Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































ISTORIA BUDDHISMULUI DE LA MAHAKASYAPA LA NAGARJUNA

istorie


ISTORIA BUDDHISMULUI DE LA MAHĂKÂSYAPA LA NĂGĂRJUNA

185. Buddhismul pâna Ia prima schisma

Buddha nu putea sa aiba succesor. El revelase Legea (dharma) si întemeiase comunitatea (samgha): trebuia acum sa se codifice Legea, adica sa se culeaga predicile Preafericitului si sa se fixeze canonul. Marii discipoli, Sariputra si Maudgalyayana, murisera1. Cât despre Ananda, care a fost timp de 25 de ani servitorul credincios al Maestrului, el nu era arhat: nu avusese timpul de a-si însusi tehnicile de meditatie. Initiativa de a tine un conciliu de 500 de arhati i-a apartinut lui Mahakasyapa, si el profund pretuit de Buddha, dar având un caracter rigid si intolerant, opus binevoitorului Ananda.



Dupa traditia comuna, Conciliul a avut loc într-o vasta pestera pe lânga Rajagrha, în timpul anotimpului ploios de dupa moartea Maestrului, si a tinut sapte luni. Majoritatea izvoarelor citeaza o grava tensiune dintre Mahakasyapa si Ananda. Nefiind arhat. acesta din urma îsi vede refuzat dreptul de a participa la Conciliu. Ananda se retrage în solitudine si ajunge foarte repede la sfintenie. El este atunci admis sau, dupa alte versiuni, patrunde în mod miraculos în pestera, demonstrându-si astfel virtutile yogice. Prezenta sa era, de altfel, indispensabila, caci Ananda era singurul care auzise si învatase pe de rost predicile Preafericitului. Raspunzând întrebarilor lui Mahakasyapa, Ananda a recitat predicile. Raspunsurile constituie ansamblul textelor sutra. Textele care formeaza "cosul" (pitaka) Disciplinei, vinaya, au fost comunicate de un alt discipol, Upali.

La putin timp dupa asta, Mahakasyapa l-ar fi acuzat pe Ananda de mai multe erori (cinci sau zece) comise în timp ce îl slujea pe Preafericitul. Cele mai grave erau aceJea de a fi sustinut admiterea calugaritelor si de a fi scapat prilejul de a-i cere Fericitului sa-si continue viata pâna la sfârsitul actualei perioade cosmice (cf. § 150). Ananda a trebuit sa-si marturiseasca greselile în public, dar el triumfa în cele din urma si devine personajul principal al samghu. El ar fi trait restul vietii (40, sau cel putin 24 de ani dupa parinlrvana) urmând exemplul maestrului sau, adica calatorind si predicând Calea.

Se cunoaste insuficient istoria buddhismului dupa Conciliul de la Rajagrha. Diferitele liste de patriarhi care ar fi condus xamgha în secolul care a urmat nu aduc informatii valoroase. Ceea ce pare sigur este expansiunea buddhismului catre vest si penetratia sa în Dekkan. E, de asemenea, probabil ca divergentele doctrinare si diferentele în interpretarea Disciplinei se înmultesc. La o suta sau o suta zece ani dupa parinirvana, o criza destul de serioasa face necesar un nou conciliu. Yasas, un discipol al lui Ananda, a fost indignat de purtarea calugarilor de la Vaisali, mai ales de faptul ca acceptau aur si argint. El a reusit sa provoace reunirea a 700

1 Sâriputra, mort numai cu sase luni înaintea Fericitului, exersase o mare influenta asupra tuturor calugarilor (= hliikklm): el îi depasea în "întelepciune" si eruditie. Anumite scoli îl considerau cel mai de seam 20520v217u 59; sfânt dupa Buddha.

357

Istoria buddhismului de la Mahakâsyapa la Nagarjuna

de arhati chiar la Vaisaii. Conciliu! a condamnat practicile incriminate si vinovatii au fost obligati sa admita verdictul2.

Dar disensiunile au continuat, agravându-se, si pare sigur ca diversele "secte" existau deja spre mijlocul secolului al VI î.Hr. La putini ani dupa Conciliul de la Vaisaii, un calugar, Mahadeva, a proclamat la Pataliputra cinci teze destul de insolite privind conditia de arhat. El afirma ca: 1) un arhat poate fi sedus în vis (adica fiicele lui Mara pot sa-i provoace o emisie spermatica): 2) ca el mai este supus ignorantei; 3) si greselilor; 4) ca poate progresa pe Cale cu ajutorul altuia; 5) ca poate dobândi concentrarea pronuntând anumite cuvinte. O atare diminuare a conditiei de arhat oglindeste reactia împotriva autopretuirii exagerate a celor care se considerau "eliberati în viata". Foarte curând, comunitatile s-au divizat în partizane si adversare ale lui Mahadeva. Conciliul, reunit la Pataliputra, n-a putut evita sciziunea ordinului samgha în partizanii celor "cinci puncte" -- care, pretinzând ca sunt mai numerosi, au primit numele de Mahasamghika - si oponentii lor, care, sustinând ca reprezentau parerea vârstnicilor (sthavira), s-au numit Sthavira.

186. Intre Alexandru cel Mare si Asoka

Aceasta prima schisma a fost hotarâtoare si exemplara, întrucât i-au urmat alte disidente. Unitatea ordinului samgha a fost iremediabil ruinata, fara ca acest lucru sa stopeze difuziunea buddhismului. în sfertul de secol care a urmat schismei au avut loc doua evenimente de o importanta fara egal pentru viitorul Indiei. Primul a fost invazia lui Alexandru cel Mare, care a avut consecinte decisive pentru India, de aci înainte deschisa influentelor elenistice. Totusi, indiferenta fata de istorie, lipsita de constiinta istoriografica, India nu a pastrat nici o amintire despre Alexandru sau despre prodigioasa lui aventura. Abia prin legendele fabuloase care au circulat mai târziu (asa-numitul "Roman al lui Alexandru") folclorul indian a luat cunostinta de cea mai extraordinara aventura din istoria antica. Dar rezultatele acestei prime adevarate întâlniri cu Occidentul n-au întârziat sa se faca simtite în cultura si politica indiana. Arta statuara greco-buddhista de la Gandhara nu e decât un exemplu, dar el este important, deoarece impune prima reprezentare antropomorfica a lui Buddha.

Al doilea eveniment însemnat a fost întemeierea dinastiei Maurya de catre Candragupta (? 320-296), print care, în tineretea sa, îl cunoscuse pe Alexandru. Dupa ce a recucerit mai multe regiuni din nord-vest, el i-a învins pe cei din neamul Nanda si a devenit rege în Magadha. Candragupta a pus temeliile primului "imperiu" indian, pe care nepotul sau, Asoka, era sortit sa-l extinda si sa-l consolideze.

La începutul secolului al III-lea, Vatsîputra, un brahman convertit de catre adeptii Sthavira, apara doctrina continuitatii persoanei (pudgala) de-a lungul transmigrarilor (cf. § 157). El a reusit sa întemeieze o secta care a devenit destui de puternica. La putin timp dupa aceea, sub domnia lui Asoka, adeptii Sthavira au cunoscut o noua divizare a propos de teoria sustinuta de unii ca "totul exista" (sarvam asti), cele trecute, prezente si viitoare. Asoka a convocat un conciliu, dar fara rezultat, înnoitorii au primit numele de Sarvastivadin. Deoarece suveranul le era ostil, ei s-au refugiat în Kasmir, introducând astfel buddhismul în aceasta regiune himalaiana.

2 Acest al doilea conciliu este ultimul evenimcnl istoric relatat în cartile de Disciplina (Vinayapitaka). De aici înainte, urmarea istoriei buddhismului va fi relatata, de altfel, fragmentar si inconsistent, în lucrari mai târzii.

De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului

358

Marele eveniment al istoriei buddhismului a fost convertirea lui Asoka (a domnit de la -274 la ~ 236, sau, dupa alta numaratoare, de la ~ 268 la ~ 234). Potrivit propriei sale marturisiri (publicata în al XIH-lea edict), Asoka a fost profund tulburat de victoria sa împotriva celor din semintia Kalinga, care a costat dusmanul 100 000 de morti si 150 000 de prizonieri. Dar cu treisprezece ani mai înainte, Asoka se facuse vinovat de o crima si mai odioasa. Când moartea tatalui sau, regele Bindusara, a parut iminenta, Asoka si-a asasinat fratele si a luat puterea. Totusi, acest fratricid si cuceritor cumplit "avea sa devina cel mai virtuos dintre suveranii Indiei si una din cele mai mari figuri ale istoriei" (Filliozat). La trei ani dupa victoria sa împotriva semintiei Kalinga, el s-a convertit la buddhism. si-a proclamat public convertirea si în cursul anilor a întreprins pelerinaje la locurile sfinte. Dar, în ciuda profundei lui devotiuni pentru Buddha, Asoka da dovada de o mare toleranta. El este generos fata de alte religii ale Imperiului si dharma pe care o practica este atât buddhista, cât si brahmanica. Al doisprezecelea edict pe piatra precizeaza ca "Regele, prietenul zeilor, cu privirea binevoitoare, onoreaza toate sectele, pe samana si pe laici, atât prin acte de generozitate, cât si prin onoruri diverse. Dar, prietenul zeilor, nici onorurilor nici generozitatii nu le acorda pretui pe care îl arata desavârsirii în adâncirea tuturor învataturilor" (traducere de J. Bloch). în ultima instanta, este vorba de vechea idee de ordine cosmica, al carei reprezentant exemplar era suveranul cosmocrator3.

Totusi, Asoka, ultimul dintre gloriosii Maurya, care a domnit aproape peste toata India, a fost si un ardent propagator al Legii, caci el o considera cea mai potrivita naturii umane. El a raspândit peste tot buddhismul, trimitând misionari pâna în Bactriana, în Sogdiana si în Ceylan. Potrivit traditiei, Ceylanul a fost convertit de catre fiul lui Asoka sau de fratele sau mai mic. Evenimentul a avut urmari considerabile, caci aceasta insula a ramas buddhista pâna în zilele noastre. Avântul dat de Asoka misionarismului a continuat în secolele urmatoare, în ciuda persecutiilor începute de succesorii dinastiei Maurya si de invaziile populatiilor scitice. Din Kasmir buddhismul s-a raspândit în Iranul Oriental si prin Asia Centrala a ajuns pâna în China (secolul I d.Hr.) si în Japonia (secolul al Vl-lea). Din Bengal si Ceylan el a patruns, în primele secole ale erei noastre, în Indochina si Insulinda.

"Toti oamenii sunt copiii mei. Asa cum le doresc copiilor mei sa aiba tot binele si fericirea în lumea de aici si în cea de dincolo, tot asa îi doresc oricarui om de pe pamânt", proclamase Asoka. Visul sau de a crea un Imperiu - adica o Lume - unificata prin religie s-a stins o data cu el. Dupa moartea lui, Imperiul Maurya a decazut rapid. Dar credinta mesianica a lui Asoka si energia sa în propagarea Legii au facut cu putinta transformarea buddhismului într-o religie universala, singura religie universala a mântuirii pe care Asia a acceptat-o.

187. Tensiuni doctrinare si sinteze noi

Prin politica sa mesianica, Asoka a asigurat triumful universal al buddhismului. Dar avântul si creativitatea gândirii buddhiste îsi trag radacinile din alta parte. Exista, înainte de toate, tensiunea dintre "speculativi" si "yogini", care a încurajat, si la unii si la altii, o notabila munca de exegeza si de adâncire doctrinara. Exista, apoi, discordantele, ba chiar contradictiile, de ordin teoretic, din textele canonice, care îi sileau pe discipoli sa se întoarca continuu la izvor, adica la principiile fundamentale ale învataturii lui Buddha. Acest efort hermeneutic s-a tradus într-o considerabila îmbogatire a gândirii buddhiste. "Schismele" si "sectele" constituie, în

Este, indirect, înca o dovada ca buddhismul accepta numeroase idei fundamentale ale gândirii traditionale indiene.

359

Istoria buddhismului de la Mahakâsyapa la Nâgarjuna

realitate, dovada ca învatatura Maestrului nu putea fi epuizata de o "ortodoxie", nici rigid încadrata într-o scolastica4.

în fine, trebuie reamintit ca, la fel ca oricare alta miscare religioasa indiana, buddhismul era "sincretist", în sensul ca asimila si integra continuu valori nonbuddhiste. Exemplul fusese dat de Buddha însusi, care acceptase o mare parte din mostenirea religioasa indiana; nu numai doctrina lui karman si samsara, tehnicile yogice si analizele de tip Brahmana si Samkhya, dar si imaginile, simbolurile si temele mitologice panindiene, chiar daca reinterpretate din perspectiva proprie. Astfel, probabil ca cosmologia traditionala, cu nenumaratele ceruri si infernuri, si cu locuitorii lor, era deja acceptata în timpul lui Buddha. Cultul relicvelor s-a impus imediat dupa parinirvana; existau desigur antecedentele prin venerarea unor yogini de seama, în jurul monumentelor stupa se articuleaza un simbolism cosmologic care nu este lipsit de originalitate, dar care, în linii mari, preexista buddhismului. Faptul ca atâtea monumente arhitectonice si artistice au disparut, adaugat aceluia ca o mare parte din literatura buddhista antica s-a pierdut, relativizeaza cronologia. Este însa neîndoios ca multe simboluri, idei si ritualuri preced, uneori cu mai multe secole, primele marturii documentare care le atesteaza.

Astfel, creativitatii filosofice, ilustrata prin "scoli" noi, îi corespunde un proces mai lent, daria fel de creator, de "sincretism" si de integrare, care se realizeaza mai ales în masa laicilor5. Stupa, în care se socotea ca se pastreaza relicvele lui Buddha si ale sfintilor, deriva probabil din tumulii în care se îngropa cenusa mortilor dupa ardere, în mijlocul unei terase se ridica domul, înconjurat de un coridor circular, care slujea ocolirilor ritualice. Caitya era un sanctuar având un anumit numar de stâlpi si format dintr-un vestibul si un deambulatoriu, într-o camaruta claustrata se aflau textele scrise pe tablite din diverse materiale. Cu vremea, caitya se confunda cu templul si sfârseste prin a dispare. Cultul consta din prosternari si saluturi rituale, înconjurari ale templului, ofrande de flori, tamâie si umbrele etc. Paradoxul - a venera o fiinta care nu mai avea nici un raport cu lumea aceasta - este doar aparent. Caci a te apropia de ramasitele "corpului fizic" al lui Buddha reactualizat în stupa, sau în "corpul sau arhitectural" simbolizat în structura templului, echivaleaza cu asimilarea Doctrinei, adica absorbirea "corpului sau teoretic", dharma. Cultul târziu al statuilor lui Buddha, sau al pelerinajelor în diverse locuri sanctificate de prezenta sa (Bodh-Gaya, Sarnath etc.), se justifica prin aceeasi dialectica: diferitele obiecte sau activitati apartinând samsarei sunt susceptibile de a ajuta mântuirea credinciosului gratie grandioasei si ireversibilei actiuni soteriologice a Celui Trezit6.



Timp de secole si probabil imediat dupa moartea sa, Preafericitul a fost reprezentat - si venerat - în forma aniconica: urma piciorului sau, Arborele, Roata. Aceste simboluri actualizau prezenta Legii, evocând activitatea misionara a lui Buddha, Arborele Trezirii, "punerea în miscare a rotii Legii". Când, la începutul erei crestine, s-au facut primele statui ale lui Buddha (arta statuara greco-indiana de la Gandhara), figura umana nu a facut sa paleasca simbolismul fundamental. Dupa cum a aratat Paul Mus, imaginea lui Buddha mosteneste valorile religioase ale altarului vedic. Pe de alta parte, nimbul care iradiaza în jurul capurilor de Buddha (si a lui Hristos în arta crestina din aceeasi perioada, secolele I-V) deriva dintr-un prototip al epocii ahemenide, anume haloul de raze din jurul lui Ahura Mazda. (De altfel, acest prototip prelungeste vechile conceptii mesopotamiene; cf. § 20.) în cazul iconografiei buddhiste,

4 Este adevarat ca fiecare scoala si secta se considera obligata sa elaboreze propria ei scolastica. Dar acest proces de sistematizare era declansat si alimentat de creatii filosofice autentice.

5 Dar nu trebuie sa-l consideram un fenomen "popular", caci el e mai ales inspirat din reprezentantii culturii indiene traditionale.

6 Traditia cea mai veche admite ca, înainte de parinirvana, Buddha a fost de acord cu toate darurile si omagiile pe care credinciosii urmau sa i le aduca, în cursul secolelor; cf. Abhidharmakosa, IV, pp. 236-246.

De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului

360

simbolismul subliniaza identitatea naturii lui Buddha cu lumina. Or, dupa cum am vazut (§ 81), de la Rig Veda lumina era considerata drept expresia imagistica cea mai potrivita pentru "spirit".

Viata calugarilor a suferit anumite schimbari dupa construirea de manastiri (vihara). Singura schimbare care ne intereseaza este înmultirea lucrarilor de doctrina si eruditie, în pofida numarului enorm de carti pierdute (din care cauza ignoram aproape totul despre multe scoli si miscari), literatura buddhista în limbile pali si sanscrita7 impresioneaza prin proportiile sale. Textele care constituie "Doctrina Suprema", al treilea "cos", Abhidharmapitaka, au fost elaborate între 300 î.Hr. si 100 d.Hr. E o literatura care contrasteaza cu stilul sutre-\or, rationaliste, didactice, seci, impersonale. Mesajul lui Buddha este reinterpretat si prezentat în forma unui sistem filosofic. Dar autorii se straduiesc sa explice contradictiile care abunda în sutra.

Evident, fiecare secta poseda un Abhidarmakosa propriu si deosebirile între versiunile "Doctrinei Supreme" au stârnit noi controverse. Inovatiile sunt uneori importante. Sa citam doar un exemplu: la început. Nirvana era singurul "nealcatuit", dar acum, cu câteva exceptii, scolile ridica la rangul de "necompus" spatiul, Cele Patru Adevaruri, Calea (marga), prafityasamutpada, sau chiar unele "reculegeri" yogine. în ce priveste pe arhat, dupa unele scoli el poate sa decada, în timp ce dupa altele însusi corpul sau este absolut pur; unii afirma ca se poate deveni arhat înca din pântecele matern sau în stare de vis, dar atari doctrine sunt sever criticate de alti maestri.

si mai importanta, prin urmarile sale, a fost reinterpretarea buddhologiei. Pentru shtaviravadini, Sakyamuni era un om care s-a facut Buddha, si, prin urmare, a devenit "zeu". Dar pentru alti învatati, istoricitatea lui Buddha-Sakyamuni era umilitoare: pe de o parte, cum putea un mare zeu sa devina zeu?; pe de alta parte, trebuia sa se accepte un Mântuitor pierdut în Nirvana sa. Atunci, o scoala, Lokottara, a proclamat ca Sakyamuni, devenit Buddha cu mai multe perioade cosmice înainte, nu-si parasise Cerul. Cel pe care oamenii l-au vazut nascându-se la Kapilavastu, predicând si murind, nu era decât o fantasma (nirmitta) creata de adevaratul Sakyamuni. Aceasta buddhologie docetista va fi reluata si amplificata de scoala Mahâyana.

Theravadinii din Ceylan n-au fost scutiti de disidente schismatice. Dar mai ales pe continent fragmentarea si multiplicarea scolilor au continuat cu o tot mai mare intensitate. Ca si adversarii lor, shtavirii si Mahasamghika, au cunoscut divizari; la început în trei grupuri, apoi într-un anumit numar de secte carora ar fi de prisos sa le citam numele. Dar ceea ce este important este faptul ca Mahasamghika au declansat, au facut posibila o înnoire radicala a buddhismului, cunoscuta sub numele de Mahayana, literal, "Marele Vehicul".

188. "Calea Bodhisattvilor"

Primele manifestari ale scolii Mahayana sunt atestate catre sfârsitul secolului I î.Hr.; e vorba de Prajnapâramita-sutra ("cuvinte despre desavârsirea întelepciunii"), lucrari de dimensiuni diferite, destul de greu de înteles, si care introduc un nou stil în gândirea si literatura buddhista. Termenii de Mahayana si Hinayana (literal, "Micul Vehicul", desemnând buddhismui vechi, Theravada) sunt, se pare, târzii. Credinciosii noii cai au numit-o "Calea Bodhisattvilor". Noile texte se deosebesc, prin marea lor toleranta în ceea ce priveste disciplina si prin buddhologia lor, de o structura mai mistica. Cercetatorii sunt de acord în a recunoaste influenta devotiei laice. Idealul nu mai este arhatul solitar în cautarea Nirvanei proprii, ci Bodhisattva, un personaj laic, model de bunavointa si compasiune, care îsi amâna nedefinit propria sa eliberare pentru

7 O parte s-a pastrat numai în traduceri tibetane si chineze.

361

Istoria buddhismului de la Mahakasyapa la Nagarjuna

a înlesni mântuirea altora. Acest erou religios, care seamana cu Râma si Krsna, nu cere credinciosilor calea rigida a calugariei, ci devotia personala de tip bhakil. E cazul sa amintim totusi ca buddhismul vechi nu ignora acest tip de devotie. Potrivit cu Majjhimanikaya (1,142), Buddha însusi ar fi declarat ca oricine îi îndreapta ,,un sentiment de credinta sau afectiune va intra în paradis"8. Dar acum, e de ajuns sa iei hotarârea de a deveni Buddha "pentru binele altora", caci Mahayana a schimbat radical idealul adeptului: nu se mai aspira la Nirvana, ci la conditia de Buddha.

Toate scolile buddhiste recunosc importanta Bodhimttvilor. Dar adeptii Mahâyana au proclamat superioritatea lui Bodhisattva asupra lui arhat; acesta din urma nu s-a eliberat complet de tirania "ego"-ului: el cauta Nirvana doar pentru el însusi. Cum spun criticii lor, arhatii au dezvoltat întelepciunea, dar nu îndestul Compasiunea, în vreme ce, dupa cum o repeta textele din Prajnaparamita, Bodhisattvii "nu vor sa atinga Nirvana proprie. Dimpotriva, ei au strabatut lumea acut dureroasa a existentei si, totusi, doritori sa câstige Iluminarea Suprema, ei nu tremura în fata nasterii si a mortii. Ei s-au pus în miscare pentru binele lumii, pentru fericirea lumii, din mila pentru lume. Ei au luat aceasta hotarâre: noi vrem sa devenim un adapost, un refugiu pentru Jume, locas de odihna ai lumii, alinarea finala a Jumii, ostroavele lumii, luminile Jumii, calauzele lumii, instrumentele de salvare a Lumii"9.

Aceasta doctrina a mântuirii este cu atât mai curajoasa cu cât Mahayana a elaborat o noua, înca mai radicala, filosofic, aceea a "vacuitatii universale" (sunyata). Intr-adevar, se spune ca doua lucruri sunt necesare unui Bodhisattva si practicarii întelepciunii sale: "A nu parasi niciodata fiintele si a întelege într-adevar ca toate lucrurile sunt vide"10. Pare paradoxal ca exact în momentul triumfului compasiunii pentru toate fapturile - nu numai oamenii, ci si fantomele, animalele si plantele - lumea întreaga sa fie "golita" de realitate. Buddhismul vechi insistase pe irealitatea sufletului însusi (nairâtmya). Mahâyana, desi glorificând viata lui Bodhisattva, proclama irealitatea, inexistenta în sine a "lucrurilor", a dharmelor (dharma sunyata). si totusi acesta nu este un paradox. Doctrina vacuitatii universale, golind Universul de "realitate", înlesneste detasarea de lume si duce la stingerea "ego"-ului - primul tel al lui Buddha Sakyamuni si al buddhismului vechi.

Vom reîntâlni aceasta problema, prezentând filosofia sunyata. Pentru moment, sa examinam creatiile religioase specific mahayanice. Caci, ceea ce caracterizeaza Marele Vehicul este, pe de o parte, avântul nelimitat al devotiei laice si al mitologiilor soteriologice pe care ea le implica si, pe de alta, prodigioasa metafizica, vizionara si totodata de o extrema rigoare, a maestrilor sai. Aceste doua tendinte nu sunt nicidecum în conflict11; dimpotriva, ele se completeaza si se influenteaza una pe cealalta.

Exista numerosi Bodhisattva, caci dintotdeauna au existat Salvatori care, devenind Buddha, au facut JegamântuJ de a dobândi Iluminarea în folosul tuturor fiintelor. Cei mai importanti sunt: Maitreya, Avalokitesvara si Manjusrî. Bodhisattva Maitreya de la maitn "bunatate") este viitorul Buddha, succesorul lui Sakyamuni. Avalokitesvara12 este cel mai cunoscut. El este, desigur, o creatie mai recenta, specifica devotiunii (si nu doar celei buddhiste) din primele secole ale erei noastre. Avalokitesvara se prezinta ca o sinteza a trei mari zei ai hinduismului. El este Stapânul Universului: soarele si luna s-au nascut din ochii lui, din picioarele lui pamântul,

8 Exemplele s-ar putea multiplica; ci'. Dhlganikâya, II, 40; Dhammapada, 288 ("Cel ce cauta refugiu în Buddha... va intra în adunarea zeilor").

9 Ashtasakasrika, XV, 293, traducere de E. Con/,e. Le liouddhisme, p. 126.

10 Vajrachedikâ, 3, citat de E. Conze, ibid., p. 128.

11 Cum e uneori cazul în Hinayana, când bhikkhu par stânjeniti de unele extravagante ale devotiunii populare.

12 Nu exista consens în ceea ce priveste interpretarea numelui: "Domnul (Isvara) care priveste din înalt" (E. Burnouf) sau "cel care priveste plin de mila în jos" (E. Con/e) pare cea mai adecvata.

De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului

362

din gura sa s-a zamislit vântul; el "tine lumea în mâini"; "fiecare por al pielii cuprinde un sistem al lumii" - formule pe care le gasim cu privire la Visnu si Siva. Avalokitesvara ocroteste împotriva oricarei primejdii si îndeplineste orice rugaciune, chiar aceea ca o femeie stearpa sa zamis­leasca. Manjusrî ("norocul cel gratios"), solidar cu Buddha Aksobhya, personifica întelep­ciunea si proteguieste eruditia. El se va bucura de o pozitie importanta în buddhismul chinez.




Bodhisattva Avalokitesvara este legat mistic de Buddha Amitabha, dar acesta din urma nu a devenit popular în India decât foarte târziu; pâna atunci prestigiul sau depindea de raporturile cu Avalokitesvara. Dimpotriva, dupa secolul al VlII-lea, Amitabha va avea o soarta extraordinara în Tibet, în China si în Japonia. E rational sa-l prezentam de pe acum în contextul devotiei mahâyaniste, pentru ca mitologia si cultul sau marcheaza o surprinzatoare inovatie. Pe când era un simplu calugar, Amitabha a facut legamânt sa devina Buddha si sa dobândeasca un "pamânt miraculos", ai carui locuitori, gratie meritelor lor, se vor bucura de o fericire fara egal pâna la intrarea lor în Nirvana. Acest Pamânt, Sukhavatî ("fericitul") e asezat la o ametitoare departare în vest: el se scalda în lumina si seamana cu un Paradis, gratie nestematelor, florilor si pasarilor sale. Locuitorii sunt, în fapt, nemuritori; ei au parte în plus de învatatura directa a lui Amitabha.

Atari paradisuri mai erau cunoscute în India. Trasatura distinctiva a lui Sukhavatî consta în extrema usurinta cu care credinciosii patrund în el. într-adevar, e de ajuns sa fi auzit cineva numele lui Amitabha si sa se fi gândit la el: în clipa mortii, zeul va coborî si îl va conduce în Paradisul din Sukhavatî. Este triumful absolut al devotiunii. Totusi, justificarea doctrinara poate fi gasita în cel mai antic buddhism. în versiunea chineza a lucrarii Milinda-panha se spune ca "oamenii care în viata lor au facut rau pâna la vârsta de o suta de ani, daca se gândesc la Buddha în clipa mortii, vor renaste în cel mai de sus cer"13. Desigur, Paradisul Sukhavatî nu este Nirvana; dar cei care ajung în el, gratie unui singur gând sau unui singur cuvânt, sunt destinati sa dobândeasca în viitor, fara nici un efort, eliberarea finala. Daca ne amintim extrema rigoare a Caii, asa cum o propovaduiau Buddha si vechiul buddhism, ne dam seama de îndrazneala acestei noi teologii. Dar, evident, este vorba de o teologie mistica si devotionala, care nu sovaie sa aplice, în practica de toate zilele, descoperirile metafizice ale marilor maestri ai Mahayanei.

Deoarece exista o infinitate de Buddha, exista o infinitate de "Pamânturi ale lui Buddha", sau "Câmpii ale lui Buddha" (buddha-ksetra). Sukhavatî nu este decât unul dintre aceste nenumarate Pamânturi ale lui Buddha. Ele sunt universuri transcendentale, create prin meritele sau gândurile mântuitorilor. Avatamsaka le descrie ca fiind "la fel de nenumarate ca si atomii de praf', iesind dintr-o "gândire nutrita în spiritul lui Bodhisattva, de compasiune". Toate aceste Pamânturi ale lui Buddha "se nasc din imaginatie si poseda infinite forme"14. Caracterul imaginar al acestor universuri este subliniat continuu de texte. "Câmpurile lui Buddha" sunt constructii mentale ivite în gândirea oamenilor, în vederea convertirii lor. si de data aceasta, geniul indian n-a ezitat sa valorizeze imaginatia creatoare, folosind-o ca mijloc de mântuire.

189. Nâgarjuna si doctrina vacuitatii universale

Aceste teologii mitologice sunt însotite de anumite teorii noi, ivite si ele din aceeasi grija de a anihila pulsiunile egocentrice. Prima este doctrina transferului de merit (parinama). Ea

13 Traducere de Paul Demieville, Version chinoise du Milinda-panha, p. 166. Versiunea pali este remaniata, sub influenta monahismului singalez si prezinta interpolari.

14 Avatamsaka-sutra, citat de E. Conze, op. cit., p. 154.

363

Istoria buddhismului de la Mahakasyapa la Nagarjuna

pare sa contravina legii lui karman, totusi ea prelungeste convingerea buddhismului stravechi ca exemplul unui bhikkhu care se straduieste sa devina arhat îi ajuta si inspira pe laici. Dar asa cum e ea interpretata de Mahayana, doctrina transferului de merit este o creatie specifica epocii. Adeptii sunt chemati sa-si transfere sau sa-si dedice meritele lor iluminarii tuturor fiintelor. Dupa cum scrie Sântideva (secolul al VH-lea) într-o lucrare devenita celebra, Bodhicaryavatara: "Prin meritul care emana din toate faptele mele de bine vreau sa alin suferinta tuturor fapturilor, sa fiu medicul, vindecatorul, sora bolnavului atâta vreme cât exista boala [...]. Viata mea, cu toate renasterile, toate posesiunile, toate meritele pe care le-am câstigat sau le voi dobândi, toate acestea le las fara speranta câstigului pentru mine însumi, pentru ca mântuirea tuturor fiintelor sa devina posibila"15.

O alta idee noua releva ca "natura lui Buddha" e prezenta în fiecare fiinta omeneasca, si chiar în fiecare bob de nisip. Aceasta înseamna ca ceea ce ne sileste sa devenim un Buddha este însasi "buddheitatea" noastra, Este o idee strâns legata de descoperirea upanisadica (iden­titatea â/mafl-Brahman) si de axioma hinduista ca omul nu poate adora divinitatea decât devenind el însusi divinitate. Teoria va cunoaste o importanta dezvoltare în Mahayana, mai ales în celebra doctrina a "embrionului de Tathagata" (tathagatagarbha). Ea este solidara si cu o alta interpretare de început a naturii tuturor Buddha: doctrina celor trei corpuri (trikaya) ale lui Buddha. Primul corp, acela al Legii (dharmakaya), este transcendental, absolut, infinit, etern; el este într-adevar corpul spiritual al dharmei, adica Legea propovaduita de Buddha si, totodata, realitatea absoluta, fiinta pura. (Te gândesti la corpul lui Prajapati, faurit - în unele cazuri - din silabe sfintite si formule magice; cf. § 77.) Al doilea corp, sambhogakaya sau "corpul de bucurie" este epifania glorioasa a lui Buddha, accesibila numai Bodhisattvilor. în sfârsit, "corpul creatiei magice" (nirmanakaya) este fantasma pe care oamenii o cunosc pe pamânt, si care le seamana, caci acest corp este material si efemer; dar el îndeplineste un rol hotarâtor, caci numai prin intermediul acestui corp-fantasma oamenii sunt capabili sa primeasca Legea si sa obtina salvarea.

Dupa cum am observat, aceste elaborari doctrinare si constructii mitologice care caracte­rizeaza Mahayâna au drept tel înlesnirea mântuirii laicilor. Acceptând si integrând un anumit numar de elemente hinduiste, fie "populare" (culte, bhakti etc.), fie savante, Mahayana înnoia si îmbogatea mostenirea buddhista, fara ca prin aceasta sa o tradeze, într-adevar, doctrina vacuitatii universale (sunyavada), elaborata de geniul lui Nagarjuna (secolul al II-lea d.Hr.), era cunoscuta si sub numele de "cea de mijloc", replica a "caii de mijloc" propovaduite de Sakyamuni. Ca pentru a echilibra tendinta spre "facilitate", evidenta în devotiunea mahayanista, doctrina vacuitatii (sunyavâda) se distinge prin profunzimea si dificultatile ei filosofice.

Adversarii indieni ai lui Nagarjuna si anumiti savanti occidentali au declarat ca sunyavada este o filosofic nihilista, pentru ca pare sa nege doctrinele fundamentale ale buddhismului. în realitate, ea este o ontologie, dublata de o soteriologie, care încearca sa se elibereze de structurile iluzorii legate de limbaj: sunyavada utilizeaza deci o dialectica paradoxala, ducând la coincidentia oppositorum, ceea ce aduce aminte oarecum de Nicolaus Cusanus, de un anume Hegel si de Wittgenstein. Nagarjuna critica si respinge orice sistem filosofic, demonstrând imposibilitatea de a exprima Adevarul Ultim (paramarthata) prin intermediul limbajului, întâi de toate, el aminteste ca exista doua feluri de "adevaruri": adevarurile conventionale, sau "închise în lume" (lokasamvrtisatya), care îsi au utilitatea lor practica si Adevarul Ultim, singurul care poate duce la eliberare. Abhidharma, care pretinde ca ne transmite "înalta cunoastere", opereaza în realitate cu cunostinte conventionale. Ceea ce e si mai grav, Abhidharma întuneca

Bodhicaryavatara, III, 5 sq., traducere de Finot.

De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului

364

drumul spre eliberare cu nenumaratele ei definitii si categorii ale existentei (ca, de exemplu, skandha, dhatus etc.), care nu sunt de fapt decât produse ale imaginatiei. Nagarjuna îsi propune sa elibereze si sa conduca în mod corect energiile mentale captive în reteaua discursului.

Demonstrându-se vacuitatea, adica nonrealitatea, a tot ceea ce pare sa existe sau poate fi simtit, gândit sau imaginat, urmeaza mai multe consecinte. Prima: toate formulele celebre ale buddhismului antic, ca si redefinirile lor sistematizate de autorii Ahhidharma, se dovedesc false. Asa, de pilda, cele trei stadii ale producerii lucrurilor - "origine", "durata", "încetare" - nu exista; dupa cum nu exista skandha, nici elementele ireductibile (dhatus), nici dorinta, nici cel ce doreste, nici situatia celui ce doreste. Ele nu exista, pentru ca sunt lipsite de natura proprie. Karman însusi este o constructie mentala, caci nu exista "act", la drept vorbind, nici "actor". Nagarjuna neaga, de asemenea, deosebirea dintre "lumea lucrurilor compuse" (samskrta) si cea a "neconditionatului" (asamskrta). "Din punctul de vedere al Adevarului Ultim, notiunea de impermanenta (anitya) nu poate fi considerata rnai adevarata decât aceea a permanentei". (MCilamadhyamaka-kârika, XXIII, 13, 14.) Cât priveste celebra lege a "coproducerii intentionate" (prafityasamudpada), ea este utila numai din punct de vedere practic, în realitate, "coproductia conditionata noi o numim sîrnya, «vid»" (ibid., XXIV, 18). Tot astfel, Cele Patru Adevaruri Nobile proclamate de Buddha nu au natura proprie: e vorba de adevaruri conventionale, care pot fi operationale doar în planul limbajului.

A doua consecinta este si mai radicala: Nagarjuna neaga distinctia între "ceea ce este legat" si "ceea ce e eliberat", prin urmare între samsara si Nirvana. "Nu exista nimic care sa deosebeasca samsara de Nirvana" (ibid., XXV, 19)16. Acest lucru nu vrea sa însemne ca lumea (samsara} si eliberarea (Nirvana) sunt "acelasi lucru", ci ca ele sunt nediferentiate. Nirvana, este un "produs al spiritului". Altfel spus, din punct de vedere al Adevarului Ultim, Tathagatha însusi nu se bucura de un regim ontologic autonom si valid.

în sfârsit, a treia consecinta a vacuitatii universale întemeiaza una din cele mai originale ontologii din câte se cunosc în istoria spiritului. Totul e "vid", lipsit de "natura proprie"; totusi nu trebuie sa deducem prin aceasta ca exista o "esenta absoluta" la care se refera sunya (sau Nirvana). Când se declara ca "vidul", sunya, este inexprimabil, de neconceput si indescriptibil, aceasta nu presupune ca exista "o realitate transcendentala" caracterizata prin aceste atribute. Adevarul Ultim nu dezvaluie un "Absolut" de tip vedantin; el este modalitatea de a exista, descoperita de adept când acesta dobândeste o desavârsita indiferenta fata de "lucruri" si de disparitia lor. "Realizarea", prin gândire, a vacuitatii universale echivaleaza, în fond, cu eliberarea. Dar cei care atinge Nirvana, nu poate "sti" acest lucru, caci vidul transcende atât fiinta, cât si nefiinta, întelepciunea (prajna) reveleaza Adevarul Ultim, folosind "adevarul închis în lume": acesta din urma nu este respins, ci transformat în "adevar care nu exista prin el însusi"17.

Nagarjuna refuza sa considere mnyatavada drept o "filosofic": ea este o practica, în acelasi timp, dialectica si contemplativa, care, ajutandu-l pe adept sa scape de orice constructie teoretica a lumii si a salvarii, îi permite sa atinga seninatatea imperturbabila si libertatea. Nagarjuna respinge, în chip peremptoriu, ideea ca argumentele sale, sau orice alta afirmatie ontologica, sunt valide datorita unui temei ontologic, existând dincolo de, si în afara limbajului. Nu se poate spune despre sunya ca exista, nici ca nu exista, nici ca exista si totodata nu exista etc. Criticilor care spun: daca totul e vid, atunci negatia efectuata de Nagarjuna este si ea o propozitie vida,

1() Cap. XXV din Mdlamadhyamaka-karika este m întregime consacrat analizei Nirvanei. Vezi Frcdenck J. Streng, Emptiness, pp. 74 sq.

17Cf. F. Streng, 0/>. cit., p. 96.



365

Istoria buddhismului de la Mahâkasyapa la Nagârjuna

el le raspunde ca afirmatiile adversarilor sai, precum si negatiile sale nu au existenta autonoma: ele exista doar la nivelul adevarului conventional (Mulamadh, XIV, 29).

Buddhismul, ca si gândirea filosofica indiana, în general, s-au transformat profund dupa Nagarjuna, desi aceasta schimbare nu a fost evidenta imediat. Nâgarjuna a îmbrâncit spre limita extrema tendinta înnascuta a spiritului indian catre coincidentia oppositorum. El a izbutit totusi sa demonstreze ca experienta lui Budhisattva îsi pastreaza întreaga maretie, în ciuda faptului ca "totul este vid". si idealul lui Bodhisattva a continuat sa inspire caritate si altruism, cu toate ca, dupa cum afirma Avatamsaka^, "ramânând în Nirvana el manifesta Samsara. El stie ca fiintele nu exista, dar se straduie sa le converteasca. El este definitiv alinat (sânta), dar pare ca e supus pasiunilor (klesa). El salasluieste în Trupul Legii (dharmakaya), dar se manifesta pretutindeni, în nenumarate corpuri de fiinte. El e întotdeauna cufundat în extaze (dhyana) profunde, dar se bucura de obiectele dorintei..."

190. Jainismul dupa Mahâvîra: eruditie, cosmologie, soteriologie

Succesorul direct al lui Mahâvîra a fost sthavira (Batrânul) Suddarman, care trece drept cel ce a transmis cuvintele Maestrului, discipolului sau, Jambu. Ei sunt deci ultimii omniscienti, caci numai ei posedau integral textele sacre. Se cunoaste numele mai multor sthavira care au urmat lui Jambu. Cel mai important este Bhadrabahu, contemporan al regelui Candragupta în secolul al III-lea î.Hr. Bhadrabahu e acela care a fixat canonul jaina, si a redactat chiar mai multe lucrari. Dar el a fost în acelasi timp si martorul, si poate una din cauzele crizei care a dus la divizarea Bisericii jaina.

Potrivit traditiei, Bhadrabahu, prevazând o foamete de doisprezece ani, a emigrat în Deccan cu o parte a comunitatii. El l-a însarcinat pe discipolul sau Sthulabhadra sa îngrijeasca de cei care ramâneau. Câtiva ani mai târziu, a fost convocat un conciliu la Pataliputra, având drept obiectiv adunarea tuturor Textelor Sacre, transmise pâna atunci oral. Bhadrabahu se afla în drum spre Nepal. I s-au trimis atunci crainici pentru ca sa recite înaintea lor unele texte vechi pe care numai el le cunostea. Dar trimisii l-au ascultat prost si n-au reusit sa retina decât fragmentar aceste tratate în care se pastra doctrina originara. Numai Sthulabhadra a reusit sa memoreze zece lucrari dintr-un total de paisprezece. Acest episod, probabil legendar, va justifica mai târziu deosebirile dintre cele doua canoane.

Când emigratii, ramasi credinciosi regulii nuditatii, au revenit la Magadha, ei au ramas izbiti de laxitatea purtarii calugarilor ramasi acasa. Tensiunea s-a prelungit timp de mai multe generatii, agravata de controverse privind unele detalii de ritual si de divergente doctrinare, în cele din urma, în 77 î.Hr., ruptura a devenit inevitabila si comunitatea s-a divizat în Svetâmbara, cei "îmbracati în alb", si Digambara, "cei învesmântati cu aer". Acestia din urma negau eliberarea celor care nu respectau nuditatea desavârsita (asadar, le-o negau si femeilor), în plus, ei respingeau anumite elemente ale biografiei lui Mahâvîra (de exemplu, ca ar fi fost casatorit), si deoarece considerau pierdute textele vechi, calugarii "învesmântati cu aer" puneau la îndoiala autenticitatea canonului stabilit de credinciosii Svetambara. Un al doilea conciliu a avut loc la Valabhî, în a doua jumatate a secolului al V-lea; el a fost organizat de catre SVetambara, pentru a stabili redactarea definitiva a textelor sacre.

18 Traducere chineza de Siksânada, citata de E. Lamotte, L 'enseignement de Vilamakîrti, p. 36.

De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului

366

Nu vom discuta aici diversele categorii de lucrari care constituie vasta literatura canonica jaina. Cât priveste textele postcanonice, numarul lor este considerabil19. Spre deosebire de buddhism, jainismul si-a pastrat structurile sale dintâi, în bogata literatura filosofica si rituala se gasesc putine idei creatoare si noi. Tratatele cele mai faimoase, cum sunt Pravacanasara de Kundakunda (secolul I d.Hr.) si Tattvartha de Umasvati (nedatat, dar posterior lucrarii lui Kundakunda), nu fac, esentialmente, decât sa sistematizeze de o maniera scolastica conceptiile formulate înca de Mahavîra sau de succesorii sai imediati20.

Doctrina este totodata o soteriologie. Ea este concentrata pe cele "trei nestemate" ale jainismului: Dreapta Vedere, Dreapta Cunoastere si Dreapta Purtare. Aceasta din urma se realizeaza doar prin disciplina monahala. Se disting pentru feluri de "Dreapta Vedere", dintre care prima este pur si simplu vizuala si ultima constituie o perceptie transcendentala nelimitata. Nu vom intra în analiza celor cinci feluri de "cunoastere dreapta". E de ajuns sa amintim doua teze specifice logicii jaina: "doctrina punctelor de vedere" (naya-vada) si "doctrina posibilului" (syad-vâda). Prima sustine ca în legatura cu orice lucru se pot emite mai multe afirmatii complementare. Adevarata dintr-un anume punct de vedere, o asertiune nu mai este adevarata daca se examineaza dintr-o alta perspectiva, dar ea ramâne compatibila cu ansamblul enunturilor. Doctrina lui "poate" (syad) implica relativitatea sau ambiguitatea realului. Mai e desemnata si sub numele de "regula celor sapte diviziuni", pentru ca comporta sapte forme de afirmatii: 1) aceasta poate fi asa; 2) aceasta nu poate fi asa; 3) aceasta poate sa fie sau sa nu fie asa etc. Doctrina a fost condamnata de celelalte scoli filosofice indiene21. Totusi, aceste doua metode logice constituie una din creatiile cele mai originale ale gândirii jaina.

Analizele materiei, sufletului, timpului si spatiului (aceste doua ultime categorii erau considerate drept "substante"), ale "materiei karmice" etc. au fost elaborate si sistematizate, înmultind clasificarile si enumerarile. O trasatura caracteristica, împrumutata, poate, de Mahâvîra lui Makkhali Gosala, este credinta ca faptele marcheaza sufletul cu o culoare (lesya) si ca aceste culori impregneaza si corpurile. Astfel, meritul sau scaderea sufletului sunt semnalate prin cele sase culori ale corpului: negru, albastru-închis si griul caracterizeaza pe locuitorii regiunilor Infernului, în timp ce galbenul, trandafiriul si albul desemneaza fiintele care traiesc pe pamânt, albul pur si intens apartinând doar acelora care urca spre piscul Universului. Este vorba, desigur, de o conceptie arhaica, strâns legata de anumite practici yogice. într-adevar, în clasificarea fiintelor potrivit calificarii lor spirituale, al optulea stadiu, când se efectueaza "prima meditatie a sufletului în esenta sa pura" este numit si "prima meditatie alba". Echivalenta culoare-stadiu spiritual o regasim si în alte traditii indiene si extraindiene.

Ca si Natura (prakrti) în Samkhya-Yoga, materia se organizeaza spontan si inconstient pentru a sluji sufletul. Desi etern si fara început, Universul exista pentru ca sufletul sa se poata elibera de structurile sale. Dar, se va vedea, eliberarea nu presupune evaziunea totala si definitiva din Cosmos. Originalitatea cosmologiei jaina tine chiar de arhaismul sau. Ea a conservat si revalorizat conceptiile traditionale indiene neglijate de cosmologiile hinduista si buddhista. Cosmosul (loka) este înfatisat sub forma unui om în picioare, cu bratele îndoite si pumnii pe

19 Alaturi de tratate de filosofie se gasesc epopei (adaptate dupa epopeile hinduse sau dupa Purana), biografii legendare ale Tirthamkarilor, si chiar povestiri, romane si drame, ca sa nu mai vorbim de literatura didactica si stiintifica. Cu exceptia literaturii narative (care, de altfel, nu este nici ea scutita de un fastidios didacticism), enorma productie jaina e marcata de monotonie si uscaciune.

20 Acest tip de "conservatorism" este specific Indiei traditionale si, prin el însusi, nu constituie deloc o trasatura negativa. Dar scrierile jaina se singularizeaza prin textura lor greoaie si arida.

21 Probabil ca Buddha se referea la syad-vâda, atunci când ataca pe unii credinciosi care se eschivau de la orice întrebare ce li se punea (Dlgha., I, 39-42).

367

Istoria buddhismului de la Mahakasyapa la Nagarjuna

coapse. Acest macrantrop este alcatuit dintr-o lume inferioara (membrele inferioare), dintr-o lume mediana (regiunea brâului) si o lume superioara (pieptul si capul). Un tub vertical traver­seaza, ca un axis muncii, cele trei regiuni cosmice. Lumea de jos cuprinde sapte "pamânturi" (bhumi) suprapuse, fiecare având o culoare deosebita, de la negrul cel mai opac pâna la lumina data de stralucirea a saisprezece feluri de pietre pretioase. Zonele superioare ale primului "pamânt" sunt locuite de optsprezece categorii de divinitati. Celelalte sase "pamânturi"' cuprind adevaratele infernuri, 8 400 000 la numar, populate de diverse clase de condamnati, de culoare gri, albastru-închis si negru. Trupurile lor diforme, chinurile pe care le sufera în infernurile de flacari sau înghetate reamintesc de cliseele traditionale. Cei vinovati de crime fara îndreptare sunt închisi pentru vesnicie în cel mai îngrozitor abis al Infernului, nigroda, situat sub picioarele macran tropului.

Aceasta imagine a unui univers antropomorf, în care diversele zone - identificate cu organele omului cosmic - sunt locuite de fiinte de culori diferite, este arhaica. Nicaieri altundeva în India ea nu s-a pastrat mai bine si n-a fost mai bine racordata cu experientele "luminilor mistice" ca în jainism. Lumea mediana corespunde în mare celei descrise în cosmologiile hinduista si buddhista22. Lumea superioara, situata deasupra muntelui Meru, se împarte în cinci zone suprapuse, corespunzând coastelor macran tropului, gâtului sau, barbiei, celor cinci orificii facile si coamei. Fiecare zona comporta, la rândul sau, mai multe "paradisuri", populate de diverse tipuri de zei. Cât priveste a cincea zona, culmea Universului si coama macrantropului, ea este rezervata sufletelor celor eliberati. Ceea ce înseamna ca eliberând nu îranscende Cosmosul (cum e cazul în "Nirvana" buddhista), ci doar multele sale etaje. Sufletul eliberat se bucura de o beatitudine indicibila si eterna în siddhakshetra, "câmpul desavârsitilor", în compania semenilor, dar în interiorul Universului macrantropic.

înca în vremea lui Bhadrabahu, jainismul a patruns în Bengal si în Orissa. Mai târziu, adeptii Digambara s-au stabilit în Deccan, si cei SVetâmbara s-au îndreptat catre vest, instalându-se mai ales în Gujerat. Traditiile celor doua Biserici îsi fac un titlu de glorie în a cita printre convertiti sau simpatizanti un mare numar de regi si de printi. Ca si alte religii indiene, jainismul a suferit de persecutiile musulmanilor (jefuiri, distrugeri de temple, interzicerea nuditatii), în plus, el a devenit tinta contraofensivei hinduiste, si din secolul al XH-lea declinul sau a fost ireversibil. Spre deosebire de buddhism, jainismul n-a devenit niciodata în India o religie populara si dominanta, si nu a reusit sa patrunda dincolo de frontierele subcontinentului. Dar, în timp ce buddhismul a disparut cu desavârsire în tara sa de origine, comunitatea jaina numara înca si azi l 500 000 de credinciosi, si datorita situatiei sociale si distinctiei culturale influenta lor este considerabila.

22 Ea are forma unui disc, având în mijloc muntele Meru, a carui temelie se înfunda în regiunile Infernului, în jurul acestui munte cosmic se însiruie cincisprezece continente concentrice (numite "insule", dvlpa), despartite prin oceane circulare. Continentul central, JambudvZpa, este divizat în sapte zone transversale prin lanturi de munti. Oamenii traiesc numai în zona meridionala, Bharatavarra (India), Celelalte insule-continente constituie "pamânturi de bucurie" (bhogabhumi), caci locuitorii lor nu trebuie sa lucreze ca sa traiasca. Aici este si lacasul divinitatilor stelare.













Document Info


Accesari: 1926
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )