Istoriografia antica
Introducere
Istoria istoriografiei, in opinia diferitilor istorici, a fost conceputa diferit. Unii au afirmat ca: Istoriografia incepe in vremea Renasterii - teza sustinuta de Eduard Fueter, altii au considerat ca: istoriografia incepe in antichitate cand se afirma spiritul istoric (teza exprimata de François Chatelet). In sfarsit sunt istorici care considera ca: istoriografia incepe din momentul existentei unei traditii scrise sau ca: istoriografia trebuie sa fie studiata si in raport de traditia orala care precede scrisul.
In sprijinul conceptiei potrivit careia istoria istoriografiei incepe cu antichitatea s-au invocat mai multe opinii:
a. Renasterea si umanismul au insemnat o reinviere a studiilor clasice. Umanismul a restituit antichitatea in integralitatea ei, a pretuit, prin excelenta, pe parintele istoriei, pe Herodot, deopotriva i-a omagiat pe Tucidide si Polybios.
b. Din unghiul filosofiei s-a afirmat ca renasterea spiritului istoric apartine vremii lui Herodot datorita impactului razboaielor medice, cand socul barbar a generat o autoexaminare colectiva sub impulsul amenintarilor persane.
c. Studiul istoriografiei grecesti marturiseste un fertil contact cu realitatile lumii Orientului antic.
d. Asupra Greciei antice s-a exercitat o influenta a Orientului, datorita in primul rand vecinatatii si multiplelor contacte, ceea ce dovedeste realitatea dialogului civilizatiilor.
Deci istoria istoriografiei trebuie sa porneasca in demersurile ei din momentul in care exista o traditie scrisa, un uz extensiv al scrisului pe piatra, metal, papirus, hartie etc., din momentul in care amintirea faptelor este consemnata. Tot scrisul este, intr-un fel, istoric, pentru ca isi propune sa pastreze ceva. Istoria este retrospectiva. Istoria istoriografiei incepe cu descoperirea masurarii timpului.
Descoperirea masurarii timpului. Timpul este baza istoriei. Mintea omului primitiv nu cunostea saptamana sau luna ca unitati ale timpului. Cunostea ziua, o zi ca alta, faptul ca anotimpurile variaza. Antropologia a subliniat marea revolutie infaptuita de om atunci cand acesta fixat pe pamant, in loc sa hoinareasca, acumuleaza bunuri, fapt ce incorporeaza grija zilei de maine ce determina calculul pentru viitor. Progresul a fost lent si s-a miscat ca timp traversand lumea legendelor, miturilor si a miracolelor. Dovada ca lumea antica a ajuns la maturitate fara o clara idee despre trecerea anilor, chiar cu o lipsa de cunostinta despre ceea ce insemna un an. Or, stiind ca memoria poate readuce coloritul epocilor si vocile tacute, aceasta a devenit istorie din momentul in care a conservat, prin masurarea timpului, in scris, ceea ce poseda si putea fi transmisibil. Masurarea timpului a conferit istoriei calitatea fixarii evenimentelor, a faptelor intr-o succesiune si la o anumita data.
Masurarea timpului a facut ca memoria sa devina o mostenire sociala, a ajuns sa fie cunoscuta prezentului. Trecutul pentru a deveni istorie trebuie sa fie transmis si datat. Prin aceasta trecutul iese din zona mitului si legendarului, putand fi transmis la nivel social, incetand sa mai fie numai oral. Deci istoria realitate a trecutului se deschide cunoasterii istorice atunci cand marturiile, izvoarele, ingaduiau reconstituirea si cand prin masurarea timpului evenimentele se fixeaza intr-o succesiune si la o anumita data.
Cu aceste constatari suntem in lumea vechiului Egipt, la primele lui insemnari care au facut posibile, in raport cu evolutia societatii si cu posibilitatile oferite in vederea transmiterii informatiilor despre trecut (material si datare), inceputurile scrisului istoric. Aceste insemnari permit fixarea in timp a faptelor si in succesiunea lor.
Despre aceasta realitate vorbesc scrierile antichitatii grecesti, opera lui Herodot, care oferea cunost 858b14i inte despre Egipt si in general despre Orientul antic. La randul lui filosoful Platon, relateaza conversatia lui Solon cu un preot egiptean, acesta din urma i-ar fi spus: "Grecii sunt in varsta copilariei; voi nu aveti printre voi o invatatura derivata de la parintii vostri, nici o ramura de cunoastere care sa acopere vechimea timpului" (Platon, Timaeus). Sesizand o limita a viziunii istoriei grecesti, dialogul platonician, sublinia in fapt contributia Orientului antic la constituirea preocuparilor istorice.
Probleme:
In ce masura istoriografia Orientului antic a putut, prin calitatea ei, sa fie considerata istorie si sa poata influenta gandirea greaca?
Exista temeiuri pentru a acorda calitatea de istorie produselor egiptene, de fapt consemnarilor de fapte?
Sunt argumente pentru a socoti insemnarile si consemnarile egiptene, analele Vechiului Egipt, ca marturii ale deschiderii spre dimensiunea temporala a omului?
Se poate considera ca existenta unor consemnari de valoare istorica in vechiul Egipt justifica o incursiune in ceea ce s-a socotit ca sunt aceste manifestari ale scrisului istoric.
Istoriografia Egiptului
Insemnarile, textele analistice la care ne-am referit isi au limitele lor, atata vreme cat sunt transmise numai fragmentar. In plus, se poate discuta despre tineretea relativa a cercetarilor consacrate scrisului la egipteni. Pana in secolul XIX s-a socotit ca istoria evreilor este cea mai veche prin date si fapte de continut istoric transmise de Vechiul Testament. Se stia foarte putin despre Egipt, Babilonia, Asiria si Fenicia. Grecii, si in special Herodot, au transmis totusi unele informatii. In realitate numai dupa descifrarea hieroglifelor si dupa descoperirile arheologice s-au deschis noile posibilitati de cunoastere a culturii egiptene. Sa observam ca fragmentele pastrate sunt nu numai parcimonioase si lacunare, ci cele mai multe constituie genuri care nu sunt incadrabile istoriografiei. Preocuparile epocii elenistice, ajunse la noi prin filtrul istoriografiei crestine, sunt si ele neconcludente fiindca incorporeaza si alte experiente culturale si istorice.
Cele mai bogate texte dateaza din vremea dinastiei Ptolemeilor, scrierea lui Manethon, din timpul lui Ptolemeu Philadelphus (285-247 i.Ch.) preot la Heliopolis. Manethon pe baza informatiilor anterioare a pregatit o serie a analelor egiptene, de-a lungul a 30 dinastii, cu numele lor, continand datele venirii la domnie si evenimentele mai importante. Acestea au fost epitomizate de episcopul Iulius Africanus (200 d.Ch.), de George Syncellus, calugar bizantin, (secolul IX) si in Chronica lui Eusebius. Textul lui Manethon nu poate servi la reconstituirea evolutiei scrisului istoric egiptean dinaintea afirmarii istoriografiei grecesti. Acesta cumuleaza experienta elenistica si crestina. Lucrarea atesta totusi continuitatea preocuparilor istorice la egipteni, marturisita de sursele folosite.
Evolutia istoriografiei egiptene. Din totalitatea inscriptiilor pastrate prea putine sunt de continut istoric. Tabletele de la Abbydos, Sakkara si Karnak contin cronologii de la Seti din a XIX-a dinastie (in jurul lui 1300 i.Ch.) la Thutmes III din a XVIII dinastie. Sunt liste de nume care creeaza un cadru pentru istorie, ce ne transmit o istorie monumentala a regilor. Aceste liste transmit insa sensul duratei trecutului, fapt ce ingaduie constatarea unui anume sens al trecutului.
Analistica. Cea mai veche dovada a analiticii este Piatra de la Palermo databila cu 200 de ani inaintea celei mai vechi parti a Vechiului Testament. In text sunt consemnate nume de faraoni, dimpreuna cu faptele lor, de la cea dintai dinastie pana la a V-a (circa 2750-2629). Acestea ar fi primele anale cunoscute din istoria istoriografiei, scrise spre sfarsitul dinastiei a cincea. Datele sunt de natura religioasa (festivitati, fixate la nivelul istoriei divine). Cea mai importanta activitate era construirea templelor. Inregistrarea faptelor este lapidara, constatativa. Incepand cu a doua dinastie caracterul secular se accentueaza prin date de natura economica. In a III-a se constata un crescendo continuu ca naratiune, care se continua pentru a IV-a dinastie si primele guvernari din a V-a.
Analele lui Thutmes III. Mai consistente si mai importante datorita amploarei naratiunii, permit cunoasterea conceptiei despre istorie. Au fost scrise din porunca faraonului pe peretii coridorului care inconjura incaperea ce adapostea statuia zeului Amon la Karnak. Inscriptia a fost redactata pe baza unui jurnal de campanie (autor scribul Thanemi). Insotindu-l pe faraon in campanie impotriva regatului Mitami, scribul infatiseaza victoria de la Megiddo, care constituie punctul culminant al naratiunii ce atinge valori homerice.
Naratiunea facea apologia faraonului, in termeni adjectivali, accentuand calitatile fizice si iscusinta eroului. Momentul Megiddo ofera deci un punct culminant in care se face apologia faraonului. Scribul prezinta detaliile taberei si infruntarile, miscarile armatei care il au pe faraon in pozitie centrala.
Consideratii pe marginea conceptiei ce a prezidat la elaborarea analisticii egiptene
Pe baza acestor fragmente analistice se poate constata ca in vechiul Egipt arhivele faraonilor contineau marturii despre domnii, povestiri despre campanii si despre evenimente politice de insemnatate, cronologii etc. De observat ca majoritatea dintre ele au un caracter strict contemporan, referindu-se la fapte istorice traite. Sunt insa si cronologii care acopera evolutia istorica a trecutului, o analistica care coboara in timp, cu date mai bogate, in masura in care trecutul era mai apropiat de momentul redactarii. Distingem posibilitatea existentei unei informatii pastrate si accesibile. Analistica marturiseste o preocupare in legatura cu consemnarea faptelor.
Analele egiptene evidentiaza si alte incheieri utile conturarii unei conceptii potrivit careia aceste texte au fost redactate. Faptele sunt de natura divina, festivitati religioase, liste de faraoni si dinastii, activitati despre construirea templelor, relatari despre apele Nilului, nasteri in familia regala, razboaie, campanii, prizonieri, despre faptele de arme ale faraonului, cu accentul pe vitejia personala a acestuia. Deci suntem in preajma unui amestec de istorie divina si seculara, intr-o inregistrare intamplatoare, pe masura trecerii timpului.
In analele lui Thutmes al III-lea exista un pasaj lamuritor pentru sensibilitatea istorica a timpului. "Expunerea faptelor vitejesti si pline de biruinte pe care le-a savarsit acest zeu bun in fiecare isprava a sa, el cel nespus de puternic, primul dintre oameni. Prin acestea stapanul zeilor, domnul de la Hermontis, a facut sa-i fie mari biruintele pentru ca vitejiile sale sa fie povestite milioanelor de ani viitori, in afara faptelor de mare lauda pe care maria sa le-a savarsit in fiecare zi". Se poate observa cu usurinta rolul vointei divine in implinirea marilor fapte ale faraonului, prezenta zeului in fiecare isprava a sa. Avem de a face evident cu o istorie, expresie a unei forte supranaturale, in alti termeni - o istorie intemeiata pe revelatia divina.
Textul contine insa si un al doilea element de natura sa precizeze mai hotarat natura istoriei la egipteni, cuprins in formularea "pentru ca vitejiile sale sa fie povestite milioanelor de ani viitori." Deci, o istorie care se scria pentru a pastra gloria prezentului pentru viitor si nu una de a scuti trecutul de uitare. "A poruncit Maria sa sa se faca sa dainuie biruintele pe care i le-a daruit tatal sau Amon, printr-o pisanie in templul cladit de Maria sa, pentru ca sa ramana vesnica orice expeditie si prada luata de Maria sa in timpul ei, precum si tributurile tuturor tarilor straine, pe care el le-a harazit tatalui sau Amon".
Se poate constata in aceasta conceptie o evidenta limita a gandirii egiptene, careia i-a lipsit esential sensul trecutului, detectabil in relatia prezent-viitor. Explicatia acestei viziuni fundamentale semnalata de interpreti, ne introduce in mecanismele gandirii egiptene. Exista o preocupare pentru propria grandoare a faraonului, fapt ce nulifica orice posibilitate de investigare si reconstituire a trecutului care sa depaseasca consemnarile unor fapte traite. In consecinta tot ce este contemporan este amplu, tot ce este din trecut este lapidar. In realitate important era de a consemna tot ce a facut faraonul sau putea sa faca. Or, potrivit acestor constatari se poate afirma ca istoria in sensul atribuit de gandirea greaca lipseste.
Exista in realitate si un inceput de reconstituire a faptelor, cazul Pietrei de la Palermo, unde avem de a face cu o succesiune a dinastiilor care ofera consemnari parcimonioase pentru trecut si o amploare narativa pentru epocile mai recente. Suntem evident in situatia de a constata o anume ambivalenta, consemnari a faptelor traite si timide reconstituiri a succesiunilor dinastiilor. Remarcam insa ca fixarea in durata istorica a dinastiilor, relatarea unor fapte inregistrate de istoricul participant sunt dovezi ca un anume spirit istoric isi face loc. Chiar formula adoptata, prezent-viitor a contribuit la elaborarea unei viziuni istorice care are in vedere durata. Oricum istoria isi face loc, intr-un amestec de mituri si legende, impregnat de providentialism. Este clar ca istoricii greci au putut gasi in Egipt informatii pentru scrierea istoriei, iar Solon a putut constata un anume sentiment al istoricitatii.
Istoriografia in Babilonia, Asiria si Persia
Istoriografia Orientului antic cunoaste o noua pagina cel mai devreme in mileniul IV i.Ch. din partea unui popor care a trait in zona Eufratului, de origine asiatica, cunoscut sub numele de sumerieni, popor ce locuia in orase, angajat in comert sau in agricultura. Despre aceasta civilizatie cunoasterea a sporit odata cu dezvoltarea arheologiei. Descoperirea scrisului si practica lui pe bucati de argila a fost un insemnat instrument pentru consemnarea faptelor de ordin militar. Aceste tablite s-au pastrat in biblioteci care le conservau, din care unele contineau date istorice. Istoriografia babiloniana este asemanatoare cu a egiptenilor, asociindu-si insa caracteristici particulare: curiozitatea pentru originea lucrurilor despre care vorbesc unele tablite ce fac parte dintr-o literatura mitica. Aceasta "literatura" este un indiciu despre grija pentru pastrarea textelor ce reprezinta un pas spre istorie.
Miturile constituie un interes pentru istorie fiindca, preluate de evrei si transformate, au oferit baza pentru origini. Se poate cita mitul creatiei, legenda unui oarecare Aapa sau Adamu, Ghilgames si Potopul, cel mai frumos si impresionant, mai cuprinzator din poemele ce s-au pastrat din vechiul Babilon. Miturile Babiloniei apartin mai mult religiei, reflectand, desi neclar, realele conditii si evenimente, fara insa, sa aiba tonul secular al poemelor homerice. Mitul originilor spre exemplu contine date istorice, dar arareori oglindeste realitatea vietii poporului care le-a produs. Istoria realitate ne apare transfigurata.
Scribii mesopotamieni au alcatuit insa si liste de nume, cu scopul de a statornici o scriere corecta ce nu se prezinta ca marturia unui real interes pentru trecut. S-au pastrat liste cu numele regilor babilonieni, de interes pentru istoria succesiunii regilor. Liste similare au fost descoperite in Sumeria. Se poate afirma ca mult inainte de redactarea codului lui Hammurabi, in Babilonia existau liste de regi care ingaduiau plasarea anilor prin evenimente sau nume. Aceste liste au capatat valoare de document istoric si au ingaduit prin compararea sincronismelor din mai multe tari o viziune universala. Sensul lor era de a glorifica o domnie.
In prelungirea acestei istoriografii se situeaza contributia Asiriei la istoria istoriografiei, aceasta fiind apropiata de aceea a Babiloniei. Exista liste de functionari ale caror nume dadeau numele anului sau consemnau expeditii militare, care in final alcatuiesc o literatura ce poate servi reconstituirii istoricilor, dar care nu reprezinta o reala istorie. In schimb, analele regale, datand din a XIV dinastie i.Ch. cuprind nu numai faptele razboinice sau de vanatoare, dar si stiri despre perioadele de pace. Se scriu pe coloane, spre exemplu domnia lui Tigleth-Peleser I, (1160 i.Ch.), la nivelul unei naratiuni substantiale. Analele marilor regi asirieni se scriu si pe piatra, pe pardoselele camerelor, glorificand o domnie, persoana regelui, sau pe membrii curtii, fara insa sa li se poata conferi calitatea de istorie. Analele regale asiriene, scrise la date apropiate de eveniment, erau la indemana participantilor. Dupa ascensiunea la tron, regii aveau grija sa li se scrie analele, ceea ce insemna o relatie prezent-viitor. Existenta analelor invedereaza un sens istoric care le confera o anume calitate istorica, desi suntem in situatia de a constata ca totusi ne gasim in limitele preliminariilor realei istorii.
De amintit ca in vremea lui Assurbanipal (668-626 i.Ch.) a avut loc o tentativa de a ameliora analistica, care de fapt era o aranjare, fara o atentie pentru succesiunea cronologica, ceea ce ne indeparteaza totusi de la istorie. Oricum analele se scriau pentru viitoarele generatii.
De remarcat cronicile sincrone ale Asiriei si Babiloniei ce ofereau relatii pentru mai multe veacuri. Erau compilatii pentru arhivele oficiale dictate de ratiuni publice, trasarea de granite, tratate etc. In sfarsit, cronica tarzie a Asiriei, din timpul celui de al doilea imperiu babilonian sau chaldeian este cel mai inalt produs al istoriografiei cuneiformelor. Acopera anii 745-668 i.Ch. Expunerea se adanceste in trecut, continand date de natura militara sau politica referindu-se la Asiria, dar si la Egipt cu prilejul expeditiilor de ordin militar. Limba este bogata, incorporand valori literare, dar pastrand o tonalitate obiectiva. Se incerca o investigare a trecutului mai indepartat. Regii chaldeeni privesc in urma, fac cercetari ca regele Nebonidus (556-539 i.Ch.) insusi, daca nu un istoric regal cel putin un personaj care in vechile asezari cerceteaza biblioteci, ceea ce insemna un interes pentru trecut.
Regatul persan, la randul lui, prin Cyrus, continua traditia regala a Babiloniei si Asiriei, exaltand faptele regilor care au ilustrat trecutul. Inscriptia celebra a lui Darius contine 50 sau 60 de sectiuni referitoare la diferite subiecte, inclusiv la genealogia lui Darius si descrierea provinciilor imperiului. Este scrisa la persoana intaia, orientata insa spre trecut. Deci un text care contine ideea de reconstituire a trecutului, un apel la posteritate, la istoria inaintasilor, de la Cambyses si Cyrus, cu date care interesau extinderea imperiului. Desi tentativa a fost continuata, analele Persiei nu se ridica la valoarea celor asiriene. Aceasta traditie a Babyloniei, Asiriei si Persiei a fost reluata sub influenta greaca de Berossos, un preot, care scrie cartile Babylonica sau Chaldaica, prin 280 i.Ch. care a folosit surse originale iar in partea propriu-zis istorica se bazeaza pe fapte reale. Aceasta literatura a fost cunoscuta de istoricii greci care au introdus in scrierile lor informatiile transmise.
Se poate afirma ca literatura Orientului antic in esenta nu reprezinta o reala istorie, desi un anume sens al trecutului, in unele cazuri, nu a lipsit, dovada analele Asiriei sau inscriptia lui Darius.
Istoriografia evreilor
Istoriografia vechilor evrei se afla intr-un vizibil contrast cu produsele istoriografiei egiptene sau babiloniano-asiriene. Aceasta este expresia unui mic grup de origine semita care ne-a transmis prin Biblie sau Vechiul Testament o compozitie unitara, rod al unor secole de elaborare. Exegeza acestui text coboara in evul de mijloc si la inceputul epocii moderne cand criticismul istoric, in special al secolului al XVII-lea si al XVIII-lea, a inceput sa se interogheze asupra textelor vechi din unghiul filologiei. Spinoza are meritul de a fi dat cel dintai real studiu asupra Genezei sustinand ca aceasta opera este rodul unor contributii succesive. Discutiile s-au prelungit in secolului al XIX-lea, exegeza facand remarcabile progrese evidentiind influenta babiloniana. Critica biblica a evoluat, osciland intre o credibilitate absoluta si un scepticism exagerat. Or, astazi istoricitatea Bibliei in lumina exegezelor ultime si a descoperirii manuscriselor de la Marea Moarta este neindoielnica.
Sub raport istoriografic inceputul naratiunii istorice apartine epocii regale, timpului lui Saul, David si Solomon, datorat iahvistilor care au transmis in Joshua, Cartile lui Samuel si inceputul primei carti a Regilor o reala istorie in proza. De remarcat istoria lui David in care se afla o relatare care transmite fapte neindoielnice.
Biblia este considerata unul din cele mai de seama produse din istoria istoriografiei, o povestire a unei traditii nationale ce nu trebuie privita din unghiul istoriografiei moderne. Ea trebuie sa fie vazuta din unghiul a ceea ce a dat comparativ cu antecedentele Orientului. Biblia este expresia unui popor care a trecut de la o societate primitiva la civilizatie.
Este o colectie de carti, un miscelaneu ce include legende din vremea nomadismului, cu influente din antichitatea egipteana, babiloniana, legi, poeme, profetii, pastrindu-si istoricitatea si coerenta, in pofida redactiilor succesive.
Biblia se imparte in trei parti principale: Legea sau Thora, Profetii si un miscelaneu numit Scrieri. Prima parte poarta numele de Pentateucul, in cinci parti care furnizeaza problemele cele mai importante sub raport istoriografic; a doua se distinge prin valoarea naratiunii care include cartile profetilor, cele patru istorii, Joshua, Judecatorii, Samuel si Regii, a treia, Scrierile din care Psalmii, Job si proverbele sunt tipice continand cronicile, Ezrah si Nehmiah, cartea lui Daniel. Geneza relateaza istoria creatiei, primele veacuri ale umanitatii. Nu are o valoare istorica fiind mai mult antropologica. Exodul si Numeri cuprind istoria nomada a lui Israel, Joshua si Judecatorii asezarea in Palestina, Samuel, tranzitia de la nomadism la starea agricola, inceputul regalitatii apare in David. Regii evoca ascensiunea lui Solomon si inca doua domnii (1500-1100 in Ch.). De mentionat ca cronicile descriu istoria veche si originea etnica sub forma genealogica si tabele cronologice. Existau in trecutul cultural al evreilor doua cronici, a regatelor lui Israel si Judah. In 722 i.Ch. istoricii din Judah le-au combinat si augementat.
Din punctul de vedere al istoriografiei Pentateucul este compus din patru surse ce dateaza din secolului IX pana in secolului IV. Primele doua, cele mai vechi, sunt de continut istoric, dar toate pot sa fie considerate surse ale istoriografiei evreiesti. Primul text care acopera perioada de la Geneza la Regi include legende preistorice. In esenta structurarea acestor legende si mituri ale religiei tribale isi pastreaza insemnatatea lor.
De amintit ca in structurarea Bibliei intervin Jahvistii care redacteaza o noua compilatie a istoriei patriarhilor cu diferite variante locale ce includ perioada nomada reprezentand o varsta prejahvistica. Exegeza considera ca numele lui Jahve apare in istoria nationala dupa perioada nomada, in timpul cuceririi si a asezarii. Este vremea lui Moise cand la inspiratia divina el ii conduce pe evreii din Egipt. In aceasta perioada se contureaza credinta intr-o divinitate unica, Jahve care conduce si comunica prin viziuni. Astfel, zeitatile locale sunt inlocuite prin opera Jahvistilor. Pentateucul a suferit redactii succesive in exilul babilonian sau in perioada persana cand se realizeaza cea mai importanta contributie care furnizeaza cadrul istoriei de care dispunem astazi.
Potrivit cunoasterii actuale evreii au transmis posteritatii o naratiune care a inlocuit teogonia cu etnogenia, asociind procesului istoric un Dumnezeu si ca atare o tendinta spre universal. Traditia a fost preluat de crestinism ca baza a teologiei si ca fundament al cronologiei.
Bibliografie
Barnes, H., E, A History of Historical Writing, New York, 1963, p. 12-25.
Povestirile Egiptului antic. Prefata, traducere, note de Constantin Daniel si Ioan Acsaon, Bucuresti, 1977.
Shotwell, J., T., The Story of ancient History, New York, 1961, p. 62-158.
Thompson, J., W., A History of Historical Writing, I, p. 3-20.
Istoriografia preherodotiana
In istoria istoriografiei universale vechea istoriografie greaca sau in alti termeni antecedentele preherodotiene ocupa un loc distinct. Istoricii istoriografiei sunt de acord sa constate ca parintele istoriei, Herodot, cu opera lui a fost precedat de incercari istorice care anunta istoriografia clasica greaca. Astazi este un loc comun constatarea ca realul spirit istoric s-a nascut odata cu razboaiele medice, intr-un moment cand Grecia era amenintata sa fie subjugata de persi. O interpretare hegeliana, ce apartine lui François Chatelet, fiind exprimata intr-o lucrare intitulata La naissance de l'histoire, considera ca impactul persan a determinat aparitia spiritului istoric.
O cercetare, in acord cu rezultatele la care a ajuns exegeza istoriografiei antice, cazul clasicistei Jacqueline de Romilly a avansat ideea potrivit careia Herodot a fost precedat de Hecateu din Milet a carui opera ni s-a transmis doar fragmentar. Astazi este o evidenta ca Herodot, socotit parintele istoriei de Cicero, a fost precedat de proza istorica a logografilor care au anuntat prin scrierile lor istoriografia clasica greaca. Chiar daca razboaiele medice au avut un rol in afirmarea spiritului istoric, confruntarea dintre greci si barbari a detinut un rol catalitic si nu determinant. Potrivit unei conceptii care impartaseste ideea procesualitatii istorice, sursa istoriografiei clasice grecesti trebuie vazuta in raport cu durata istorica, cu durata lunga, fiind un proces istoric.
Ca atare, urmeaza sa cercetam antecedentele, pentru a vedea cum s-a constituit istoriografia clasica greaca. Un loc il detin poemele homerice, Iliada care in opinia cercetatorilor s-a intemeiat pe evenimente reale, continand cea dintai relatare a trecutului grec si cea dintai mentiune a notiunii de istorie. Alaturi de Homer poate fi mentionat Hesiod prin poemele sale Munci si zile si Theogonia, ultima destinata genezei grecilor, in timp ce Munci si zile ofera o succesiune a varstelor (varsa de aur, argint, bronz si fier). Astfel, Hesiod ramane grecul care a incercat sa lege prezentul de trecut, de inceputul firii pe calea treptelor cronologice care sunt generatiile. El face pasul inainte, incercand sa aduca lumina in aprecierea distantei dintre perioada arhaica si cea legendara a istoriei grecesti idee ce avea sa fie reluata in Ionia in secolului VI i.Ch. (Dionisie Pippidi).
Reala istorie apare insa intr-o epoca de efervescenta creatoare, in Ionia, la interferenta intre civilizatii, in Milet, intr-o colonie infloritoare unde oamenii indrazneti acumulasera cunostinte geografice si etnografice despre Orient, unde s-au pregatit conditiile afirmarii istoriografiei. Aici s-au asezat bazele cercetarii printr-o pleiada de carturari care fac posibila afirmarea istoriografiei clasice. In randul acesteia se detaseaza Hecateu care a trait in a doua jumatate a secolului al VI i.Ch. si in primii ani ai celui de al V-lea secol. A fost un om politic, un calator in spatiile orientale, a redactat o Descriere a pamantului (Periegeza) in care a infatisat lumea cunoscuta, Mediterana Orientala si Egiptul, Regatul Persan, coloniile de la Marea Neagra. Intr-o a doua opera, in Genealogii, a oferit date despre istoria legendara a grecilor, de la razboiul troian, pe temeiul generatiilor. El aduce insa prin opera lui afirmarea unui spirit critic care preludeaza viziunea lui Herodot. "Astfel graieste Hecataios milesianul: scriu acestea asa cum ca au fost cu adevarat; caci spusele grecilor sunt multe si dupa cat mi se pare bune sa starneasca rasul".
Prin aceasta asertiune el afirma indoiala vis-á-vis de o traditie inradacinata in mentalitatea colectiva, increderea in puterile propriului spirit, un curaj intelectual rezultat din experienta unei lumi grecesti in contact cu spatiile rasaritene si cu spiritul de cautare. Ca atare, prin Hecateu istoria se afirma, izvorata din contactul cu spatii in care cunoasterea facuse progrese, cu monumentele vechiului Egipt, cu fenicienii ce descoperisera alfabetul pe care elenii il vor adapta. O eminenta clasicista Jacqueline de Romilly afirma ca Hecateus avea toate calitatile pentru a fi parintele istoriei si se pare ca totusi nu a fost.
Logografii, autori de proza, s-au incadrat prin preocuparile lor investigarii lumii persane in carti cunoscute sub numele de Persica prin Dionysios din Milet, Charon din Lampsacus. Unul din acesti autori a fost si Hellanicus din Lesbos, posibil nascut in jurul anului 485 si care si-a scris opera in ultima treime a secolului V. El a fost un real om de stiinta, un prolific autor, care a scris aproximativ 30 de lucrari, poate unele dublete sau apocrife. Desigur, opere mitografice in care a incercat sa povesteasca miturile vechi ca istorie, cautand totodata sa lege vremurile eroice de prezent. Hellanicus a scris insa si lucrari etnografice referitoare la Grecia, la tarile barbare, Egipt, Persia, Scitia, Lydia, Cipru, Fenicia. Posibil ca a scris o carte intitulata Obiceiurile barbarilor, poate unele intitulate Persica, Egiptica. Ar fi scris o cronica despre Atena in care a cautat sa sondeze trecutul indepartat.
Mai pot fi amintiti Cadmos din Milet (cca. 550), Dionysios din Milet care prin cautarile lor pregatesc afirmarea lui Herodot. Ei marcheaza tranzitia de la mit la istorie prin istoria locala si a spatiilor invecinate, asezand temeiurile naratiunii istorice. Ei s-au distins prin incercarea pe care o fac de a prezerva memoria trecutului, ilustrand relatia prezent-trecut, fapt ce ii distanteaza de istoricii vechiului Egipt care afirma raportul prezent-viitor. Acesti logografi reprezinta un preludiu al istoriografiei clasice grecesti incercand prin operele lor de cercetare sa cunoasca istoria omului in spatiu, prin cronicile cetatilor si genealogiilor pe care le realizeaza largind cunoasterea istorica. Astfel se explica, prin aceste precedente, istoriografia clasica greaca. Proza logografilor, izvorata din contactul Ioniei cu Orientul, cu marile experiente umane dominate de un spirit de cautare, a oferit exemple pentru o noua investigare in aceleasi spatii si totodata o metoda critica. Pastrarea fragmentara, parcimonioasa adeseori, doar nume de autori si opere si nici acelea precise, fragmente putine la numar, unul relevant prin intermediul operei lui Herodot, este de natura sa arunce lumina asupra scrisului parintelui istoriei care apare in prelungirea unei remarcabile evolutii in timp.
Bibliografie
Barnes, H, E., A History of Historical Writing, New York, 1963.
Flaceliere R., Istoria literara a Greciei antice, Bucuresti, 1970.
Piatkowski A, Studiu introductiv, in Herodot, Istorii, vol I, Bucuresti, 1998.
Pippidi, D., Proza istorica greaca, Bucuresti, 1970.
Istoriografia clasica greaca I. Herodot
Geneza istoriografiei clasice grecesti se plaseaza cronologic in sec V i.Ch. in conditiile create de evolutia Eladei, prin contributiile epocale ale lui Herodot si Tucidide. Istoriografia greaca a fost preliminata de tentativele logografilor si mai cu seama de Hecateu din Milet, care cristalizase in scrierile sale trasaturile unui discurs istoric care poarta amprenta spiritului critic si curiozitatea pentru lumea din afara Greciei, pentru spatiul Orientului, prin calatoriile sale. Pentru aceste ratiuni Jacqueline de Romilly, distinsa clasicista, o autoritate stiintifica, in Histoire et historiens dans l'antiquité a tinut sa remarce: "Eu gasesc ca este extraordinar ca Hecateu nu a putut sa fie parintele istoriei, caci el avea totul pentru aceasta. El de asemenea avea un sens critic pe care l-a marcat net. El a cercetat informatii geografice intinse. El a participat la viata politica, deci el avea toate ratiunile pentru a fonda o istorie si totul pare a ne indica ca nu a facut-o". Intr-adevar, prin, Hecateu, care a trait in a doua jumatate a secolului VI i.Ch. si in primii ani ai secolului V i.Ch. istoriografia greaca isi asociaza atributele care o vor consacra: indoiala in fata unei traditii, increderea in virtutile propriului spirit, curaj intelectual.
In sprijinul unei astfel de imprejurari intervine si o informatie, daca ea este autentica, potrivit careia in jurul anului 446 i.Ch. Herodot ar fi facut o lectura din opera lui inaintea poporului atenian, fapt ce a starnit entuziasm. Este o dovada ca la Atena era un interes pentru istorie, datorita unui spirit favorabil evocarii trecutului, prin care epoca clasica isi afirma propria ei existenta.
Interesul pentru istorie, pentru creatia lui Herodot, isi are explicatia in evolutia intelectuala a secolului V i.Ch. in care cultura a cunoscut, prin genurile literare cultivate, prin meditatia filosofica si elocinta, o inflorire, expresie a transformarilor petrecute in civilizatia greaca. Aparitia istoriografiei clasice grecesti, mai precis a spiritului istoric a fost interpretata de un filosof al istoriei, François Chatelet, ca efect al razboaielor medice asupra societatii Eladei. La mijlocul secolului V i.Ch. amintirea socului provocat de invazia persana, a marii spaime, a determinat afirmarea eroismului individual si colectiv, solidaritatea Eladei amenintate. Contactul cu o lume-cum s-a spus-stranie si indepartata de ideealul grec, o lume terifianta, cunoscuta din relatarile logografilor, dar si din legaturile directe de pe coasta asiatica a Greciei cu persii, a prilejuit o meditatie fara precedent care a semnificat aparitia unei constiinte istorice, intemeiata pe unitatea care s-a creat pe deasupra particularismului polisurilor, o unitate ce salasluia intr-un destin comun si intr-o unitate spirituala.
In acest moment al pericolului iminent si in cele din urma al invaziei, vechea comunitate legendara, oglindita de poemele homerice, a fost substituita de una reala, eficienta si solidara in fata amenintarii barbare. Lumea greaca era constienta, in totalitatea ei, ca esecul in confruntare ar fi adus dupa sine o Grecie subjugata si degradata la nivelul unei satrapii. Or, in aceasta ambianta solidara s-a putut naste intr-adevar, pe temeiul unor factori preexistenti, un spirit istoric care a devenit un element caracterizant al istoriografiei clasice. Aceasta constiinta istorica este una colectiva, solidara si constienta ca grecii aveau un destin comun.
In imprejurarile create de evolutia civilizatiei grecesti pe coasta asiatica, intr-un climat stimulativ, aflat la interferenta zonelor culturale, isi face aparitia Herodot, in prelungirea unor tentative anterioare istoriografice care anunta opera care l-a facut nemuritor. Este evident ca infruntarile dintre greci si persani au contribuit la maturizarea interesului pentru alte spatii, la cristalizarea ideii de istorie cercetare. "Cunoasterea diversitatii omului in spatiu, realizata de logografii generatiilor precedente, se intregeste la Herodot, cu o constiinta ascutita a vicisitudinilor determinate in viata societatilor de curgerea vremii, in sensul ca pentru intaia oara in opera unui cercetator al trecutului se subliniaza schimbarile la care sunt supuse nu numai realizarile materiale de orice fel, dar si institutiile colectivitatilor mai vechi sau mai noi" (D.M. Pippidi, Grecii si istoria, in Variatii pe teme clasice, Bucuresti, 1981).
Istoriile lui Herodot au inchis in sine noul sens pe care il asociaza investigarii trecutului prin notiunea de ancheta, cercetare exprimata de continutul cuvantului. Or, aprecierea rolului detinut de opera herodotiana devine inteligibila prin cunoasterea biografiei istoricului.
Herodot din Halicarnas s-a nascut candva intre anii 490-480 i.Ch. si a murit in 425. Era originar din Ionia, nascut intr-o familie de demnitari, avand posibil, printre ascendenti indigeni, non-greci. Datorita unor imprejurari de natura politica s-a exilat. In cursul vietii a intreprins numeroase calatorii in Egipt, Cirene, Babilon, vizitand Orientul, dar si Occidentul Mediteranei, devenind cetatean al orasului Thurioi din Grecia Mare, in sudul Italiei. Opera lui reflecta contextul civilizatiei careia i-a apartinut, situatii concrete si schimbari ce s-au petrecut in societatea greaca aflata in expansiune prin colonizare, mutatii de mentalitate, care au patruns in gandirea greaca. Dovada structura operei sale, a Istoriilor, in care razboaiele medice sunt prefatate de o vasta ancheta in interiorul civilizatiilor cu care Grecia se invecina. Istoria scrisa de parintele istoriei insemna cercetare, ancheta, fiind o adevarata enciclopedie a cunostintelor istorice, geografice, sociologice ce reuneau o diversitate de idei, invaluite de legende si patrunse de o gandire inca traditionala, interferata insa de observatii personale, rodul anchetei intreprinse.
Biografia istoricului este legata de mediul Halicarnasului si de Thurioi, o colonie greaca, de calatoriile amintite, prilej de acumulare de cunostinte, de meditatie despre oameni si locuri. Planul lucrarii sale are in vedere pe parcursul a sase carti, o incursiune in timp si spatiu, insumand antecedentele, de fapt opozitia dintre Europa si Asia, tentativa incercata si de alti autori. Astfel, dupa capitole introductive si altele dedicate imparatiei persane, care ramane pe primul plan al lucrarii, ne ofera o expunere intretaiata de numeroase digresiuni despre locurile vizitate si popoarele intalnite, pentru ca, in final, sa incheie cu confruntarea dintre greci si persi.
Herodot este cel dintai istoric care a dat o descriere analitica a unui razboi, fiind primul care a apelat la date etnografice si s-a referit la probleme de ordin constitutional. Interpretarea operei lui Herodot, a lui Herodot ca istoric, a ridicat si ridica probleme de deosebita insemnatate pentru intelegerea Istoriilor in sine si sub aspect compozitional. Cele doua parti distincte, opera calatorului si istoria razboaielor medice, ofera cercetatorului actual posibilitatea chestionarii modului in care si pentru care Herodot a structurat lucrarea. Ce reprezinta, in ultima instanta, primele carti si ce reprezinta istoria confruntarii?
Potrivit opiniei unuia din cei mai de seama interpreti ai scrisului herodotian, Hartog, un distins istoric francez, este evident ca ne gasim in fata unui fenomen de alteritate, noi si ceilalti, grecii si barbarii; este vorba de primele carti scrise inainte de sejurul atenian si de cele elaborate dupa, cand viziunea lui este a unui istoric. Ca atare suntem in fata a doi Herodoti, unul al primelor parti, al doilea al razboaielor medice. Deci in primele capitole sunt in discutie ceilalti, in celelalte este vorba de noi, grecii, dar si intr-un caz si altul de un trecut apropiat. In esenta "noi grecii" sunt prezenti in intreaga lucrare, desi, aparent, nu, pentru ca in ambele, in realitate constructia este reductibila la alteritate, la "noi si ceilalti." Problema este a destinatarului, in cazul razboaielor fiind vorba de locul in care se povesteste; in prima naratiunea se refera la teritorii straine, ea fiind destinata unui public nestiutor, caruia i se vorbeste despre sciti imaginari-istoria unei fictiuni sau mai precis un raport fictiune-istorie.
Opera herodotiana s-a intemeiat pe cele trei categorii de izvoare: etnografice, constitutionale si militare. Ceea ce este insa important, este faptul ca istoricul s-a orientat spre cercetarea evenimentelor, ca s-a straduit sa detaseze cauzele pe care le-a categorisit in cauze indepartate, cauze imediate si pretexte.
In ceea ce priveste izvoarele de care s-a folosit in constructia sa istorica au fost unele de natura scrisa, dar se pare, au precumpanit cele intemeiate pe observatia directa.
Opera herodotiana ne introduce intr-o sensibilitate marcata de istoria stiintifica, cercetare, preocupata de actiunea umana. "Herodot din Halicarnas infatiseaza aici rodul cercetarilor sale pentru ca faptele oamenilor sa nu paleasca prin trecerea vremii, iar ispravile mari si minunate savarsite si de greci si de barbari sa nu fie date uitarii; printre altele va pomeni si pricina pentru care acestia s-au razboit intreolalta" (Istorii, I., p. 15). Scopul lui este sa descrie rezultatul cercetarilor efectuate, pentru ca ele sa nu fie date uitarii de posteritate, intr-o expunere care nu mai este invaluita de legenda. Ceea ce el a intentionat era sa evidentieze faptele omului, deci ce omul a facut si de ce. In acelasi timp, Herodot si-a propus sa descrie "ispravile mari si minunate savarsite si de greci si de barbari", ceea ce inseamna o evolutie de la particular la universal. Ca istoric, a supus unei reflexii critice asertiunile persanilor pe care le aseaza fata in fata cu asertiunile grecilor, fapt ce indica o atitudine istorica. "Acestea sunt asertiunile persilor si ale fenicienilor, cat despre mine, nu cutez sa rostesc daca intamplarile s-au petrecut asa sau altminteri. Mi-e de ajuns sa stiu pe cel care a inceput mai intai sirul jignirilor fata de eleni. Dupa ce-l voi fi aratat, imi voi urma povestirile, depanand, deopotriva, istoria cetatilor omenesti mari si mici caci multe din cate au fost mari odinioara, cu timpul si-au pierdut stralucirea, pe cand altele, mari in vremea mea, altadata au fost neinsemnate; patruns de nestatornicia lucrurilor omenesti, le voi pomeni deopotriva si pe unele si pe altele" (Istorii, I., p.17).
Textul evidentiaza o gandire cu adevarat istorica, o orientare spre universal si convingerea despre vesnica prefacere a intocmirilor omenesti, fapt ce insa inchide si iluzia "perenitatii" sufletului uman, vesnic neschimbat. Deci, asa cum a subliniat Dionisie Pippidi, istoricul grec nu s-a ridicat la intelegerea corecta a devenirii istorice, "ca in conditii identice, aceleasi cauze determina de fiecare data aceleasi urmari" La Herodot, sub aspectul conceptiei istorice cauzalitatea naturala coexista cu una miraculoasa, dovada ca el credea ca in lume totul se petrece potrivit unui plan providential, ca orice fapta este judecata de zei potrivit unui sever cod moral si ca "invidia divinitatii" starnita de actiuni umane isi are locul ei in explicatie.
Herodot nu exclude insa examenul faptelor omenesti din punctul de vedere al conditionarii lor psihologice, ceea ce inseamna o amendare a ideii de predestinare. "Asa fiind, se poate spune ca naratiunea lui Herodot se desfasoara pe doua planuri: unul al randuielilor omenesti; celalalt al randuielilor superioare care carmuiesc lumea" (Pippidi). In conditiile in care lumen naturale nu se despartise de lumen supranaturale, interpretarea actiunilor omenesti la Herodot constituie un pas inainte tocmai prin faptul ca cercetarile efectuate erau o incercare de a raspunde la intrebari asupra unor lucruri despre care se recunoaste nestiutor.
Examinarea operei herodotiene se caracterizeaza prin:
Istoria este stiinta, cercetare, ancheta;
Istoria este distincta de mituri si de viziunea exclusiv teocratica;
Scopul istoriei este ca cele cercetate, faptele petrecute sa nu fie date uitarii.
Or, comparativ cu istoriografia Orientului, istoria era chemata sa scuteasca trecutul de uitare, stabilind o relatie prezent-trecut.
Exegeza herodotiana a scos la vedere reflexii incadrabile unei filosofii a istoriei ce merita sa fie retinuta. In acest sens sa amintim ca in explicatia faptelor istorice parintele istoriografiei nu se margineste la un principiu unic, ci apeleaza la mai multe feluri de cauzalitati. Fiind mai aproape de spiritul secolului VI, gandirea lui era patrunsa de prejudecati irationale, de mentalitati prelogice, ceea ce insemna ca in explicatia fenomenelor naturale, relatia cauza-efect nu se explica cu rigoarea necesara unei legi. Un fapt poate fi explicat printr-o cauza, dar si prin contrariul ei (D.M. Pippidi). Deci, o cauzalitate naturala, vecina cu o cauzalitate miraculoasa, ceea ce inseamna ca una se repudiaza prin alta.
Practicand insa un criticism masurat este convins ca dincolo de explicatia providentiala se afla afirmata credinta in instabilitatea lucrurilor umane, un fel de eterna devenire. Alaturi de aceasta convingere ne prezinta ideea existentei vicisitudinilor istoriei, in care interventia zeilor era menita sa indrepte devierile de la comportamentul moral. Persii au fost pedepsiti fiindca s-au ridicat ca putere peste masura, zeii neingaduind ca cineva sa se ridice prea sus.
In concluzie, aceasta intelegere a evenimentelor, incadrata "intr-o viziune metafizica a devenirii", nu exclude pe de alta parte, examenul faptelor omenesti din punctul de vedere al conditionarii lor psihologice. De aceea este corect sa constatam ca "naratiunea la Herodot se desfasoara pe doua planuri, unul al mobilelor si indreptatirilor omenesti, celalalt al randuielilor superioare care carmuiesc lumea". Cert e ca Herodot a cautat adevarul cu staruinta pana la capatul lumii cunoscute, nu in afara neglijarii miraculosului pe care il voia confirmat. Incheierea la care a ajuns un exceptional istoric al literaturii grecesti, Robert Flaceliere, potrivit careia opera lui Herodot a deschis orizonturi largi asupra lumii, ca tocmai aceasta cunoastere le-a dezvoltat grecilor simtul relativitatii moravurilor si obiceiurilor, a fost de natura sa largeasca viziunea care a evoluat spre ecumenism. Contributia Istoriilor lui Herodot a fost esentiala in masura in care a putut sa creeze o solidaritate "nationala" in fata pericolului care s-a asociat unitatii spirituale pe care o inchideeau in sine poemele homerice. Se poate considera ca aportul lui Herodot la dezvoltarea istoriografiei universale a fost unul de exceptie prin ideea de istorie cercetare care a venit la capatul unei evolutii anterioare, constituind un moment intr-o devenire care se va perpetua la nivelul operei lui Tucidide.
Bibliografie
Herodot, Istorii, vol I-II, Bucuresti, 1988.
Flaceliere R, Istoria literara a Greciei antice, Bucuresti, 1970 (Capitolele referitoare la istoriografie).
Momigliano, A., La storiografia greca, Torino, 1982.
Piatkowski, A, Studiu introductiv, in Herodot, Istorii, vol I, p.
Pippidi, D, Grecii si istoria in Variatii pe teme clasice, Bucuresti, 1981.
Hartog, F., Le miroir d'Herodote. Essai sur le representation de l'autre, Gallimard, 1990.
Istoriografia clasica greaca II. Tucidide
Istoriografia greaca cunoaste o etapa superioara a devenirii sale prin Tucidide, marele istoric grec care reprezinta realizarea de capetenie a istoriografiei antice si cum s-a mai afirmat "una din culmile istoriografiei universale". Opera lui, Razboiul peloponeziac, este un moment de turnura in istoria istoriografiei ca naratiune si explicare. Ea reprezinta saltul spre zonele unei gandiri care inchide in sine atributele istoriei in deplinul sens al cuvantului. Subiectul sau se refera la un eveniment contemporan care, insa, prin dimensiunile lui si impactul avut asupra societatii, se alatura evenimentului central povestit de Herodot.
Spre deosebire de predecesorul sau, Tucidide aduce ca tehnica istoriografica si ca filosofie cateva din permanentele istoriografiei din toate timpurile. Aprecierea scrisului sau ne este usurata de numeroasele sale texte risipite in lucrare, in care si-a expus intentiile calauzitoare si, totodata, de altele ce condenseaza substanta gandirii sale istorice. Tucidide din acest punct de vedere situeaza exegetul intr-o pozitie avantajoasa, avand la indemana texte care pot sa constituie un reazem pentru intelegerea conceptiei si metodei practicate.
Intelegerea operei si a intentiilor ce l-au calauzit, precum si a conceptiei profesate, nu pot sa fie percepute in afara catorva repere biografice. Istoricul apartinea unei familii aristocratice pe care a ilustrat-o, la randul sau, printr-o cariera, care l-a dus in varful demnitatilor publice, in calitate de strateg ales in 424 i. Ch. care i-a adus in urma unui insucces un exil indelungat in Tracia. Aici stapanea, se pare, unele avutii, mine de aur, mostenite de la tatal sau, Oloroes, nume de rezonanta traca. De aici, a intreprins numeroase calatorii, asemenea inaintasilor si logografilor sau a lui Hecateu si Herodot. Nascut in jurul anilor 460, era apropiat ca varsta de "parintele istoriei" Herodot.
Spirit conservator, se remarca printr-o conceptie care il depaseste la un interval de o generatie pe precedesorul sau Herodot, ca si prin metoda profesata. Opera inceputa odata cu declansarea ostilitatilor dintre Atena si Sparta numara VIII carti, ramanand nefinisata si neterminata. In Cartea I, dupa Cuvantul inainte si unele precizari metodologice, istoricul a expus cauze apropiate si mai departate ale subiectului. In cartile urmatoare, II, III, IV si o parte din cartea V se povestesc evenimentele primilor zece ani de ostilitati, iar capitolele 25-116 din cartea a V-a prezinta imprejurarile din Grecia dintre pacea lui Niceas (421) si primele pregatiri in vederea expeditiei in Sicilia (415). Cartile VI-VIII contin desfasurarea evenimentelor din vremea cuceririlor Siciliei si catastrofa de la asediul Siracuzei. Cu Cartea a VIII-a se nareaza evenimentele din Grecia dupa revenirea ostilitatilor din Elada. Opera a ramas neterminata, Tucidide fiind surprins de moarte inainte chiar de a fi finisat lucrarea, astfel ca ultima carte, a iscat controverse in privinta paternitatii.
Tucidide isi scria istoria ca istoric participant, ca observator direct al evenimentelor, cu convingerea ca razboiul va constitui un eveniment epocal. Observator atent al scenei politice a Eladei, a remarcat polarizarea societatii grecesti in jurul celor doua cetati, Atena si Sparta. Intelegerea operei istoricului grec sta in legatura cu patrunderea exegetului in istoria realitate a epocii ce a urmat razboaielor medice si care reprezinta o noua faza a istoriei Eladei. Esential este ca lumea greaca de dupa solidarizarea ce s-a realizat in timpul razboaielor medice, reprezinta o noua faza strabatuta de confruntari intre cele doua puteri aflate in competitie pentru suprematie. De fapt, avem de a face cu doua conceptii opuse cu privire la destinul Eladei; pe de o parte, spiritul de aventura, de inovatie, de visul expeditiilor indepartate, de aspiratia spre o dominatie politica si comerciala, de misiunea civilizatoare ca efect, de cealalta parte prudenta, de sorginte conservativa, de excesiva reflexie, marcata de un spirit traditional. Deci, de o parte progresul, de alta intelepciunea conservativa.
Tucidide realizeaza ca noul conflict, de asta data in interior, nu va intarzia, fiindca totul lasa sa se intrevada evenimente, confruntari, datorita polarizarii care are loc in Elada in jurul celor doua puteri mai cu seama dupa Liga de la Delos. Rivalitatea celor doua state era generata de tendinta Atenei de a constitui un imperiu prin impunerea autoritatii sale asupra Eladei si lumii barbare. Cu un cuvant, Atena aspira la o talasocratie. In esenta, daca Herodot, prin opera lui, tindea la o luare de constiinta a comunitatii elene culturale, Tucidide pune in lumina realitati politice indispensabile intelegerii nu numai a devenirii Greciei, ci a istoriei ca actiune in general (Chatelet, p. 197).
Istoricul insusi exprima cauzele si sensul evenimentelor intr-un text revelator inca de la inceput. "Tucidide din Atena a scris istoria razboiului dintre peloponezieni si atenieni [aratand] cum s-au luptat intre ei. El a inceput sa scrie chiar de la izbucnirea razboiului, deoarece presupunea ca va fi razboi mare si cel mai de seama dintre toate cate fusesera duse mai inainte; presupunerea si-o intemeia [pe faptul] ca si unii si ceilalti ajunsesera in culmea pregatirii tuturor mijloacelor pentru a-l purta si vedea ca cealalta elenime trecea, unii de partea altora, altii de partea celorlalti []. Acest razboi a constituit cea mai puternica zguduire, atat pentru eleni, cat si pentru o parte din barbari, s-ar putea spune, chiar pentru o foarte mare parte din omenire. E adevarat ca evenimentele petrecute inaintea acestui razboi si cele inca si mai de mult au fost cu neputinta sa le cunoastem, din pricina noianului de timp (care a trecut de atunci), dar judecand dupa dovezile in care se cade sa ma incred, dupa o indelungata cercetare, socotim ca n-au fost mari, nici in privinta razboaielor, nici in alte privinte" (Cartea I,1).
Prin urmare, istoricul atenian infatiseaza o cercetare argumentata a unui eveniment de valoare universala si nationala din perspectiva Eladei. Conceptia istoricului razbate din cele dintai randuri, in care pragmatic isi afirma intentiile in raport de insemnatatea subiectului, subliniind limitele cercetarii, nu inainte insa de a avansa o importanta atitudine cauzala.
Razboiul peloponeziac se prezinta ca o constructie istorica unitara care reuneste un ansamblu de fapte din viata economica, legate intre ele in chip necesar, in afara interventiei exterioare sau intamplatoare a divinitatii. Tucidide nu a dat o simpla naratiune evenimentiala, ci a infatisat complexul de cauze, mai apropiate sau mai indepartate, susceptibile de a fi studiate in inlantuirile firesti, fapte individuale si colective. Tucidide, va constata Robert Flacelière, cu secole inainte ca determinatia de natura economica sa fie avansata, in special de marxism, a scris: "Atunci locuitorii de pe coaste, adunand bogatii, au inceput a-si face asezari mai putin expuse, iar unii, marindu-si averile, s-au imprejmuit cu ziduri. Pofta de castig a facut pe cei saraci sa primeasca a fi supusi celor bogati: acestia, puternici si avuti, au supus statele mai mici".
Istoricul atenian a desfasurat in redactarea operei sale un travaliu pe terenul stabilirii principiilor cercetarii istorice, meditand asupra valorii izvoarelor, in general si a celor specifice subiectului, aducand in discutie obiectivitatea si subiectivitatea acestora. "Acestea, deci am gasit eu [caci au fost] evenimentele vechi, fiindu-mi greu sa ma incred oricarei dovezi, la intamplare. Intr-adevar, oamenii primesc unii de la altii traditiile despre faptele savarsite mai inainte, fara sa cerceteze, chiar daca s-au intamplat in cetatea lor" (I20,I21,I22). Se poate remarca faptul caracterizant ca istoricul atenian a meditat indelung si profund in sfera reconstituirii istorice, asupra limitelor cunoasterii istorice, atunci cand era vorba de evenimente petrecute cu mult mai inainte si care ridica semne de intrebare unui spirit atent la ideea de reconstituire a adevarului prin fapte riguros stabilite.
Este de observat ca istoricul a staruit asupra faptului istoric distantandu-se de istoria necritica, asa cum se transmisese prin mituri sau in opera logografilor si poezia epica. El se refera, cum s-a putut remarca, la dovezile evidente "atat spune el, cat se poate face dovada despre fapte vechi", ceea ce atesta o clara delimitare de mituri sau poezia epica, ceea ce inseamna afirmarea unei viziuni critice asupra scrisului istoric. Tucidide a inchegat o naratiune de fapte autentice, oricum de fapte trecute prin filtrul critic. Cazul elocvent este acela al reconstituirii cuvantarilor pe care le reda "asa cum mi se parea ca ar fi putut sa vorbeasca fiecare tinandu-ma cat se poate de strans de cuprinsul general al celor spuse in realitate". Rezulta, din propriile asertiuni, o metoda istorica ce poarta evidente semne ale unui spirit ce marturiseste examenul critic, o reflexie asupra izvorului.
Un loc important, definitoriu, il detine in conceptia istoricului determinarea cauzelor. Aici, pe acest teren, a relevat cauzalitati de natura economica si psihica, care fac din el un precursor al gandirii ce va triumfa in epoca moderna pe care a inspirat-o la nivelul istoriografiei. Desigur ca in explicatiile lui rezida si elementul "intamplare, acel ansamblu de fapte naturale necunoscute de care slabiciunea mintii omenesti n-a stiut sau n-a putut sa tina seama" (Pippidi).
Conceptia istorica a lui Tucidide a prilejuit vii discutii, prelungite pana astazi, interogatii care vizeaza pana si calitatea lui de istoric pe care i-o atribuim. Unii dintre exegeti sunt de parere ca aprecierea lui Aristotel facuta despre istoriografie, in comparatie cu poezia care prezinta lucrurile cum ar fi putut sa fie, nu are in vedere Razboiul peloponeziac, pe Tucidide, considerat in randul ganditorilor politici. "Din cele spuse pana aici reiese lamurit ca datoria poetului nu e sa povesteasca lucruri intamplate cu adevarat, ci lucruri putand sa se intample in marginile verosimilului si ale necesarului. Intr-adevar, istoricul nu se deosebeste de poet prin aceea ca unul se exprima in proza si altul in versuri" [de-ar pune cineva in stihuri toata opera lui Herodot, aceasta n-ar fi mai putin istorie, versificata ori ba]. De aceea si e poezia mai filosofica si mai aleasa decat istoria: pentru ca poezia infatiseaza mai mult universalul, cata vreme istoria mai degraba particularul". (Aristotel, Poetica, Cartea IX). La o examinare mai atenta a operei lui Tucidide se poate remarca existenta in paginile sale a unei adevarate istorii in termeni actuali. Este evident ca Stagiritul nu l-a considerat pe autorul Razboiului peloponeziac in tagma istoricilor, ci a ganditorilor politici, acceptandu-i ca istorici numai pe logografi (Jacqueline de Romilly).
Relativ recent, un cunoscut text din opera istoricului atenian a contribuit la relansarea unei noi tentative interpretative, sub aspectul filosofiei istoriei. "Poate ca la o simpla ascultare, expunerea mea va parea fara farmec, lipsita cum e de orice element miraculos, pentru mine insa va fi de ajuns sa gaseasca de folos cel ce va cauta sa patrunda noima intamplarilor petrecute ori a celor ce s-ar putea petrece in viitor, la fel sau aproape la fel, potrivit cu firea omeneasca. Ceea ce infatiseaza aici e un bun pentru viitor, nu o compunere menita sa desfete la o intrecere trecatoare." Problema ridicata de acest text poate sa fie formulata in termenii urmatori, cum s-a relevat: a intentionat Tucidide sa depaseasca limitele timpului, a sperat oare sa ofere temei pentru previziunea viitorului? Analiza operei si tendinta ei spre generalitate a dus la ideea ca el a formulat legi si ca atare a gandit, pornind de la experienta, la posibilitatea previziunii. In realitate, in locul legilor, cartea lui Tucidide prezinta numai verosimilitati sugerate, intemeindu-se pe fapte, riguros stabilite, potrivit unor principii pe care le-a formulat. El a nazuit la cunoasterea faptelor si nu a pretins la posibilitatea previziunii. Daca totusi, afirma Dionisie Pippidi, aceste situatii ale trecutului pot sa se intalneasca in viitor, cu alte cuvinte sa se repete, explicatia repetitiilor trebuie cautata in "firea omeneasca", in felul de a fi al oamenilor. Ceea ce ramane din aceste discutii ca bun castigat este nazuinta lui Tucidide de a atinge dincolo de individual si vremelnic, universalul si vesnicul. Or, aceasta trasatura a scrisului sau il plaseaza cu opera lui, in mentalitatea greaca, la care gandirea lui s-a acordat.
In concluzie, cei doi mari istorici, Herodot si Tucidide, au introdus in istoriografie doua teme majore, confruntarea dintre est si vest, dintre greci si persi, dintre Asia si Europa si conflictul dintre Atena si Sparta, calificat "un razboi mare si cel mai de seama dintre toate cate fusesera duse inainte", care a "constituit cea mai puternica zguduire, atat pentru eleni, cat si pentru o parte din barbari, si s-ar putea spune, chiar si pentru o foarte mare parte din omenire".
Deci doua evenimente care prin insemnatatea lor puteau sa puna sub semnul intrebarii si chiar au facut-o, temeiurile civilizatiei Eladei. Prin subiecte si tratare, istoria pe care au scris-o se ridica indiscutabil de la particularismul local la universal, introducand in expunere o informatie ce invedera complexitatea civilizatiei la hotarul dintre Asia si Europa, precum si implicatiile dramatice ale razboiului secolului lui Pericle.
Istoricul istoriografiei, avand in atentie complexitatea faptelor si implicatiile lor, urmeaza sa-si indrepte atentia asupra rostirii istorice. Din acest punct de vedere se ofera constatarea ca spre deosebire de predecesori, Herodot si Tucidide, au combinat tentativa investigarii critice cu talentul unor artisti care au stiut sa alcatuiasca o arhitectura in jurul subiectelor tratate. Daca primul a inaugurat istoria cercetare, al doilea, printr-un ascutit spirit critic, a introdus prin consideratiile sale explicatii care prelimineaza istoriografia europeana moderna. Maretia lor consta in conceptia lor istorica care s-a inscris in randul permanentelor istoriografiei umanitatii din toate timpurile.
Bibliografie
Tucidide, Istoria razboiului peloponeziac, Bucuresti,1966.
Chatelet, F., La naissance de l'histoire, Paris, 1962.
D.M. Pippidi, Grecii si istoria, in Proza istorica greaca, p. 5-27, p. 165-170.
Flacelière, R., Istorie literara a Greciei antice, Bucuresti, 1970 (Capitolul privitor la Tucidide), p. 286-299.
Istoriografia clasica greaca III. Polybios
Ultimul mare istoric grec, antologat si deformat de cultura istorica bizantina, Polybios a fost cultivat de umanistii secolului XV italieni, admirat de Machiavelli in secolul urmator, si-a asigurat un loc in istoriografie, prin opera lui de prestigiu de necontestat. Istoricul grec a fost produsul cel mai stralucit al gandirii istorice antice prin principiile metodologice pe care le-a asezat la temelia constructiei sale istorice. Autor al unei opere in care a tratat un subiect contemporan, cu o remarcabila patrundere si spirit critic, atent la adevarul faptelor istorice. Originar din Megalopolis, din Arcadia, datorita experientei insusite in cursul unei formatii care a incorporat istoriografia clasica greaca, elenismul si sensul istoriei romane, a dat expresie unei gandiri ce poarta amprenta originalitatii. Traind in epoca de trecere de la pierderea independentei Greciei la ascensiunea impetuoasa a Romei, istoricul a inregistrat efectele perioadei elenistice care i-a marcat gandirea. Beneficiar al traditiei istoriografiei clasice grecesti, al istoriei cercetare, pe urmele inaintasilor sai, Herodot si Tucidide, mai cu seama a ultimului, a cristalizat o gandire istorica in care a sintetizat trei din marile experiente ale antichitatii in planul cunoasterii istorice.
Istoriei cercetare, cultivata de protagonistii scenei istoriografice grecesti, el i-a asociat efectele elenismului care au colaborat la conturarea istoriei universale. Elenismul, prin depasirea viziunii grecesti dinainte de Alexandru Macedon l-a incredintat ca particularismul grec era unul printre altele si, deopotriva, despre existenta unei lumi umane, totalitate a unitatilor particulare. Acest fapt a pregatit cadrul de manifestare al istoriografiei ecumenice, pe care o conceptualizeaza prin notiunea de istorie universala. Grecizarea lingvistica a unor popoare cu moravuri si obiceiuri diverse, constiinta cooperarii dintr-o scena larg dimensionata de la Indus la Adriatica, de la Dunare la Sahara, reprezenta o civilizatie unitara care i-a inraurit viziunea istorica. Epoca elenistica a constituit insa si o unitate lingvistica prin formarea unui dialect numit coiné care a fost un element unificator prin adoptarea lui in Grecia, in Orient si chiar la Roma.
Polybios ca istoric a fost insa influentat de ascensiunea Romei care prin cuceririle ei s-a suprapus civilizatiei elenistice. Astfel, experienta romana prin ritmul istoric accelerat, a fost un factor formativ care s-a alaturat aceleia a Greciei clasice si elenismului care incorporase si lumea barbara. Roma in plan istoriografic, insa i-a prilejuit o experienta intemeiata pe ideea de continuitate care strabatea scrierile istorice ale lui Cato Maior si Titus Livius. Cel dintai, prin Origines manifesta un interes pentru originile cetatii, cel de-al doilea prin Ab urbe condita pentru ideea de continuitate. Astfel, ritmul istoric si ineditul evolutiilor politice si de civilizatie au fost de natura sa impuna istoricului interogatii menite sa ofere raspunsuri prezentului. Asadar s-a cristalizat prin Polybios ideea de istorie universala careia istoricul grec i-a dat o stralucita expresie.
Intelegerea aportului avut de Polybios la dezvoltarea istoriografiei antice este posibila retinand cateva din datele principale biografice, in special privind formatia lui intelectuala care este de natura sa ne desluseasca conceptia si metoda care l-au calauzit. Originar din Megalopolis, nascut in 201-200 i.Ch. a murit imediat dupa 121. Apartinea unei familii care a avut un rol in ierarhia orasului, el insusi hipparh al Ligii aheene, si-a insusit o experienta politica si militara care a devenit consubstantiala scrisului sau. Educatia lui culturala si filosofica, cunoasterea literaturii grecesti, initierea in stiintele timpului i-au conferit posibilitatea stapanirii unui subiect de o rara complexitate: ascensiunea Romei.
De altminteri opera lui prin subiectele tratate, la care se alatura trimiteri la medicina, etc., atesta faptul ca Polybios a ilustrat genuri istorice, ca biografia, Viata lui Philopoimen, personaj ilustru al orasului natal, Tratatul de tactica militara, disertatia Despre locuirea in zona ecuatoriala sau Razboiul numatin, ce marturisesc un orizont enciclopedic care a fost de natura sa usureze intelegerea subiectului Istoriilor.
Lucrarea lui Polybios, Istorii, opera lui de capetenie care l-a facut nemuritor, condenseaza prin arhitectura si conceptie, alaturi de o reflexie adanca si vasta cunostinte cultural-stiintifice. O inraurire cu totul exceptionala a detinut-o contactul sau cu filosofia si cu gandirea politica a timpului, cu opera lui Platon si Aristotel, ideile ultimului detinand un rol major in propria lui gandire.
Istoriile lui Polybios au fost concepute in 40 de carti din care in intregime s-au pastrat doar primele cinci si fragmente extrase din celelalte, din care unele, cum sunt acelea din Cartea XII sunt reprezentative pentru conceptia profesata. Subiectul pe care l-a tratat este ascensiunea Romei la rangul de mare putere, fenomen pe care l-a urmarit de-a lungul a 53 de ani. Primele doua carti constituie de fapt o introducere la lucrarea propriu-zisa pe care a conceput-o si in care a reconstituit devenirea republicii la nivelul de mare putere. Astfel, Polybios a conceput Istoriile astfel incat sa ofere o explicatie a devenirii Romei, urmata de o istorie evenimentiala consacrata razboaielor purtate de Roma, celui de al doilea razboi punic, evenimentelor din Grecia, Asia si Egipt, razboiul din Rhodos si Bizant, o naratiune intretaiata de digresiuni din care se distinge discutia despre constitutia romana si organizarea militara a Republicii. Expunerea merge pana la distrugerea Cartaginei (146), incheindu-se cu un epilog.
Lucrarea marturiseste un proces de elaborare in timp, in care exegeza a remarcat interventii ulterioare, reveniri, adaugiri, rezultate din evenimentele traite. Opera a fost conceputa potrivit unei conceptii cauzale ce se reflecta in structura ei, alcatuita dintr-o parte introductiva menita sa raspunda ideii centrale, ridicarea Romei, pe care a formulat-o inca de la inceputul scrierii.
In ceea ce priveste geneza Istoriilor, trebuie s-o raportam la propria experienta de viata, la participarea sa la evenimentele care au dus la pierderea independentei Eladei, la prabusirea Macedoniei si la inaltarea Romei ca putere mondiala. Ca istoric participant, Polybios a asistat la evenimente care au contribuit la definirea unei conceptii cauzale si la genul de istorie cultivat. Demnitar in patria sa, implicat de timpuriu in evenimente politice si militare epocale, ostatec la Roma, cu un regim privilegiat, sub patronajul Scipionilor, a putut sa surprinda declinul Greciei, caderea puterii macedoniene si mecanismele care au determinat ascensiunea Romei.
Dintr-un dusman al republicii romane a devenit un admirator al Romei in ambianta cercurilor politice, militare si culturale, consilier militar si executant al unor misiuni incredintate de Senat. Participa la campanii, la razboiul care a dus la eradicarea Cartaginei, la viata publica romana, ceea ce a determinat un cumul de experiente sub toate aspectele vietii interne si externe a Republicii. El a reusit in acesti ani sa patrunda, printr-o reflexie intemeiata pe observarea atenta a formelor de guvernamant, constitutia romana, intr-o maniera comparata, fata de care isi dezvaluie de fapt optiunile.
Astfel istoria traita, imprejurarea ca a participat la fenomenele care au marcat istoria timpului sau, pierderea independentei patriei sale, prabusirea Macedoniei si ridicarea Romei i-au oferit un subiect de meditatie care s-a reflectat in opera ca istorie evenimentiala si deopotriva in conceptia profesata. Or, dinspre aceste evenimente traite a venit si interogatia istoricului pe care a adresat-o trecutului pentru a gasi un raspuns la intrebarea pe care a formulat-o. "Caci ce om poate sa fie asa de nechibzuit sau de nepasator incat sa nu doreasca sa cunoasca in ce chip si prin ce fel de politica a fost biruita aproape toata lumea in mai putin de cincizeci si trei de ani" (Cartea I, 1). Este fara indoiala in textul istoricului o gandire cauzala, constatabila si la inaintasi, care insa la el castiga sensurile intemeiate pe o cercetare a faptelor petrecute intr-o perioada de timp de mai bine de o jumatate de secol. Deci, elementul definitoriu la Polybios este adancirea cercetarilor intr-un trecut indepartat menit sa explice fenomenul discutat, ascensiunea romana. Prin urmare in Istoriile pe care le-a scris despre o perioada marcata de evenimente epocale el a realizat ca in vremea in care a trait s-au petrecut transformari care au statornicit o noua ordine. Deci, stimulul investigarii trebuie cautat intr-un fenomen contemporan pe care incearca sa-l lamureasca prin cercetarea critica a faptelor. Este important sa relevam totodata ca scrierea lui Polybios a fost rezultatul si al unei reflexii pe marginea istoriografiei care l-a precedat si a carei critica o intreprinde, pentru ca din analiza efectuata sa detaseze principiile unei istorii noi pe care o califica ca istorie universala. "Caracteristica lucrarii mele si minunatia timpurilor noastre sunt urmatoarele: dupa cum soarta a indreptat catre un singur punct aproape toate intamplarile din lume si le-a silit pe toate sa tinda catre unul si acelasi scop, astfel in cursul istoriei mele voi infatisa cititorilor intr-o vedere de ansamblu mijloacele de care s-a servit soarta pentru a-si indeplini opera. Acesta a fost mai ales motivul care m-a indemnat si m-a impins sa ma apuc sa scriu istoria, precum si faptul ca nimeni din vremea noastra n-a incercat sa compuna o istorie universala" (Istorii, Cartea I, 4)
Genul de istorie pe care il propunea avea in vedere, prin urmare istoria globala, universala, care nu trebuia sa fie un cumul de istorii particulare, ci dimpotriva, o constructie in care partile trebuiau sa fie in legatura unele cu altele. "Caci de la o parte se poate capata o idee despre intreg, insa o cunoastere si o notiune adevarata nu se poate dobandi. De aceea trebuie sa conchidem ca istoria partiala contribuie foarte putin la cunoasterea sigura a ansamblului. Numai prin impletirea si compararea tuturor partilor, precum si prin asemanarea si prin deosebirea lor se poate ajunge la aceasta; si numai cine cerceteaza cu atentie istoria sub toate aspectele va putea sa traga din ea folos si desfatare" (Istorii, Cartea I, 4).
Ratiunea istoriei sale a fost determinata in opinia lui de unicitatea evenimentului care a dus la dominatia romana in toate partile cunoscute ale lumii. In propriile cuvinte: "cum, cand si din ce cauza au ajuns sub dominatia romanilor toate partile cunoscute ale lumii". Polybios atent la detasarea cauzelor fenomenelor istorice, pe urmele lui Tucidide, distinge intre cauze imediate si indepartate, pretext si inceput, intre istoria evenimentiala si explicatia istorica, de aceea "nimic - va scrie el - nu trebuie cercetat si observat cu mai multa grija decat cauzele fiecarei intamplari pentru ca din lucruri neinsemnate iau nastere adesea cele mai mari evenimente, dar oricarui rau este usor de tamaduit primele izbucniri". (Istorii, Cartea II, 7). Asa se explica ca in opera istoricului intervin cu frecventa interogatiile: cum? cand? de unde?, pe care le motiveaza printr-o judecata de valoare ca "Cel care trece sub tacere cauza rapeste tocmai ceea ce este caracteristic istoriei" (Cartea XII, 25, b).
Avand in vedere faptul ca Polybios a conceput o istorie explicativa a fenomenului ascensiunii Romei care a ajuns sa domine lumea cunoscuta, suprapunandu-se pe unitatea elenistica, a incercat, dincolo de evenimential, o motivatie mai adanca pe care a gasit-o in constitutia romana, in superioritatea acesteia in comparatie cu altele. "Numai - scrie el - cercetand in acest fel constitutia Romei vom ajunge sa-i cunoastem originile, inflorirea, apogeul si tot asa eventualele transformari. Caci si acest stat, care ca oricare altul, s-a format si s-a dezvoltat dupa legile naturii, va avea, potrivit acelorasi legi, o schimbare in sens opus" (Istorii, Cartea VI, 9). Si pentru a fi si mai concludent, istoricul face o analiza a institutiilor republicii, care in opinia lui, explica inflorirea statului in epoca.
Consideratiile lui Polybios despre constitutia romana se inscriu intr-o gandire cauzala. El a socotit ca cititorii pot astfel sa cunoasca "cum si datorita carui fel de constitutie aproape toate tarile de pe pamantul locuit au fost invinse si au cazut sub o singura putere, aceea a romanilor, in mai putin de cincizeci si trei de ani, ceea ce nu se stie sa se fi intamplat mai inainte (Cartea VI, 2). Ceea ce incanta si aduce folos celor doritori de invatatura este tocmai cercetarea cauzelor si aceea ce este mai de seama in fiecare moment istoric. Structura constitutiei unui stat trebuie socotita cea mai insemnata cauza a reusitei sau a nereusitei oricarei actiuni. Caci din ea ca dintr-un izvor, nu numai ca tasnesc toate planurile si inceputul oricaror lucrari, dar tot din ea se trage si sfarsitul " (Cartea VI, 2).
Deci istoricul grec, pe temeiul experientei romane, cautand infatisarea adevarului, potrivit principiilor unei gandiri cauzale de sorginte greaca, a desfasurat in Istoriile sale o meditatie despre scrierea critica pe temeiul analizei scrisului istoric. El a dat un adevarat breviar de critica a istoriei pe temeiul analizei faptelor istorice cu intentia de a le relata critic, asa cum s-au petrecut. Facand critica operei lui Timaios afirma ca: "Daca intr-o lucrare de istorie descoperi unul sau doua falsuri si constati ca adevarul a fost cu deliberare ocolit, este evident ca la un atare autor nu poti gasi nici certitudine nici crezare in ceea ce relateaza." (Cartea XII, 25, a). In egala masura a considerat ca simpla naratiune fara comentarii nu poate sa fie in avantajul cunoasterii adevarului si implicit a utilitatii istoriei. "A povesti fara nici un comentariu cele intamplate poate deveni captivant, dar in nici un caz nu poate aduce vreun folos. In schimb, daca este expusa cauza evenimentelor, utilitatea istoriei abia atunci poate sa dea roade" (Cartea XII, 25, b). Istoric pragmatic prin excelenta, s-a oprit la analiza limitelor scrisului istoric, care, in opinia lui, pacatuia prin distorsiunea adevarului si la critica istoricilor care aluneca spre faptele miraculoase menite sa impresioneze cititorul prin patetismul retoricii care semnifica de fapt o indepartare de la adevarul faptelor. Intr-un anume sens el amendeaza conceptia ciceroniana, historia opus oratorium maxime. Partizan al descoperirii adevarului, a oferit preceptele unei reale cercetari realizabile prin cautari in insemnarile inaintasilor, in vizitarea oraselor, regiunilor, a geografiei, a particularitatilor.
Intemeiat pe cercetarea faptelor, de o mare diversitate, evenimentiale si ne-evenimentiale, rezultat al reconstituirii trecutului pe baza insemnarilor inaintasilor, recte ale istoricilor, istoricul asociaza necesitatea studiului faptelor politice (Cartea XII, 25, e). Sa amintim insa ca istoria cauzala la Polybios este multifactoriala, in care faptele de natura politica nu constituie o motivatie absoluta.
Conceptia critica profesata de istoric se releva si din modul in care trateaza problema discursurilor introduse in lucrarile istorice. Reluand idei ce pot sa fie regasite in Razboiul peloponeziac, asemenea inaintasului sau se dovedeste reticent, invocand exemplul lui Timaios a carui procedura o incrimineaza ca neistorica, coplesita de retorica. "Caci el nu consemneaza cele spuse de vorbitori, nici nu le reproduce cu exactitate ci le potriveste dupa cum i se pare ca ar trebui sa fie spuse." (Cartea XII, 25, a). Polybios chiar daca critica procedura lui Timaios, nu o respinge de fapt ci o doreste critica. La o analiza mai atenta a celor spuse de istoric rezulta ca el reproba modalitatea adoptata de Timaios care "potriveste (discursurile n.n. P.T.) dupa cum i se pare ca ar trebui sa fie spuse". In timp ce Tucidide afirma ca a redat discursurile "asa cum mi se parea ca ar fi putut sa vorbesca fiecare tinandu-ma cat se poate de strans de cuprinsul general al celor spuse in realitate", Polybios se arata reticent la potrivirea lor "dupa cum i se parea ca ar trebui sa fie spuse". Textul polybian lasa sa se inteleaga ca istoricul se cuvine sa respinga retorica si interventia personala in avantajul reproducerii corecte a adevarului.
Autorul Istoriilor a fost insa nu numai un teoretician al istoriei, ci si un filosof care a mediat asupra cunoasterii istorice si a sensului istoriei. Beneficiar al filosofiei grecesti, unul care a asimilat filosofia antica greaca, pe Platon si Aristotel, a tinut sa remarce specificitatea istoriei potrivit viziunii Stagiritului. "Datoria istoricului este nu sa-l uimeasca pe cititor, povestind in istoria sa fapte impresionante, nici sa caute vorbe care ar fi putut sa fie pronuntate si sa enumere ceea ce ar fi putut sa urmeze sau sa insoteasca fiecare intamplare despre care vorbeste, cum fac autorii de tragedii, ci sa mentioneze in intregime faptele si vorbele potrivite adevarului lor, chiar daca ar fi cu totul obisnuite. Caci scopul istoriei nu este acelasi, ci opus. Intr-adevar poetul tragic trebuie, prin vorbele cele mai evocatoare, sa uimeasca si sa incante pentru un moment pe autori; istoricul insa, prin fapte si vorbe adevarate trebuie sa invete si sa convinga pentru toata vremea pe cititorii de invatatura, pentru ca in tragedie domneste verosimilul, chiar daca este neadevar, pentru a amagi desfatand pe spectator; in istorie insa domneste adevarul, pentru folosul celor iubitori de invatatura." (Cartea II, 56). Se poate limpede remarca aici reproducerea asertiunilor lui Aristotel pe care si le apropie. Aderand la conceptia despre istorie avansata de Aristotel, istoricul se raliaza unui punct de vedere care afirma specificitatea cunoasterii istorice. Ca filosof al istoriei, el a adus in discutie problema previziunii faptelor istorice, cu alte cuvinte posibilitatea repetarii lor, in termenii istoriei ciclice, atunci cand discuta constitutiile intr-o maniera comparativa. In opinia lui potrivit legii naturale, constitutiile se rotesc astfel ca formele politice se transforma, decad si ajung iarasi la punctul de plecare. "Aceasta este rotatia constitutiilor, aceasta este legea naturala datorita careia formele politice se transforma, decad si ajung iarasi la punctul de plecare." (Cartea VI, 9).
Meditatia lui Polybios pe marginea constitutiilor, a celei romane in special, readuce in discutie una din temele care au strabatut si insotit evolutia istoriografiei antice. Ideea istoriei ciclice, a repetabilitatii in istorie, reprezinta o incercare de a supune mersul istoriei unor legi universal valabile: "... se cuvine relevata imprejurarea ca intemeiata sau tentativa lui Polybios de a supune mersul istoriei unor legi universal-valabile si, prin aceasta, studiabile, reprezinta ultima incercare, in istoria istoriografiei antice, de a introduce in explicarea trecutului, in locul interventiilor supranaturale si al unor factori subiectivi, scapand oricarei previziuni, o rigoare cvasi-stiintifica, chiar daca insuficient intemeiata in postulatele ei" (Dionisie Pippidi, Grecii si istoria, Proza istorica greaca, 1970, p. 25).
Istoricul grec a dat expresie clara tentativei de a largi campul de actiune al ratiunii (Pippidi, Ibidem), cum ne dovedeste fara putinta de tagada un text revelator pentru conceptia de care a fost calauzit. "Cand este vorba de intamplari ale caror cauze sunt cu neputinta sau numai anevoie de deslusit pentru mintea omeneasca, poate ca suntem indreptatiti sa le atribuim interventiei unui zeu sau intamplarii. Cand ne gasim inaintea unor evenimente a caror origine sau ale caror pricini determinante pot fi stabilite, nu vad de ce s-ar cuveni sa le punem pe seama unor interventii dumnezeiesti"(Cartea XXXVI, 17). Or, consideratiile lui Polybios erau o incercare de desacralizare a istoriei prin explicatii posibile, realiste, omenesti, in afara unor interventii supranaturale. Faptul ca introduce in asertiunile sale apelul la mintea omeneasca, ce relativizeaza interventia zeitatilor, inseamna fara indoiala, o deschidere spre o explicatie istorica antropocentrica.
Opera lui Polybios reprezinta fara indoiala un pisc al istoriografiei grecesti, care a dus mai departe gandirea istorica a inaintasului sau Tucidide, dar si o sinteza a scrisului istoric care l-a precedat, la care a asociat fenomenul istoric si istoriografic roman. Ideile sale vor fi reluate in discursul istoric umanist care l-a asezat alaturi de marii inaintasi, Herodot si Tucidide.
Bibliografie
Polybios, Istorii, vol I-III.
Pippidi, D., Grecii si istoria, in Proza istorica greaca, p.p. 5-27.
Flaceliere, R, Istoria literara a Greciei antice, Bucuresti, 1970.
Momigliano, A, La storiografia greca, Torino, 1982.
Istoriografia latina
Istoriografia de expresie latina ocupa un loc distinct in cultura antichitatii. Prin vechimea si amploarea ei, istoriografia latina incorporeaza una din marile experiente ale istoriografiei universale. Comparata cu istoriografia greaca, ea reprezinta insa o linie diferita din punctul de vedere al conceptiei profesate si al finalitatii politice si sociale. In timp ce istoriografia greaca era conceputa ca cercetare, istoriografia latina trebuia sa serveasca omului de stat, sa ofere exemple pentru dezbaterile publice, discursurilor din senat sau for. Deci, Historia magistra vitae, opus oratorium maxime. Cicero in dialogul De oratore, examinand virtutile istoriei, declarandu-se de acord ca sarcina istoricului este cautarea cauzelor, socoate ca istoria poate sa-si atinga telurile prin retorica. El distinge intre analisti, naratores rerum si cei care realizeaza o proza cu calitatea de ex-ornatores rerum deci, istoria ca arta si care poate sa fie comparata cu oratoria.
Punand istoria in lumina acestui sens, atribuit ei de Cicero, si in general de istoricii latini ce impartaseau acest punct de vedere, istoricii literaturii latine sau ai istoriografiei, mai cu seama unii din cei din urma, au considerat ca istoriografia latina nu a contribuit la progresul disciplinei. Li s-a parut paradoxal ca intr-o civilizatie care a structurat una din cele mai stralucite alcatuiri politice, un grec, Polybios, a scris istoria ridicarii Romei la rangul de mare putere universala.
La o cercetare mai din aproape si mai cu seama din unghiul istoriei istoriografiei si a specificitatii sale, rezulta ca scrisul istoric latin, prin marii lui reprezentanti, a avut o influenta decisiva asupra istoriografiei Evului Mediu si deopotriva Renasterii. In realitate, istoriografia latina a oferit modele si genuri istorice care au determinat evolutia istoriografiei medievale si a primelor timpuri moderne. Mai mult chiar, asertiunile lui Cicero in De oratore privitoare la istorie pot sa constituie un indemn spre o evaluare nuantata. In acest sens lucrarile lui Eugen Cizek, cu deosebire Istoria in Roma antica (Teoria si poetica genului) sunt stimulative pentru o reala intelegere a valorii istoriografiei latine.
Istoriografia antica de expresie latina reprezinta, alaturi de aceea a Greciei clasice, a doua majora manifestare a antichitatii, care contine reale note originale, ce au facut sa progreseze stiinta cunoasterii trecutului. In realitate ea inchide in sine o valoare, o experienta ce se cuvine privita in ordinea specificitatii sale.
Inceputurile istoriografiei romane
Cele dintai scrieri de continut istoric au apartinut genului analistic. Acestea isi au originea in cronica pontificala in care erau notate fapte diverse care priveau timpul, oamenii, lucrurile, cele intamplate fiind notate pe o plansa inalbita, tabula dealbata si facute publice de pontifex maximus la sfarsitul anului. In aceste insemnari se notau - dupa numele consulilor si a altor magistrati - evenimente politice, fapte interesand viata cotidiana care au fost cuprinse intr-o culegere ce a fost distrusa in urma unui incendiu. Ulterior a fost refacuta si publicata ca Annales Maximi in 88 i.Ch.
Istoriografia romana arhaica incepe o data cu Fabius Pictor (aprox. 254-m. dupa 201) prin opera al carei titlu posibil a fost Faptele romanilor, in sapte sau opt carti din care una privea intemeierea Romei. Lucrarea a fost scrisa in atmosfera creata de confruntarea cu Cartagina prin care Roma incerca o proprie interpretare a originilor legendare, cu alte cuvinte, intr-un moment in care cetatea era in cautarea unui spirit identitar. Fabius Pictor reprezinta inceputul de fapt al analisticii latine in limba greaca. Adevaratul ctitor al istoriei romane a fost insa Lucius Cornelius Sisenna, autorul unei istorii in care se remarca aluzii la legendele interesand originea Romei.
Intr-o alta etapa istoriografia este ilustrata de Marcus Porcius Cato (234-149 i.Ch), Lucius Caelius Antipater, Sempronius Asellio. Cato este autorul unei scrieri in limba latina intitulata Origines, iar Lucius Caelius Antipater, autor al unei monografii dedicate celui de al doilea razboi punic, Bellum Punicum, in care s-a dorit un istoric impartial care reproba modalitatea analistica staruind la originea cetatilor. Sempronius Asellio, influentat de Polybus si Cato, se diferentiaza de analistica afirmand ca: "Aceasta (analistica) inseamna a spune povesti copiilor, iar nu a scrie istorie".
Cato Maior reprezinta triumful spiritului roman care se voia eliberat de influenta greaca, desi reproduce mitul grec al originilor. Origines, redactata in sapte carti, reprezinta o adevarata opera nationala in care accentueaza valoarea pragmatica a istoriei, recomandand-o contemporanilor. El elogiaza truda si curajul multimilor anonime care fac maretia patriei, in disonanta cu ambitiile aristocratiei. El s-a oprit la origini si la dezvoltarea oraselor din Italia care avusesera legaturi cu politica romana anuntand prin opera lui viitoarea maretie a Romei, si un ideeal: expansiunea romana. Dusman neimpacat al Cartaginei este interesat de terra Italia in centrul careia aseaza Roma, a carei maretie considera ca este in legatura cu solidaritatea italicilor, gasind virtuti in randurile lor comparabile cu ale romanilor. Ca istoric a apelat la istoricii greci si la precedente romane, la Fabius Pictor. Sub aspectul tehnicii istorice Cato se detaseaza de metoda analistica, de inregistrarea faptelor asa cum ele au fost relatate de cronica pontificala. El pledeaza pentru o istorie asezata in serviciul poporului roman, adevaratul lui erou, cu alte cuvinte republica, de fapt terra Italia organizata de Roma. Intercalarea in naratiune a discursurilor, in special ale sale, era menita sa argumenteze ideealul roman continut in conceptul de mos maiorum, obiceiurile stramosilor. Autorul Originilor - observa Eugen Cizek - reprezinta, asadar o personalitate complexa si pregnanta. Om politic si scriitor, Cato ni se dezvaluie ca un conservator lucid, am spune luminat, care accepta tehnologiile noi ale vremii si exalta nu numai Roma, ci si intreaga Italie. Prin opera lui, conservatoare, prin ideile vehiculate, a dat expresie unui ideeal republican si unei mentalitati opuse influentelor elenizante. A ramas un model la care posteritatea romana s-a revendicat.
Teoria istorica ciceroniana
Marius Tullius Cicero (106 i.Ch. - 43 i.Ch.) a fost o personalitate multilaterala, un adevarat om universal, nu a fost un istoric propriu-zis, ci un spirit care a reflectat asupra istoriei cunoastere dand expresie unei teorii care a influentat gandirea istorica romana, cu toate ca nu si-a expus principiile la care a aderat intr-o lucrare de teorie istorica de sine statatoare. In cateva din discursurile sale si in special in De oratore si De legibus el a exprimat o teorie istorica.
Potrivit dialogului ciceronian De oratore, istoriografia la Roma isi are inceputurile in analistica. Notiunea de anale la romani designa istoria trecutului, iar notiunea de Historie istoria contemporana. Este adevarat insa ca in De inventione se afirma ca Historia est gesta res ab etatis nostrae memoria remota. Deci, istoria vorbeste de un fapt anterior generatiei celui care scrie; Cicero foloseste, insa notiunea ca una ce acopera o situatie generala-aceea de istorie care s-a impus. Marele orator al antichitatii examinand in celebrul discurs, in De oratore, rosturile istoriei este de acord ca nu este suficient numai sa povestesti evenimentele, ci sa cauti cauzele, dar ca istoria nu poate sa-si atinga telurile decat prin retorica. In ultima analiza stilul il distinge pe istoric de analist. El disociaza intre naratores rerum si exornatores rerum. Deci istoria este arta si trebuie comparata cu oratoria, scopul ei final fiind furnizarea de exemple pentru actiunea politica ca ilustrari pentru discursuri. De aici si formula ciceroniana Historia magistra vitae si totodata opus oratorium maxime.
In realitate Dialogul ciceronian exprima mai mult decat s-ar putea observa la prima vedere. Desi nu a consacrat o lucrare speciala reflexiilor asupra istoriei si istoriografiei, din opera lui se desprinde cu claritate conceptia sa despre desfasurarea procesului istoric. Cauzalitatea la el este considerata in alianta intre actiunea omului si cea a soartei (Cizek). Pentru el insa era important rolul istoriografiei in desavarsirea omului pe temeiul unor fapte memorabile. Istoriografia trebuia sa ofere romanilor modele de bun demers politic si de practicare a bunelor moravuri "... istoria insa este martorul timpurilor, lumina adevarului, viata memoriei, calauza vietii (magistra vitae), mesagerul celor vechi". Cicero considera istoria ca o intreprindere prin excelenta oratorica, opus oratorium maximae. El are in vedere complexitatea si frumusetea textului istoric si nu atat ornamentele exterioare. El a constientizat autonomia istoriei sub raport stilistic, care trebuie sa fie proprie istoriei, istoricului, pentru a nu confunda planurile oratoriei cu ale istoriei. Deci istoriografia nu reprezenta, in opinia lui Cicero, o parte a genului oratoric, ci numai o specie literara apropiata (Cizek). Desi considera ca istoriografia trebuie sa fie ornamentala o putea face imprumutand din practica oratoriei, nu insa ignorand legile istoriei. Ca atare, istoricul trebuia sa evite falsul, sa spuna adevarul, sa evite pozitia partizana si sa respecte ordinea cronologica. El este de acord cu o conceptie atenta la cauzele si efectele evenimentelor, la cunoasterea oamenilor si a caracterului personajelor memorabile. La Cicero adevarul istoric, veritas este de fapt fides, ceea ce inseamna credibilitatea fata de naratiunea istoricului. El pledeaza pentru o naratiune utila, corecta, impodobita care sa-i sporeasca influenta. Este vorba de fapt de o poetica istoriografica care va inrauri dezvoltarea si specificitatea istoriografiei latine. In realitate dialogul ciceronian si alte reflexii ale marelui orator evidentiaza inclinarea spre pragmatism a romanilor: adevarul de dragul adevarului, dar adevarul apt de a fi subliniat si oferit romanilor din ratiuni educative. Romanii care faceau istorie aveau nevoie de o istoriografie care sa nu distruga legatura care da sens intregului. Pentru aceste considerente au imprumutat de la greci arta elocintei, a retoricii care i-a condus spre formula Historia magistra vitae.
Meditand mai mult asupra afirmatiei ciceroniene se pare ca trebuie sa descifram in ea sensul mai profund pe care il contine. Cicero stie sa faca diferenta intre naratiune si istoria cauzala, fiindca el cunostea in profunzime pe Tucidide, avea o viziune clara asupra ambelor istoriografii. Istoria la el nu este simpla cercetare, ci una practica, condusa de anumite legi, dar desigur subordonata uzului omului de stat, oratorului, o istoriografie menita sa influenteze prin frumusetea expresiei, prin procedeele stilistice.
Cicero, prin meditatia lui asupra istoriei cunoastere a oferit, cum a remarcat Eugen Cizek "un adevarat catehism" in care a teoretizat precedentele incheieri istoriografice dand expresie unei teorii istorice care a stimulat arta istoricilor ce au urmat. "Dupa teoria ciceroniana a istoriei centrata indeosebi pe problemele de poetica, de perfectionare a scriiturii, insa si de decantarea unor semnificative dimensiuni epistemologice-istoriografia latina a intrat intr-o noua faza de expansiune, ilustrata de performante artistice si teoretice relevante. Cicero a ajutat sensibil istoricii sa lase in urma dificultatile si dilemele federatiei de specii, careia ii apartineau. Pedagogia ciceroniana a obligat chiar pe arhaizanti sa-si slefuiasca stilul, care devine de-a dreptul performant. A luat nastere astfel un orizont de asteptare favorabil emergentei unei istoriografii majore" (Eugen Cizek, Istoria , p. 72-73).
Evolutia istoriografiei latine
Istoriografia latina a cunoscut prin opera lui Sallustius, care nu se plaseaza in afara influentei preceptelor lui Cicero, o etapa majora a scrisului istoric latin. Perioada marcata de prezenta in campul istoriografiei a lui Caesar si Sallustius reprezinta fara indoiala, o evolutie semnificativa spre infaptuirile stralucite ale marii istoriografii ilustrata de Titus Livius, Tacitus, Suetonius.
In galeria de personalitati ce au marcat scrisul istoric printr-un gen integrabil notiunii de Historiae este Caius Iulius Caesar, scriitor prolific, autor de poeme, al unui tratat Despre analogie, dar care a ramas in opinia posteritatii prin De bello Gallico. Istoric, de fapt memorialist, s-a nascut in 13 iulie 101 i.Ch si a murit in 44 i.Ch. Si-a inceput cariera in randul popularilor, a parcurs o cariera senatoriala, integrandu-se in viata politica, participand la primul triumvirat, fiind cuceritorul Galiei, sfarsind ca dictator nazuind sa organizeze o monarhie de tip elenistic.
Opera lui Caesar care l-a facut nemuritor este De bello Gallico si De bello civilis. Se pare ca a redactat un ansamblu unic: Insemnari despre faptele lui Gaius Iulius Caesar. Memoriile lui sunt structurate in 10 carti, de fapt in noua, deoarece ultima a fost redactata de locotenentul sau Hirtius. In primele sapte carti trateaza razboiul galic, campaniile militare, miscarile de trupe, moravurile si mecanismele sociale ale diferitelor popoare.
Memoriile sunt o monografie istorica scrisa pe baza unei temeinice informatii, astfel ca acestea apartin genului istoric. Ele au fost publicate - scrie Hirtius - pentru ca niste evenimente atat de importante sa nu ramana necunoscute de istorici, dar sunt atat de apreciate de toti, incat se pare ca nu au oferit, ci mai curand rapit istoricilor orice putinta de a scrie. Credincios conceptiei profesate, el repudiaza retorica, incepand naratiunea ex abrupto, realizand o structura narativa in care se constata o anume filosofie politica. Ca mesaj, opera lui Caesar, intr-o maniera rationalista, echilibrata exalta misiunea Romei, aceea de a reconcilia popoarele socotind ca romanii ii fac pe barbari mai umani, mai civilizati. El apeleaza la notiunile de cultus si humanitas. Se orienteaza prin ideile expuse impotriva oligarhiei senatoriale. Astfel, in Razboiul civil, in care se infatiseaza ca popular a staruit asupra ideii de salvgardare a "libertatii". Este de fapt un moderat ce se plasa intre oligarhia senatoriala si populari, profesand o mentalitate traditionala intemeiata pe fides si partial pe pietas. Prin De bello Gallico formuleaza un program de transformare a Europei occidentale in folosul Romei.
Ca tehnica de redactare Caesar vorbeste la persoana a treia practicand o arta a deformarii istoriei, a disimularii printr-o naratiune justificativa. Caesar a fost un maestru al disimularii portretizandu-si personalitatea in raport de calitatile dusmanilor. Ca scriitura el practica concizia, limbajul clar, sintetic, aticist. El a pregatit arta marilor istorici romani.
Un istoric ce se inscrie in sfera unei reale istoriografii prin realismul operei sale si pozitia determinista in interpretarea faptelor este Caius Sallustius Crispus (86 i.Ch-35 i.Ch.). El e autor al Conjuratiei lui Catilina in care s-a oprit la un episod recent al epocii din anul 63. i.Ch., un discurs in care si-a propus sa evidentieze degradarea moravurilor la Roma si decaderea sistemului social-politic. In aceasta opera, polemica, el semnaleaza necesitatea meditatiei pe care o presupunea istoriografia, dar si scopul moralizator al acesteia. Asa cum Eugen Cizek a observat, Sallustius a crezut in rolul moralizator al istoriei. Desi in esenta Conjuratia nu era o opera istorica, Sallustius anunta, prin meditatia lui, scopurile istoriei si indatoririle istoricului.
Opera insa propriu-zis istorica, este De bello Jugurtino in care si-a propus sa incrimineze iresponsabilitatea oamenilor politici, coruptia lor in timpul confruntarii cu regele Numidiei, ceea ce atesta acelasi rol moralizator atribuit istoriei. In lucrarea consacrata razboiului jugurtin el ne apare ca un adevarat istoric ce se documenteaza sistematic, adancind probleme de ordin social, cautand explicatii evenimentelor. El a fost un istoric impartial ceea ce atesta un progres al metodei, fiind influentat de Tucidide in ceea ce priveste importanta atribuita cauzelor in discursul istoric.
El a reflectat insa si asupra raportului dintre politica interna si externa, examinand raspunderea statului si a personalitatilor in fluctuatiile puterii. Sallustius a scris si o opera intitulata Historiae in care s-a oprit la razboiul din Hispania, la rascoala lui Spartacus, la campaniile impotriva piratilor. Din pacate din aceasta lucrare s-au pastrat doar fragmente. Prin opera lui si spiritul ce o anima Sallustius a deschis calea marilor istorici romani printr-un discurs istoric care si-a insusit insa mostenirea istoriografiei grecesti si in special a lui Tucidide.
Cu Titus Livius (64 sau 59 i.Ch. - 17 d.Ch.) istoriografia latina castiga atributele clasicului, iar autorul calitatea de cel mai reprezentativ istoric roman din toate timpurile. De altminteri, el a fost considerat istoricul national al Romei, cel care a dat o istorie de la inceputuri, a razboaielor si a politicii romane, pana la imperiu. In timp ce altii au avut in vedere parti ale istoriei romane, el a lucrat cu intregul, de aici monumentalitatea textului, care s-a fixat in nu mai putin de 142 carti. Dar dincolo de vastitate, impune conceptia care domina opera si care a stapanit istoriografia romana pana la Niebuhr.
Ideea istoriei pe care o scrie este aceea a misiunii Romei ca centru unificator al lumii civilizate, increderea in progresul uman si vitalul interes intr-o societate organizata; el merge in urma de-a lungul secolelor de obscuritate, legand impreuna trecutul, prezentul si viitorul intr-o perspectiva culminanta. In plus, patriotismul este un adevarat leitmotiv care ramane o inspiratie a vremurilor viitoare, chiar dupa prabusirea lumii romane. Titus Livius afirma cu franchete scopurile sale patriotice, dorinta de a inspira in tineret patriotismul atat de necesar unei epoci care incepea sa-si manifeste declinul. "Fie ca osardia mea pentru opera de fata asa fel m-a prins in mreaja incat m-a vrajit, fie ca intr-adevar n-a fiintat pe lume o republica mai mare, mai sfanta si mai bogata in zile frumoase si marete ca republica romana, fie ca in nici o cetate din lume n-au patruns atat de tarziu ca in Roma lacomia si poftele de imbogatire, precum si risipa, totusi in cetatea noastra a fost atata vreme la loc de mare cinste saracia si cumpatarea, asa fel incat, cu cat erau mai putine bogatii cu atat mai putine pacate". Ceea ce il intereseaza pe Titus Livius este cunoasterea "faptelor omenesti", "invatatura temeinica si rodnica", pilda pe care o pot oferi "fapte stralucite" ce indruma "ca sa-ti zidesti o viata noua, adevarata pentru binele si propasirea ta, dar mai ales a patriei tale" (Ab Urbe condita).
Cu toate ca nu a fost partizanul indiscutabil al regimului si nici nu l-a acceptat intru totul, el vede decadenta, moravurile corupte, stabilind epoca de aur intre al doilea si al treilea razboi punic.
Roma in conceptia lui este centrul lumii civilizate, astfel ea merita intreaga pretuire a cetatenilor ei, dar si a lumii. "Si daca oricarui popor se cade sa-i ingaduim a-si trage izvorul vietii din lumina sfanta a cerului, cu atat mai vartos este indreptatit poporul roman, care l-a ridicat in azurul slavei prin ispravile sale fara seaman, savarsite in atatea razboaie, sa-l socoteasca in primul rand pe Marte drept tata al intemeietorului Romei, si in acelasi timp, si celelalte popoare ale pamantului sa ingaduie cu suflet impacat aceasta credinta a romanilor, in aceeasi masura in care se inchina in fata puterii Romei." (Ibidem).
Aprecierea lui Titus Livius ca istoric ne apare mai limpede daca vom lua in considerare si metoda lui istorica, atitudinea fata de izvoare, conceptia de care a fost calauzit. Mestesugul istoricului este desigur in legatura cu traditia anterioara a istoriografiei, dar si cu ideile despre functia morala a istoriei. Am semnala intai ca el situeaza cerinta stiintifica la un nivel nu tocmai ridicat, nu-si propune cercetari originale sau metode originale. Aceasta fiindca el accentueaza scopul moral. Este o a doua trasatura a scrisului sau. In sfarsit, istoria este umanista. El este interesat de felul cum a fost viata si ce obiceiuri si datini au avut romanii, cum s-a intemeiat si a crescut puterea Romei, prin ce barbati si prin ce mijloace, fie in timp de pace, fie in timp de razboi. Interesante ni se par si consideratiile lui Titus Livius despre izvoarele legendare cu care istoricul originilor romane este confruntat. El este foarte limpede, isi da seama prea bine de relativitatea lor, de materia fabuloasa care sta inaintea istoricului unor vremuri obscure. "Cugetul ma indeamna sa nu pun temei dar nici sa resping frumusetea legendelor imbracate in rolul straveziu al poeziei pentru faptele petrecute cu mult inainte de intemeierea Romei sau inainte de a planui zidirea acestei cetati, fapte ce s-au transmis urmasilor mai mult prin povestile raspandite din gura in gura si nu prin monumente si dovezi nestricate de rugina vremii". Mai mult chiar, legendele sunt creatia mintii omenesti "de buna seama cu scopul de a invalui in vraja tainelor cerului obarsiile cetatilor". Ne dam seama limpede ca demersul critic este atenuat de scopul moral-patriotic in functie de care interpretarea istoricului se implineste. Oricum insa criticismul lui ramane moderat, dar sa recunoastem ca modestia critica a insotit pana in secolul al XIX-lea originile Cetatii Eterne. Raman insa mai presupus calitatile lui de moralist, functia educativa a paginilor sale care n-au incetat atatea veacuri sa fie rostite mereu si mereu. Dar poate cel mai mare elogiu i l-a adus Machiavelli, cel mai realist ganditor politic, cand s-a oprit la el in Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio.
Titus Livius a fost, in pofida unor rezerve formulate de unii autori, un istoric care si-a facut cunoscute optiunile sale teoretice in prefata lucrarii si in prologurile unora din cartile operei sale. El a meditat asupra fortelor care actioneaza in istoria realitatii socotind ca istoricul nu trebuie sa se indeparteze de rostirea adevarului pe care il reduce la lealitate, credibilitate, la "fides historica" fiind asa cum a aratat Cizek in "cautarea utilitatii morale",(Cizek, Istoria, p. 92). La el a prevelat factorul moral in raport cu cel politic, subliniind valoarea instructiva a istoriografiei (Cizek). In opinia lui factorii care au actionat in cucerirea romana au fost: vita, mores, artes, deci viata politica si cotidiana, moravurile, barbatii, personalitatile si care au determinat evolutia Romei, al celui dintai popor al pamantului. La marele istoric roman soarta actioneaza prin oameni, astfel ca el "confera evenimentului politic concret o pondere pe care n-o atribuie niciodata destinului propriu-zis" (Cizek, Istoria, p. 97). Ca scriitura el se plaseaza in cadrul preceptelor ciceroniene, doar ca el merge mai departe despartindu-se de model situandu-se intre procedeul lui Cicero si Tacitus, adoptand un stil curgator, echilibrat, clasicizat cum s-a spus.
Titus Livius, prin Ab Ube condita ramane un model care a influentat veacurile de istorie detinand un rol de prim plan in istoriografia universala.
Cel din urma mare istoric roman a fost Publius Cornelius Tacitus (55/57/58 d.Ch.? - 120 d.Ch.). El a fost un om de actiune prin excelenta, asemenea lui Tucidide si Polybios, un admirator al traditiilor republicane si un pesimist in mijlocul vietii imperiale al carui istoric a fost. Autor al unei opere care acopera si incercarile de critica literara (vezi Dialogul oratorilor), biografia (Viata lui Agricola) sau care include Germania, el ramane pentru posteritate autorul istoric impartial din Historiae ce se ocupa de perioada cea mai recenta, de la moartea lui Nero la cea a lui Domitian (69-96) si din Anale, care narau evenimentele mai indepartate, de la moartea lui Augustus la cea a lui Nero (14-69). Cu alte cuvinte, Tacitus a trecut de la elocinta la istorie nu brusc, ci pe-ndelete deoarece inca in Dialog si lucrarile ce au urmat, Agricola sau Germania simtul lui istoric este cu totul evident. Daca a dubitat poate intre formele elocintei ciceroniene si istorie, dupa experienta monografiilor sale hotararea este definitiva, balanta inclinand in favoarea istoriei, a explicatiei istoriei mai cu seama.
Ca istoric Tacitus procedeaza ca un om de stiinta, se documenteaza, citeste istorii, consulta memorii si chiar marturii orale, recurge la arhivele senatului. Se stie, Tacitus a pretins ca va fi un istoric impartial. "Dar acela care se pune-scrie el-in slujba adevarului curat trebuie sa vorbeasca despre oricine fara partinire si fara ura." O incercare de apropiere a scrisului sau istoric ar trebui sa-l plaseze intre Titus Livius si Polybios. El a fost mai putin grijuliu si credul decat Titus Livius, dar nu a avut sobra impartialitate a lui Polybios si nici viziunea filosofica a acestuia din urma. El este desigur impotriva imperiului, scriind de pe pozitiile clasei senatoriale si cu o hotarata afectiune pentru vechile institutii republicane, desi recunoaste ca republica a cazut datorita propriei ei slabiciuni. A fost, apoi autorul descrierilor dramatice a intrigilor, autor inegalat in arta portretului. Scopul lui a fost de a nu lasa nici o actiune de seama necomentata si a provoca manie posteritatii pentru faptele reprobabile. Tacitus este un istoric pentru care cercetarea cauzelor si ratiunea lucrurilor a fost primordiala: "Dar, inainte de a povesti pe rand cele ce mi-am propus, mi se pare ca trebuie sa infatisez starea de lucruri din Roma, credinta ostilor, atitudinea provinciilor, ce era sanatos si ce era putred pe intreg rotogolul pamantului, pentru a se putea cunoaste nu numai evenimentele si urmarile lor, care de cele mai multe ori sunt intamplatoare, ci si ratiunea si cauzele lor" (Historiae, I,4).
Valoarea istoricului Tacitus ne apare ca deosebita daca vom aminti ca el s-a facut, asemeni lui Polybios, exponentul teoriei ciclice. In Anale putem descoperi un pasaj care ne ofera o pretioasa indicatie in acest sens. "Ori poate mersul tuturor lucrurilor va fi fiind intocmit ca un cerc, asa incat vin schimbari in moravurile oamenilor precum se manifesta anotimpurile, nu tot ce e bun a fost la inaintasii nostri, ci si vremurile noastre au adus cu ele multe virtuti si creatii ale spiritului care merita sa fie imitate de urmasi" (Anale, III, 55). Formularea contine si atitudinea care completeaza conceptia lui istorica. Tacitus a fost, fara indoiala, un istoric care a crezut in progresul umanitatii.
Textul citat este de natura sa ne releve, in pofida parerilor contrare, care negau aptitudinea istoricului pentru filosofie, ca Tacitus desi nu si-a expus sistematic opiniile sale filosofice, conceptia pe care a profesat-o invedereaza contrariul, o gandire sustinuta de filosofie. Adevarul este, cum s-a remarcat, ca Tacitus a afirmat preferinta pentru reflectia filosofica. Chiar in Agricola exprima increderea intr-o practica a filosofiei. El lasa sa se intrevada legatura dintre traditiile filosofice si educatia romana, fiind de parere ca o filosofie valida este aceea asezata in serviciul cetatii, una autentic romana subordonata omului pentru o participare utila. Filosofia lui este asadar militanta, pragmatica prin excelenta.
Textul lui Tacitus demonstreaza o intelegere a ideilor generale, filosofice care dau operei sale o coloratura specifica. Aceste idei apar in textul taciteic in modul in care sunt zugravite personajele unde apar unele inclinatii clare spre curentele filosofice, ca stoicismul. In egala masura exegeza a distins elemente de platonism, dar mediat de Carneade care a profesat un ecletism in care se pot remarca atitudini sceptice. Aceasta filosofie l-a influentat pe Cicero de unde Tacitus a preluat-o. El a asociat insa, pe urmele acestei filosofii, imposibilitatea certitudinii absolute, de unde au rezultat motivatiile duale sau multiple, deci probabilism si incertitudine ca principii. Se poate afirma, in cazul lui Tacitus, un sistem filosofic care desi se constituie nesistematic, exista chiar pragmatic orientat spre indoiala si probabilism (Cizek, Tacit, p. 181).
Conceptia despre istorie apare evident tributara filosofiei profesate, istoricul fiind in cautarea unor semnificatii profunde, universale. Convins de decaderea istoriografiei in vremurile imperiale, el se cantoneaza, datorita faptului ca puterea era concentrata in mana unui singur om, la elementul psihologic prin cercetarea detaliilor. De aici a rezultat explorarea multilaterala a psihologiei umane, motiv pentru care a ales acele fapte in masura s-o releve in toata complexitatea sa.
In ceea ce priveste conceptia lui ea era patrunsa de ideea istoricitatii faptelor, dovada ca el nu concepe liniar fenomenele, ci mai curand in cerc, ciclic, cum am vazut: "poate ca sensul lucrurilor se desfasoara ca un cerc, incat moravurile sa se schimbe intocmai ca anotimpurile".
Tacitus a fost, am vazut, un istoric cauzalist, indrumat de filosofia sa care se raporta la ideea pluralitatii factorilor care sa motiveze aparitia si dezvoltarea fenomenelor. De altminteri, el si-a intitulat una din operele sale reprezentative Historiae, inovatie care presupune, prin excelenta, investigarea cauzelor. Cauzalitatea la el este evenimentiala, psihologica, separat sau imbinat; poate ca el tine seama de lectia lui Polybios, cauza, inceput, pretext - (Cizek, p. 183-184) ca atunci cand prezinta miscarea lui Vitelius: "acum vom trata despre inceputurile si cauzele miscarii lui Vitelius".
In Prologul Istoriilor, asa cum am vazut, Tacitus declara: " Dar, inainte de a povesti pe rand cele ce mi-am propus, mi se pare ca trebuie sa infatisez starea de lucruri la Roma, credinta ostilor, atitudinea provinciilor, ce era sanatos si ce era putred pe intreg rotogolul pamantului, pentru a se putea cunoaste nu numai evenimentele si urmarile lor, care de cele mai multe ori sunt intamplatoare, ci si ratiunea si cauzele lor". Deci un interes pentru cauza propriu-zisa, aitia, pentru mecanismul intern al fenomenelor, in cautarea a ceea ce a numit ratio etiam causaque pentru a patrunde in miezul evenimentelor, aparent superficiale, care duc insa la marile fapte. Cautarea cauzelor era la el o finalitatea educativa, raportabila la primordialitatea omenescului.
Providentialismul factorilor rationali, profunzi-este ambiguu, el afirma interventia zeilor, dar o si contesta, la fel procedand si cu destinul: "judecata mea, cand ascult aceste fapte si altele asemanatoare sta la indoiala daca intamplarile omenesti sunt impuse de destin si de o necesitate neschimbatoare sau de jocul hazardului" (Anale, 6, 28, 1). Aparent interpretari contradictorii, de fapt avem de a face cu o dilema profunda, o pendulare tragica intre incredere si neincredere fata de supranatural. Problema religiozitatii sau a nereligiozitatii la el este profund omeneasca, indoiala sa se manifesta in climatul unor tensiuni majore, fiind expresia unei atitudini umane. Destinul se realizeaza prin actiunea oamenilor in termenii determinismului uman.
Cunoasterea, in lumina analizelor operelor, este de natura morala, cauza ultima, o forta motrice; degradarea Romei va fi expresia decaderii, renuntarii la virtus Romanae, care era intemeiata pe o solidaritate.
Ca istoric Tacitus se releva si prin apelul la surse diverse, istorii, documente etc. Chiar daca fictiunea implineste un rol, el este un spirit critic, care confrunta sursele. Le utilizeaza insa liber si personal, topindu-le intr-o naratiune captivanta care trebuie sa respecte adevarul - sine ira et studio! - rerum fide. De fapt intre principiu si realitate se poate remarca o anume neutralitate a impartialitatii. A fost un istoric la care intentia morala a prevalat, a fost un istoric in termenii viziunii romane despre istorie.
Caius Suetonius Tranquillus
In istoria istoriografiei latine Suetonius reprezinta o personalitate distincta prin creatie si metoda istorica pe care a profesat-o. Considerat datorita simplitatii aparente a scrisului sau, consacrat vietii celor 12 cezari - un autor de a doua mana, el ramane in lumina unor exegeti ca Wolf Steidle si Eugen Cizek unul din istoricii de prim plan. Prin interpretarea celor doi savanti care au provocat o adevarata revolutie, autorul vietii celor 12 Cezari se dovedeste un istoric care a gasit subiectul potrivit unei tehnici compozitionale, care a apelat la analiza eidologica (prin care a relevat caracterele cezarilor).
Nascut in jurul anilor 70-76 d.Ch. si mort aprox. la 130 d.Ch., Suetonius apartine ordinului ecvestru, fapt ce se reflecta in conceptia lui politica. Cariera pe care a parcurs-o si responsabilitatile in ierarhia imperiala, conducator al biroului documentelor principelui, membru in Consiliul imperial, consilier al lui Hadrianus, i-au pus la indemana o vasta informatie. Fiind un om de mare cultura, autor al unei bogate opere, De viris illustribus care l-a familiarizat cu intreaga cultura latina, el a fost in masura sa redacteze opera lui majora Vitae duodecim Caesarum, in opt carti, in care cronologic trateaza viata imparatilor de la Iulius Cesar la Domitian. El a considerat ca sirul cezarilor incepe nu cu Augustus ci cu Cesar.
Apeland la o bogatie de izvoare, arhive, testamente, inscriptii la istoricii timpului, el a reusit o ampla si complexa fresca biografica fiind atent la o diversitate problematica, zugravind caractere, indreptandu-si interesul spre viata globala a cezarilor. S-a oprit la perioadele dinainte si din vremea domniei, astfel ca la el domina factorul eidologic, zugravirea caracterelor pe "rubrici", per species cum a remarcat Eugen Cizek intr-o stralucita exegeza: Structures et idéologie dans les Vies des douze Cesars de Suetone (1977).
Adiacent tehnicii compozitionale ce nu este reductibila la o schema tip, Suetonius s-a dovedit purtatorul unei ideologii in care sa domine Concordia Ordinum, intelegerea ordinelor, cu alte cuvinte cooperarea intre senat, cavaleri si curte, in care a vazut stabilitatea structurii imperiale reprezenta ideealul profesat. El a pledat pentru moderatie si abstinenta la care adauga atitudinea cetateana (civilitas), clementa si pietatea, virtuti pe care le voia profesate de principi. De aceea a incercat o demistificare a propagandei oficiale prin relevarea tuturor aspectelor vietii cezarilor.
Adept al modelului ciceronian, a oferit o proza concisa, profesand un aticism arhaizant, ce indica nu simplism ci o atenta si profunda descriere a vietilor. Astfel, Suetonius ramane un moment in specia biografica care a facut cariera si in Evul Mediu.
Ammianus Marcellinus (n. 330/-335 d.Ch. m. posibil prin 400 d.Ch.) a fost considerat pe buna dreptate un geniu al culturii romane tarzii, alaturi de Augustin. El apare intr-o epoca de evident declin al puterii imperiale, dar in prelungirea unor experiente istoriografice din secolele precedente care au ilustrat diferite specii istoriografice prin o seama de autori ce desi nu se mai ridica la nivelul atins de proza istorica prin Tacitus si Suetonius dovedesc resursele scrisului istoric latin si in special bogatia lui. Istoria Augusta este reprezentativa prin imaginea globala pe care o ofera asupra Romei.
Ammianus Marcellinus, un ofiter in armata romana, grec de origine, dar admirator al Romei, a castigat o experienta datorita unei biografii care l-a purtat in apusul si rasaritul Imperiului. El a scris o Res Gesta-Ammianus Marcellinii rerum gestarum libri - o opera din care s-a pastrat o parte ce ocupa anii 354-378 d.Ch., in care a povestit faptele din vremea principatului lui Nero pana la moartea lui Valens. El a dorit sa continue Istoriile lui Tacitus, scriind despre vremea traita. A utilizat insa si documente, alte istorii, arhive publice, rapoartele guvernatorilor dar si experiente personale.
Metodologic, a incercat sa reconstituie evenimentele intr-un context universal, raportandu-se la faptele de seama si nu la amanunte, incercand insa o istorie intemeiata pe adevar care nu l-a ferit de subiectivitate. S-a dovedit un judecator al faptelor relatate, relevand vicii si virtuti. Sub aspectul cauzalitatii se refera deopotriva la virtus si fortuna (soarta), oferind insa actiunii umane un loc. Sub raportul scriiturii a fost, cum observa Eugen Cizek, un artist, un mare istoric roman.
Bibliografie
Cizek, E., Istoria literaturii latine, vol II, Bucuresti, 1994.
Idem Istoria in Roma antica. Teoria si poetica genului, Bucuresti, 1998.
Idem, Structures et idéologie dans Les vies des douze Cesars de Suetone, Bucuresti, Paris, 1977.
Idem, Tacit, Bucuresti, 1974.
Grimal P., Literatura latina, Bucuresti, 1997.
Idem, Tacit, Bucuresti,2000.
|
