Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...

















































Ideea bizantina de Biserica si Stat

istorie












ALTE DOCUMENTE

APARIŢIA sI DEZVOLTAREA PARLAMENTULUI ÎN TĂRILE ROMÂNE PÂNĂ LA 1918
Muzeul Municipiului Bucuresti
Holocaustul
O mitologie pseudodualista: bogomilismul
Constituirea statului medieval Tara Romaneasca (Ungro-Vlahia)
CRESTINISMUL TIMPURIU
TRASATURILE CIVILIZATIEI ROMANE IN DACIA
TIPOLOGIE - in mitologie si ritualistica
Actiuni cu caracter antirevizionist in judetul Hunedoara in perioada interbelica
Marca postala (Emilian Cioc)

Ideea bizantina de Biserica si Stat

În paralel cu acest proces natural de coordonare, perceptibil înca înainte de convertirea lui Constantin cel Mare, putem observa nasterea unui centru bisericesc nou, legat în dezvoltarea sa de situatia noua a Bisericii în Imperiu. Cu privire la modul în care trebuie sa întelegem originalitatea si profunzimea solutiei aduse de Bizant problemei raportului dintre Biserica si Stat, este nevoie de multa precautie[1]. Biserica si 23523f514x Statul nu erau unite printr-un contract de tip juridic, ci prin singurul adevar, adica credinta Bisericii precum ca împaratul si prin el întregul Imperiu, recunosteau drept propriul Adevar pe Dumnezeu, plasându-l deasupra lor. Pe de alta parte, Biserica nu putea sa se arate indiferenta fata de conceptiile religioase ale Imperiului. Un împarat eretic, un apostat ar fi însemnat sfârsitul crestinismului si prin aceasta a proiectului unei lumi crestine, a unei înfrângeri a Adevarului în fata minciunii, a unei renegari a lui Hristos din partea lumii. Crestinismul era trait în primele secole mai întâi ca o victorie cereasca a lui Hristos asupra raului din lume. În perspectiva acestei victorii, convertirea lui Constantin capata o perspectiva noua, speciala. Prin acest act, Statul, care pâna acum fusese instrumentul principal al urii diavolului fata de Biserica, se înclina în fata lui Hristos. Întelegem de ce neutralitatea Statului în materie de religie era un fapt strain crestinilor, cum le era strain si "clericalismul", adica subordonarea ierarhiei fata de Stat, care va apare mai târziu în Occident. În conceptia ortodoxa, Biserica îmbratiseaza întreaga lume: ea este însasi fiinta sa intima, masura sa; izvor de har, dar nu de putere. Aceasta este acordata împaratilor si guvernantilor. În aceasta viziune trebuie sa întelegem de ce ortodocsii au cautat sa-l influenteze pe împarat, fara ca oportunismul sau ambitia sa reprezinte vreun motiv în sine. Drama Orientului a fost însa faptul ca acest proiect s-a dovedit imposibil de realizat, iar tentativele de a-l pune în practica au avut destul de des consecinte nefericite. Statul în sine era prea legat de categoriile gândirii pagâne; el continua sa se creada înca ultimul scop, valoarea ultima, iar religia nu era decât un mijloc pentru a realiza acest tel. Daca destinul Bisericii, precum si luptele doctrinare nu-l lasau indiferent, atitudinea se datora unor ratiuni proprii. Orice divizare sau neîntelegere în interiorul Bisericii, reprezenta o amenintare directa pentru partea civila.



În secolul al IV-lea asistam la aparitia a doua centre noi în sânul Bisericii: Constantinopolul si Ierusalimul[2]. Interesul lui Constantin pentru Ţara Sfânta, unde mama sa Elena cauta lemnul Sfintei Cruci, era semnificativ, daca tinem cont de faptul ca al doilea oras sfânt era pentru el Constantinopolul, pe care-l întemeiase. Constantin se simtea poate în mod inconstient, investit cu o misiune speciala în istoria mântuirii: orasul Crucii si cel care rasarise prin victoria Crucii, cele doua centre ale lumii, regele iudeilor si cel al romanilor, reconciliati în persoana sa. De-a lungul secolelor aceasta conceptie mistica despre Constantinopol ca oras sfânt, se va largi si aprofunda, dar initiativa va ramâne a primului împarat. Întemeierea noii capitale în 330 a dat centrului imperial o noua dimensiune bisericeasca: dintr-un modest sediu episcopal, Constantinopolul era "condamnat" practic cresterii. Este adevarat ca la început nu lasa sa se întrevada viitorul sau: o perioada destul de lunga, el a fost centrul arianismului, în timp ce Atanasie întarea în ochii Bisericii prestigiul Alexandriei, prin combativitatea sa pentru adevar si libertate. Chiar si atunci când Constantinopolul devine ortodox, ostilitatea Alexandriei nu slabeste: exemplul cel mai bun îl vom avea în disputa dintre Chiril al Alexandriei si Nestorie, justa de altfel, dar care în materie de putere si de primat nu ocupau chiar un loc secundar. Cu toate acestea la 50 de ani dupa întemeierea orasului, Parintii participanti la al II-lea Sinod Ecumenic au proclamat pentru episcopul de la Constantinopol o întâietate de onoare dupa cel al Romei, pentru ca orasul lui Constantin era "noua Roma, orasul Împaratului si al Senatului" (canonul al III-lea). Constantinopolul nu era pus în fruntea unei regiuni, iar pe plan administrativ, episcopul sau continua sa fie unul dintre episcopii diocezei Traciei, condusa de mitropolitul Heracleei. În realitate, canonul care-i acorda "o întâietate de onoare" transformându-l dintr-o data într-un centru bisericesc pentru întreg Orientul, era clar ca cele doua structuri ecleziastice nu coincideau, iar una dintre ele mai devreme sau mai târziu trebuia sa se supuna celeilalte. Acesta este secretul conflictului, care va anima în urmatoarele secolele Alexandria si Constantinopolul.

Comunitatile crestine din marile centre urbane, au organizat asa-numitele sinoade provinciale pentru rezolvarea problemelor de disciplina sau de doctrina. Primele sinoade interprovinciale au fost convocate pentru a elimina curentele considerate eretice. Sinoadele de la Antiohia din anii 264 si 268 s-au încheiat cu condamnarea episcopului sirian Pavel de Samosata, caruia i se reprosau inovatii de natura liturgica, disciplinara sau doctrinara. Acceptat de episcopii din Alexandria si Roma, hotarârile acestui sinod interprovincial au fost aplicate de împaratul Aurelian. În aceste conditii avem de-a face cu prima recunoastere oficiala a unei autoritati bisericesti de catre Statul roman. Sinoadele interprovinciale au fost decisive în constituirea religiei crestine ca religie de Stat, în special în ceea ce priveste întarirea disciplinei bisericesti prin publicarea unor impresionante liste de interdictii si sanctiuni.

Pentru crestini totul se va schimba în momentul în care Constantin cel Mare si succesorii sai crestini au ales "religia lui Hristos", iar Crucea a devenit însemnul Imperiului. Acest lucru s-a realizat în doua etape. Mai întâi este vorba despre anul 313, când crestinismul este autorizat în mod oficial în tot Imperiul. Preluarea puterii de catre Constantin în 306 a marcat sfârsitul unei perioade destul de confuze, Imperiul fiind condus de mai multi împarati cu titlul de august sau cesar. Dupa ce si-a eliminat rivalii si s-a plasat sub protectia Dumnezeului crestinilor (caruia i-a atribuit victoria sa asupra lui Maxentiu, în apropierea Romei - 313), Constantin a favorizat religia lor în cadrul unei politici tolerante si a unui sincretism care-i permitea sa asocieze cultului "soarelui neînvins" si teologiei pagâne (Constantin ramânea pontifex maximus, adica Mare Preot al pagânilor), noua sa cinstire pentru Hristos.

În ceea ce priveste Edictul de toleranta din 313, text cunoscut sub numele de "Edictul de la Milan" (proclamat de fapt la Nicomidia, capitala partii orientale a Imperiului), el marcheaza recunoasterea crestinismului de catre puterea imperiala. Din acest moment crestinismul a beneficiat de privilegii din partea Statului. Pentru a controla mai bine religia, Constantin a încercat sa realizeze o unificare a ei, dar politica sa a trebuit sa faca fata diferitelor doctrine si antagonisme. În aceasta perioada existau unele dispute pe plan teologic; provenind din diversele traditii iudaice sau eleno-crestine din primele trei secole, aceste curente au devenit expresia unor conflicte politice si sociale. Disputele hristologice, însotite de excomunicari si tot felul de acuzatii de deviere, schisme sau erezii au atins zonele cele mai crestinizate. De asemenea exilul unor episcopi sau definitiile luate în cadrul sinoadelor generale ca cele ecumenice, au reprezentat un pas spre devenirea religiei crestine, religie de Stat[3].

În timpul lui Constantin cele mai bune exemple ale acestor dispute au fost:

§      Donatismul african: conservator si intransigent, s-a transformat în timp într-o revolta sociala împotriva nedreptatii si a dominatiei straine. Problema aceasta a aparut cam în aceeasi perioada cu persecutiile din anii 303-305 si a durat mai bine de trei secole si jumatate, pâna la invazia araba. La început era vorba despre o problema disciplinara la Cartagina: este bine sau nu sa fie reintegrati în Biserica acei crestini care au cedat exigentelor lui Diocletian sau ale lui Galeriu? Cel mai intransigent s-a aratat episcopul Donat, ale carui idei s-au raspândit cu repeziciune în toata Africa romana (aproape 100 de episcopi erau de partea sa). Chiar daca a luat pozitie împotriva lor, împaratul Constantin ezita între o atitudine represiva si una toleranta.



§      Arianismul alexandrin:a capatat dimensiunile unui conflict religios la scara întregului Imperiu. Nesupunerea ereticului Arie fata de episcopul Alexandru a avut un impact deosebit, suscitând pasiuni si divizând profund comunitatile crestine.

Pentru a fi combatuta aceasta erezie, am putut observa cum Constantin a convocat primul Sinod Ecumenic de la Niceea pe data de 20 mai 325. Astfel, acest Sinod a fost convocat de catre împarat, iar hotarârile au fost împotriva lui Arie, consacrând victoria Sfântului Atanasie, viitorul episcop al Alexandriei. Constantin cel Mare în calitatatea sa de singur august, a identificat în mod progresiv Divinitatea suprema pe care el o cinstea din anii tineretii cu Hristos. Încercarea de a reconcilia în propria constiinta si în teorie datoriile unui principe roman cu exigentele etice personale ale unui crestin l-au facut sa întârzie primirea botezului pâna înaintea mortii (337). Transformarea progresiva a Imperiului într-o societate formal crestina a continuat pe vremea succesorilor lui Constantin, dar acest fenomen a fost plin de contraste si paradoxuri. Cei doi fii ai lui Constantin, Constantiu al II-lea (337-361) si Constans (337-350) care au stapânit în Orient, respectiv în Occident, au extins legislatia constantiniana în favoarea crestinismului si au luat parte activ la în problemele unei Biserici divizata de criza ariana. Ca si tatal lor, ei au amânat propriul botez pâna în ceasul mortii. În constiinta sociala a timpului, marturisirea credintei crestine nu era perceputa ca o conditie pentru a deveni împarat: Iulian Apostatul (361-363) a restabilit chiar pagânismul, iar un alt pagân, prefectul pretoriului Secundus Solutius, a obtinut la un moment dat sustinerea unanima a armatei pentru a-i succeda la tron lui Iulian. În cele din urma Secundus a refuzat deoarece era în vârsta si bolnav[4]. Printre împaratii care s-au succedat la sfârsitul secolului al IV-lea, cazul lui Valentinian I (364-375)[5] este considerat ca o exceptie printre contemporani, deoarece în calitatea sa de comandant militar pe vremea lui Iulian, a refuzat sa ofere sacrificii pagâne[6].

Teodosie I (379-395) si colegul sau occidental, Gratian (375-383), au început sa considere crestinismul ca o religie de Stat. Gratian a renuntat la titlul pagân de pontifex maximus în 381, iar Teodosie a fost primul împarat botezat la începutul domniei. El a rupt total legaturile cu cultele pagâne, aprobând cererea episcopilor crestini de închidere a templelor. În unele locuri au izbucnit incidente între crestini si pagâni, Teofil arhiepiscopul Alexandriei trnsformând de exemplu templul lui Dionysos în biserica si a distrus templul lui Serapis. În anii 391-392, Teodosie I a publicat doua decrete prin care erau interzise cultele pagâne publice sau private[7]. Din acest moment Imperiul devenea din punct de vedere constitutional un Stat crestin, în care pagânismul era redus la stadiul de minoritate tolerata. Politica riguroasa de mai târziu a lui Justinian I (527-565) a eliminat complet pagânsimul din viata publica.



[1] Mentionam aici o parte din bibliografia referitoare la relatiile dintre Biserica si puterea politica în Imperiul bizantin: G. BARDY, L'Eglise et les derniers Romans, Paris, 1948; H. AHRWEILLER, L'ideologie politique de Byzance, Paris, 1975; Michel CLEVENOT, Les chrétiens et le Pouvoir, Paris, 1981; K.M. SETTON, Christian attitude towards the Emperors in the Fourth Century, especialy as shown in Addresses to the Emperor, New-York, 1941; Rafaelo FARINA, L'Impero e l'imperatore cristiano in Eusebio di Cesarea. La prima teologia politic del cristinesimo, Zürich, 1966; F. HEIM, La théologie de la Victoire de Constantin ŕ Théodose, Paris, 1992; F. DVORNIK, Early Christian and Byzantine Political Philosophy. Origins and Background, 2 vol.. Washington, 1966; Lector Dr. Adrian GABOR, L'Eglise et l'Etat au temps de Théodose le Grand.. În general, cercetarile care s-au facut pe aceasta tema au calificat relatiile dintre Biserica si Stat în Imperiul bizantin drept un cezaropapism, o teocratie, iar unii s-au oprit asupra caracterului simfonic, în ciuda unor interventii dinamice ale împaratilor în viata Bisericii. Cf. D.J. GEANAKOPOLOS, Church and State in the Byzantine Empire: a Reconsideration of Caesaropapism, în Church History, XXXIV, 1965.




[2] A. DUCELLIER, L'Eglise byzantine. Entre pouvoire et esprit (330-1204). Desclée, Paris, p. 21.

[3] J. BOOJAMRA, The Emperor Theodosius and the Legal Establishment of Christianity, în Byzantina, IX, 1977.

[4] E. STEIN, Histoire du Bas- Empire. I.De l'Etat romain ŕ l'Etat byzantin (284-476), Paris, 1959, pp. 170-172.

[5] Împarat asociat lui Valens (364-378)

[6] A.H.M. JONES, The Later Roman Empire, 184-602. A social and Administrative Survey. Oxford, Blackwell, 1964, 3 vol. Vol. III, p. 25.

[7] Theodosiani libri XVI cum constitutionibus siromondianis et leges novellae ad Theodosianum pertinentes, ed. T. MOMMSEN si P.M. MEYER, Berlin, 1954, trad. în engleza Clyde PHARR, Princeton, 1952, p. 473.



loading...











Document Info


Accesari: 2255
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )