Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































ISTORIOGRAFIA CONTEMPORANA

istorie












ALTE DOCUMENTE

ADEVARUL DESPRE ATACURILE DE LA 11 SEPTEMBRIE 2001
MONARHOMAHII SI MONARHOFILII
RELATIA DINTRE ETICA SI ADMINISTRATIE PUBLICA: CONCEPTUL DE OBLIGATII ETICE CONCURENTE
Tratatul asupra Uniunii Europene
Marile puteri si spatiul romanesc in secolele XV-XVI
DESCOPERIREA GUINEII SI A AFRICII DE SUD SI EXPLORAREA DE CATRE PORTUGHEZI A DRUMURILOR SPRE INDIA
STATUTUL JURIDIC AL NOBILIMII ROMANESTI DIN REGATUL UNGARIEI
Viata politica in judetul Trei Scaune in anul 1946
Directia judeteana Covasna a Arhivelor Nationale
ISTORIA ROMANILOR

Istoriografia contemporana

Istoriografia intre cele doua razboaie mondiale

Perioada intre cele doua razboaie mondiale este tributara metodologic principiilor istorice care s-au cristalizat la sfarsitul secolului al XIX-lea incorporand ideile pozitivismului si scolii metodice. Ideea dominanta era aceea de a descoperi fapte no 515e49f i si de a elimina erorile prin critica istorica, in spiritul tratatelor de metodologie, astfel ca studiul trecutului a devenit o meserie a specialistilor care aplicau tehnicile cercetarii. Ca atare, o intreprindere practica, un instrument de actiune si o forta care contribuie la forjarea viitorului potrivit viziunii istoricului englez Lord Acton.



In perioada interbelica continua sa domine spiritul istoriilor generale cum au fost: L'Histoire generale a lui Lavisse-Rambaud, The Cambridge Modern History, Istoria statelor europene sub redactia lui Karl Lamprecht la care se asociaza Istoria generala sub redactia lui Gustav Glotz, Popoare si civilizatii sub redactia lui L.Halphen si Sagnac, Istoria lumii a lui Cavaignac etc. Adiacent apar mari sinteze de istorie nationala ce reflecta particularitatile diferitelor state sau natiuni in istoriile generale. Se constata un progres in scrierea istoriei, aparitia unor noi domenii de investigare, noi discipline ca demografia istorica sau antropologia care ofera noi perspective. Or, perioada care se deschide in istoriografie dupa primul razboi mondial prezinta evident o continuitate cu etapa precedenta, dar si discontinuitati. Pe de o parte se continua tentativele anterioare in domeniul istoriei generale, prin noi editii, in care se observa atitudini agnostice vis-a-vis de o "istorie definitiva", pe de alta filosofia lui Dilthey si Croce castiga teren, paralel cu avansul inregistrat de sociologie sau de aparitia initiativelor lui Henri Berr prin "Revue de synthese historique" ce deschid un nou camp de cercetare. Aparitia colectiei L'evolution de l'humanite dirijata de Henri Berr se deschide prin cartea lui Lucien Febvre, La Terre et l'evolution humaine in care se afirma ca in istorie conditiile geografice nu sunt determinante, ele oferind posibilitati pe care oamenii le pot alege.

In epoca postbelica se continua influenta lui Henri Berr prin scrierile sale teoretice, La synthese historique (1935) orientate impotriva istorismului german, tentativa careia i s-a asociat convergenta disciplinelor si ideea organizarii cercetarii. Henri Berr a conferit istoriografiei franceze o noua orientare in care isi gaseste radacinile scoala Analelor, reprezentata de Lucien Febvre si Marc Bloch. Adiacent, continua cultivarea istorismului german, in prelungirea secolului precedent si a istorismului italian, reprezentat de Benedetto Croce. Istorismul cultivat pretutindeni, in diferite istoriografii, a determinat paralel o reflexie filosofica antipozitivista prin Raymond Aron in Intoducere in filosofia istoriei care insa articuleaza o meditatie critica asupra filosofiilor istoriei, inclusiv asupra filosofiei marxiste.

In general istoricii europeni si din afara continentului raman credinciosi traditiei istoriste, formulei lui Ranke, fiind in cautarea istoriei asa cum a fost, aratandu-se putin dispusi sa paraseasca postulatele istoriste, ceea ce se va intampla in Germania tarziu, in 1954, prin Frederick Meinecke, reprezentant al istorismului si istoric al acestuia care se indeparteaza de principiile care au prezidat la cercetarea istorica germana in secolul al XIX-lea.

Mutatii importante totusi se releva inca de la inceputul deceniului trei cand Henri Pirenne, la Congresul mondial de istorie de la Bruxelles afirma necesitatea comparatismului sau rolul ipotezei in istorie ce au deschis noi perspective cercetarii istorice. Perioada interbelica se face remarcata prin istoriografiile nationale ce confera un suport marilor sinteze de istorie universala care intr-o maniera evenimentiala, cu accentul pe politic si institutional, adancesc cunoasterea istoriei antichitatii, a Evului Mediu si a perioadei moderne.

Cercetarea istorica se orienteaza insa spre istoria sociala si economica, cazul lui Henri Hauser, iar in aceeasi perioada istoriografia marxista face progrese in Uniunea Sovietica prin accentuarea proceselor sociale, a conditiilor materiale, a rolului maselor si a structurii de clasa a societatii. Materialismul istoric ca filosofie a istoriei a devenit insa, prin conceptia marxista, unifactoriala, o directie dogmatica care a stanjenit progresul cercetarilor, deformand in spiritul leninist realitatea. Spre deosebire de istoricii Internationalei a II-a care au accentuat determinatii plurifactoriale, politizarea istoriei dupa Revolutia din octombrie a devenit o dogma, iar istoria un instrument al politicii. In schimb, Antonio Gramsci in Italia a avansat idei novatoare in articole in care a criticat determinismul economic sovietic. In Materialismul istoric, A. Gramsci formuleaza o seama de teze antidogmatice care l-au diferentiat de istoriografia sovietica.

Istoriografia europeana si pe un plan mai larg cea universala a fost puternic marcata de contributiile lui Lucien Febvre si Marc Bloch, care in prelungirea Congresului de stiinte istorice de la Oslo (1928) si a propriilor cercetari anterioare organizeaza la Strasbourg revista "Annales" (1929) care va deveni o principala directie in istoriografia universala, o adevarata revolutie istoriografica. Scoala Analelor organizata in jurul revistei de cei doi protagonisti, un modernist si un medievist, afirmati intr-o perioada anterioara, a fost preliminata de spiritul promovat de Henri Berr, de demersurile lui Henri Pirenne si Johann Huizinga de lucrarile publicate in domenii adiacente, ca sociologia, economia, geografia la interferenta dintre doua culturi istorice, germana si franceza. Prin spiritul intredisciplinar scoala Analelor va domina istoriografia europeana prin revolutia documentara si interdisciplinaritate provocand o mutatie in gandirea istorica universala.

Lucrarile lui Marc Bloch, Regii taumaturgi, eseu de istoria mentalitatilor, monografia lui Lucien Febvre, Philipp II et la Franche Comté, anticipeaza noua directie pe care o va promova revista "Annales" (1929). De asemenea Martin Luther un destin,  cartea lui Lucien Febvre se inscrie in demersul realizat de Henri Bremond, autorul Istoriei literare a sentimentului religios in Franta dupa sfarsitul razboaielor religioase (1916-1924) Marele istoric, codirectorul revistei, va deschide prin studiul originilor Reformei o noua directie care va considera fenomenul o revolutie profunda a sentimentului religios.

In intervalul dintre primul si al doilea razboi mondial s-au reluat congresele mondiale de istorie, caracterizate de discutarea unor probleme de interes general, structurile sociale, problema natiunii, aspecte de ordin metodologic, la care s-au asociat congresele de bizantinologie, care au determinat intensificarea colaborarii internationale si schimbul de idei intre istoriografia europeana si din afara continentului.

In perioada interbelica se afirma istoriografiile noilor state nationale din Europa central-orientala, in prelungirea antecedentelor demersuri, Istoria civilizatiei romanilor, Istoria romanilor a lui N. Iorga, Istoria romanilor a lui C.C. Giurescu, Istoria Ungariei sau Formarea Iugoslaviei etc.

Elementul caracterizant al perioadei este insa afirmarea unei noi generatii de istorici din intreaga Europa central-orientala, formata in ambianta scolilor istorice europene occidentale. Istorici din Polonia, Romania, Iugoslavia stabilesc fertile contacte cu istoriografiile franceza, italiana, in timp ce in Ungaria si Bulgaria vor gravita in jurul centrelor istorice germane.

In aceasta perioada se accentueaza procesul de specializare, de autonomizare a istoriei, istoriografia inregistrand in jurul anilor '30 o mutatie metodologica prin revista "Annales", "Revue Historique" "Revue d'histoire comparée", o prestigioasa revista maghiara. In deceniul patru al secolului isi fac aparitia noi institute specializate Institutul de istorie sud-est europeana la München, Institutul balcanic la Bucuresti, scolile istorice nationale in centrele istorice occidentale, la Paris, Roma etc. In general se constata o efervescenta istoriografica, un spirit de inovatie metodologica care anunta noile evolutii postbelice.

Izbucnirea razboiului va intrerupe comunicarea, mersul normal al istoriografiei, va obstacula contactele astfel ca tendintele de colaborare, initiativele de alcatuire a noi sinteze de istorie universala vor intra in desuetudine pentru moment. Comunicarea dintre istorici se va relua dupa razboi, nu insa in afara unor sinuozitati determinate de ratiuni politice.

Bibliografie

1.    Barraclough, G., Tendances actuelles de l'histoire, Paris, 1980:

2.    Bourdé, G., Martin, H:, Les écoles historiques, Paris, 1977.

3.    Burke, P., Una rivoluzione storiografica, Roma-Bari, 1999.

4.    Iggers, G., Historiographie in the Twentieth Century. From scientific obiectivity to the Postmodern challenge, Wessellyn University, Press, 1977.

De la Anale la Istoria noua

De mai bine de saptezeci de ani istoriografia universala a fost marcata insistent de prezenta in campul cercetarii si interpretarii istorice a unei noi reviste istorice "Annales d"historie economique et sociale". Aparuta in 1929 la Strasbourg, sub directia a doi cunoscuti istorici, Lucien Febvre si Marc Bloch, revista va face o spectaculoasa cariera, determinand in timp un curent istoriografic de amploare, care a stiut sa polarizeze multiple interese interdisciplinare. Evolutia revistei si succesiunea a trei generatii de istorici in ambianta ei au fost de natura sa cristalizeze noi optiuni epistemologice ce contureaza astazi "Istoria noua", asa cum aceasta este conceputa si definita de protagonistii actuali ai unei orientari ce nazuieste spre restituirea globala a fenomenului istoric. Creatoare de istorie noua de-a lungul anilor, contestatara si polemica, dialogala prin pretentiile ei interdisciplinare, aureolata de prestigiul unor spirite polarizante, revista a devenit la randu-i subiect de istorie cum o dovedesc studiile ce i-au fost consacrate la aniversarea din 1979 si titlurile tot mai numeroase care staruie pe marginea "paradigmei" "Analelor".

Recent, din spatiul politologiei franceze s-a insistat intr-o teza de doctorat asupra Istoriei noi, din perspectiva unei duble determinari, strategica si ideologica in incercarea de a-i explica succesul. Poate fenomenul cel mai revelator este insistenta protagonistilor actuali asupra istoriei curentului pe care il ilustreaza. Pierre Chaunu, mai prolific decat oricand, a revenit intr-o carte intitulata Pour l'histoire (1984), de fapt o culegere din articolele sale adresate publicului larg, asupra fenomenului Istoriei noi, examinand si reexaminand productia istorica actuala.

In aceeasi masura, cu putin inainte, in L'atelier d'histoire François Furet venea sa se asocieze tentativelor succesive ale lui Jacques Le Goff din Faire de l'Histoire sau din Pour un autre Moyen Age pentru definirea directiilor de investigare si reafirmare a temeiurilor metodologice a istoriei noi. Simptomatic ni se pare a fi aparitia unei dictionar istoric intitulat La Nouvelle Histoire, sub directia lui Jacques Le Goff, Roger Chartier si Jacques Revel, in care in 10 articole esentiale si 120 de termeni se constituie un dictionar al "Istoriei noi".

Devenita subiect de istorie, "Istoria noua", indrumata spre restituirea integralitatii faptelor istorice, interesata de dialogul cu cititorul contemporan, traverseaza, - si insistenta de autodefinire ne-o probeaza -, un moment intr-o istorie in care se afirma reticente fata de propriul trecut, in orice caz de delimitare de viziunea fondatorilor.

Istoria deschisa, istorie noua de astazi, asa cum este teoretizata sau practicata, se distanteaza de experientele precedente, asociindu-si noi teritorii, fiind "istoria omului si a restului", pentru a-l cita pe Fernand Braudel.

Descinsa din "Anale" si scoala creata de parintii fondatori, "Istoria noua", credincioasa refuzului initial in materie de formulari programatice, pastrand insa esentialul demersului, se constituie astazi ca noua etapa in devenirea unei orientari ce isi defineste bazele sale teoretice si directiile de investigare. Iata motivul pentru care ne-am intitulat incursiunile noastre, De la Anale la Istoria noua, cu convingerea ca noua etapa, reprezinta, sub multiple aspecte, un diferit totusi continent al cunoasterii istorice. Ne simtim datori inainte de a intra in expunerea propriu-zisa a subiectului cu o motivatie a staruintii noastre asupra unei din cele mai importante orientari istoriografice actuale. Inainte de toate subiectul este recomandat de voga din istoria istoriografiei pentru cunoasterea dinamicii scrisului istoric universal, dar si de interesul manifestat pentru "Anale" si "Istoria noua" in cultura romana. Un interes justificat, de apreciat in orice caz, pentru incercarile ce se fac mai cu seama pe terenul infatisarii istoriei noi sau a aplicarii metodelor sale. Aceasta audienta incontestabila, nu poate sa neglijeze un fapt pe tot atat de neocolit, raportul noii scoli cu materialismul istoric, faptul ca in evolutia istoriografiei universale actuale ea isi are contestatarii ei ce evolueaza spre noi orientari ale cunoasterii istorice, dar in afara preceptelor ei.



Pentru aceste ratiuni din punctul nostru de vedere, in raport cu tonalitatea ce adeseori insoteste rostirea despre "Istoria noua", apologetica si unilaterala, tendinta de a o apropia mai mult decat se cuvine de marxism, in pofida tezelor exprimate de teoreticienii sai, o prezentare a drumului parcurs, incepand cu geneza, scolii creata de "Anale", a optiunilor ei actuale este necesara. Desigur incercarea, ne grabim sa adaugam, isi are limitele sale, ea nu nazuieste la originalitate, fiind de fapt o prezentare istoriografica, critica, a ceea ce a reprezentat si reprezinta in cunoasterea actuala "Istoria noua".

Dincolo de orice alte considerente si explicatii a fenomenului ce s-a conturat in jurul revistei Annales, de faptul ca revista se justifica prin ratiuni ce tin de climatul autohton, un fapt este sigur: momentul aparitiei. Revista a aparut intr-un timp de criza economica, la Strasbourg, in ambianta unei Universitati de curand redevenita franceza, in legatura cu alte experiente istoriografice, din initiativa a doua spirite eminente, nu insa marginale, afirmate in revistele timpului, in masura sa atraga colaborarea unor specialisti din domeniile sociologiei, economiei, geografiei, psihologiei. Deveniti, unul profesor la Collège de France, Lucien Febvre, altul la Sorbona, Marc Bloch, ei definesc orientarea revistei, cu alte cuvinte ceea ce s-a chemat doctrina "Analelor". Intr-o scurta perioada de timp, incepand inca din anii de pregatire a revistei, din vremea congresului de la Oslo, din 1928, Marc Bloch nazuia la o revista de istorie sociala, de caracter international, la care urma sa colaboreze, asa cum s-a si intamplat si Gh. I. Bratianu, alaturi de alti istorici de prestigiu, ca Johann Huizinga etc.

"Analele" sub directia celor doi mari istorici, le urmeaza destinul, fiind transferata curand la Paris. Revista se impune nu atat prin afirmarea unui program, cat prin spiritul contestatar, de care sunt patrunse recenziile pe care le redacteaza. Studiul grupurilor sociale si a fortelor colective, a oamenilor si niciodata a omului, promovarea cu precadere a istoriei economice si sociale si excluderea istoriei politice si institutionale, a istoriei relatiilor internationale sau a istoriei militare marturisesc conceptia istorica a noii scoli. In aceeasi vreme, propunand interdisciplinaritatea, pentru a multiplica modul de apropiere a realitatii sociale si decompartimentarea disciplinelor, revista, prin spiritul incorporat, cultiva antidogmatismul si marginalitatea, primul semnificand refuzul unei teorii prestabilite a realitatii sau a unui domeniu delimitat in avantajul unui camp de inepuizabile probleme puse si traite de umanitate, a doua insemnand la inceputuri o evidenta preferinta pentru mediile nonuniversitare, experti internationali, specialisti in afacerile bancare, carora li se propune in raport cu criza posibilitatea patrunderii prin istorie in mecanismele schimbarii.

Cei doi istorici schiteaza inca in primii ani de viata a revistei doua directii metodologice, studiul trecutului din perspectiva experientei prezentului, metoda recurenta si istoria problema. Cea dintai este propusa de Lucien Febvre intr-un articol din 1933, intitulat De l'histoire-tableau: essai de critique constructive, in care afirma ca intre prezent si trecut nu este un perete despartitor, indemnand la cunoasterea faptelor contemporane pentru intelegerea trecutului. Pe aceasta cale este cu putinta a reconstitui geneza unei situatii sau a distinge permanentele si inovatiile.

In termenii ideilor propuse insemna a porni de la o situatie prezenta, un peisaj agrar, habitudini alimentare, o carta electorala, si a urca in timp pentru a reconstitui geneza unei situatii, diferitele nivele de combinatie a timpului scurt si a duratei lungi care pregatesc prezentul. A doua problema consta in a porni de la o tema actuala, de fapt de la forta de sugestie pe care o exercita asupra spiritului istoricilor cunoasterea faptelor contemporane si de a chestiona experienta istorica. In esenta se propune a se studia fenomene pornind de la sensibilitatea contemporana care poate ingadui intelegerea mecanismelor schimbarii. Impartasita la noi de Gh.I. Bratianu in anii manifestarilor crizei, istoricul o reafirma in 1941 atunci cand scriind despre criza antisemita in Bizant din secolul VII, stabileste, sub impulsurile faptelor contemporane, intre perioada antonesciana si experienta bizantina permanentele regimurilor totalitare. In esenta "Analele" isi propun sa rupa cu discursul profetic care vedea in trecut anuntul si pregatirea prezentului, cu istoria tribunal sau cu legitimarea situatiilor prezente in trecut. Practicand o critica severa la adresa presupozitiilor pozitiviste, elitiste, prin recursul la disciplinele invecinate, "Analele" pregatesc de fapt drumul integrarii istoriei in randul stiintelor omului, multiplicand neincetat curiozitatea in credinta ca intregul poate deveni istorie. Intalnind stiintele sociale in demersul ei, istoria propusa de "Annale" isi largeste neincetat campul de investigare, imprumutand domenii prealabile de la economie sau sociologie, de la alte stiinte invecinate. Programul cristalizat in mers de revista a fost dominat de ideea scoaterii din izolarea disciplinara si a deschiderii ei intrebarilor si metodelor celorlalte stiinte sociale.

Ideile nu erau desigur noi in momentul aparitiei revistei, istoria grupurilor sociale si a fortelor colective figureaza in manifestul din 1876 scris de Gabriel Monod pentru "Revue Historique", cum nu era noua nici tentativa spre o istorie a mentalitatilor, preliminata stralucit de Johann Huizinga, de lucrarile redactorilor revistei, publicate anterior. Istoricii care s-au apropiat de istoria Analelor, au tinut sa remarce pe buna dreptate, preexistenta unor curente care au condus la cristalizarea orientarii promovata de revista. In acest sens publicatia isi datoreaza fiinta scolii geografice a lui Vidal de la Blache si Demangeon, miscarii istorice promovata de Henri Berr in jurul periodicului "Revue de Synthese" si sociologiei durkheimiene. De la cea dintai "Analele" au retinut relatia intre timp si spatiu, relatia intre grupurile umane si mediul natural ca posibilitate de analiza si restituire a realitati sociale.

Nu este nici o mirarea ca Lucien Febvre publica in colectia -dirijata de Henri Berr La terre et l'evolution humaine: Introduction geographique a l'histoire (1921) precedata de Philippe II et le Franche Comté, etude d'histoire politique, religieuse et sociale (1912), iar Marc Bloch - Caracteres originaux de l'histoire rurale francaise (1931) si nu in ultimul rand de Regii taumaturgi, o incercare de istorie a mentalitatilor.

In ce priveste influenta fondatoare a lui Henri Berr, se poate afirma ca revista directionata de Henri Berr a fost un adevarat creuzet in care s-au catalizat ideile noi, legatura dintre geografie si istorie, dintre psihologie si istorie, tendinte spre studiul fenomenului mental colectiv, dar si ideea organizarii cercetarii istorice. Noua sensibilitate istorica pentru fenomenul colectiv careia i se dedica Lucien Febvre si Marc Bloch a fost deopotriva stimulativa pentru desolidarizarea de istoria evenimentiala. In sfarsit, influenta lui Durkheim, a determinat o filiatie teoretica si mimetica, cum s-a mai spus, indeosebi prin revista "L'Année sociologique" care a vrut sa faca din sociologie stiinta sociala unificatoare a diferitelor discipline in vederea unui statut stiintific.

Dialogul purtat cu istoria la inceputul de secol, adeseori conflictual, a determinat o regandire a propriilor pozitii din partea istoricilor, un dialog in propriul avantaj. Filiatia dinspre scoala durkheimiana a fost insa indiscutabila, ce anima programul "Analelor", concepand insa o polarizare a stiintelor umane in jurul istoriei. Deci din aceste directii a rezultat ideea istoriei problema, cautarea modelelor, convergenta stiintelor omului si invitatia la munca colectiva, la ancheta.

Problema care s-a pus cu insistenta atunci cand s-a incercat sa se explice succesul "Analelor" a fost desigur in legatura cu aceste antecedente si cu deosebire cu sociologia durkheimiana. Intrebarea este cum se explica de fapt caracterul polarizant al "Analelor"? Larga audienta de care revista s-a bucurat? Rasunetul ei international? Raspunsul care s-a dat, din unghiul istoriografiei sau al politologiei s-a rezumat in a afirma strategia revistei, maniera in care a stiut sa-si impuna programul, sa construiasca un sistem de relatii in sfera invatamantului universitar, constituind un grup in care dimensiunea ideologica conditioneaza strategia. Desigur, retinand explicatia, mai larg impartasita de interpreti, din care nu lipsesc nici chiar protagonistii istoriei noi, credem totusi ca audienta internationala a revistei, inca din primii ani, rasunetul ei extraeuropean, indica totusi existenta unui proces istoric mai general care a determinat, in conditiile unei presiuni a fenomenelor istoriei contemporane, cristalizarea unui spirit nou istoriografic ce a sintetizat idei preexistente, pentru a constitui in cele din urma un fond doctrinar coerent.

Apeland la interdisciplinaritate pe scara larga, dilatand continuu campul faptelor istorice si in consecinta faptul istoric insusi, scoala " Analelor" pregateste revolutia documentara. Practicata sub semnul istoriei deschisa spre istoria oamenilor, istoria noua pe cale de constituire raspunde intr-o mai mare masura sensibilitatii contemporane. Intr-o lume in care socialul patrunde navalnic in istorie, presupozitiile elitiste cedeaza facand loc istoriei globale. In opinia fondatorilor, inca de la inceput, barierele disciplinare care separau istoria de toate celelalte discipline care se consacra studiului societatilor si economiilor contemporane, trebuiau sa cada pentru a unifica in jurul istoriei intregul camp al stiintelor sociale. Unificarea la care nazuiau era aceea pe care o puteau conferi istoriei viata, idee care ii aducea initiative, experiente nelimitate, dinamismul federator, care situa istoria in centrul stiintelor omului. Istoria traieste din realitate, ea trebuia sa fie vie asemenea vietii, fapt ce explica forta de atractie a revistei. Privit din acest unghi succesul scolii este evident ca nu numai strategia si ideologia la care aderase constituia explicatia audientei de care s-a bucurat. In realitate deschiderea spre complexitatea vietii si desolidarizarea de o istorie elitista cu deosebire politica, a contribuit la constituirea grupului din jurul revistei intr-o scoala. Intre anii 1929 si 1939, timp de un deceniu gruparea din jurul revistei isi construieste platforma doctrinara, axata pe studiul motivelor reale, profunde si multiple, a marilor miscari de mase, determinate nu de un factor, ci de o multiplicitate. Recuzand istoria de suprafata, superficiala si simplista, noua scoala evolueaza spre istoria totala, profunda. Cu aceasta mostenire, la care urmeaza sa asociem critica faptului istoric pozitivist, Marc Bloch si Lucien Febvre, in fata realitatii imense si adeseori confuze, sugereaza constituirea documentului a carui analiza poate ingadui reconstituirea trecutului. Prin aceasta istorie i se deschide campul vast al vietii de odinioara, conferind ipotezei, in spiritul lui Henri Pirenne, rosturile sale creatoare in functie de trairile contemporane. Traversand experienta razboiului, a infrangerii Frantei, dar si a resurectiei nationale, rezistenta si eliberarea in climatul nou al epocii postbelice cu dosarul ei incarcat, "Analele" renasc avand in fata am putea sa spunem Testamentul lui Marc Bloch din Apologie pour l'Histoire ou Metier d'historien, pledoaria postuma a marelui istoric. De acum cuvantul civilizatiei din restituirea lui Marc Bloch face o spectaculara cariera. Il regasim in titlul schimbat al revistei, "Annales, Economies, Societes, Civilisation". De remarcat, si in acest caz, pluralul, oamenii, nu omul, formula indragita a protagonistilor, adevaratul leitmotiv al conceptiei scolii. Continuand desigur liniile directoare anterioare, revista prin unicul ei director isi propune inainte de toate sa inteleaga cursul noilor vremi, prin o istorie problema, potrivita timpului traversat, pentru a ingadui accesul spre o lume in stare de "instabilitate definitiva".

Intitulandu-si manifestul Face au vent, Lucien Febvre exprima esentialul unei istorii ce se voia deschisa. Revista in noua ei forma si manifestul lui Lucien Febvre dau expresie in termeni fara echivoc unor idei mai mult implicate odinioara in practica istorica. Ca si la inceputurile sale, revista si noua tentativa a scolii "Analelor" au in fata reperele tipului de istorie propus in Societatea feudala a lui Marc Bloch si in La Probleme de L'incroyance au XVI siècle: la religion de Rabelais, prima oferind o istorie problema, prin depasirea istoriei juridice si institutionale, a doua introducand in istoria profunda a secolului al XVI-lea, durata lunga a ideilor si sentimentelor. Scoala " Analelor" in preajma noului sau destin era inca la aceasta data un reper teoretic in opera lui Marc Bloch, Apologie pour l'histoire a carei cariera neobisnuita se datora criticii modului de a scrie si gandi istoria. Noul demers retine doua din ideile marelui istoric: refuzul originilor si atentia pentru raportul prezentului si trecutului, pentru intelegerea prezentului prin trecut, dar de asemenea a trecutului prin prezent.

In acest moment al istoriei scolii "Analelor" ne aflam in fata unei evidente continuitati cu precedentele demersuri, dar totodata in fata unor noi si fertile cautari ce anunta o alta istorie, de fapt " Istoria noua", asa cum o va structura directoratul lui Fernand Braudel dupa moartea lui Lucien Febvre in 1956. In aceasta perioada, mai precis dupa 1946, istoria "Analelor" parcurge o etapa a reafirmarii si redefinirii pozitiilor sub semnul aparitiei studiilor de metodologie ale lui Lucien Febvre.




Combats pour l'histoire reprezinta al doilea moment programatic si in aceeasi vreme o pledoarie pentru "Istoria noua", facuta prin anchete colective, ce anuntau viitorul. Era drumul pe care se angajase Centrul de cercetari istorice de la Sectia a VI-a a Scolii de inalte studii care va grupa, in cele din urma, numeroase departamente istorice universitare. Pledoaria lui Lucien Febvre pentru dialogul cu alte stiinte umane, cu psihologia, ocupa in aceasta carte de metodologie si atitudine un loc preferential. Definirea "Istoriei noi" a fost datorata si unei opere de organizare a cercetarii care de fapt reprezinta un acord cu traditia secolului al XIX-lea, prin Scoala practica de inalte studii un centru de invatamant, in aceeasi masura, in care interdisciplinaritatea a dat posibilitatea realizarii istoriei globale. Din acest laborator de cercetare si de gestatie a noilor idei "Istoria noua" isi gaseste instrumentul de difuzare.

"Analele" grupeaza o noua echipa in frunte cu Braudel, care asociaza prin opera lui capitala La Mediterannée et le monde mediteranéen á l'epoque de Philippe II noi dimensiuni gandirii istorice, prin descompunerea istoriei in planuri etajate: Istoria quasi imobila, aceea a omului in raport cu mediul care il inconjoara, istoria ritmata lent, o istorie a grupurilor sociale si istoria evenimentiala, istoria de suprafata. In alti termeni, istoria timpului geografic, a unui timp social, a unuia individual. Fernand Braudel a fost dupa moartea lui Lucien Febvre de fapt inspiratorul noii istorii prin "Anale", in care de altminteri publica studiul Istoria si stiintele sociale: la longue durée, hotarator pentru evolutia viitoare a "Istoriei noi". Timp de mai bine de douazeci de ani, autorul cartii despre Mediterana a largit continuu campul cercetarii istorice, facand sa se dezvolte spectacular stiintele sociale. Prin "Anale" si Sectia a VI-a, "Istoria noua" se deschide geografiei, economiei si sociologiei, dar foarte curand psihologiei, antropologiei si lingvisticii.

Braudel este de fapt creatorul dialogului, prin consideratiile sale teoretice din 1950 si 1958, dar si prin programul de la Scoala de inalte studii istorice. El propune si realizeaza conditiile dialogului, facand sa inceteze discutiile despre frontierele dintre disciplinele invecinate, trasand programul unor cercetari colective, propunand teme de convergenta sau sugerand un limbaj comun, dar mai presus, transpunand in practica istoriografica ideile pe care le-a formulat. Cu Braudel de fapt, "Istoria noua" isi defineste conceptia potrivit schemei ce ii apartine, dovada ca Lucien Febvre a sesizat in recenzia despre Mediterana drumul "spre o alta istorie", titlul de fapt al paginilor pe care le scrisese. Avandu-si punctul de plecare in scoala" Analelor", in special in ideile lui Lucien Febvre, dar delimitandu-se adeseori, Braudel pregateste terenul, renuntand la ideea de colonizare a stiintelor sociale in jurul istoriei, integrarii in randul stiintelor sociale. Pentru el cum avea sa afirme intr-un recent interviu, "istoria este omul si restul", precizand imediat ca "Totul este istorie, pamantul, climatul, miscarile geologice" si ca " Istoria este stiinta omului cu conditia de a avea toate stiintele omului alaturi de ea." Atunci cand in 1968 el paraseste directia " Analelor" colaboratorii sai constituiau mai mult decat o scoala, de fapt o noua istorie, un curent care acoperea o serie infinita de probleme noi, tentative in spatiul unor discipline traditionale, dar si noi obiective de studiu, climatul, inconstientul, mentalitatile. Volumele publicate sistematic de reprezentantii Istoriei noi pe teme metodologice asociaza mereu noile experiente, patrimoniului unei istorii care deliberat s-a vrut deschisa vietii, istoriei oamenilor. Dictionarul publicat sub titlul La Nouvelle Histoire marturiseste prin simpla lui compartimentare dimensiunile si optiunile istoriei noi: Istoria si durata lunga, Istoria structurilor, Antropologia istorica, Istoria mentalitatilor, Istoria culturii materiale, Istoria imediata, Marxismul si istoria noua, Istoria marginalilor, Istoria imaginarului, iata 9 din marile teme ce contureaza directiile istoriei noi, prezentata in geneza si evolutia ei de Jacques Le Goff in a zecea sectiune. Cu acest prilej, istoricul afirma existenta unui curent istoriografic innoitor care a modificat nu numai domeniul traditional al istoriei, dar si pe cele al stiintelor sociale invecinate si fara indoiala, adauga istoricul, campul cunoasterii.

Istoria noua a modificat insa si structura stiintei istorice, punand in discutie critica istorica traditionala, datorita metodelor cantitative care privilegiaza seria si nu individul, documentul. Exploziva prin demersurile ei "Istoria noua" a imbogatit incontestabil campul cunoasterii istorice, influentand in mod decisiv istoriografia in ansamblul ei. Este indiscutabil ca reprezinta astazi un front istoriografic alaturi de altele in afirmare. Principalul dialog se leaga astazi intre "Istoria Noua" si alte tentative, in beneficiul cunoasterii istorice.

Desigur intre curentele istoriografice nemarxiste ea nu este singulara, alaturi de Istoria noua, imperialista, in tendintele sale tinzand sa incorporeze sau sa anexeze chiar orientari ce-i sunt departe, este totusi contestata si departe de a fi acceptata pretutindeni. Daca conceptia si metodele ei raman straine multor istorici, nu este mai putin adevarat ca blocurile masive de rezistenta se deschid datorita impactului ei, dialogului si innoirii utilajului conceptual. Sub acest aspect rosturile ei au fost adeseori salutare, determinand regandirea statutului istoriei. Daca in anii imediat urmatori razboiului s-a spus despre pozitia istoriei ca nu este una confortabila, astazi este evident ca istoria si-a recucerit o pozitie privilegiata si datorita " Istoriei noi".

In finalul acestor consideratii sumare am dori sa semnalam doua aspecte: intai, "Istoria noua" nu-si are sorgintea exclusiva in marxism cum uneori se sugereaza, si nu este confundabila cu el, punctele ei de vedere filozofic vorbind sunt altele. In al doilea rand "Istoria noua", am spune, a repurtat pana in momentul de fata mai multe victorii in vecinatatea imediata, decat in interiorul istoriografiei propriu-zise. Insuficienta victoriei se exprima si prin regandirea de catre reprezentantii curentului a propriilor temeiuri metodologice si, nu in ultimul rand, prin numarul excesiv al lucrarilor de aspect teoretic, doctrinar, ce tradeaza sentimentul necesitatii explicitarii si apararii propriilor pozitii. Aceasta ultima situatie este marturisita de Pierre Chaunu, intr-una din ultimele sale carti, ceea ce nu este sigur ca la ora actuala este chiar ultima: "Aceasta culegere este o lupta pentru o istorie utila, o istorie care nu refuza vocatia care ii revine, de la Lumini, a unei inseratii supletive in identitatea noastra dificila si dureroasa, o lupta pentru a face cunoscuta in aceasta tara munca istoricilor de meserie a caror functie nu este de a distra, ci de a instrui". Ideea istoricului merita sa fie impartasita de slujitorii lui Clio din tara noastra. A se constitui si a explica trecutul nu poate dispensa pe istoricul actual de necesarul dialog cu cititorul de istorie caruia i se cuvine sa i se explice atelierul istoricului. De fapt - responsabilitatea celui care scrie istorie in fata celui care o face.

Bibliografie

1.    A. Burguiere, La naissance des Annales, in Annales, Economies. Societés. Civilisation, 34, 1979, nr. 6, p. 1344-1359.

2.    Hervé Couteau-Begarie, Le Phenomene" Nouvelle Histoire" Strategie et ideologie des nouveaux histories, Paris, 1983:

3.    Le Nouvelle Histoire. Sur la directions de Jacques Le Goff, Roger Chartier, Jacques Revel, Paris, 1958.

4.    Peter Burke, Una rivoluzione storiografica, Roma-Bari, 1999.

5.    Georg Iggers, Istoriography in the Twentieth Century. From Scientific Objectivity to the modern Challenge, 1997, p. 51-64.

Orientari in istoriografia actuala

Evolutia scrisului istoric universal in a doua jumatate a secolului al XX-lea ce coincide cu perioada postbelica, inregistreaza transformari substantiale in climatul cunoasterii trecutului. In acest rastimp, de o jumatate de secol, se accentueaza indepartarea de la paradigma rankiana a secolului trecut, care supraestima istoria politica, in avantajul socialului si economicului. Se poate constata o democratizare a istoriei, directie in care stiintele sociale incep sistematic sa detina un rol in istorie. Orientarea inaugurata de scoala de la "Annales" castiga in aceasta perioada un ascendent prin orientarea imprimata revistei datorita manifestului pe care il lanseaza dupa razboi Lucien Febvre sub titlul Cu fata la vant, cu alte cuvinte spre complexitatea vietii contemporane. Prin Fernand Braudel, autorul lucrarii Mediterana si lumea mediteraneana in epoca lui Filip al II-lea se inaugureaza o noua directie care are in vedere destinele colective, istoria structurilor, sistemele economice. Tentativei lui Braudel i se poate asocia La Mer Noire, lucrarea lui Gh.I. Bratianu care, orientata spre studiul spatiului rasaritean, ce releva in raport cu ambianta geografica, raportul Occident-Orient si impactul comertului italian care a conferit Marii Negre rolul de placa turnanta a comertului international.

In lumea occidentala s-a impus istoria cantitativa, in atmosfera creata de Sectiunea VI a Centrului de cercetari istorice de la École des Hautes Études care a prilejuit noi directii de cercetare. Jacques Le Goff, Emmanuel Le Roy Ladurie, Marc Ferro au reprezentat a treia generatie a "Analelor" care au dat expresie Istoriei Noi. Astfel se afirma din anii '60, '70 problemele suprastructurii, studiul familiei prin Philippe Aries, psihoistoria, ideologia imaginarului social si istoria mentalitatilor, Jacques Le Geff si Georges Duby studiind raporturile dintre realitatea materiala si mentala in evolutia societatii.

In aprecierea dinamicii istoriografiei, cel de al doilea razboi mondial a marcat inceputul unei noi epoci, atat in ce priveste conceptia despre natura istoriei, cat si pentru atitudinea istoricilor vis-a-vis de disciplina prestata (Barraclogh, Tendances actuelles de l'histoire, p. 13 si urmatoarele). Se poate observa ca aproximativ din 1955 studiul istoriei intra intr-o faza noua de manifestare care se resimte in toata lumea. Se manifesta totodata un progres al impactului stiintei si a noilor tehnologii, un declin al eurocentrismului sau al occidentocentrismului, producandu-se o schimbare in interogatia istoricului adresata trecutului, in scrisul istoric sovietic si al tarilor satelite, ca expresie a trecerii de la monolog la dialog in plan politic in anii '60. In aceeasi masura se poate remarca o dezintegrare a sintezei bazata pe spiritul liberal si nasterea unei institutii care difera de cele din secolul al XIX-lea, un fapt ce se va repercuta in istoriografie.

In general, intr-un cadru nou se produce o reevaluare a gandirii istorice si desigur a istoriei realitate care s-au schimbat radical. Sub influenta acestor factori se produce o critica a istorismului, manifestata inca inaintea primului razboi mondial care se adanceste in anii postbelici prin scoala Analelor. In aceeasi vreme se remarca mutatiile ce au loc in gandirea marxista sovietica care se deschide dialogului cu istoriografia universala, dar totodata cu ea insasi. In aceeasi vreme se produce, paralel, in Statele Unite un ascendent al pragmatismului influentat insa de sociologia germana, de Max Weber in special.

Noul suflu se resimte mai cu seama in Europa occidentala, unde scoala initiata de Lucien Febvre si Marc Bloch castiga teren, devenind influenta in Franta si in afara ei, cazul istoriografiei polone este relevant, afirmandu-se in interiorul acestei istoriografii personalitati ca Bronislaw Geremek sau Christoph Pomian etc. Trebuie spus ca si in alte istoriografii, in istoriografia engleza, Louis Namier, cercetand istoria politica au in vedere structura politica a secolului XVIII. Elementul caracterizant este fara indoiala, expansiunea curentului Istoriei Noi ce descinde din scoala lui Marc Bloch si Lucien Febvre care are in vedere relevarea ansamblului manifestarilor umane, potrivit ideilor lui Braudel. Or, aceasta conceptie demonstra insuficienta istoriei istorizante, incriminata de Henri Berr si o corespunzatoare orientare spre istoria structurilor de civilizatie. Ca atare dialogul cu stiintele sociale, cu economia s-a impus in laboratorul istoricului, ceea ce inseamna apelul la noi metode.

Renuntarea la istoria evenimentiala a adus in campul cercetarii metodele cantitative, o istorie ce apeleaza la matematica, istoria sociala ce are in vedere multimile de date, fapt ce a influentat critica istorica care nu se mai bazeaza pe singularitatea documentului, ci seriile de documente. In acest rastimp s-a impus insa si istoria culturala, cu deosebire cultura populara (Mandrou) care a antrenat cercetarile de istorie a vietii religioase si istoria mentalitatilor, religia populara sau religia traita.



Aceste noi orientari au adus dupa ele in dialogul cu geografia fizica si umana, climatologia, demografia, etnografia, antropologia, iar in cazul istoriei mentalitatilor psihologia.

Pentru istoriografie o importanta deosebita o are contactul cu sociologia, cu stiintele sociale in general. In aceasta directie dialogul cu sociologia a fost benefic pentru amandoua disciplinele care beneficiaza de noi metode, cantitative care contribuie la schimbarea de perspectiva atat a istoricului cat si a sociologului.

Ascensiunea istoriei sociale, a adus un spor de interes pentru problemele teoretice si pana in cele din urma la o convergenta a teoriei cu istoria. Se constata apelul la modele si metode, la cele cantitative, un subiect de meditatie pentru istoric, dar si apelul la comparatism, la noi concepte si probleme, ca rolul social al familiei, a relatiilor de inrudire, la problema identitate-comunitate, mobilitatea sociala, mentalitatea si ideologia, oralitatea, mitul.

Evolutia societatii postbelice a adus in prim plan un ansamblu de probleme cum sunt: comportamentul maselor, aculturatia, urbanizarea, rolul elitelor, problema deplasarii unor mari mase etnice dintr-o zona in alta, dintr-un stat in altul, emigratia din timpul regimului totalitar in Europa de est, care au solicitat apelul la metode noi si tehnici de cercetare adecvate complexitatii fenomenelor sociale. In acest sens apelul la sociologie si la antropologie, la ultima mai cu seama, a devenit imperios necesara pentru cercetarea actuala. Se constata o aspiratie spre exactitatea stiintifica si o posibilitate de a descoperi legi ce conduc cursul istoriei umane. Dialogul istoriei cu sociologia si antropologia a fost benefic pentru demersul istoricului, dar si pentru sociolog sau antropolog.

Istoriografia actuala, reluand tentativele lui Lucien Febvre si Marc Bloch, ale lui Johann Huizinga au introdus in laboratorul propriu psihologia, astfel ca istoria mentalitatilor si a imaginarului colectiv au devenit inseparabile. Studiul mentalitatilor colective, inspirat de protagonistii amintiti, a luat un avant deosebit care a determinat cunoasterea psihologiei sociale in cazul conflictelor rasiale, a antisemitismului, violentei, nationalismelor. Unele manifestari ale evenimentelor recente nu pot sa fie explicate in afara aportului psihologiei, cazul tensiunilor emotionale, a istoriei inconstiente, viata tacuta prin apelul la studiul imaginilor, simbolurilor, gesturilor, miturilor etc.

In istoriografia actuala, istoricul trebuie sa tina seama de fortele colective, de reactiile psihologice prin care se explica tensiunile existente in societate, la nivelul maselor. Ca atare aceasta realitate a vietii cotidiene ce se afla in spatele istoriei constiente se gaseste istoria inconstienta sau subconstienta cum remarca Alphone Dupront. In realitate manifestarile nationalismului agresiv sau islamismului, la nivelul unor grupuri etnice, impun noi metode de studiu pentru a releva si explica si aceste fapte istorice. De interes este fara indoiala problema mentalitatilor din unghiul motivatiilor taranimii rasculate, a maselor in general, a propriilor motivatii.

In ceea ce priveste mentalitatile colective este observabila si contributia lui Carlo Ginzburg din Branza si viermii. Universul unui morar din secolul XVI-lea, unde se ofera o perspectiva dinspre individ, ceea ce modifica cel putin partial perspectiva lui Lucien Febvre.

Ca atare, istoricul a inceput sa examineze raportul dintre psihologia individuala si colectiva, problema manifestarilor tipice de contagiune mentala, care se iveste atunci cand se studiaza psihologia unei personalitati, Luther precum si a maselor care fac sa apara in scena istorica emotionalul ce urmeaza sa fie explicat. Cazul rascoalei lui Horea, problema manifestarilor de contagiune mentala si personalitatea reala sau imaginara conduce istoricul pe terenul psihanalizei, aspect care nu trebuie sa fie examinat si explicat decat cu maximum de prudenta.

Una dintre directiile studiilor istorice actuale este economia si cadrul demografic, atata vreme cat fortele economice detin un rol covarsitor in desfasurarea evenimentelor. Istoricii au acordat o insemnatate acestor fapte care au intervenit in istoria realitate si care solicitau noi metode de investigare si o alta pondere in evolutia unor fenomene cum au fost revolutia atlantica sau criza din 1929. Astazi economia isi are un loc important in scrisul istoric contemporan, deopotriva istoria economiei mondiale, care, in cazul istoriografiei americane se concretizeaza in econometrie. Or, apelul cu prioritate la istoria cantitativa aduce aceasta orientare care opereaza cu multimi de date, fapt ce faciliteaza studiile de proportii, cazul comertului atlantic in secolul al XVI-lea. Istoria cantitativa genereaza si o noua critica istorica in care important nu este documentul in sine ci ceea ce precede si succede, cu alte cuvinte seriile de date, de unde si istoria seriala.

Desigur istoria cantitativa si mai cu seama econometria in materie de istorie a economiei isi are limitele ei, ca si intreaga istorie cantitativa, deoarece intr-o astfel de istorie intereseaza globalitatea fenomenului si nu nuantele, deoarece omul practic dispare din vizorul istoricului. Exagerarile sau, mai curand, absolutizarile unei metode sau a unei directii, inchid in sine, ca si excesiva psihologizare, pericolul dizolvarii istoriei in campul stiintelor sociale. In esenta dialogul istoriei cu stiintele umane este recomandabil si de neinlocuit, dar istoria trebuie sa-si pastreze propriile metode, asa cum a afirmat Bratianu in istoriografia romana, inca prin 1947, altminteri insemna pierderea identitatii istoriei din punct de vedere metodologic.

In istoriografia actuala, una din directiile justificabile este si demografia, cu deosebire demografia istorica in care in ultimele decenii un rol important l-a detinut aportul lui Dupaquier sau Goubert. Ca o directie de cercetare cu deosebire fertila demografia a contribuit in larga masura la exploatarea registrelor parohiale, cu scopul evidentierii urmarilor efectelor epidemiilor taranesti, asupra mortalitatii infantile, structurilor de clasa, a mobilitatii populatiei, raportului intre oras si sat etc. Dar, asa cum s-a remarcat prin unele cercetari sunt importante si efectele contraconceptiei asupra limitarii nasterilor. Aceste cercetari, prin apelul la metodele cantitative arunca o lumina asupra unor probleme ce vizeaza aspecte nesesizate in cunoasterea istorica.

Istoriografia in a doua jumatate a secolului a largit campul cunoasterii istorice in timp si in spatiu, cu atat mai mult cu cat in aceasta epoca schimbarile de dupa cel de al doilea razboi, printre care noul ritm al evolutiilor si expansiunea cercetarilor la spatii extraeuropene au evidentiat universalitatea fenomenelor si interdependenta lor. Se poate afirma ca europocentrismul si cu atat mai mult occidento-centrismul este depasit in favoarea incorporarii in cercetare a fenomenelor planetare. In acest sens, o privire asupra programelor congreselor de istorie internationale releva noua dinamica istoriografica, universalitatea interesului si diversitatea problematica.

In aceeasi vreme, in laboratorul istoricului a intrat istoria imediata, istoria istoricului participant, iar adiacent istoria orala, ultima stimulata de valoarea pe care o capata istoria traita.

Cercetarea istorica s-a extins diacronic prin studiul adancit al preistoriei care ofera o perspectiva noua, prin apelul la noile tehnologii, asupra istoriei umanitatii la perioade in care urmele scrise lipsesc sau cele de ordin material erau cu anevoie de datat. Este si cazul istoriei africane, precoloniale, in care sursele arheologice pot contribui la elucidarea trecutului umanitatii. Istoriografia actuala se orienteaza precumpanitor spre problematica din afara Europei care este de natura sa invedereze realitati nebanuite. Studiul, de exemplu, al nationalismelor africane prin raportare la societatile tribale este de natura sa ofere un teren de reflexie pentru intelegerea tipologiilor nationalismelor si a proceselor de formare a natiunilor.

Campul cunoasterii istorice s-a extins in ultimele decenii la domeniul istoriei ecleziastice si religioase care ofera astazi un teren plin de promisiuni, in masura in care istoria institutionala castiga astazi semnificatii suplimentare prin elaborarea unor harti a jurisdictiilor diecezelor. In aceeasi vreme istoria sentimentului religios, istoria religiei populare aduce in prim plan trairi colective din mediul rural care releva diferente notabile intre acurateta doctrinala si realitatea religiei practicata in comunitati in care subsistau urmele unor practici imemoriabile, pagane sau superstitii in istoria traita. In acest caz, Gabriel Le Bras din unghiul sociologiei, Bernard Plongeron si Raoul Manselli din acel al istoriei au adus in cunoasterea istorica, a trecutului aspecte nebanuite sau ignorate. De fapt, inceputurile acestor preocupari au fost relevate de cercetarile efectuate in Franta pe baza jurnalelor de vizitatie canonica in ruralitatea franceza care au descoperit realitati putin concordante cu religia oficiala. Or, aceasta directie de investigare prin o pleiada de istorici ca Robert Mandrou sau André Vauchez au adus contributii esentiale la cunoasterea unor trairi colective in ordinea sentimentului religios. Rezultatele obtinute in ultimele decenii pe acest teren au angajat un dialog fertil cu istoria mentalitatilor, cu rezultate adeseori spectaculoase pentru intelegerea epocilor istorice. Dilatarea cunoasterii istorice, explozia documentara, a angajat o seama de consecinte in sfera metodologiei istorice care, determinata de dialogul istoriei cu stiintele invecinate, au oferit noi cai de acces spre complexitatea trecutului.

In egala masura se constata noile sensuri ale istoriei nationale, datorita comparatismului istoric si a impactului dinamicii politice contemporane care evolueaza spre ideea unificatoare a structurilor politice. Deci se evidentiaza evolutia spre structurile politice universale in care un loc important il detin istoria nationala sau regionala de care noua arhitectura europeana trebuie sa tina seama. Or, din acest punct de vedere este la ordinea zilei comparatismul istoric pentru a evidentia reale similaritati si diferente care solicita o explicatie prin compararea fenomenelor pentru a distinge permanentele si specificitatile, precum si marginile posibilului. Istoriografia pare a evolua in sensul unei conceptii in care trecutul poate sa fie restituit in functie de categoriile si paradigmele politice, sociale, economice, culturale si psihologice si nu dupa separatiile nationale sau perioadele artificial delimitate (Barraclough, p. 209).

Pe drumul deschis de comparatismul propus de Marc Bloch, inca in 1929, care avea in vedere compararea a doua structuri invecinate sau a doua realitati care nu au comunicat una cu alta, noua evolutie a comparatismului militant a lui Etiamble, un interpret actual al comparatismului, Adrian Marino, isi intemeiaza demersul pe existenta invariantilor care impun definirea si ilustrarea permanentului, a esentialului si prin aceasta a universalului literaturii (Marino, Comparatism si teoria literaturii, p. 66). Ca si in domeniul literaturii, invatamantul devine modalitatea prin care istoria poate participa la universalitate ceea ce insemna, in viziunea lui Adrian Marino, de a atribui elementelor sale comune o semnificatie universala. Deci, o istorie universala este posibila ca si in literatura, "o viziune universala, integratoare, structurala abstractiva; pe scurt o gandire literara in acelasi timp universalizata si universala". Transpunerea unei atari viziuni in istoriografie poate sta la baza unei adevarate istorii universale spre care, intr-o lume deschisa globalitatii, cercetarea istorica se cuvine in mod necesar sa evolueze. De fapt, la o atare istorie universala gandea si Nicolae Iorga in tentativele sale, in care universalitatea fenomenelor transcede nationalul fara sa-l anuleze.

Aparitia, prin urmare, a unor realitati noi pe mapamond au impus istoriografiei o noua perceptie a trecutului si prezentului umanitatii. De aici a rezultat proliferarea marilor sinteze si subsecvent o reflectie metodologica ce invedereaza noile dimensiuni ale istoriografiei care solicita o adaptare la ritmul dezvoltarii actuale, la noile provocari ale istoriei realitate. Or, dialogul cu stiintele sociale, justifica rolul istoriei ca furnizoare de noi lumini de care lumea actuala are nevoie, pentru mai buna comprehensiune a celor actuale. Istoria are nevoie stringenta de o regandire a propriului domeniu, de o adecvare a discursului istoric la metodele actuale, de reexaminare pentru a fi in masura sa contribuie la cunoasterea istoriei realitatea de ieri si de astazi.

Bibliografie

1.    Historical Studies Today. Edited by Felix Gilbert and Stephen R. Graubard, New York, 1972.

2.    International Handbook of Historical Studies. Contemporary Research and Theory. Edited by Georg G. Iggers and Harold T. Parker, Gramamod Press, 1979.

3.    L'Histoire et ses méthodes, Edité par Ch. Samaran, Paris, 1961.













Document Info


Accesari: 4835
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )