Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































FIII LUI HENRIC AL II-LEA. MOARTEA REGELUI. RICHARD INIMA DE LEU. CRUCIADA SI CAPTIVITATEA. IOAN FARA TARA.

istorie












ALTE DOCUMENTE

Galatii în perioada neutralitatii (21 iulie/3 august 1914-7 august 1916)
11 septembrie 2001
A gresit Nostradamus?
COMUNISM SI CAPITALISM, DOUA MANIFESTARI COMPLEMENTARE
ARME SI TACTICI ROMANE
Economia si societatea din Romania in perioada comunista
In EMIGRATIA DINTRE CELE DOUA RAZBOAIE
Castelul feudal.
ROMANIA - \"STAT NATIONAL LEGIONAR\'
ROMANIA INTRE PUTERILE CENTRALE SI ANTANTA

FIII LUI HENRIC AL II-LEA. MOARTEA REGELUI. RICHARD INIMĂ DE LEU. CRUCIADA sI CAPTIVITATEA. IOAN FĂRĂ ŢARĂ.



I. Sfârsitul lui Henric al II-lea fu tragic. Fiii sai, între care ar fi dorit sa-si împarta imperiul, se urau unii pe altii si-l tradau toti. "Nu stii - îi raspunse unul dintre ei unui trimis al regelui - ca e propriu firii noastre, lasata mosteni 16216w227q re din mosi-stramosi, ca fratele sa lupte împotriva fratelui si fiii împotriva tatalui?" Henric si Geoffroy, cei doi fii mai vârstnici, murira înaintea regelui, Geoffroy, lasând un fiu, Arthur de Bretania; al treilea, Richard, com­plota împotriva tatalui sau cu noul rege al Frantei, Filip August, tânar abil si rece, care, hotarând sa recucereasca regatul sau de la angevini, se folosea cu dibacie de disensiunile dintre ei. Henric al II-lea, batrânul rege solitar si trist, nu mai simtea afectiu­ne decât pentru cel de al patrulea fiu, Ioan. Deoa­rece îi lasa lui Richard Anglia si Normandia, dorea sa-i lase lui Ioan Aquitania. Proiectul acesta îl înfu­rie pe Richard, care, semanând mai curând cu mama sa, Eleonora de Aquitania, decât cu tatal sau, tinea mai mult la aceasta provincie decât la tot restul regatului. Pe neasteptate, el jura credinta regelui Frantei pentru toate pamânturile continentale ale tatalui sau, de la Canalul Mânecii pâna la Pirinei. Henric al II-lea, încoltit de catre Filip August la Le Mans, trebui sa fuga din orasul în flacari. Mans era cetatea unde se nascuse si unde era înmormântat tatal sau, contele de Anjou. Blestema pe Dum­nezeu când o parasi. În timp ce fugea în galop pe poteci ocolite, însusi fiul sau Richard îl urmarea. La Chinon regele se simti atât de bolnav ca trebui sa-si întrerupa drumul. Cancelarul sau, pe care-l trimisese la Filip August cu o scrisoare, se întoarse aducându-i lista tradatorilor englezi pe care o gasise la curtea regelui Frantei. În fruntea listei se afla Ioan, fiul sau favorit. Vazându-l pe tatal sau în primejdie, îl tradase si el. "Mi-ai spus destul - striga regele. - Nu ma mai sinchisesc nici de mine, nici de lume". Dupa aceasta începu sa delireze si muri curând în urma unei hemoragii. Henric al II-lea fusese un rege mare, cinic, realist, aspru, dar, în fond, n-a facut decât bine patriei sale (1154-1189).

II. "Unui om de stat îi urma un cavaler rataci­tor". Richard, supra­numit de unii "Inima de Leu" si de perigurdinul Bertrand de Born[1] "Richard Da si Ba", avea anumite trasaturi ale tatalui sau, în­treaga violenta a Plantagenetilor, dragostea lor nemasurata pentru femei si curajul lor. Dar Henric al II-lea urmarise teluri practice si prudente. Richard cauta aventura si dispretuia orice prudenta. "Viata lui a fost ca un acces de furie violenta". Poet si trubadur, prietenul tuturor castelani­lor razboinici din Périgord, el dorea sa joace în viata rolul roman­tic al cavalerului. La începutul regimului feudal a fi cavaler însemna sa faci serviciul militar calare, cu obligatia de a lupta în schimbul unor pamân­turi. Dar biserica si poetii au îmbogatit acest legamânt si cuvântul aces­ta, împodobindu-le cu idei mai fru­moase. Investirea cavalerului devenise o ceremonie crestina. Tânarul cavaler lua o baie simbolica de purificare (ca mai târziu cavalerii din Ordinul Baii); sabia lui era depusa pe altar; el trebuia sa faca de veghe lânga arme, în capela castelului. Sabia avea do­ua taisuri, "deoarece cavalerul trebuia cu un tais sa loveasca pe bogatul care oprima pe cel sarac, iar cu celalalt pe cel tare care oprima pe cel slab". Poporul englez gasea, din nefericire, ca fap­tele cavalerilor erau cu totul departe de aceasta nobila doctrina. "Barbatii acestia, care ar fi tre­bu­it sa-si foloseasca forta împotriva dusmanilor crucii, se întrec în betie, se lafaie în lene si se strica ducând o viata scandaloasa. Ei dezonoreaza numele de cavaler". În fapt, cu toate cele câteva trasaturi frumoase, nici­o­data n-au fost razboinici mai cruzi decât unii cavaleri ai evului mediu. Orase întregi, barbati, femei, copii au fost adesea masacrati de ei. "O oa­recare curtoazie fata de femeile din aceeasi clasa sau fata de alti cavaleri prizonieri si dezarmati", iata tot ce va subzista din eforturile lauda­bile ale bisericii pentru a face razboiul mai uman. O pilda desavârsita a acestei curtoazii superficiale si a acestei cruzimi profunde ne-o da Richard Inima de Leu.

III. Marele eveniment cavaleresc din timpul dom­niei lui Richard a fost cruciada a treia, la care a luat parte împreuna cu Filip August. An­glia a fost prea putin interesata de primele doua cruciade. Plecasera multime de insi aventurosi, dar nici un suveran. În relatarile ecleziastice ale vremii se gasesc mentionati nenumarati englezi care, pentru ispasirea unei greseli, jurasera sa mearga în cru­ciada si care, în ultima clipa, re­gre­­tând legamântul, îl rascumparau cu o amenda. Arhiepiscopul Gif­fard[2], dezlegând un penitent de legamântul sau de cruciat, adauga: "Sus-numitul John va trebui sa cheltuiasca, din propria sa avere, pentru a veni în ajutorul Ţarii Sfinte suma de cinci silingi sterlini, atunci când i se va cere din partea papei". Un cava­ler, pentru un adulter comis cu sotia altui cavaler, se angaja sa trimita în Ţara Sfânta un soldat pe cheltuiala sa si sa plateasca o suta de livre în caz de recidiva. Spre sfârsitul domniei lui Henric al II-lea, victoriile obtinute de Saladin[3], caderea regatului Ierusalimului, miscasera într-atât cresti­natatea încât regele institui o importanta contributie, dijma lui Saladin, remarcabila pentru ca a fost pri­mul impozit direct care a grevat toate bunurile, mo­bile si imobile, si nu numai pamântul. Dar impo­zitul acesta era destinat mai curând pentru plata armatelor straine decât pentru trimiterea de englezi în Orient.



Henric al II-lea fagadui ca va pleca si el si patriarhul din Ierusalim îi aduse cu mare pompa cheile Sfântului Mormânt, dar regele Henric nu s-a îmbarcat niciodata si, când Gerald de Wales îi reprosa lucrul acesta, el îi raspunse: "Clerul ne invita vitejeste sa ne expunem pericolului, caci el nu primeste nici o lovitura în lupte si nu poarta nici o sarcina pe care poate s-o evite". Entuziasmul si romantismul nu faceau parte din trasa­tu­rile lui Henric al II-lea. Dar Richard era o fire cu totul deosebita; îndata ce primi mostenirea paterna, goli tezaurul, vându câteva comitate si se îmbarca.

IV. Richard si Filip August, prieteni în aparenta, rivali în fapt de când Richard mostenise tronul tata­lui sau, plecara împreuna spre Ieru­salim; când ajun­sera în Sicilia, erau deja certati. Richard pierdu multa vreme asteptând mica flota pe care ar fi tre­buit s-o echipeze pentru el Cele cinci porturi. (Cele cinci porturi: Hastings, Douvres, Sandwich, Hythe si Romney, jucau pentru marina acelasi rol ca feu­dele cavalerilor pentru armata. Regele acordase baronilor din Cele cinci porturi însemnate privi­le­gii, în schimbul carora ei trebuiau sa-i furnizeze corabii în timp de raz­boi.) Expeditia îi dadu lui Richard Inima de Leu prilejul sa-si arate cura­jul, dar nu elibera Sfântul Mormânt. Richard se facu urât prin insolenta si cruzimea sa. Saladin refuzând sa ras­cumpere pe prizonieri, îi sugruma pe toti. Vreme îndelungata dupa razboiul acesta, povesteste Join­ville, sarazinii le spuneau copiilor: "Taci, daca nu îl chem pe regele Richard sa te omoare..." În timpul acesta, Filip August, reîntors în Franta, începu sa pregateasca razboiul împotriva dusmanului sau.

V. Cu tot insuccesul si cu toate ca cea mai mare parte a nobilimii engleze s-a abtinut sa participe la cruciade, influenta lor asupra istoriei Angliei, ca si asupra întregii istorii a Europei, a fost mare. Aproape tot­dea­una, în urma unor contacte cu Orien­tul, spiritul occidental a devenit constient de pro­pria sa natura si de propriile sale forte. Razboaiele medi­ce au coincis cu cea mai frumoasa perioada a gândirii grecilor. Cruciade­le sunt si ele începutul unei renasteri europene. Ele determina pentru trei secole centrul comercial si maritim al lumii. Mar­silia, Genova si Ve­ne­tia, puncte de îmbarcare ale cruciatilor, devin mari orase. Se constru­iesc acolo hanuri pentru pelerini. Politia Mediteranei este asi­gurata de ordinul templierilor si al cavalerilor Sfântului Ioan[4] din Ierusalim, ordine militare care construiesc primele mari flote crestine si formeaza prima forta armata internationala. De asemenea, în timpul cruciadelor, crestinii din Anglia si din Franta încep sa poarte barba si sa-si picteze stemele pe scuturi. Cuvinte noi: toba, trompeta, caisa si înca alte sute de cuvinte sunt introduse în vocabularul european. În sfârsit, esecul cruciadelor va avea influenta asupra viitorului maritim al Angliei, caci bariera Islamului reînchizându-se, va constrânge pe oameni sa caute alte drumuri pentru comertul cu Orientul.

VI. Arta razboiului a facut putine progrese în timpul acestor lupte. Cavalerii evului mediu nu erau tacticieni. Îndata ce zareau inamicul, se aran­jau în trei mari grupe, sau corpuri de bataie, îsi puneau lancile în cumpanire, pavaza în pozitie de aparare si sarjau corpul de bataie advers. Nici unul nu statea în rezerva, deoarece se socotea o ofensa pentru un cavaler sa nu participe la lupta chiar de la începutul ei. Astfel ca lupta nu-i decât o înval­maseala de cai si oameni. Pedestrimea nu joaca nici un rol. În schimb, cruciadele le arata cavalerilor europeni importanta razboiului de asediu.

Fortifi­catiile de la Saint-Jean-d'Acre oprira armatele crestine si le provocara pierderi de peste o suta de mii de oameni, spune Michelet. Pe atunci avantajati erau aparatorii unei cetati fortificate, si nu asedia­torii ei. Împotriva unor ziduri de o grosime de cincisprezece pâna la treizeci de picioare, catapultele vremii erau neputincioase. Un castel bine cladit, fara vreo deschizatura aproape de sol, avea o capa­citate de rezistenta care nu era limitata decât de nevoia de aprovizionare. Totusi, daca nu era con­struit pe o stânca, putea fi minat. Pionierii lucrau la adapostul unui acoperis care-i proteguia de arcasii apararii. Împotriva acestui fel de atac fura inven­tate niste galerii lungi de lemn, cu creneluri, care, aflân­du-se deasupra asediatorilor, îngaduiau stro­pirea lor cu substante incen­diare. Dar galeria însasi era expusa incendiului; meterezele de piatra si turnurile de flanc suprimara unghiurile moarte si facura iarasi invulne­ra­bile cetatile fortificate. Numai descoperirea artileriei va anihila valoarea militara a castelului fortificat. Cucerirea Constanti­nopolului de catre Mahomed al II-lea va fi primul mare exemplu de folosire a artileriei.




VII. La întoarcerea din cruciada, Richard, consi­derat periculos de catre suveranii Europei, fu facut prizonier în mod miselesc de catre ducele Austriei si predat împaratului Henric al VI-lea, care îl retinu, în dispretul privilegiului cruciatilor. Anglia afla ca regele ei e captiv, ca suporta voios captivi­tatea, îmbatându-si paznicii, si ca pretul de rascum­parare ar fi de o suta de mii de livre. Pentru a aduna aceasta suma enorma, ministrii, care înlo­cuiau cum puteau mai bine pe regele lor mai tot­deauna absent, se straduira sa repartizeze sarcinile asupra tuturor claselor societatii (1193). Cerura ca banii de scut sa fie de douazeci de silingi de fiecare lot de cavaler, un sfert din venitul tuturor laicilor, un sfert din veniturile temporare ale preotilor. Bisericilor li se cerea vesela de argint si odoarele de aur, ordinelor monastice lâna tunsa timp de un an. Normandia trebui sa plateasca aceleasi taxe. Cu toate aceste impozite împovaratoare, suma adunata fu prea mica. Împaratul consimti totusi sa-l puna în libertate provizorie pe regele Richard. În absenta lui, fratele sau Ioan încercase sa puna mâna pe putere, dar fusese învins gratie interventiei ener­gice a arhiepiscopului de Canterbury, Hubert Gaul­tier, care se dovedi a fi un bun ostean, asa cum era si un preot bun.

VIII. Richard, la întoarcerea lui, fu primit cu entuziasm si pompa de cetatenii Londrei. Dar în loc sa arate o îndreptatita recunostinta pentru surprin­zatoarea loialitate a supusilor sai, anunta îndata noi impozite. Regatul era în pericol. Filip August inva­dase Normandia; Aquitania se razvratea; Anjou si Poitou înclinau spre Franta. Pentru apararea Nor­mandiei, Richard construi una din cele mai fru­moase fortarete ale timpu­lui: Château-Gaillard, care domina valea Senei. "Am s-o cuceresc, chiar daca zidurile ei ar fi de fier", exclama Filip August. "Am s-o pastrez, chiar daca zidurile ei ar fi de unt", replica Richard. N-a avut timp sa-si tina fagadu­iala. Unul din vasalii sai, vicontele de Limoges, ga­sind pe câmp, lânga castelul sau din Châlus, o podoaba de aur, fara îndoiala de origine romana, Richard, sustinu ca orice comoara apartine regelui si i-o ceru. O cearta, apoi un razboi se nascura din acest incident minuscul; asediind castelul Châlus, Richard fu ranit de o sageata, rana i se infecta si regele muri în cortul sau la 6 aprilie 1199. Corpul fu îngropat la Fontevrault, iar inima în credinciosul sau oras Rouen. Astfel, regele ratacitor ramase pentru eternitate departe de regatul sau. Abia apar­tine istoriei Angliei. "Fiu rau, frate rau, sot rau si rege rau", s-a spus despre el. Totusi, spre a-l judeca, trebuie sa se tina seama de legenda creata în jurul lui, de popularitatea sa si de fidelitatea poporului sau. A fost, fara îndoiala, ca unii condottieri de pe vremea Renasterii sau ca unii "libertini" din secolul al XVIII-lea, un exemplar ciudat de desavârsit al unui tip uman astazi condamnat, dar pe care opinia publica îl accepta atunci.



[1] Celebru trubadur, originar din provincia franceza Pé­rigord (1140-1215).

[2] Posibil Geoffrey Plantagenetul, arhiepiscop de York intre 1191 si 1212. Un arhiepiscop cu numele Gifford Wal­ter nu se întâlneste decât între 1266 si 1279, tot la York.

[3] Forma latinizata a numelui Salah ed-Din, celebru sultan al Egiptului si Siriei (1171-1193).

[4] Ordin militar-calugaresc înfiintat, dupa traditiile sale pe la 1070; constituit în mod sigur în regatul cruciat al Ierusalimului, pe la 1113-1118.













Document Info


Accesari: 4580
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )