Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Mijloacele de combatere a tiraniei

istorie


Mijloacele de combatere a tiraniei

Īn mod paradoxal Biserica a fost cea care a limitat īn mod constant actiunile uneori excesive ale teocratiei imperiale. Concurenta dintre īmparat si Biserica a fost la un moment dat inevitabila, deoarece primul era "loctiitorul lui Dumnezeu pe pamānt", iar Biserica, prin intermediul calugarilor sau patriarhilor mai ambitiosi, īn calitate de alesi ai lui Dumnezeu, pretindeau īn unele cazuri ca nu depind de nici o autoritate terestra. Pe de alta parte, toti īi recunosteau basileului dreptul de a interveni īn problemele bisericesti. Cei mai rigurosi admiteau ca īmparatul are obligatia sa supravegheze respectarea legilor care guverneaza atāt Biserica cāt si Statul: pentru Teodor Studitul, Nichifor I (802-811) ajunsese sa ocupe tronul Imperiului "nu numai pentru a se ocupa de problemele temporale care fusesera rau administrate pāna atunci, dar si pentru a redresa Biserica īn cazul īn care acest lucru s-ar impune". Aceasta putere de ordin disciplinar putea merge foarte departe ajungānd pāna la imixtiune īn cazul alegerii patriarhului: īn ciuda unor reguli de principiu, īmparatului i se recunostea si dreptul absolut de a desemna pe patriarh[1]. De asemenea, prin calitatea sa de reprezentant al lui Dumnezeu pe pamānt, era o binefacere, o harisma a suveranului de a oferi crestinilor un conducator spiritual demn de ei. Īn privinta desemnarii patriarhului, ea era adesea considerata ca un act de inspiratie divina: Dumnezeu este cel care sugereaza lui Leon al VI-lea alegerea lui Nicolae Misticul (901-907 si 912-925), a carui numire era considerata drept o binefacere deosebita (haris), pentru care poporul īi este dator īmpara 14414g615o tului. Atunci cānd a numit un nou patriarh, Ioan I Tzimiskes (969-976) si-a permis sa declare fara scrupule: "eu īnsumi l-am urcat pe scaunul patriarhal". Īn unele cazuri se ajungea si la numirea unor episcopi de catre īmparat, īn ciuda faptului ca alegerea se facea de catre sinod si confirmarea era facuta de patriarh. Nichifor Focas a decretat la un moment dat ca episcopii nu puteau face nimic fara ordinul sau. Īn sfārsit, puterea disciplinara a īmparatului avea si alte consecinte: el singur putea convoca Sinoadele Ecumenice[2].



Cu aceste prerogative, īmparatul īsi permitea de multe ori sa intervina īn materie de dogma. Asa au facut Justinian I, īmparatii iconoclasti, Manuel Comnenul (1143-1180) sau Ioan Cantacuzino. Nicetas Choniates spunea ca "prin pretentiile lor de infailibilitate īn domeniul religios, īmparatii ajungeau sa devina exegeti ai dogmelor, judecatori si arbitri, iar uneori chiar opresori ai celor care nu erau de acord cu ei". Chiar daca asemenea interventii erau considerate a fi ilegale, era admis principiul conform caruia "harisma suveranitatii nu era prea departe de cea a preotilor".

La aceste "imixtiuni", Biserica raspunde destul de nuantat. Īn materie de dogma, raspunsul ei era clar, condamnānd unanim orice ingerinta īn acest domeniu: pentru Teodor Studitul ar trebui separate problemele bisericesti, care sunt rezolvate de preoti, de cele profane, care constituie domeniul īmparatului. Respectul acestei distinctii devine elementul esential al juramāntului pe care īmparatii īl vor depune īnca din secolul al V-lea. Anastasie I (491-518) jurase "sa nu aduca atingere nici Bisericii, nici legii", un juramānt asemanator fiind practicat si īn secolul al XIV-lea de catre Andronic al II-lea īn 1303 (depune juramānt patriarhului Atanasie). Prin urmare, chiar daca asistam la unele abuzuri, dogma nu a fost niciodata atinsa īn mod serios de interventiile īmparatilor. Pe de alta parte, acest gen de "manevre" de-a lungul secolelor au devenit tot mai rare, īncāt Ioan al VI-lea Cantacuzino ajunge sa spuna īn 1367 "ca īmparatul nu are nici un amestec īn materie de credinta".

Din partea īmparatului era mult mai dificil de obtinut angajamentul pastrarii unor limite īn materie de disciplina: era nevoie de aducerea aminte a faptului ca Biserica era o institutie de ordin divin. Desemnat de īmparat, patriarhul ramānea pāna la urma alesul lui Dumnezeu si era numit "prin harul dumnezeiesc" asa cum era mentionat īn formula de intronizare[3]. De altfel, atunci cānd suveranul īl numea pe patriarh fącānd uz de propria sa autoritate, toata lumea admitea principiul conform caruia cel ales era impus de suveran, dar "Dumnezeu fusese cel care-i inspirase alegerea". De asemenea, patriarhii refuzau īntotdeauna ideea ca ar fi datorat ceva autoritatii umane: pentru Nicolae Misticul nu "actiunea umana" l-a promovat pe tronul patriarhal, ci Hristos,  afirmatie regasita si la rivalul sau Eutimie, care adauga: "nu oamenilor datorez ceea ce sunt, ci vointei lui Dumnezeu". Fiind vorba de un dar al lui Dumnezeu, patriarhatul nu putea fi revendicat decāt tot de Dumnezeu.

Īn privinta calugarilor, acestia au mers si mai departe considerāndu-se scutiti de orice obligatie fata de Stat si legile sale. Ales senator, acelasi Eutimie pe care l-am pomenit deja, nu venea niciodata la Constantinopol, asa cum consemna unul dintre ministrii vremii, Zautzes. Tot el spunea ca putem fi orbi si fara īndrumator atunci cānd nu respectam īnvataturile evanghelice, apostolice si scrierile Sfintilor Parinti. Īn acest sens el a avut mai multe interventii īn guvern, cautānd sa-l influenteze si pe ministrul lui Leon al VI-lea, Stylianos Zautzes. Monahii erau de parere, la un moment dat, ca Statul nu ar trebui sa aiba legi proprii, functia sa limitāndu-se la supravegherea aplicarii legilor religioase. Protestele violente ale ministrului si ale īmparatului īmpotriva amestecului calugarilor īn afacerile Statului ne arata ca acestia īsi dadeau seama de pericolul punerii sub tutela a puterii temporale. Faptul devine si mai explicit īn momentul īn care īmparatul era legat de Biserica printr-un un juramānt: el depunea un juramānt la care se adauga si momentul īn care el primea coroana din māna patriarhului, cel care nu trecea prin acest ceremonial fiind considerat ilegitim. Deci, puterea religioasa dispensa mai mult sau mai putin puterea politica, acordānd Bisericii o influenta deosebita asupra autoritatii temporale. Putem spune ca daca vreun ministru ar fi sugerat īmparatului destituirea patriarhului, masura ar fi antrenat anatema asupra suveranului īncoronat de cel destituit[4].

Astfel Biserica aducea unele restrictii puterii imperiale, ea reprezentānd o adevarata "enclava" īn cadrul Imperiului fata de care este deosebit de ermetica, jucānd uneori chiar si rolul de refugiu pentru cei care īncalcau legea. Biserica putea merge chiar si mai departe: cu rabdare ea cauta sa acapareze uneori puterea temporala. Ierarhia superioara dorea sa participe la guvernare, mai ales cānd īn frunte se gasea un patriarh energic: pentru Nicolae Misticul faptul ca īmparatul nu-l tinuse la curent cu intentiile sale privind o expeditie īmpotriva bulgarilor, constituia un fapt scandalos. "Ca episcop, spunea el, am un cuvānt de spus īn deciziile care trebuie luate"[5]. De aici si pāna la ideea ca īmparatul nu este decāt o creatura a Bisericii, nu mai era decāt un pas, patriarhul Mihail Cerularie īn secolul al XI-lea fiind reprezentantul elocvent al acestei tendinte. Cānd Isaac Comnenul pretindea ca nu va mai asculta de sfaturile sale, Mihail īi declara fara ambiguitate : "Eu sunt cel care te-am creat, eu voi fi cel care te voi distruge". La putin timp dupa ce a rostit aceste cuvinte, acelasi patriarh se īncalta cu sandale de purpura, sub pretextul "ca nu este o asa de mare diferenta īntre arhierie si suveranitate".

Alaturi de patriarh si Sinodul se gāndea la o eventuala asociere īn privinta deciziilor ce trebuiau luate īn Stat. Putem spune ca Biserica īsi permite uneori sa practice o politica contrara aceleia a īmparatului chiar si īn domeniul afacerilor externe: patriarhul Cerularie a facut totul pentru a īmpiedica īn 1054 tentativele de alianta dintre Constantin Monomahul si Roma. Mai tārziu, odata cu slabirea progresiva a puterii imperiale, acest tip de politica externa a progresat: īn timp ce Ioan al V-lea facea mari eforturi pentru realizarea unirii cu Roma, patriarhul Calist era adeptul unei politici ortodoxe stricte.

Vedem ca este absurd sa vorbim de ceea ce unii au numit "cezaropapismul bizantin"[6]. Niciodata puterea temporala nu a absorbit autoritatea spirituala si nici invers. Īn realitate, plasate īn māini diferite, cele doua au ramas mereu independente. Avem de-a face deja cu un proiect al "teoriei celor doua puteri",  pusa la punct īn secolul al IX-lea sub influenta lui Fotie, care facea din patriarh si īmparat, partile cele mai importante ale Statului, garantie a īntelegerii īntre puterea imperiala si cea religioasa. Prin aceasta nu se punea problema separarii dintre spiritual si temporal, deoarece administrarea Imperiului lui Dumnezeu cerea colaborare si armonie īntre cele doua, deci influenta reciproca nu numai ca era acceptabila ci si absolut necesara.



O alta metoda de lupta īmpotriva abuzurilor cu caracter tiranic erau ideile de libertate si legalitate mostenite din lumea greco-romana. Ideea teocratica nu era suficient de puternica la Bizant, īncāt sa elimine orice opozitie. Īn aceasta privinta, opozitia la Bizant era īnainte de toate conservatoare, asa cum ne arata si elogiul facut de Psellos lui Mihail al IV-lea (1034-1041): "cea mai mare parte a suveranilor abroga legea data de predecesorii lor si destituie senatori, meritul lui Mihail al IV-lea constānd īn faptul ca nu a fącut nimic". Opozitia se pare ca era un fapt normal la Bizant, adesea chiar masiva. Arethas de Cezareea spunea ca "numai o minoritate sustinea puterea aflata la conducere, īn timp ce majoritatea o tolereaza". Īn alte cazuri nemultumirea se manifesta violent, ca īn cazul lui Alexios al III-lea cānd populatia declara: "nu mai suportam sa fim guvernati de Comneni".

O asemenea opozitie este de altfel justificata si de traditia crestina care a recunoscut si a īncurajat critica morala a puterii imperiale. De asemenea, bizantinii formulau critici deosebit de violente si de īndraznete la adresa puterii, īncāt aceasta atitudine pare extraordinara si astazi. "Pentru majoritatea īmparatilor romani, spunea Nichita Choniates, este absolut intolerabil ca ei sa se multumeasca numai cu domnia, cu obtinerea de venituri, cu folosirea bunurilor publice ca si cum ar fi ale lor, cu tratarea oamenilor liberi ca si cum acestia ar fi sclavi; daca nu-i consideram ca fiind īntelepti, daca nu apreciem eroismul lor, daca īntelepciunea lor nu este comparata cu cea a lui Solomon, daca nu vedem īn ei niste adevarati dogmatisti, cunoscatori infailibili ai lucrurilor dumnezeiesti si omenesti, atunci ei se simt ofensati"[7].

Acest citat demonstreaza ca se putea folosi un limbaj destul de liber la adresa īmparatului. Un suveran destul de autoritar cum a fost Manuel I (1143-1180) s-a vazut nevoit sa accepte reprosurile dure ale soldatilor sai, care-l īnvinuiau de īnfrāngerea de la Myriokefalon din 1176. Cu toate ca īmparatul are o misiune divina, aceasta nu-l īmpiedica sa aibe slabiciuni ca toti oamenii. De aici si numeroasele critici cu privire la diversitatea formelor de adoratie. Arethas de Cezareea, considerat totusi un bun curtezan, nu era de acord cu obiceiul persan al prosternarii pe care el īl considera barbar si nedemn pentru eleni. Mihail Psellos sublinia lipsa de sinceritate, iar Fotie punea accentul pe atasamentul ce trebuia sa existe īntre cel care guverna si guvernati.

Īn istoria Bizantului a existat un numar important de īmparati, care au īncercat sa fie cāt mai apropiati de supusii lor: Constantin al X-lea (1059-1067) se facea cunoscut supusilor prin dreptate fata de ei, īn timpul reconstruirii cetatii Dorileea din 1176, Manuel Comnenul a dat exemplu soldatilor sai printr-un gest plin de umilinta: cara pietre cu spatele. Contactul direct cu oamenii era de asemenea apreciat chiar si atunci cānd cel īn cauza avea multe defecte: incapabil, las, Alexios al III-lea (1195-1203) era iertat pentru ca stia sa-si apropie oamenii.

Originea divina a puterii ramāne indiscutabila, dar nu poate fi uitat nici fundamentul terestru, chiar daca prin aceasta se exprima de fapt tot vointa divina. Pentru Psellos autoritatea imperiala se sprijinea pe 3 fundamante: poporul, Senatul si armata. Rolul acesteia din urma era evidentiat īn chip deosebit: faptul ca īn aceasta institutie, īn virtutea traditiei romane, majoritatea vedeau o sursa incontestabila de putere, multi dintre īmparatii bizantini proveneau din sānul ei (Nichifor II Focas, Alexios al III-lea). Acelasi Psellos spunea la un moment dat ca armata ramāne "nervul romanilor". Facānd dovada aceluiasi conflict uneori profund, bizantinii au avut unele "probleme" īn distinctia pe care erau nevoiti sa o faca īntre idealul antic al chipului de "īmparat razboinic" si dreptul divin ce presupunea o detasare fata de anumite actiuni exclusiv materiale. Īn momentul īn care Roman Diogene se expune īn cursul bataliei de la Mantzikert din 1071, Psellos aminteste ca gestul sau a atras batjocura celor care considerau ca īn astfel de situatii un sef trebuie sa ramāna departe, rolul sau limitāndu-se numai la ordine.

Mai mult decāt armata, poporul constituia īn realitate principalul fundament al puterii terestre. Chiar daca era māndru de originea sa nobila, Nichita Botaniates stia ca datoreaza autoritatea sa "oamenilor din popor", "celor din piete". Dupa ce a exilat-o pe īmparateasa Zoe, Mihail al V-lea se gāndea sa adune si sa convinga nu numai Senatul, dar si pe reprezentantii poporului, ca masura de reconcilere ulterioara "cu populatia capitalei".

De partea sa, poporul īsi cunostea puterea si stia sa se serveasca de ea: īn definitiv poporul este cel care a provoacat caderea lui Mihail al V-lea (1041-1042) si tot el este cel care o īmpiedica pe Zoe (1042), cu prilejul revenirii sale, sa o īnlature pe sora sa, Teodora. Cu timpul īnsa, vocea poporului a fost tot mai putin ascultata, fapt demonstrat īn 1195 cānd oamenii sunt resemnati sa vada ca Alexios al III-lea depindea exclusiv de dorinta armatei. Poporul bizantin nu a cerut niciodata sa exercite singur puterea: Attaleiates ne spune ca īn momentul caderii lui Mihail al VII-lea (1071-1078), poporul se aduna dānd impresia ca "exercita puterea democratica", dar scopul nu era  decāt alegerea unui nou īmparat, Botaniates. De fapt bizantinii (poporul) au avut īntotdeauna un simt ascutit al legalitatii si chiar al legalismului, īncāt se simteau pierduti atunci cānd aceste forme nu erau respectate: īn 1057 poporul cerea  neīncetat lui Mihail al VI-lea (1057) sa-i arate textul prin care īl recunostea pe Isaac Comnenul drept succesor si aceasta pentru ca nu dorea sa fie considerat ca a jurat strāmb aclamāndu-l pe Isaac.

Īn realitate, limitarea puterii imperiale era provocata mai putin de brutalitatea necontrolata a poporului, care nu avea ca rezultat imediat decāt īnlocuirea unui tiran cu altul, ci de sensul implicit al legalitatii care impunea actelor despotice o contradictie permanenta. Īn īntelesul obisnuit, puterea suprema este de fapt o autoritate legala si aceasta pentru ca īmparatul este personificarea legii, iar īn cazul exceselor tiranice riscul este de a se nega pe sine īnsusi. "Ca om, spunea Kekaumenos, īmparatul este supus legilor care garanteaza pietatea"[8]. Cea mai importanta lege īn acest sens era cea care stabilea succesiunea la tron: chiar daca totul vine de la Dumnezeu, bizantinul era convins ca luarea prin violenta a tronului nu era un fapt legal; de aceea Isaac Comnenul va abdica tocmai din cauza remuscarilor "pentru ca dobāndise tronul fara sa respecte legea", īn favoarea succesorului sau, Constantin al X-lea, care spera sa ajunga la putere "īn conditii legale". Pe de alta parte, īn momentul īn care ajunge la putere, īmparatul nu poate face ceea ce vrea: printre legile nescrise, el trebuia sa respecte si pe "cele ale Imperiului Roman", sau pe cele deja existente. El avea dreptul sa le si interpreteze ajutat īnsa de juristi, fara posibilitatea luarii unei decizii personale. Acest lucru era posibil numai atunci cānd nu existau prevederi legale, cu conditia respectarii dreptului cutumier, tipic grecesc, care nu a īncetat sa coexiste cu dreptul roman scris. Īmparatul putea face chiar legi, īnsa cu respectarea fondului legislativ anterior, ceea ce interzicea editarea unor legi arbitrare sau prea īndepartate de legislatia deja existenta.




Bizantinii nu au uitat niciodata principiile fundamentale ale Statului, si anume distinctia care trebuie facuta īn cazul īmparatului, īntre autoritatea sa publica si persoana privata, confuzie care risca sa duca la tiranie. Suveranul nu avea dreptul sa confunde finantele Statului cu propriul sau buzunar. Īn acest sens, Alexios Comnenul era acuzat de Zonaras ca "nu mai merita numele de basileu"[9].

Īn virtutea acelorasi principii, pare anormal ca īmparatul īn functie sa dispuna dupa bunul sau plac de tron. Decizia lui Monomahul de "a alege el īnsusi un īmparat care sa-i succeada", apare īn viziunea lui Attaleiates ca un exces de putere. Bizantinii erau de asemenea convinsi ca fiecare īmparat era investit cu datorii fata de īntreaga comunitate, pe care nu putea sa le ignore si cu atāt mai putin sa se sustraga. Īn privinta functionarilor statului, de care depindea binele public, atributiile lor nu puteau deriva din simpla fantezie imperiala. Pentru Psellos generozitatea lui Mihail al VI-lea, care promova pe fiecare mai degraba la īntāmplare "era pur si simplu haos".

Constrāns de Biserica, armata, popor si legi, scrise sau nescrise, īmparatul care trebuia sa se teama ca īntr-o zi risca sa fie abandonat de Dumnezeu, sfārseste prin a fi mai degraba un om fragil. Pentru a promova ordinea si stabilitatea īn Imperiu era nevoie de impunerea unui principiu clar: īn treburile statului nu putea fi ales oricine. Anarhia si lupta diferitelor factiuni nu puteau fi īngaduite. Razboaiele civile sau loviturile de Stat aveau drept consecinta printre altele si provocarea unui adevarat vid de putere, care ducea la anarhie si tulburari.



[1] H.G. BECK, Kirche und Klerus im staatlichen Leben von Byzanz, īn Revue des études byzantines", 24, 1966, p 1-24.

[2] A. HOHLWEG, Bischof und Stadherr im frühen Byzanz, īn Jahrbuch der österreichischen Byzantinistik, 20, 1972, p. 51-62.

[3] Mai multe detalii īn H.G. BECK, Geshichte der orthodoxen Kirche im byzantinischen Reich, Göttingen, 1980.

[4] A. DUCELLIER, Op.cit., p. 141.

[5] IBIDEM.

[6] G. DAGRON, Empereur et prźtre Etude sur le "césaropapisme" byzantin, Paris, 1996; D.J. GEANAKOPOLOS, Church and State in the Byzantine Empire: a Reconsideration of Cesaropapism, īn Church History, 1965.

[7] A. DUCELLIER, Op.cit. p,142.

[8] IBIDEM, p. 143.

[9] IBIDEM, p. 151.













Document Info


Accesari: 1513
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )