MORAVURI SI IDEI ALE RESTAURATIEI ANGLIA

MORAVURI sI IDEI ALE RESTAURAŢIEI.

CONCLUZII

I. Firea omeneasca e nevoita sa oscileze în jurul unor sentimente destul de statornice. Constrângerea pe care puritanii o impusesera pasiunilor trebuia sa fie urmata de o destindere. Se întelege de ce cavalerii, persecutati timp de douazeci de ani, au resimtit o fireasca repulsie fata de moravurile si ideile din pricina carora au avut atâta de suferit si de ce, în reactia lor, au depasit masura. La curtea lui Carol al II-lea, ura fata de ipocrizie a mers pâna la dispretul decentei. Pentru ca se terminase cu fetele acelea întunecate si cu moda parului scurt care se înstapânisera la Westminster, Whitehal 16416o1413q l voia sa-si savureze revansa. În palatul acesta, deschis pentru toata lumea, oricine putea fi martorul desfrâului regal. În fiece seara ostenii din garda îl vedeau pe rege strabatând gradinile pentru a se duce la amanta lui, atotputernica si impudica lady Castlemaine. Supusii îsi imitau stapânul. Femei îmbracate în haine barbatesti, grupuri care se adunau ca sa danseze în pielea goala, comportarea cinica pe care si-o îngaduiau unii fata de cameriste, toate acestea vadeau trasaturile obisnuite ale perioadelor de dez­mat care urmeaza aproape întotdeauna dupa marile rasturnari sociale. Anglia Restauratiei se asemana cu Franta Directoratului si cu Europa din Ouvert la Nuit . Memoriile cavalerului de Gramont ofera o imagine a acelor vremuri, dar cu siguranta ca rea­litatea a fost cu mult mai brutala decât a descris-o Hamilton . Englezul Rochester infatiseaza lumea de atunci si epoca aceea mai bine decât francezul Gramont. Prieten intim cu regele, pe care-l amuzau vorbele lui obscene, mergând cu lipsa lui de respect pâna acolo încât îi fura câte un sarut favoritei suve­ranului, atât de destrabalat încât închiria o taverna împreuna cu ducele de Buckingham pentru a corupe femeile cele mai respectabile din împrejurimi, el este un fel de imagine degradata a marilor elisa-betani. Violenta este aceeasi, dar lucrurile asupra carora se exercita sunt mult mai mediocre.

II. Tinerii cavaleri din 1660 nu au primit, ca pa­rintii lor, serioasa educatie pe care le-o putea da fiilor sai o familie de squire-i, bogata si fericita. În timp ce parintii lor erau plecati la razboi, ei traiau alaturi de grajduri; au cunoscut saracia si. exilul; au ratacit prin cartierele marginase din Pa­ris si Amsterdam. Betia era la moda printre ei. Eochester se lauda ca cinci ani de-a rândul a fost beat. Un functionar excelent cum e Pepys povesteste cu multumire de sine despre betiile si aventurile lui amoroase. La Londra se înmultesc tavernele si loca­lurile rau famate. Cafeaua si ceaiul, introduse de curând în Anglia, sunt pretexte pentru deschiderea unor coffee houses, unde se bea mai mult rachiu decât cafea. În aceste coffee houses si în localurile concurente, ale houses241, se aud cuvinte instiga­toare si circula anecdote scandaloase cu privire la "My Lady Castlemaine". Spectacolele brutale: lup­tele de cocosi, ale taurilor cu câinii, nu reusesc sa sature de sânge pe spectatorii obisnuiti sa se înghe­suie la executia regicizilor. Teatrul reflecta cinismul acelor vremuri. Lui Pepys îi mai place înca Fur­tuna, dar considera Visul unei nopti de vara cea mai ridicola piesa pe care a vazut-o în viata lui. Autorii la moda sunt, în ceea ce priveste drama, Beaumont si Flechter, iar în privinta comediei, Congreve, Wycherley, oare reiau subiectele lui Molière {Mizantropul, Tartuffe), dar într-o maniera destul de cruda si brutala. Îndrazneala comediilor dirs timpul Restauratiei va stârni uimire în secolul al XlX-lea; Taine se va întreba cu dezgust cum le-a putut tolera vreodata publicul. Secolul al XX-lea, mai amoral, va remarca din nou vioiciunea, nosti­mada lor, si în 1935 Londra va aplauda Femeia de la tara a lui Wycherley, care în 1865 ar fi fost gasita intolerabil de scandaloasa. Acestea sunt oscilatiile pudorii, dar Taine are dreptate atunci când considera comicul lui Wycherley mai putin sanatos decât al lui Molière. În sufletul acestor englezi dez­lantuiti de pe vremea Restauratiei supravietuieste pe undeva puritanul si, cu o violenta destul de sumbra, scriitorii de comedie se înversuneaza sa-l socheze.

III. Daca în secolul al XVI-lea o mare influenta din afara a fost exercitata asupra Angliei de Italia, în secolul al XVII-lea ea va fi înlocuita de Franta. Multi poeti din rândurile cavalerilor au trait în Franta în timpul exilului lor; ei i-au cunoscut si admirat pe Boileau, Molière, Bossuet. S-au tradus atunci în limba engleza poeme si romane franceze. Chiar si Carol al II-lea era francez, nu numai dupa mama, dar si prin obiceiurile, prin amintirile sale. De la Ludovic al XIV-lea primea "bani, o amanta si pilde". Orice englez de pe vremea Restauratiei vorbea o limba împestritata cu cuvinte franceze. S-ar parea ca era înca un fel de a reactiona împo­triva puritanilor. Atunci s-au introdus în limba engleza o serie de cuvinte care semnifica diferite nuante ale batjocurii: to buflesque, to droll, to ridicule... substantivele travesty, badinage. Poemu­lui religios îi urmeaza satira. Unul dintre marile succese ale timpului a fost Hudibras, de Butler, din care s-a facut un Don Quijote al puritanismului, dar care duce cu gândul mai curând la Scarron decât la Cervantes. Dryden, în stralucitele sale satire, amesteca aluziile biblice cu forma franceza si zu­graveste, sub numele de Absalon si Achitophel, pe nefericitul Monmouth si pe perfidul Shaftesbury. Alaturi de satira înfloreste si madrigalul. Nenuma­rati poeti cavaleri compun cântece de dragoste, ade­sea fermecatoare. Literatura timpului este o litera­tura aristocratica. Misticismul unui Milton sau al unui Bunyan nu este facut pentru curtea de atunci; ea stie prea bine ce moravuri i-ar impune misticismul. Anglia oficiala din preajma anului 1670 se vrea gratioasa, sprintena, agera, iubitoare de subtile discutii.

IV. Descartes este filozoful la moda. Începe dom­nia Ratiunii, o divinitate atât de putin britanica. În secolul al XVII-lea stiinta este - si poate fi - car­teziana, pentru ca trateaza despre matematici, astro­nomie, optica. Disciplinele acestea dau nastere în Anglia unui om de geniu: Newton, care, desco­perind unele legi ale mecanicii, confirma drepturile Ratiunii. Regele însusi si al doilea duce de Buckin-gham sunt oameni de stiinta. În 1662 se acorda Societatii Regale o carta pentru îmbunatatirea cu­noasterii Naturii. Acolo se aduna toti cei interesati de cercetari stiintifice, de la rege pâna la ultimul orasean cultivat. Se fac expuneri ale unor remar­cabile lucrari. Halley vorbeste acolo de cometa care-i poarta numele, Newton despre lumina, Roy despre clasificarea botanica, Boyle despre propaga­rea sunetului. Principiile cercetarii stiintifice, for­mulate mai înainte de Bacon în Novum Organum, au dat asemenea rezultate încât oamenii au prins încredere în spiritul uman. Încredere care avea sa stimuleze în secolul al XVIII-lea cautarea unor solu­tii rationale în politica, în morala, în economie. To­tusi, rationalismul englez, înainte de Locke, este foarte diferit de cel din Franta. Marele gânditor de pe vremea Restauratiei din Anglia, Hobbes, concepe societatea umana ca un sistem pur mecanic, pus în miscare de poftele si dorintele noastre. Egoismul, în ochii lui, este singurul resort al legii morale, dar viata în societate duce la lupta dintre egoisme si, prin aceasta lupta, starea naturala, care este starea de razboi, se transforma într-un acord legal. Filo­zofia politica a lui Hobbes e filozofia careia îi putea da nastere o perioada de razboaie civile ca aceea al carei martor a fost filozoful. Deoarece oamenii se urasc si sunt incapabili sa traiasca în pace, singurul leac împotriva anarhiei este o mâna forte. Leviathan al lui Hobbes (1651) nu este altceva decât statul totalitar al dictatorilor moderni, dar dictatorul lui este monarhul.

V. Pâna si biserica devine atunci rationalista. Cre­dinta patimasa, halucinanta a unui Cromwell ras­pundea la vremea ei nevoilor unor anumiti englezi, a caror semintie nu s-a stins, dar majoritatea lor doresc acum o religie mai putin violenta. Marele gânditor crestin al Restauratiei, Barrow, este profe­sor de matematici. Teologia lui este stiintifica, mo­rala lui utilitara. El demonstreaza ce avantaje evi­dente au oamenii care-si asigura, cu pretul unor sacrificii destul de modeste, o rasplata vesnica. Til-lotson, atât de admirat încât un editor îi da vaduvei sale doua mii cinci sute de livre ca drepturi de autor pentru predicile sale inedite, predica despre Întelepciunea de a fi religios si dovedeste aceasta întelepciune prin argumente practice dispuse ca o demonstratie geometrica. "Fara verva, fara imagi­natie, fara nici una din calitatile de stil care dau valoare estetica unui Bossuet, unui Bourdaloue, unui Massillon, dar un edificiu bine construit, bine închegat".

VI. Aceasta religie blânda si rezonabila are o mare influenta asupra englezilor. Nimic mai fals decât sa ne imaginam, dând crezare comediilor si memoriilor de curte, ca pe vremea Restauratiei tara întreaga s-a dedat desfrâului si cinismului. Aseme­nea moravuri sunt totdeauna ale unei minoritati: ale unor trândavi care-si folosesc puterile pentru iubiri artificiale, deoarece nu le pot folosi pentru necesitati reale. Pe domeniile de la tara, în spatele dughenelor, la ferme, viata de familie a ramas ce-a fost întotdeauna. Corespondentele particulare scot la iveala casnicii excelente bazate pe o tandreta grava. Pepys, în plimbarile sale, întâlneste la por­tile Londrei un cioban batrân, citind din Biblie baie­telului sau. Bibliotecile sunt pline de carti de teo­logie si, în timpul domniei lui Carol al II-lea, pre­dicile se vând mai bine decât poemele.

VII. Revolutia engleza din 1688 nu seamana de loc cu revolutia franceza din 1789. În revolutia franceza se da o lupta între clase. Burghezii si ta­ranii se revolta împotriva regelui si a nobilimii. Nimic din toate astea în Anglia. În aparenta cele doua mari conflicte din timpul revolutiei engleze au constat dintr-un conflict religios si unul politic. Cine va domina? Regele sau parlamentul? Cine va modela sufletele? Biserica romana, biserica an­glicana sau biserica independenta? La aceste doua conflicte trebuie adaugat un al treilea, mai putin marturisit, care este un conflict fiscal. Cine va plati cheltuielile statului? Bogatii, prin impozite directe, sau masele, prin impozite indirecte? Carol I a fost, va spune Disraeli, "omul impozitului direct". Revolutia este, fara îndoiala, o izbânda a parlamen­tului; de asemenea si a claselor posedante. Timp de câtiva ani, pe vremea nivelatorilor, s-a putut crede ca se va naste o opozitie egalitara si puritana. Dar efectul acestor temeri a fost ca marii seniori parti­zani ai parlamentului si marii seniori prieteni ai regelui s-au apropiat unii de altii. Desi cei dintâi au intrat în partidul whig si ceilalti în partidul tory, a existat între ei un acord tacit pentru a îndeparta de la putere pe toti cei cu conceptii pri­mejdioase. Puritanismul, care nu recunoaste alta autoritate decât aceea a constiintei, va fi tinut de­parte de viata politica.

VIII. Aventura Stuartilor a însemnat atât o vic­torie a parlamentului asupra coroanei, cât si izbânda dreptului comun. Dupa Stuarti nu s-a mai stiut de dreptul administrativ si de curtile prerogativelor; legea devine aceeasi pentru toti, la fel de aspra fata de stat si fata de indivizi; Habeas corpus sfârseste prin a închide "ratiunii de stat" orice portita de intrare în domeniul justitiei. În Franta adunarile revolutionare de la finele secolului al XVIII-lea si mai târziu Adunarea Nationala din 1871 se vor stra­dui, dupa ce vor fi rasturnat o monarhie si un im­periu, sa creeze din nou un stat puternic. Dimpo­triva, revolutia engleza din 1688 n-are alt tel decât sa limiteze puterea statului în favoarea drepturilor supusilor sai. Parlamentul, chemându-i pe Wilhelm si Maria, le impune conditii. Pentru ca Anglia, fiind ferita de armatele straine datorita centurii sale lichide si de dezordini interne datorita legalismului cetatenilor, nu e preocupata nici de apararea fron­tierelor împotriva unei invazii, nici de apararea pro­vinciilor împotriva anarhiei, "ci de apararea liber­tatii, a prosperitatii si a religiei supusilor sai împotriva atacurilor unei guvernari arbitrare".

IX. Burke numeste evenimentul din 1688 "o fericita si glorioasa revolutie" si e într-adevar o fericire pentru Anglia ca a putut efectua cea mai mare schimbare din istoria sa si pasul de la despo­tism la monarhie constitutionala fara ca între engle­zii celor doua tabere sa se fi sapat un sant de netrecut. Daca Cromwell ar fi ramas la putere si ar fi întemeiat o dinastie, e probabil ca pentru multa vreme Anglia ar fi fost divizata, asa cum avea sa fie Franta dupa 1789; jefuiti, descendentii cavale­rilor n-ar fi iertat lesne descendentilor capetelor rotunde înfrângerea suferita. O restauratie îngadui­toare pe vremea lui Carol al II-lea, apoi, în mo­mentul când a fugit Iacob al Il-lea, acordul dintre cele doua parti pentru apararea religiei protestante si, în sfârsit, începând din 1807, ralierea ultimilor legitimisti prin stingerea regilor legitimi explica relativa moderatie a luptelor politice din secolul al XVIII-lea si al XlX-lea. Pe când în Franta, pe vre­mea Teroarei, între albastri si albi, sau, cum se va spune mai târziu, între stânga si dreapta, a izbucnit o vendetta care n-a fost uitata nici pâna azi, în Anglia de dupa 1688 pasiunile politice, desi vii, n-au atins niciodata ardoarea sentimentelor religioase.