Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload






























Longobarzii si cucerirea Italiei

istorie


Longobarzii si cucerirea Italiei


Unirea Peninsulei Italice cu Imperiul Roman de Rasarit nu avea însa sa dureze. Un alt popor germanic, cel al longobarzilor, va marca istoria acestei parti a Europei la numai un deceniu de la înfrângerea ostrogotilor în cea mai ampla si cea din urma încercare a Constantinopolului de a restaura vechiul imperiu.


Înca în timpul razboiului cu Totila, un masiv si foarte puternic contingent longobard se afla în slujba trupelor imperiale ale lui Narses, luptând foarte eficient împotriva ostrogotilor. Probabil ca desi distrus de razboaie, sudul cu clima sa placuta i-a fascinat pe acesti luptatori plecati din nordul continentului, asezati initial pe cursul inferior al Elbei, apoi în zona parasita de poporul rugilor de la nord de Dunarea austriaca si dupa emanciparea de sub suzeranitatea hunica, în Pannonia lasata libera de ostrogoti. Ceea ce i-a determinat însa finalmente sa porneasca sub conducerea regelui lor Alboin în anul 568 spre Italia, au 949b18j fost noile realitati politice create în Pannonia prin patrunderea în acest spatiu a triburilor avarilor. Dupa unele afirmatii vehiculate în epoca, longobarzii ar fi fost chemati în peninsula de chiar generalul Narses, nemultumit de pozitia marginala în care se afla ca si comandant militar al Italiei si de intrigile ce se urzeau împotriva sa la Constantinopol. Cel mai probabil, se confunda, însa, în izvoarele vremii, chemarea longobarzilor cu deja mentionata colaborare militara împotriva gotilor. Desi un numar foarte mare de soldati ai armatei imperiale, cei mai multi de origine germanica, au trecut de partea longobarzilor, iar populatia total nemultumita de administratia si fiscalitatea excesiva impusa de Constantinopol îi astepta pe acesti noi barbari ca pe niste salvatori, cucerirea peninsulei nu s-a facut foarte rapid datorita framântarilor din sânul societatii longobarde. Partea de nord a Italiei si zona muntoasa au fost rapid cucerite, dar Pavia, viitoarea capitala a regatului longobard a rezistat unui asediu de 3 ani. Ea cade abia în anul 572, cu câteva saptamâni înainte de asasinarea regelui Alboin, pusa la cale de sotia sa de origine gepida. si urmatorul rege longobard moare asasinat, iar tronul ramâne vacant mai mult de un deceniu, ceea ce face ca Italia sa fie cucerita în continuare, mai mult prin actiuni individuale ale unor principi longobarzi. Acest proces nu a putut fi oprit nici dupa anul 584, când este ales un nou rege în persoana lui Autharis. Principii cuceritori, prin eforturi proprii, ai diferitelor provincii pretindeau autonomie deplina si suveranitate, actionând în continuare pe cont propriu si marcând în acest fel evolutia ulterioara, nu doar a istoriei regatului longobard, ci a întregii Italii. Colonizarea si asezarea longobarzilor nu s-a desfasurat ca de obicei, dupa sistemul de încartiruire roman sau cu comisii mixte, ci pe baza dreptului cuceritorului, populatia romana fiind expropiata total în zonele de mai puternica densitate a populatiei longobarde. Acesta a fost cazul zonei care si astazi poarta în nume amintirea poporului longobarzilor: Lombardia (de la Longobardia). Desi sedentarizati si stabilizati în mare parte, longobarzii au continuat actiunile de jaf în peninsula trecând Apeninii si amenintând Roma. În sudul Italiei este pradata, în anul 581, vestita manastire benedictina de la Monte Cassino, este asediat Neapolul si jefuit tot tinutul Beneventului. O parte a populatiei romane de aici se refugiaza acum în Sicilia, în timp ce papa Grigore cel Mare reuseste prin plata unui tribut sa-l îndeparteze de Roma pe noul rege Agilulf. Important este ca prin caracterul cuceririlor longobarde, acum se cristalizeaza în Italia niste granite ce vor persista pe toata durata Evului Mediu. Imperiului Roman de Rasarit îi ramân practic doar câteva posesiuni în sudul peninsulei si Ravena cu împrejurimile sale, unde mai rezida un exarh ca reprezentant al puterii imperiale. Astfel în zonele nordice au mai ramas cu populatie predominant romana Insulele Venetiene, Istria, Romagna si Pentopolisul pe coasta Adriaticii. În sud se întindea principatul longobard de Spoleto, care izola Roma cu Campagna si Tuscia de Ravena, oferind papalitatii posibilitatea creerii unei puteri laice si punând bazele viitorului stat papal. Mai la sud de Roma se întindea un alt principat longobard în Benevent, permanenta amenintare pentru districtul de Neapole, condus înca de un Dux bizantin. Supuse unei administratii bizantine erau si tinuturile din sudul extrem, Calabria si Bruthia ca si insulele Sicilia si Sardinia, amenintate însa în aceasta perioada nu de vreun popor germanic ci de primii pirati mahomedani.




În Italia se naste acum, dupa cum s-a aratat deja, o noua forta determinanta pentru evolutia lumii medievale: papalitatea, iar Grigore cel Mare este fara îndoiala personalitatea care a dominat aceasta turbulenta perioada din istoria peninsulei. Desi posteritatea l-a numit "cel mare", el nu s-a numit pe sine decât "servus servorum Dei" (slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu), formula pe care a consacrat-o si pe care a lasat-o mostenire tuturor papilor ce i-au urmat. Grigore a fost considerat în acelasi timp primul papa medieval si ultimul reprezentant al Antichitatii romane. Reprezentant al ordinului senatorial roman, el îsi începe cariera în administratia publica ajungând sa ocupe functia de prefect al Romei înainte de a se dedica bisericii. Se retrage apoi la o manastire ctitorita de el, dar este trimis curând ca reprezentant al papalitatii la Constantinopol pentru a-si pune talentul diplomatic în slujba idealurilor bisericii romane în timpul conflictelor dogmatice. Întors din Bizant este ales papa si prin aceasta practic conducator al Romei. În pontificatul sau de 14 ani, a stabilit contacte cu noile state create pe ruinele Imperiului Roman de Apus, ridicând în acest fel rolul spiritual al Romei si facând din papalitate o institutie universala, în care romanitatea vedea o noua modalitate de continuitate a imperiului, în planul spiritual. În acest sens, adoptarea titlului de slujitor al lui Dumnezeu a avut rolul de respingere a pretentiilor de dominatie universala ale patriarhului de la Constantinopol si de a scoate în evidenta adevarata universalitate a papalitatii si a bisericii romane bazata doar pe servirea idealului crestin.


Evenimentele politice din Italia au avut fireste urmari si asupra evolutiei bisericii crestine romane. Framântari importante au început odata cu cucerirea peninsulei de catre armatele lui Justinian, prilej cu care în anul 553, papalitatea îsi da consimtamântul monofizitismului agreat de împarat. Urmarile nu au întârziat sa apara. Sub conducerea Aquileii, nordul Italiei se rupe de papalitate, iar arhiepiscopul de Aquileea îsi ia titlul de patriarh. Problema cea mai importanta o constituiau însa longobarzii crestinati în rit arianist la sosirea lor în Italia. Primele încercari de convertire a acestora la catolicism le întreprinde printesa bavareza Theudelinde, care devine în anul 589 regina prin casatoria cu Autharis. Dupa moartea acestuia, se casatoreste cu noul rege Agilulf, iar dupa ce si acest rege moare, conduce regatul în numele fiului comun Adalwald, botezat deja în rit roman. Theudelinde a fost colaboratoarea cea mai importanta a papei Grigore cel Mare, atât în politica de catolicizare a longobarzilor cât si în eforturile sale de pacificare a peninsulei. Dar aceasta pacificare a fost de scurta durata, caci dupa moartea reginei în anul 628, se ajunge la revitalizarea curentului antiroman si la reabilitarea arianismului. Regele Rotharis care urmeaza la tron, este cunoscut mai ales datorita codificarii dreptului popular longobard în asanumitul "Edictus Rothari" un adevarat monument de drept germanic. Dupa moartea lui Rotharis, în anul 652, urmeaza o perioada de jumatate de secol de lupte dinastice. Cu toate acestea în acest interval de timp se înregistreaza trei evenimente pozitive prin urmarile lor istorice: catolicizarea longobarzilor sub regii de origine bavareza, desfiintarea schismei din Aquileea prin Conciliul de la Pavia si încheierea pacii cu Bizantul. Principii catolici de origine bavareza ajung la coroana longobarda prin ducele Aripert de Asti, un nepot al Theudelindei, în anul 653. Acesta va împarti regatul între fiii sai, dar împotriva acestora se va ridica ducele Grimoald de Benevent, uzurpându-le puterea. În anul 671 se întoarce din exil Perctorit, unul dintre fiii lui Aripert de Asti reusind sa-l instaleze în tronul longobard pe fiul sau Kunikpert, restabilind politica proromana a familiei sale si accelerând în acest fel procesul de romanizare a poporului sau. Sub aceste auspicii se încheie probabil si pacea cu Imperiul Roman de Rasarit.




Dintre regii care au urmat, demn de mentionat este Liutprand (712-744), foarte energic si ambitios el reuseste sa supuna ducatele independente de Spoleto si Benevent si sa încheie un contract pentru Venetia cu primul doge cunoscut cu numele Paulutius. Urmasul sau, regele Ratchis (744-749) este înlaturat si trimis la manastirea Monte Cassino de fratele sau Aistulf (749-756). Acesta reuseste sa înlature definitiv dominatia bizantina din Ravena, desfiintând exarhatul si alungând pe ultimul exarh Eutychus în anul 751.







Document Info


Accesari: 2963
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )