Babut (Suciu, p. 85). La 1471 apare, surprinzator, sub denumirea de Babuk Telek, adica proprietatea lui Babuk. De multe ori în Transilvania atribuirea denumirii unei localitati va fi facuta sub aceasta forma în documentele medievale, în sensul desemnarii unui sat ca fiind proprietatea unei anumite persoane. Mecanismul de atribuire a numelui unui sat pe baza ipoteticului stramos eponim, atât de raspândit pentru Moldova si Muntenia, dar, si pentru românii din Transilvania, este substituit, în ideologia regalo-feudala maghiara printr-un nou mecanism de logica legitimista, acela de atribuire a numelui pe baza unei proprietati feudale. Este evident ca si în acest caz  mecanismul de atribuire dezvaluie o ideologie fictiva, satele, de obicei fiind mult mai vechi decât momentul luarii lor în stapânire de catre un nobil apartinând stapânirii maghiare si chiar acest nobil poate sa fie unul inventat post-festum dintr-o necesitate de logica interna a ideologiei cancelariei regale. O alta observatie care se poate face este aceea ca în primele atribuiri de multe ori transpare evident, chiar sub învelisul maghiarizant, numele curat românesc (sau câteodata slav), ca apoi acest nume  românesc sa se estompeze în mentionarile succesive de-a lungul secolelor, ca apoi sa irupa la suprafata prin anul 1850, atunci când la recensamânt, austriecii, cu meticulozitatea lor recunoscuta, au încercat sa transcrie cât mai fidel  numele localitatii, asa cum îl spuneau localnicii si nu cum era el înregistrat sub forme maghiarizante de-a lungul timpului. Credem ca o localitate cum este Bobota s-a aflat pe axul central de strapungere economico-militara a regalitatii maghiare asupra Transilvaniei. Aproape toate localitatile aflate pe acest ax îsi dateaza primele atribuiri documentare în secolul al XIII-lea. Credem, de asemenea,  ca feudalitatea maghiara în patrunderea ei spre Transilvania a urmarit, în primul rând, aservirea marilor pungi demografice reprezentate de zonele de intensa locuire subcarpatica. O asemenea zona este reprezentata de depresiunea simleului unde atestarile de sate prin cancelariile nobiliare sau episcopesti maghiare provin din secolul al XIII-lea, ceea ce arata ca feudalitatea maghiara se instaleaza de timpuriu aici, atacând apoi zonele de peste muntele Meses.

Badacinul, consemnat documentar tot la 1213, când sunt luate sub stapânire feudala maghiara cele mai multe sate din zona, sub numele de villa Botocun, arata expansiunea maghiara într-o zona extrem de interesanta arheologic si etnologic, reprezentata de vechea linie dacica a asezarilor de înaltime adapostite de Magura simleului (Sici, Badacin, Ilisua, Lompirt). Consemnat sub diverse calchieri lingvistice, Badaczon-1461, Badachon-1475, austriecii, la 1854,  îi vor reproduce numele adevarat, Badacin; în versiune maghiara citindu-se aproape ca în varianta româneasca, Badacson.

Banisorul, ca si Banul, sunt atestate documentar tot la 1213, sub forma villa Bantheluke (Suciu, p. 64), evident iarasi de la maghiarul telek, adica proprietate, mosie. La 1341 un alt document medieval confirma caracterul românesc al localitatii "possessio olachalis", ceea ce arata faptul ca potrivit dreptului cutumiar feudal se recunoaste caracterul românesc al hotarelor ca fiind în posesie româneasca, iar potrivit vechilor uzante indica faptul ca o proprietate sateasca se transforma, prin cucerire feudala, în uzufruct. Intrarea unei localitati în sistemul de aservire feudala maghiara nu înseamna decât înlocuirea unui drept de proprietate în unul de uzufruct, fara consecinte majore în planul demografic, în sensul unor stramutari de populatii sau deposedare absoluta de pamânt a vechilor sate. În alte cazuri, se pare ca unele sate intra dintr-un sistem nobiliar românesc în unul maghiar, prin aceasta nu se produce decât o schimbare a stapânului nominal, fara consecinte majore imediate în planul servitutiilor feudale, dovada fiind faptul ca multe zone din Transilvania, Maramures sau Partile Vestice vor conserva, în continuare vechile dari feudale românesti. Existenta quinquagesimei, conservata si în perioada feudalitatii timpurii maghiare, care este considerata si în actele cancelariilor maghiare ca o dare tipic româneaca, indica faptul ca feudalismul maghiar de cucerire  s-a suprapus peste un feudalism mai vechi, românesc, care avea propriul lui sistem de dari, conservate apoi de feudalitatea maghiara. Atât în Maramures, cât si în Ţinutul Secuiesc documentele maghiare timpurii, de imediat dupa cucerirea maghiara, indica existenta darii românesti a quinquegesimei. Din pacate însa, pentru zona Partilor vestice, inclusiv a  Salajului nu exista înca cercetari privind feudalismul timpuriu maghiar si feudalismul românesc premaghiar. Cercetarile lui Radu Popa pe Maramuresul apropiat si analogiile proceselor de aservire, ne fac sa banuim ca si în Salaj infiltrarea prin cucerire a feudalitatii maghiare are loc prin dislocarea unor institutii politico-feudale românesti. Diferentele dintre Salaj si Maramures apar în ceea ce priveste perioada infiltrarii. Daca în Maramures, pentru secolul al XIII-lea se consemneaza cu certitudine structuri feudale înca românesti de tip cânezal, cum este cânezatul  de Mara cu centrul la Giulesti sau cel de Iza, cu centrul la Cuhea, aflate apoi înca si în secolul al XIV-lea în lupta cu regalitatea maghiara, pentru zona bazinului superior al Tisei si Izei, documentele feudale arata clar ca feudalitatea maghiara ajunse deja în Salaj la începutul secolului al XIII-lea si luase sub stapânire efectiva satele din zona. Existenta precis stipulata prin cancelarii a posesiunilor valahe din zona ne face sa banuim vechi drepturi cutumiare românesti premaghiare. Or, se stie ca, de obicei, scoaterea la suprafata istoriei a unor asemenea drepturi are loc, de obicei, atunci când satele se confrunta cu sisteme exterioare de aservire, indiferent de ce origine.

Refenind la localitatea Ban, se pare ca în acea perioada nu exista decât o singura localitate, Banul, din care se desprinde, apoi, prin roire demografica, Banisorul. Austriecii îl consemneraza la 1850 sub forma Banyisora, iar la 1854, sub forma curat româneasca, Banisor, în timp ce Banul este consemnat documentar de austrieci, la 1850, sub denumirea de Banu din  Szusz, iar la 1854, sub forma Banu de Sus. Credem ca în acest caz, ca în atâtea alte rânduri, în mecanismul românesc de atribuire a numelui, diminutivarea indica roirea din satul matca. În legatura cu originea numelui, chestiunea este extrem de interesanta si în acelasi timp, incitanta. Daca ar fi sa ne luam  dupa Dictionarul Explicativ al Limbii Române, ban înseamna "guvernator al unei regiuni de granita în Ungaria feudala. Mare dregator în Ţara Româneasca în secolul al XV-lea. Boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. În Muntenia, cel mai înalt rang boieresc". Etimologic, este considerat ca provenind din maghiara-bán. Uitându-ne însa în dictionarul limbii maghiare este curios faptul ca cercetatorii maghiari nu-l considera un maghiarism autentic ci un termen de autoritate care intra în maghiara pe filiera sârbo-croata, iar sârbo-croatii au preluat termenul de la avarii care s-au asezat în Câmpia Panonica. În fapt dictionarul maghiar îi atribuie o origine turco-avara. Termenul exista însa si în alte limbi europene, cum ar fi franceza, ceea ce face discutabila originea lui turco-avara. Ipoteza unui posibil centru de autoritate feudala româneasca pentru satele zonei nu poate fi de neglijat, însa deocamdata ea este totalmente lipsita de consistenta faptica.    

Ceheiul, este o localitate asezata în apropierea Simleului Silvaniei, la  poalele Magurii simleului. Ceheiul este atestat la 1259 sub forma "terra Chechy" (C. Suciu, p.30). La 1850 apare în recensamântul austriac sub forma Csehi.

Cizerul este mentionat la 1219 sub forma "terra Cesar"(Suciu, 154), probabil o latinizare excesiva a numelui, deoarece peste scurta vreme, într-un document din 1329 este mentionat sub o forma foarte apropiata de cea actuala, Chyzer. Localitate importanta la Poalele Mesesului, pe drumul care face legatura peste munte cu valea Crisului Repede, Cizerul este consemnat ca un sat românesc, "villa olakalis Chyzer vocata", într-un document din 1341 (Suciu, 154).

Crasna este o importanta localitate din centrul depresiunii simleului. Este evidenta originea slava a numelui. Se pare ca aici a existat o importanta cetate maghiara timpurie, localitatea fiind mentionata la 1214 cu numele de Crazna, iar apoi, la 1259, apare mentiunea despre cetate "terra castri Crasna" sau Crasnavár (vár însemnând în maghiara cetate). Primele mentiuni arata ca localitatea apartine de Capitlul catolic de Oradea, apoi din 1445 de domeniul cetatii simleului, iar din 1590 de domeniul feudal al cetatii Valcaului. Interesanta este si o denumire  germanizanta a localitatii, Krasmarkt, asemenea mark-uri mai aparând în regiune, în zone strategice, cum ar fi cea de la iesirea Barcaului dintre dealuri, unde exista satul Marca (si cu cetate dacica, ceea ce arata importanta strategica a locului), de asemenea pentru Zalau este semnalata o germanizare de acelasi tip si acest oras având o importanta strategica exceptionala prin asezarea sa la poalele Mesesului, în apropierea Portii Mesesene, una dintre principalele cai de acces dinspre nord-vest-înspre Transilvania. Aparitia acestor "mark"-uri, fara îndoiala termenul fiind preluat de catre maghiari de la germani, indica existenta unor avanposturi înaintate ale maghiarilor care la începutul expansiunii lor înspre Transilvania vor controla punctele strategice de la vest de Muntii Meses, aflate pe ruta acestei expansiuni.

Dersida, este atestata la 1349, sub forma Derszida, iar Maieriste la 1351 sub numele de Hydueg, a carui posibile semnificatii ne scapa. La 1850, Maieriste apare sub numele de Hidyg (forma care s-a pastrat pâna târziu, în perioada comunista)(Suciu, p.382). Tot lânga aceste sate se gaseste si Giurtelecul, atestat la 1351, sub forma Gyurgteluke, iarasi o încercare de a asocia un sat unei proprietati.

O evolutie interesanta în documentele medievale o are numele satului Horoatu Crasnei. Atestat la 1270 sub forma "terra Huruath", numele satului reapare la 1353 sub forma Horvath, apoi pe la 1760 sub forma Kraszna Horvathi (Suciu, 295, I). Horvath însemnând în maghiara "croat", credem ca s-a încercat aici o apropiere între vechiul "huruath" si croat (horvath). E îndoielnica însa aceasta asociere, se pare ca un vechi nume românesc a fost treptat înlocuit cu un termen maghiar cu o semnificatie precisa, între cele doua cuvinte existând similitudini fonetice. O alta evolutie interesanta a numelui o prezinta cazul satului Hurez. El este atestat documentar la 1481, printr-un document prin care satul este dat în proprietatea nobiliara a lui Losonczi Banfi Mihály. Specificul românesc al localitatii este mentionat în document "villa olachalis" (Suciu, 298, I). Mai neobisnuita este denumirea localitatii asa cum este ea consemnata: Bogolyfalwa. La 1492 apare sub numele de Bogolháza, denumire care se mentine de-a lungul secolelor si pe care o consemneaza si austriecii la 1854. În mod aproape surprinzator însa, alaturi de denumirea maghiara va aparea la suprafata, consemnata de austrieci, denumirea româneasca a localitatii, care s-a mentinut camuflata de-a lungul a sute de ani: Huhurez. În maghiara "bogoly" înseamna chiar "huhurez", deci documentele maghiare nu fac decât sa traduca în ungureste denumirea localitatii, existând în acest caz un paralelism toponimic cu aceeasi semnificatie, însa denumirea româneasca fiind camuflata, pâna la 1854.

Huseniul, cunoscut de populatia din zona sub vechea denumire de Husasau, este atestat la 1341 (Suciu, 298, I), ca sat ce apartine de domeniul feudal al cetatii Valcaului. Denumirea sub care este consemnat este cea de Huzyazo, iar la 1850 Hosszuszeu si la 1854, Hosszuaszo si Hususau. Desi este o simpla ipoteza, poate ca în vechea denumire asa cum a fost ea consemnata la 1341, se întrezareste un cuvânt românesc: yazo-iazul, denumire care mai apare pentru un sat din zona, satul Iaz. Este, desigur, o simpla ipoteza.

Meseseniul de Jos si Meseseniul de Sus reprezinta un interesant dublet de sate, care pâna în 1964 au avut denumirea de Catelul Unguresc si respectiv, Catelul Românesc (sau Catalul si Catalusa, nume evident latine). Asa cum le arata vechile nume, Meseseniul de Sus este românesc, în timp ce Meseseniul de Jos este un sat mixt, maghiaro-român. Meseseniul de Sus este atestat mai timpuriu decât Meseseniul de Jos, fapt care ridica noi probleme de interpretare. Se pare ca Meseseniul de Jos este un sat mai nou, rezultat în urma asezarii unui grup de populatii române si maghiare pe pamânturile unui domeniu feudal, oricum daca el ar fi existat la 1213, atunci când este atestat Meseseniul de Sus, el ar fi fost, fara îndoiala, consemnat. În privinta denumirii sub care apare mentionat Meseseniul de Sus la  1213, aceasta este de Kechel, la 1217, Cocil, iar un document din 1341 îi mentioneaza specificul românesc "villa olakalis Fulkechel" (Suciu, p. 392, I). Meseseniul de Jos, atestat documentar la 1341, sub denumirea de Kezel, apoi la 1345, poss. Kecel, va aparea în 1760 sub denumirea de Magyar-Ketzel, în timp ce Meseseniul de Sus este numit înca de la 1471 Olahkechel (Suciu, p. 392, I). Oricum este interesanta aceasta supravietuire a unui cuvânt românesc, de origine latina, chiar într-o forma maghiarizata, pentru denumirea unui sat cu o importanta populatie maghiara.

Maladia, este atestata documentar la 1259, "terra Maledei", iar Moiadul, o mica localitate de la confluenta Crasnei cu râul Zalau, la 1246, sub numele Mayad. 

Fara a mai intra în posibile interpretari etimologice, iata celelalte localitati  pe care le-am luat în analiza si atestarea lor documentara:

1.      Peceiul, atestat la 1214, "villa Pechely" (Suciu, p. 32, II);

2.      Plesca, atestata la 1471, sub forma Palychka, 1481, Palicska (Suciu, p. 46, II);

3.      Pria, atestata la 1481 sub denumirea de Alsóperye, la 1520, sub forma de Alsó-Perje;

4.      Marinul, atestat la 1458, sub denumirea de Maron, evident o calchiere maghiara dupa românescul Marin. La 1850 apare consemnata denumirea româneasca.

5.      Periceiul este atestat la 1259, sub forma "terra Perchen" (Suciu, II, p. 34);

6.      Ratinul, "terra Rathon", atestat la 1259 (Suciu, II, p. 69);

7.      Siciu este atestat la 1259 cu numele Sczeck (adica românescul "sec", fara apa, satul fiind asezat într-o mica depresiune stâncoasa). Aceasta denumire va traversa secolele: 1351-Szech, 1409-Sech, 1750, Szecs, 1854, Szets, Siciu (Suciu, II, p. 119);

8.       Sarmasagul este atestat la 1355, Sarmasagh, 1466, Sarmasag (Suciu, II, p. 168);

9.      seredeiul, este mentionat într-un document din 1270 (Seredunke) (Suciu, II, p. 170), ca fiind situat la marginea teritoriului satului Horoatu Crasnei. Potrivit documentelor care s-au transmis pâna la noi, de abia în 1413 devine proprietate nobiliara maghiara, acest fapt fiind evident discutabil, totusi el este un sat izolat, sub culmea Mesesului.

10.  simleu  Silvaniei este consemnat la 1251 sub numele de Vatha Somlyova, al 1253 ca Watha Somlyowa, la 1319 ca Sumlow, iar fara a mai consemna succesivele consemnari, la  !850 ca Simylo, 1854 Szilágy-Sőmlyo, Simleu. Ca si în alte numeroase cazuri, este greu de precizat care este numele real al localitatii la diferitele consemnari, aceasta deoarece consemnarea cât mai corecta a numelui depinde de priceperea lingvistica a celui care o face, de cunoasterea limbii locului, iar peste timp, redarea fonetica exacta a consemnarii, de cunoasterea regulilor de transcriere a numelor auzite de cel care le consemneaza.

11.  Stârciul este mentionat la 1341 ca fiind "villa olakalis Bogdayháza", la 1733 apare în documente denumirea de Stirca (Suciu, II, p. 145);

12.  Recea este mentionata la 1326 sub numele românesc Reche (Suciu, II, p. 73);

13.  Vârsoltul, apare în documente la 1341: "poss. Varcoltz", 1361, Varsuch (Suciu, II, p. 255);

14.  Uileacu Simleului este consemnat la 1240 sub denumirea de Vylok, iar la 1259, prin cea de Wylak (Suciu II, p. 215);

15.  Zalnocul este mentionat la 1327, sub denumirea de Zanuk, apoi 1354, "poss. Zanuk", 1605, sub forma Zolnak (Suciu, II, p. 268).

Limba, religie si antroponime

Criteriile prin care se poate determina apartenenta etnica în Transilvania si Partile Vestice sunt, dincolo de declaratia individuala de precizare a etniei, limba, religia si antroponimul (numele de familie). Aceste criterii pot functiona simultan ca factori discriminatorii sau dimpotriva, în functie de conjuncturi istorice sau grupuri grupuri etnice, identificarea nu poate fi facuta pe cele trei criterii ci numai pe unul sau doua dintre ele. Bunaoara, în cazul svabilor (germani) din Câmpia Careiului sau din fosta plasa a Ardudului, criteriul religios nu este discriminatoriu etnic deoarece atât svabii cât si   o parte dintre maghiarii din zona sunt romano-catolici. În acest caz mai ramân celelalte doua criterii: limba si antroponimele, însa cum în a doua parte a secolului al XIX-lea, dupa instaurarea dualismului, o parte dintre svabi au fost maghiarizati, numai criteriul antroponimic mai poate oferi unele informatii despre resturi etnice de tip germanic în zona; în conditiile intensei maghiarizari a antroponimelor dupa 1907 si acest criteriu tinde însa sa se estompeze ca element discriminatoriu etnic, de aceea numai recursul la arhivele parohiale si alte documente istorice mai poate constitui singura metoda de arheologie sociala pentru dezvaluirea structurilor etnice. Constatari similare se pot face si despre slovacii romano-catolici asezati în muntii Plopisului sau la poalele muntilor, la începutul secolului al XIX-lea; daca cei din zonele montane si-au pastrat limba si etnia (spre exemplu, la Valea Târnei, Faget, sinteu), cei din zona colinara si-au pierdut limba si identitatea etnica prin maghiarizare (este cazul slovacilor din judetul Bihor din localitatile Suplacu de Barcau, Sacalasau, Budoi, Sâniob, Fegernic).

De altfel, se pare ca în procesul de pierdere a identitatii etnice, la început se pierde limba, apoi, în unele cazuri, religia si, în fine, singurul element care mai ramâne este antroponimul, dar si acesta este supus, asa cum am mai aratat, unui proces de modificare lingvistica la începutul secolului al XX-lea, prin legea Appónyi. Este, spre exemplu, cazul românilor din Secuime, unde în procesul de maghiarizare elementul care a fost primul afectat este limba. "Daca limba oficiala (prima conditie si treapta pe calea maghiarizarii) se impunea «minoritarilor» oarecum automat, de la sine si destul de rapid dintr-o generatie la alta, ca o consecinta a necesitatilor practice din viata politica-sociala (administratia, armata, scoala, procesul social de productie, comertul, circulatia etc.), mai ales si intens în mediul urban si în teritoriile unde populatia maghiarofona era majoritara,- înlocuirea antroponimelor nationale si a constiintei despre obârsia etnica (ce persista în chip firesc mai mult decât idiomul cotidian), ca si a confesiunii (religia), a durat ceva mai mult" (I. I. Russu, p. 29). Am putea spune ca maghiarizarea, în special cea desfasurata la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea a atins, acolo unde s-a produs (în primul rând în zonele urbane, în Secuime si în Câmpia de Vest) niveluri diferite zonal si local:

1.      Nivelul cel mai superficial, dar si cel care afecteaza cea mai importanta masa statistica de alte etnii, este cel al însusirii limbii maghiare ca limba de comunicare. La acest nivel se poate pune în evidenta fenomenul de declarare la recensaminte a limbii maghiare ca limba materna, în special la nivelul unor elite locale, aflate în functii de decizie în aparatul administrativ al statului maghiar;

2.      Urmeaza un al doilea nivel, cel al folosirii limbii maghiare ca limba de comunicare cotidiana si dislocarea treptata a limbii materne din uzul curent, pâna la pierderea treptata a acesteia, care nu se mai transmite de la o generatie la alta, lipsind  atât agentul de transmitere (familia-care este purtatoarea altei limbi, scoala, biserica), cât si nevoia sociala a folosirii ei ca limba de comunicare. În acest caz, declararea limbii maghiare ca limba materna, la recensamintele de la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul celui de-al XX-lea, devine fenomen de masa. Este situatia care s-a produs în zonele svabesti, în unele zone cu populatie slovaceasca, dar si în cazul unor comunitati românesti din Secuime si din zonele de câmpie, în special din judetele Satu Mare si Bihor. De asemenea, fenomenul este caracteristic pentru românii din spatiile urbane. Doua institutii par fundamentale  în reusita acestui proces: scoala în limba maghiara si ritualul religios, desfasurat în aceeasi limba. Acolo unde aceste institutii au functionat, maghiarizarea era extrem de accelerata. Un asemenea fenomen s-a produs în unele localitati ale Câmpiei de Vest, în care numai religia si antroponimele mai amintesc de foste populatii românesti asimiliate lingvistic si identitar maghiarilor. De altfel, tocmai pentru a sprijini acest proces, la 1912 se va înfiinta Episcopia greco-catolica de Hajdudorog, "cu menirea în primul rând de a sustine maghiarizarea românilor «.sa-i învete ungureste», cum preciza între altii primul episcop al eparhiei St. Miklossy. Cine poate sa vorbeasca maghiara este apoi trecut în registrul starii civile si în tabelele statistice ca ungur" (I. I. Russu, op. cit. p. 28). În zona de nord-vest a României, în secolul al XIX-lea si începutul celui de-al XX-lea, maghiarizarea la nivel comunitar, în unele localitati, va atinge acest nivel al pierderii limbii materne si al mutatiei identitare, dar al pastrarii apartenentei religioase, în cazul românilor, a religiei greco-catolice sau, mai putin, a celei ortodoxe, populatia ortodoxa fiind în aceasta zona, numeric, foarte redusa. În paralel, în unele cazuri, desi s-a pierdut identitatea lingvistica s-a mentinut pe lânga identitatea religioasa si constiinta apartenentei la etnia româna. Ca si în Secuime, unde apare extrem de curioasa combinatie de secui-români, adica persoane declarate maghiare, vorbitoare de maghiara, dar de religie greco-catolica sau ortodoxa si, în unele cazuri, cu vaga sau înca relativ puternica amintire a identitatii românesti si în tinuturile de vest va apare aceasta inedita combinatie hibridata de maghiari-români, în care persoane declarate în recensaminte maghiare, vorbitoare de maghiara si necunoscatoare sau slab cunoscatoare ale românei, dar de religie greco-catolica (mult mai putin ortodoxa), îsi mai mentin constiinta etnic-identitara româneasca. Mentinerea acestei constiinte a facut posibil faptul ca dupa 1918 în judetele din vest unele persoane, desi nu mai stiu limba româna sau o stiau foarte putin, sa se declare la recensamântul din 1930 de etnie româna. În acest caz, asa cum vom vedea, unirea acestor teritorii cu România a întrerupt procesul de maghiarizare si a refacut, desi într-o mica masura, centura româneasca de pe frontiera de vest. În schimb locuitorii satelor ramase în Ungaria, dupa 1918, aflati exact în aceeasi situatie pűnő atunci, au fost supusi în continuare acestui proces de maghiarizare, disparând ún cea mai mare parte ca etnie româneasca.

3.      Un al treilea nivel este cel în care fenomenul de pierdere lingvistica se asociaza cu pierderea apartenentei religioase. Acest fenomen este specific pentru parti din nobilimea româneasca din Transilvania, în perioada medievala, când o parte a ei a trecut la romano-catolicism si chiar la calvinism. I. I. Russu  în lucrarea Românii si secuii prezinta (p. 210-214) o impresionanta lista de familii nobiliare maghiare de origine româneasca, dar si de profesori, prelati, generali si savanti de origine româna, dar maghiarizati, cu toate acestea unii dintre ei recunoscându-si fondul etnic românesc. Pentru satele românesti din Secuime se constata acelasi fenomen, mai ales pentru ultimele doua secole: pierderea identitatii lingvistice asociata cu pierderea celei religioase, prin trecerea de la greco-catolicism sau ortodoxie la  romano-catolicism sau calvinism. În unele cazuri, chiar în conditiile acestei treceri, unele persoane mai în vârsta vor pastra vag  amintirea originii românesti, care apoi va disparea treptat la generatiile urmatoare. Spre exemplu, I. I. Russu (p. 62) prezinta cazul  satului Meresti (Homorodalmás), filie a parohie Aldea din judetul Covasna (Haromszék) în care maghiarizarea a facut  ca locuitorii sa-si piarda total limba româna si religia. sematismul din 1835 indica existenta a 368 de greco-catolici, iar un alt sematism, cel din 1907 indica existenta unei biserici si case parohiale românesti. "În anul 1926 mos Gheorghe Custura de 90 de ani stia toate cântecele bisericesti pe româneste, cu toate ca .nu cunostea limba româna; spunea ca le-a învatat la scoala din sat, înainte de anul 1866, la preotul Boeru. În 1926 erau români 320, iar dupa 14 ani de activitate prin scoala, au revenit în total 1370. Întocmindu-se genealogia familiilor din sat, se constata ca în a treia sau a patra generatie erau români; numai o familie nu a putut fi dovedita. Prin anul 1940 erau cam 1000 de religie unitariana, dar si acestia stiau clar ca la origine erau români; în anul 1965 toti locuitorii erau unitarieni". Tot în Covasna, Vlahita (Nagy-Oláhfalu) si Capîlnita (Kis-Kápolnásoláhfalu) sunt sate românesti complet maghiarizate si trecute la romano-catolicism, desi inclusiv autori maghiari,  accepta originea lor româneasca (p. 61, Russu). Exemplificarile, extrem de numeroase, ar putea continua, nu este însa scopul nostru prezentarea situatiei din Secuime; trimitem pe cititorul interesat la cartea lui I. I. Suciu.

În ceea ce priveste situatia din Câmpia de Vest, în stadiul actual al cercetarilor este greu sa identificam procesul de pierdere a identitatii religioase, care probabil s-a petrecut în unele cazuri si aici. În schimb, se pot identifica o serie de sate în care s-a produs o masiva maghiarizare a populatiei, prin pierderea identitatii lingvistice, dar cu pastrarea identitatii religioase de tip românesc (în special greco-catolic) si, în unele cazuri, asa cum am mai aratat,  mentinerea constiintei etnice. Analiza recensamintelor maghiare ne ofera numeroase exemple în acest sens, pe care le vom analiza mai târziu.

4.      În unele cazuri, pierderea identitatii lingvistice si religioase este asociata si cu pierderea antroponimelor. În acest caz identificarea proceselor asimilationiste este aproape imposibila deoarece ramân putine informatii care  sa permita reconstituirea istoriei grupului etnic. Cu toate acestea, inclusiv în Secuime, în multe cazuri, sub crusta lingvistica maghiarizanta se mai poate surprinde vechiul antroponim românesc. Alaturi de I. I. Russu, istoricul din Târgu Mures, Ioan Ranca a publicat importanta lucrare Românii din Scaunele Secuiesti în antroponimele din conscriptii (Ed. Pax Historica, Târgu Mures), care ofera liste întregi de nume românesti maghiarizate cu diferite grade de profunzime, în perioada secolelor al XVI-lea-al XIX-lea. În 1886 în parlamentul Ungariei contele Albert Appónyi, creatorul de mai târziu al faimoasei legi care-i va purta numele, declara: "maghiara este în acest stat nu numai limba oficiala a statului maghiar, ci totodata  e organul unitatii culturale în care trebuie sa se contopeasca toti cetatenii, daca vrem sa punem pe baze sigure existenta natiunii unguresti." (Russu, p. 27) De altfel, tocmai pentru stergerea elementului antroponimic este înfiintata la 1906 "Societatea pentru maghiarizarea numelor", care avea printre obiective urmatoarele:

a)      nici un functionar sa nu fie primit cu nume nemaghiarizat;

b)      scoli minoritare (germane, românesti etc.) nu pot fi organizate (legea Appónyi, 1907);

c)      uzul limbii române în scoala sa fie restrâns, apoi suprimat;

d)      învatamântul religiei sa se faca în toate scolile numai în limba maghiara (cf. Russu, p. 28).

Asa cum voi arata în cele ce urmeaza, presiunea maghiarizatoare este zonal variabila, mai intensa în zonele de vale, cele urbane si de cîmpie si mai slaba în zonele submontane si montane. În cazul zonei analizate de noi, cea a bazinului superior al râului Crasna, ea se va manifesta mai pronuntat în centrul urban simleu Silvaniei si în satele de lunca ale Crasnei, adevarat coridor de maghiarizare, care leaga Câmpia de Vest de orasul Zalau, cel mai important centru maghiar al zonei. Dincolo de configuratia spatiala a presiunilor de maghiarizare,  se poate surprinde si o dimensiune istoric-temporala a acestui proces, în sensul ca pâna la instaurarea dualismului austro-ungar la 1867, statul austriac joaca rolul unei instante de blocare a maghiarizarii; recensamântul din 1850 va surprinde inexistenta unor pierderi etnice prin maghiarizare. Cu totul alta va fi situatia dupa 1867, când se lanseaza la nivel etatist, de catre statul maghiar politica de schimbare a configuratiilor etnice; primele consecinte pot fi surprinse prin recensamântul din 1880, iar recensamintele din 1900 si 1910 nu fac decât sa puna în evidenta accelerarea acestui proces. Cu toate acestea, asa cum vom vedea, zona Salajului în general si  aria teritoriala analizata de noi, bazinul superior al Crasnei, vor constitui, în ciuda unor pierderi etnice, adevarate spatii de rezistenta la fenomenul maghiarizarii, spre deosebire de zona Câmpiei de Vest, mult mai vulnerabila.

Populatie si etnie în bazinul Crasnei la 1850

În cele ce urmeaza vom aborda probleme de demografie istorica  legate de evolutia populatiei în localitatile anterior mentionate, în a doua parte a secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea. În aceasta analiza vom folosi recensamintele efectuate de statul austriac la 1850 si 1857, apoi recensamintele maghiare de la 1880, 1900 si 1910 si, în final, recensamântul românesc de la 1930. Toate tabelele au fost construite pe baza acestor recensaminte. Recensamântul austriac din 1850 este tradus în româneste si publicat în lucrarea Recensamântul din 1850, Universitatea Babes-Bolyai, Catedra si Laboratorul de Sociologie, Editura Staff, Cluj Napoca, 1996. Recensamântul din 1857 este tradus în româneste si publicat  în lucrarea Recensamântul din 1857, Transilvania, Universitatea Babes-Bolyai, Catedra si Laboratorul de Sociologie, Editia a II-a, Ed. Staff, Cluj Napoca. Colectivul care s-a ocupat de traducerea recensamântului a fost coordonat de Traian Rotariu si din cadrul lui au facut parte Maria Semeniuc, Iulia Pah si Mezei Elmer.ensamântul maghiar tradus si publicat în româneste. Datele pentru 1880 au fost luate din lucrarea, Recensamântul din 1880. Transilvania, Ed. Staff, Cluj Napoca, 1997, coordonator Traian Rotariu.

Pentru anul 1900 am folosit recensamântul original maghiar publicat în 1902, Magyar statiszikai kőzlemények, 1900 évi, Népszámlálása, első réz, Budapest, iar pentru anul 1910, recensamântul maghiar publicat la Budapesta în 1912, Magyar statiszikai kőzlemények, 1910 évi, Népszámlálása, első réz, Budapest. Pentru anul 1930 am folosit Recensamântul general al populatiei României, Neam, limba materna, religie, vol. II., Monitorul Oficial, Imprimeria Nationala, Bucuresti 1938. Atunci când vom face referinte la statistici preluate din recensaminte ne vom referi la aceste recensaminte, fara sa mai indicam de fiecare data la sursele din care am preluat informatia

Recensamântul austriac din 1850 poate fi considerat ca unul dintre cele mai bine realizate recensaminte din secolele al XIX-lea si al XX-lea. Astfel, austriecii vor  aborda înregistrarea apartenentei etnice si a religiei extrem de minutios. Printre etniile care vor fi recenzate ca entitati de sine statatoare se numara evreii, armenii si tiganii, care vor avea rubricile lor, rubrici care dispar la recensamintele maghiare din 1880, 1900 si 1910, de aceea identificarea acestor etnii este uneori extrem de dificila, asa cum este cazul tiganilor, trecuti la rubrica "altele", adica la alte limbi materne sau la rubrica "limba materna necunoscuta". În acest caz identificarea este dificila, iar în privinta armenilor, practic imposibila, ei disparând din recensamintele maghiare, fiind asimilati maghiarilor, desi recensamântul de la 1850 îi consemneaza în câteva localitati, ca sa reapara apoi la suprafata prin recenzarea româneasca din 1930, e drept într-un numar considerabil diminuat.

O alta observatie, importanta în opinia noastra, este cea legata de religia tiganilor.  În acest caz functioneaza mecanismul sociologic de identificare religioasa a tiganilor cu religia sau religiile grupurilor etnice majoritare din interiorul unei comunitati, dar în unele cazuri, se produce o identificare religioasa si cu religia sau religiile grupurilor etnice dominante politico-simbolic (în sensul mecanismelor sociale de valorizare a diferitelor etnii, în acest caz, etnia maghiara, dominanta politic si economic în Transilvania, sute de ani, este superior valorizata în raport cu românii). Spre exemplu, în cele trei mari centre maghiare ale zonei, simleu Silvaniei, Crasna si Sarmasag, tiganii vor fi  reformati sau romano-catolici, adica se vor identifica religios cu maghiarii, în timp ce în putine localitati cu populatie româneasca  majoritara  tiganii vor fi de religie greco-catolica, religia românilor din zona, la 1850. Astfel, tiganii din Banisor, unde nu exista nici un maghiar, sunt reformati, la fel cei 24 de tigani din Dersida sunt reformati, iar cei 2 maghiari din localitate sunt romano-catolici. Desigur, asemenea fenomene de identificare religioasa sunt extrem de variabile în cazul tiganilor si situatia trebuie analizata de la caz la caz, deoarece exista mari fluctuatii temporare si zonale. Dar iata tabelul privind populatia zonei la 1850:

Nr. crt

Localitatea

Total populatie

Români

Maghiari

Germani

Ţigani

Armeni

Evrei

Altii

1

Cehei

572

542

0

0

12

0

8

10

2

Bobota

1239

1193

7

0

10

0

29

0

3

Dersida

585

554

2

0

24

0

5

0

4

Maieriste

880

734

31

0

48

0

67

0

5

Giurtelec

867

822

22

0

14

0

9

0

6

Badacin

689

689

0

0

0

0

0

0

7

Sici

583

560

15

0

0

0

8

0

8

Sarmasag




945

12

916

0

17

0

0

0

9

Moiad

113

96

7

0

2

0

8

0

10

Banisor

621

599

0

0

9

0

13

0

11

Pecei

532

527

0

0

0

0

5

0

12

Cizer

1445

1436

6

0

0

0

3

0

13

Plesca

163

163

0

0

0

0

0

0

14

Pria

724

724

0

0

0

0

0

0

15

Crasna

2482

309

1926

14

54

120

59

0

16

Marin

529

529

0

0

0

0

0

0

17

Horoatu Crasnei

935

571

346

0

0

0

12

0

18

Hurez

615

607

0

0

0

0

9

0

19

Stârciu

1042

1021

1

0

20

0

0

0

20

seredeiu

751

751

0

0

0

0

0

0

21

simleu Silvaniei

3455

785

2396

20

47

25

181

1

22

Ratin

429

75

347

0

0

0

7

0

23

Mesesenii de Jos

752

362

382

0

4

0

4

0

24

Mesesenii de Sus

1131

1125

0

0

6

0

0

0

25

Pericei

1678

805

873

0

0

0

0

0

26

Vârsolt

841

262

579

0

0

0

0

0

27

Recea Mare

910

624

271

0

5

5

5

0

28

Uileacu Silvaniei

390

28

357

0

0

0

5

0

29

Ban

557

553

0

0

0

0

4

0

30

Zalnoc

931

857

60

0

6

0

8

0

31




Huseni

144

144

0

0

0

0

10

0

32

Maladia

386

376

0

0

0

0

10

0

33

Total

27916

18435

8544

34

278

156

458

11

Este interesant faptul ca la 1850 în întreaga zona nu va fi înregistrat nici un slovac, desi la începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a unui proiect austriac fusese înfiintate în Muntii Plopis, din apropiere, mai multe sate slovacesti (Fagetul, Valea Târnei, sinteul). Miscarea slovacilor  spre zona depresionara a simleului înca nu începuse la 1850; ea se va produce însa în scurta vreme fiind înregistrati în zona la recensamântul din 1880, iar forma principala a acestei miscari o va reprezenta casatoria interetnica, în special cu romano-catolici maghiari. Acest aspect va fi însa analizat mai târziu. Dar iata care este structura confesionala a localitatilor zonei la 1850:

Nr. crt

Localitatea

Total populatie

Greco-catolici

Romano-catolici

Refor-mati

Ev. Luterani

Unita-rieni

Iudaici

1

Cehei

572

550

0

14

0

0

8

2

Bobota

1239

1202

2

5

1

0

29

3

Dersida

585

554

2

24

0

0

5

4

Maieriste

880

775

12

26

0

0

67

5

Giurtelec

867

836

0

22

0

0

9

6

Badacin

689

689

0

0

0

0

0

7

Sici

583

560

0

15

0

0

8

8

Sarmasag

945

12

3

930

0

0

0

9

Moiad

113

96

2

7

0

0

8

10

Banisor

621

599

0

9

0

0

13

11

Pecei

532

527

0

0

0

0

5

12

Cizer

1445

1436

0

6

0

0

3

13

Plesca

163

163

0

0

0

0

0

14

Pria

724

724

0

0

0

0

0

15

Crasna

2482

313

222

1879

4

5

59

16

Marin

529

529

0

0

0

0

0

17

Horoatu Crasnei

935

571

27

322

0

3

12

18

Hurez

615

607

0

0

0

0

8

19

Stârciu

1042

1041

0

1

0

0

0

20

seredeiu

751

751

0

0

0

0

0

21

simleu Silvaniei

3455

785

1217

1263

6



3

181

22

Ratin

429

75

2

345

0

0

7

23

Mesesenii de Jos

752

366

12

370

0

0

4

24

Mesesenii de Sus

1131

1131

0

0

0

0

0

25

Pericei

1678

805

21

852

0

0

0

26

Vârsolt

841

262

0

579

0

0

0

27

Recea Mare

910

631

16

258

0

0

5

28

Uileacu Silvaniei

390

25

7

353

0

0

5

29

Ban

557

553

0

0

0

0

4

30

Zalnoc

931

857

11

55

0

0

8

31

Huseni

144

144

0

0

0

0

0

32

Maladia

386

376

0

0

0

0

10

33

Total

27916

18545

1556

7335

11

11

458

Câteva constatari:

1.      La 1850 nu exista în zona nici un român ortodox, întreaga populatie românesca fiind exclusiv greco-catolica;

2.      La simleu Silvaniei numarul romano-catolicilor este aproape egal cu cel al reformatilor, însa asa cum vom vedea mai târziu, comunitatea romano-catolica treptat se va reduce numeric, ca efect al casatoriilor interconfesionale în care sensul de schimb marital este mai puternic, ca volum demografic, dinspre romano-catolici înspre reformati.

3.      Se contureaza deja existenta unor nuclee de comunitati evreiesti care vor capata consistenta demografica în deceniile urmatoare. Practic, din cele 32 de localitati, în 22 exista comunitati evreiesti, cele mai mari fiind la simleu Silvaniei (181 evrei), Maieriste (67), Crasna (59) si Bobota (29).

4.      Exista si mici comunitati armenesti, cea mai importanta fiind în Crasna, numarând 120 de persoane. Aceasta comunitate de religie romano-catolica se va disparea din recensamintele maghiare ale deceniilor urmatoare, armenii romano-catolici fiind asimilati maghiarilor, ca apoi sa reapara la suprafata la recensamântul românesc din 1930 considerabil diminuata, ca efect în primul rând, al aceluiasi mecanism de schimb marital, de aceasta data interetnic, dar intraconfesional, succesorii proveniti din casatorii mixte identificându-se etnic cu maghiarii.

Aplicând metoda de calcul a posibilelor pierderi etnice românesti, conturate în capitolul precedent am creat o noua variabila prin  însumarea românilor si a tiganilor, posibili greco-catolici si raportarea lor la totalul greco-catolicilor (deci, greco-catolici minus români+ tigani). Rezultatul obtinut poate reprezenta posibile pierderi etnice românesti. În urma acestei regrupari si a calculului diferentei, situatia se prezinta astfel:

Nr. crt

Localitatea

Români+Ţigani

Greco-catolici

Diferenta

(gr.cat. români+tigani)

1

Cehei

554

550

-4

2

Bobota

1203

1202

-1

3

Dersida

578

554

-24

4

Maieriste

782

775

-7

5

Giurtelec

836

836

0

6

Badacin

689

689

0

7

Sici

560

560

0

8

Sarmasag

29

12

-17

9

Moiad

98

96

-2

10

Banisor

608

599

-9

11

Pecei

527

527

0

12

Cizer

1436

1436

0

13

Plesca

163

163

0

14

Pria

724

724

0

15

Crasna

363

313

-50

16

Marin

529

529

0

17

Horoatu Crasnei

571

571

0

18

Hurez

607

607

0

19

Stârciu

1041

1041

0

20

seredeiu

751

751

0

21

simleu Silvaniei












Document Info


Accesari: 4097
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )