Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































ĪNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

istorie












ALTE DOCUMENTE

Montauk si Reteaua
Comunismul
Regimuri totalitare
INTERTEXTUALITATEA, PARODIA sI DISCURSURILE ISTORIEI
ROMĀNIA MODERNĂ SI PROBLEMA NAŢIONALĂ ĪN TERITORIILE ROMĀNEsTI AFLATE SUB STĂPĀNIREA STRĂINA (1848-1867)
O sama de cuvinte de Ion Neculce
Thot
Reteaua morfogenetica
Bizantul. Imperiul Bizantin
Inceputul razboiului; atacarea Poloniei

ĪNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

Secolul al XlV-lea nu a fost numai o perioada fecunda īn īnfaptuiri filo­zofice si teologice de mare clasa, ci a si chemat īnapoi beletristica dintr-un exil care dura de la sfīrsitul veacului al Xll-lea, reinstaurīnd astfel traditia medievala a culturii patristice si pregatind reforma intelectuala care avea sa ocupe urmatoarele doua secole. Aceasta miscare, care a luat nastere īn Italia, s-a propagat rapid īn toate centrele intelectuale ale Occidentului, poate mai putin propagīndu-se pe sine cīt favorizīnd trezirea unor aspiratii foarte vechi, refulate o vreme de triumful culturii dialectice din veacul al XHI-lea, dar deloc disparute, ci gata, dimpotriva, sa se trezeasca.



I. - ĪNTOARCEREA LITERELOR ĪN ITALIA

īntoarcerea la cultul literelor īn Italia este inseparabil legata de persoana si opera lui Petrarca, despre care Erasm va spune ca a fost reflorescentis elo-quentiae princeps apud Italos1. Din 1312 pīna īn 1316, īntr-o modesta scoala de gramatica din Carpentras, un copil italian de curind intrat aici la vīrsta de opt ani īnvata gramatica latina sub īndrumarea unui profesor simplu si sarac, Convenevole da Prato. Acesta e un bun gramatician, dar nu un artist. stia sa-si ascuta cutitul, va 16316h713q spune despre el Petrarca, dar nu stia sa-1 foloseasca. Pe scurt, un profesor de gramatica latina cum s-ar fi gasit o suta altii, dar cu un elev despre care lui Convenevole īi placea sa spuna ca nu a mai vazut altul ca el. Aici, īn aceasta clasa de gramatica latina asemanatoare cu toate clasele de gramatica latina ale Evului Mediu, s-a produs fenomenul Petrarca: "īnca din copilarie (ab ipsa pueritia), la o vīrsta cīnd toti ceilalti se mai chi-nuie cu Prosperus si Esop, eu ma īndeletniceam cu scrierile lui Cicero, fie dintr-o aplecare fireasca, fie pentru ca eram īncurajat de tatal meu, care avea o mare veneratie pentru acest scriitor. La acea vīrsta, nu puteam īntelege ni­mic din el (nihil intelligere poteram); singurul lucru care ma atragea era un fel de mīngīiere a cuvintelor (verborum dulcedo quaedam), felul īn care su­nau (sonoritas), astfel ca orice altceva as fi citit sau auzit mi se parea grosolan

1 cel dintii īn elocinta reīnflorita la cei din Italia (/fa lat.).

664

ĪNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

si tipator." Daca exista ceva absolut personal īn cazul lui Petrarca, este aceas­ta dragoste precoce si acest entuziasm aproape instantaneu pentru muzica lexicala a lui Cicero. Inutil sa speculam aici despre cine stie ce descoperire a Antichitatii care sa-1 fi īndepartat de barbaria gotica. Acestea, si multe al­tele, vor veni sa se alature mai tīrziu, dar germenele petrarchismului e altun­deva. La vīrsta la care ne spune chiar el ca nu poate īnca sa īnteleaga sensul textului, tīnarul Petrarca īi savureaza muzica, pe care nu va mai īnceta nici­odata s-o iubeasca. Cicero va ramīne pentru el maestrul de neimitat al elo-cintei: fuit enim coelestis viri illius eloquentia imitabilis nulii2. "Nu citisem īnca operele parintilor, va spune īntr-o scrisoare de la batrīnete, caci eram orbit de greseala si plin de trufia tineretii. Nimic nu-mi placea, īn afara de Cicero, mai ales dupa ce citisem Institutio oratoria a lui Quintilian, acolo unde spune - acesta e īntelesul frazei, desi nu am cartea la īndemīna si nu­mi amintesc termenii - ca ne putem prezice numai bine daca-1 īndragim mult pe Cicero." De fapt, principalele elemente ale operei sale literare sīnt cele ale unui scriitor latin. Editia din 1554 cuprinde 1 375 de pagini de lucrari latinesti, astazi rareori citite, inclusiv douasprezece Egloge si un poem epic īn noua cīnturi (Africa), fata de 76 de pagini de nemuritoare poezie īn limba vulgara, al carei pret nu ne putem īnchipui ca nu-1 cunostea, dar pe care conta mai putin decīt pe Africa pentru a-si imortaliza numele. Acesta e faptul de la care trebuie sa plecam pentru a-1 īntelege pe omul care restituie Occiden­tului beletristica uitata: Petrarca este un muzician; acest artist a fost cucerit de Elocinta romana datorita urechii sale infinit de delicate si a devenit astfel discipolul ei. Asta a fost el mai īntīi, si se pare ca din 1312 pīna īn 1333 nu a fost nimic altceva. Tot programul sau de viata se exprima atunci īn acest titlu foarte clasic al uneia din scrisorile sale de tinerete: Eloquentiam animique aequitatem caeteris rebus anteponendavr?.

O a doua trasatura a lui Petrarca īncepe sa apara cīnd ajunge la vīrsta de 29 de ani. Daca este exact, asa cum o afirma chiar el, ca a vazut-o pe Laura pentru prima data la 6 aprilie 1327, la vīrsta de 23 de ani, īnseamna ca o iubea deja de sase ani, cu acea iubire pe care nu va īnceta s-o cīnte niciodata. Iubire despre care stim sigur ca era fara speranta de rasplata, nu pentru ca Petrarca nu ar fi īncercat s-o obtina, ci pentru ca i-a fost refuzata cu neīndu-plecare. Poetul a cautat aiurea ceea ce īi refuza Laura si a cazut īntr-un desfrīu de care a suferit, īmpotriva caruia a luptat fara odihna si pe care īn cele din urma 1-a īndreptat. Lupta a fost lunga, caci a durat saptesprezece ani, dar Petrarca nu a mai dus-o singur din ziua īn care unul dintre prieteni i-a daruit un exemplar din Confesiunile Sfīntului Augustin. Petrarca le-a citit, le-a īn­dragit si, influentat de Augustin, si-a vindecat īn cele din urma boala. Aceasta īntīlnire dintre Petrarca si Augustin pare sa dateze din 1333.

2 caci elocinta acelui barbat celest nu a putut fi imitata de nimeni (Ib. lat.).

3 Elocinta si linistea sufleteasca ce trebuie puse mai presus de celelalte lucruri (Ib. lat.).

ĪNTOARCEREA LITERELOR ĪN ITALIA

665

Influenta lui Augustin asupra lui Petrarca a fost complexa. Mai īntīi, lec­tura Confesiunilor a facut pentru el ceea ce facusera si pentru Augustin Pre­dicile lui Ambrozie: 1-a obisnuit cu latina neslefuita a Scripturilor. Desigur ca gustul sau pentru Cicero continua sa fie ranit, dar, asa cum muzica operei lui Cicero īl facuse cīndva sa-i guste sensul, sensul Scripturilor 1-a obisnuit de data aceasta sa le tolereze disonantele: ochii mei cel putin, va spune el mai tīrziu, voiau sa citeasca ceea ce urechile īmi refuzau īnca sa asculte. īn epistola Posteritati suae, Petrarca afirma despre Confesiuni ca au fost pentru el poarta de intrare īn toata literatura sacra. Dar daca i-a fost cam greu sa tolereze latina Scripturilor, acest purist n-a simtit decīt bucurie citind-o pe cea a lui Augustin. Frumusetea stilului acestui Parinte i-a schimbat sufletul si 1-a īntors la Dumnezeu. Ce-i de mirare? Elocinta Confesiunilor nu putea face mai putin pentru convertirea lui Petrarca decīt facuse Hortensius al lui Cicero pentru convertirea lui Augustin. Remarca este chiar a lui Petrarca, care ne trimite aici la Cartea a IlI-a a Confesiunilor. De fapt, Augustin devine pentru el un prieten; īl lua cu el la drum, īl avea īnca la īndemīna īn 1336, īn ziua acelei ascensiuni pe muntele Ventoux (Ventosus), relatata de una din scrisorile sale cele mai celebre, care marcheaza o etapa hotarītoare catre vin­decarea sa morala. sapte ani de stradanii īl mai desparteau īnca de tinta, dar nimic nu-1 mai putea īmpiedica de acum īnainte s-o atinga.

Aceasta pentru ca Augustin este exact calauza de care avea nevoie Pe­trarca: scria latineste mai bine decīt Petrarca, Petrarca nu putea decīt sa-1 res­pecte: era un sfīnt, Petrarca putea deci sa-si īncredinteze sufletul īn grija lui; acest sfint suferise de acelasi desfrīu ca si Petrarca, īl putea deci īntelege pe Petrarca; se vindecase, putea deci sa-1 vindece. Citind Confesiunile, Petrarca avea impresia ca-si citeste propria poveste (legere arbitrar, non alienam, sed propriae meae peregrinationis historiam4), de aceea convertirea sa finala a facut parca din el un al doilea Augustin: transformatus sum in alterum Au-gustinum5. Trebuie sa cīntarim aceste formule ale lui Petrarca īnsusi, pentru a īntelege intimitatea simbiozei spirituale care-1 leaga de acum īnainte pe lati­nistul din secolul al XlV-lea de episcopul Hipponei. Prin elocinta lui Augus­tin redevine Petrarca crestin.

Aceste armonii fundamentale se īmbogateau, de altfel, cu una mai subtila, dar ale carei repercusiuni asupra istoriei culturii occidentale sīnt inestimabile: Augustin a fost īntotdeauna pentru Petrarca sfīntul care nu-1 tradase niciodata pe Cicero. Puteai deci sa fii crestin, si sa fii pīna la sfintenia cea mai īnalta, fara sa te crezi nevoit sa-i parasesti pe clasici. Cīta consolare! Cum prietenul sau Giovanni Colona ridea de el cīnd pretindea ca-1 iubeste pe Augustin, el, care nu putea sa se desparta de Cicero sau Vergiliu, Petrarca a avut aceasta

4 mi se pare ca citesc nu o poveste straina, ci povestea propriei mele peregrinari (Ib. lat.).

5 m-am transformat īntr-un alt Augustin (Ib. lat.).

666

ĪNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

Īntoarcerea literelor īn italia

667

excelenta riposta: "De ce sa-i las, cīnd vad ca Augustin īnsusi ramīne cu ei?" (Quid autem īnde divellerer, ubi ipsum Augustinum inhaerentem video). Umanistii din veacul al XVI-lea, Erasm, de pilda, si-1 vor revendica mai curīnd pe Ieronim, si e cumva de mirare ca Petrarca i 1-a preferat pe Augustin. Dar Ieronim i-a renegat pe antici, iar Petrarca nu i-a iertat-o niciodata īn īntre­gime. Augustin īnsa nu a comis niciodata aceasta crima īmpotriva literelor. Nu a visat niciodata, ca Ieronim, ca e tīrīt īn fata judecatii lui Dumnezeu si pedepsit pentru prea marea sa iubire fata de antici. Augustin stie ce-i datorea­za lui Cicero si o recunoaste cu gratitudine, asa cum īsi recunoaste public datoria fata de Platon si discipolii acestuia. Cīta smerenie īn maretia acestui om! Dar si cīta maretie īn aceasta smerenie! Din ziua cīnd s-a convins prin acest exemplu ca un crestin poate sa-i iubeasca pe Platon, Cicero si Vergiliu, Petrarca si-a gasit echilibrul, prin aceasta secolul al XTV-lea regasindu-si cul­tura latina a Parintilor si revenind, īn persoana lui Petrarca, la doctrina chris-tiana6 a Sfintului Augustin.

īn ce are ea esential, aceasta poveste este aventura cu totul personala a unui om care-si cauta calea si o gaseste, fara sa-i pese de cele pe care le urmau contemporanii, oricīt de diferite ar fi fost ele. Petrarca nu a īnceput prin a cunoaste scolastica, suferind si reactionīnd īmpotriva ariditatii ei; el s-a format īn afara ei, exact ca si cum ea n-ar fi existat niciodata. O ameninta īnsa prin simplul fapt ca era Petrarca. Sa reīntīlnesti īn veacul al XTV-lea cultura preconizata īn secolul al Xll-lea de Ioan de Salisbury īnsemna sa īn­torci spatele culturii scolastice din veacul al Xll-lea, si, pe masura ce de-a lungul anilor gloria literara a lui Petrarca se amplifica, era tot mai greu ca lucrul sa nu se afle. īntre acest vir doctissimus sed et eloquentissimus1 care si-1 declara ca precursor pe Augustin si vili doctissimi*, dar nu eloquentissi-mP, care umpleau scolile, alegerea se impunea, doar īn virtutea fortei exem­plului si fara ca Petrarca sa trebuiasca sa duca o batalie pentru īntoarcerea anticilor.

Nu a facut-o, de altfel, niciodata. Nici una din scrierile lui Petrarca nu are ca obiect confruntarea dogmatica a celor doua tipuri de cultura si eliminarea uneia īn favoarea celeilalte, dar el avea opinia lui bine formata si nu sovaia s-o exprime. Nici o obiectie īmpotriva Dialecticii propriu-zise, arta excelenta īn sine, pretuita de antici si, de altfel, una din acele arte liberale pe care Cicero le recomanda ca trepte de urcat pentru atingerea piscurilor filozofiei. Dialec­tica trezeste intelectul, arata calea care duce la adevar, ne īnvata sa evitam sofismele si, chiar daca nu ar folosi la nimic altceva, tot ar aduce iuteala si finete īn modul de a discuta. Sa strabatem deci dialectica fara sa ne oprim la ea si sa nu uitam scopul calatoriei īn distractiile de pe drum. Cei care comit

6 īnvatatura crestina (Ib. lat.).

7 barbat foarte īnvatat, dar si foarte bun orator (Ib. lat.).

8 barbati foarte īnvatati (Ib. lat.).

9 foarte buni oratori (Ib. lat.).

aceasta greseala sīnt acei copii batrīni condamnati de Seneca. Nimic mai rusinos decīt un batrin care īnvata sa citeasca, spune acest filozof; sa adaugam: nimic mai urīt decīt un dialectician batrīn. De altfel, acestia si-1 revendica pe nedrept ca precursor pe Aristotel, caci se multumesc sa vorbeas­ca īn timp ce Aristotel, dupa ce vorbea, scria. Dar cea mai mare greseala a dialecticienilor e ca sīnt prea multi. Erau o armata īn Marea Britanie, si iata-i ca au debarcat īn Sicilia. Nici Caribda, si nici Scila n-au putut sa-i opreasca. Sa fie oare un blestem al insulelor? Sicilia avea.ciclopi si tirani, si iat-o acum napadita de dialecticieni, nu numai ignoranti, dar si nebuni, care tīsnesc aido­ma furnicilor negre din cine stie ce trunchi putrezit si prapadesc ogoarele adevaratei cunoasteri. īn fata acestei armate de venetici, inima de italian a lui Petrarca se revolta, caci acesti saxoni pun īn pericol īnsasi cultura latina, dar vom vedea ca faptul īl īngrijoreaza si īn inima sa de crestin.

Petrarca a īnteles foarte bine si a denuntat īn repetate rīnduri pericolul care decurge, pentru credinta crestina, din aceasta cultura pur dialectica, mai ales din clipa īn care se abandona studierea Parintilor. īntr-o scrisoare de ba-trīnete adresata lui Boccaccio, se plīngea ca unii clerici īi numesc pe Ambro­zie, Augustin si Ieronim oameni mai bogati īn cuvinte decīt īn cunoastere (mutiiloquos magis quam multiscios appellant). Augustin, spuneau ei, a vazut multe, dar a stiut putin. Altii mergeau si mai departe; dar nimic nu poate īnlocui aici marturia adusa chiar de Petrarca. Batrinul poet tocmai a facut imprudenta sa citeasca Biblia īn discutie, la care interlocutorul īi raspunde: "Pastreaza-i pentru dumneata pe Doctorii dumitale de nimic, pentru dumneata si Biserica! Eu stiu bine pe cine sa urmez si stiu īn cine ma īncred (scio cui credidi). Vorbesti ca Apostolul, i-am zis, crede atunci ca el! - Apostolul dumitale, raspunse el, nu era bun decīt sa īmprastie vorbe, si era un smintit." si cum Petrarca īl felicita cu ironie ca-i sīnt cunoscute ocarile īndreptate cīnd-va asupra lui Pavel de adversarii lui, "aceasta fiinta puturoasa se porni pe rīs: Iar dumneata, zise, fii asadar bun crestin, dar eu nu cred nimic din toate astea. Pavel si Augustin ai dumitale si toti ceilalti pe care atīta īi lauzi n-au fost decīt niste palavragii. As vrea sa fii īn stare sa-1 citesti pe Averroes, ca sa īntelegi cu cīt de mult e mai presus de toti panglicarii dumitale." La care Petrarca, indignat, īl dadu afara, nu fara regretul ca nici inchizitia, nici īnchi­soarea nu mai puteau sa īmpiedice asemenea oameni sa-1 huleasca pe Cristos.

īn De suiipsius et multorum aliorum ignorantia, Petrarca povesteste cu multe amanunte o disputa asemanatoare, pe care a avut-o cu trei oameni care nu credeau decīt īn Aristotel si-1 dispretuiau pe Cristos, ca un analfabet ce era. Petrarca, īn schimb, īl admira pe Cicero pentru elocinta, dar numai Cris­tos īi e dascal īn materie de religie. Iar Cicero, mare orator īn operele sale de īnceput, nu s-a aratat oare mare filozof īn ultimele, si un filozof aflat destul de aproape de crestinism īncīt sa-1 īndrepte pe Augustin pe calea care duce la Biserica? Caci īn cele din urma este un fapt, si o afirma chiar Augustin, ca Biserica īsi datoreaza marele sfīnt care a fost Augustin si lui Hortensius. si de ce sa ne miram? Cicero stia bine ca adevarata filozofie nu-i o dialectica

668

ĪNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

verbala, ci iubirea de īntelepciune, si, de īndata ce aflam ca adevarata īntelep­ciune este religia, orice īndemn al lui Cicero de a cauta īntelepciunea īndeam­na totodata si la cautarea religiei: "Filozofia nu vesteste īntelepciunea", scrie Petrarca īn De remediis utriusque fortunae, ci iubirea de īntelepciune; cine o doreste, o obtine asadar iubind-o. Acesta nu-i lucru obositor sau anevoios, īn ciuda parerii unora. Daca iubirea īti va fi adevarata, si adevarata īntelepciunea pe care o iubesti, vei fi un adevarat filozof. Dar numai sufletele purificate si evlavioase pot īntelege si iubi aceasta īntelepciune adevarata. Acesta e si īn­telesul dictonului: īntelepciunea e evlavie. Dispretuind sau necunoscīnd aceas­ta vorba, filozofii nostri sīnt nevoiti, asa cum am spus-o si pentru teologi, sa se margineasca la o simpla dialectica verbala si goala."

La rīndul lui, Petrarca nu procedeaza aici ca un dialectician, ci ca un ora­tor. Sa ne amintim totusi ca succesul operelor sale a fost imens si sa ne īn­trebam ce teme puneau sau repuneau īn circulatie. Vom gasi īn ele fondul comun de idei pe care carturarii italieni aveau sa-1 exploateze pe saturate pe parcursul urmatoarelor doua secole: reinstaurarea cu drepturi depline a cul­turii Parintilor, adica a studiilor clasice, carora Biserica le datoreaza pe Augustin, Ambrozie, Ieronim si atītia altii; reasezarea dialecticii la locul ei, printre artele liberale; precautia ca parasirea Parintilor sa nu lase cīmp liber averroismului si necredintei care decurge din el; avertizarea teologilor ca re­ducerea stiintei lor la dialectica īnseamna ruinarea ei ca īntelepciune; reamin­tirea, la nevoie, ca, daca vor o filozofie, Augustin nu le-o recomanda pe a lui Aristotel, ci pe a lui Platon: si, de altfel, cine s-a gīndit vreodata sa-i refuze locul īntīi, nisi insanum et clamosum scholasticorum vulgus10? Cīnd īl vom asculta pe Platon vorbind despre Dumnezeu si nemurirea sufletului, nu-1 vom auzi quasi philosophum loquentem, sed apostolum11. Sa ne abatem de la o teologie care nu vorbeste numai fara elocinta, neglectis principibus eloquii12, dar si ca sa nu spuna nimic, si sa-i īncredintam religiei, simplei evlavii, grija de a ne duce la īntelepciune: Pietas est sapientia13. Repetate de Petrarca de o suta de ori, si cu talentu-i cunoscut, aceste idei nu aveau cum sa nu se raspīndeasca pretutindeni unde teologiile noi mai īntīmpinau o oarecare rezis­tenta, si sa pregateasca revolta care urma curīnd sa izbucneasca. Totul era deja pregatit pentru ea; nimic nu lipsea, nici chiar programul. Ca Petrarca īnsusi nu a considerat necesar sa imagineze unul, nimic mai firesc, caci acest program exista deja: nu trebuia decīt sa fie reluat. īntrebat ce trebuie sa stie un teolog, īn afara de Scriptura, ca sa predea teologia, Petrarca trimitea pur si simplu la Cartea a Ii-a din De doctrina christiana a Sfīntului Augustin.

Cu exceptia indignarii amuzate a lui Petrarca la vederea dialecticienilor anglo-saxoni care invadau Sicilia, toate aceste teme erau rapid universaliza-

10 daca nu multimea nebuna si galagioasa a [filozofilor] scolastici (Ib. lat.).

11 ca pe un filozof care vorbeste, ci ca pe un apostol (Ib. lat.).

12 fiind neglijate principiile elocintei (Ib. lat.).

13 pietatea este īntelepciunea (Ib. lat.).

ĪNTOARCEREA LITERELOR ĪN ITALIA

669

bile īn Europa cultivata a veacului al XlV-lea si, īntr-adevar, nu exista una pe care ea sa n-o fi acceptat. Printr-un alt aspect īnsa, revolta lui se prezenta ca esentialmente locala si ca revendicarea de catre un italian a drepturilor unei culturi prin excelenta italiene īmpotriva unui tip de cultura pe care Italia nu putea s-o accepte nicidecum. Cīnd spune ego vir italicus14, Petrarca stie exact care-i sīnt compatriotii si cine sīnt strainii. Linia despartitoare care-i separa pe unii de ceilalti īsi are originea, dupa parerea lui, foarte departe īn trecut, iar sentimentul ca se afla īn tabara buna īi da drepturi pe care īntelege sa le foloseasca. Cīnd viziteaza Roma, are constiinta ca se bucura de ea mai mult decīt Seneca, pentru ca Seneca nu era decīt spaniol, pe cīnd el, Petrarca, e italian. Din studiile de drept īncepute la Bologna, de altfel fara entuziasm, Petrarca pare sa nu fi retinut decīt cele doua texte care-i permiteau tocmai sa-i aseze pe neitalieni pe singurul loc care li se cuvine. Un prim text din Salvianus (Digeste I, 4, 32 pr.) declara ca alte popoare trebuie sa urmeze legea Romei, si nu Roma s-o urmeze pe a altor popoare. La care Iustinian remarca (Codul lui Iustinian I, 17) ca, prin Roma, "nu trebuie s-o īntelegem numai pe cea veche, ci si Roma noastra regala, care prin harul Domnului a fost īntemeiata sub auspicii mai bune". Al doilea text, luat din prefata la Co­dul lui Iustinian, afirma ca armata si legea, care i-au pus cīndva pe romani īn fruntea celorlalte popoare, īi vor mentine acolo, cu ajutorul lui Dumnezeu, īn veci. De o parte, spune Petrarca neīncetat, italienii; de cealalta, barbarii. Spaniolii sīnt deci barbari, si de asemenea si mai ales francezii.

Scrisoarea īn care Petrarca īl felicita pe Urban V ca a adus īnapoi papa­litatea din Franta la Roma īncepe foarte firesc prin cuvāntul Psalmistului: In exitu Israel de /Egypto, domus Iacob de populo barbaro15. Sa dam ultimului termen sensul lui propriu; el nu e aici o figura de stil, si aproape deloc jignire: e un fapt. Lui Ioan din Hisdinum, care se revolta, Petrarca īi arata ca n-are cum sa schimbe situatia. Ca francezii īsi gasesc toate calitatile de pe lume, asa cum le sta īn obicei, poate fi, e drept, adevarat, dar, adevarat sau fals, aceasta nu schimba nimic: caeterum opinentur ut libet, barbari tamen sunt16. Toti istoricii sau geografii sīnt de acord īn aceasta privinta. Chiar daca ac­ceptam ca francezii sīnt cei mai īmblīnziti dintre barbari (Barbarorum om-nium mitiores), ei ramīn totusi barbari, caci nu sīnt italieni.

Aceasta tema istorica nu dateaza de la Petrarca. īnca din secolul al Xl-lea, īn Liber de vita christiana, italianul Bonizo folosise nestingherit cuvīntul bar-barus11 de fiecare data cīnd voia sa se refere la caracterul necivilizat al celor­lalte popoare īn afara de italieni. La īnceputul Cartii a Vil-a a acestei opere, Bonizo īi blestema pe toti cei care voiau sa se sustraga jugului imperial al Romei si deplīngea ca Orasul, supus barbarilor, renunta la uzul propriilor legi:

14 sīnt italic (Ib. lat.).

15 La iesirea din Egipt a lui Israel, neamul lui Iacov de la un popor barbar (Ib. lat.).

16 sa creada, de altfel, cum le place, sīnt totusi barbari (Ib. lat.).

17 barbar (Ib. lat.).

670              ĪNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

Barbaris tamen Roma servit et suis non utitur legibus19. Aceasta opozitie juridica si politica s-a extins la Petrarca īn domeniul cunoasterii si, sub aceas­ta noua forma, a exercitat o influenta de durata asupra istoriei culturii occi­dentale, din veacul al XlV-lea pīna īn cel de al XVI-lea. Sau barbar, sau italian: acestea erau pentru el singurele doua tipuri de cultura īntre care se putea pendula atunci. Argumentul cel mai puternic īmpotriva acestei īntre­buintari a termenului "barbar" era, desigur, Universitatea din Paris, care re­prezenta consecinta istorica si suprema īnflorire a unei traditii intelectuale de mai multe ori seculare. Cu toate astea, obiecteaza Petrarca, cu ce se pot lauda francezii? Singurul lor mare īnvatat crestin este Hilarius din Poitiers; nici Ambrozie, nici Augustin, nici Ciprian nu erau francezi; Hugo din Saint-Victor era saxon. E adevarat ca si el era deci barbar, dar nu s-a pretins ca toti barbarii sīnt francezi, ci s-a spus doar ca toti francezii sīnt barbari, ceea ce e cu totul altceva. Prea bine, se va spune, oamenii de carte nu sīnt francezi, dar stu-dium19 ca atare este, caci se afla la Paris. Fie, accepta la rīndul lui Petrarca, sa admitem ca cine a studiat la Paris e francez. Regretabil, dar asa este. Dupa toate acestea, ramīne īnsa faptul ca aproape toti acesti francezi sīnt straini. Din ce tara vin Petrus Lombardus, Toma d'Aquino si iEgidius din Roma? A existat vreodata francez care sa scrie o carte ca Etica lui Aristotel? Un italian poate, cel putin, sa se laude ca un alt italian a scris De legibus, Academicorum libri si acel Hortensius, din care Augustin spune ca a profitat atīt de mult, ceea ce nu spune niciodata despre o carte a lui Aristotel. Cīnd Roma īl avea pe Varro, Franta nu-si avea decīt druizii, si tot ce mai are acum se reduce la zarva din strada Fouarre (fragosus straminum vicus20). Pe scurt, singura stiin­ta valabila e stiinta italiana.

Asistam aici la conturarea pozitiei personale a lui Petrarca. Acest natio­nalism al culturii deschide o era si vesteste sfīrsitul universalismului medie­val, care nu era decīt cel al Bisericii catolice īnsesi. Dante se mai afla īnca pe celalalt versant, el, care refuza, īn De vulgari eloquentia, sa tradeze ade­varul īnsusi din dragoste de patrie si sa sustina īmpotriva bunului-simt ca īn Paradisul pamīntesc Adam vorbea florentina: lumea ne este patrie, proclama el cu mīndrie, asa cum e marea pentru pesti, chiar daca am baut apa din Arno īnainte sa ne iasa dinti. Exact opusa acestui nos autem cui mundus est patria velut piscibus aequor este īmpartirea petrarchista a lumii īn italieni si barbari, cu toate consecintele pe care le presupune. Iar prima, poate cea mai impor­tanta, este condamnarea fara apel a interludiului barbar pe care-1 constituie, īn opinia lui, toata istoria acelui studium21 din Paris, de la īnfiintarea sa de catre barbarul Alcuin si pīna la barbarii sau italienii barbarizati care continua sa predea aici īn secolul al XlV-lea. Petrarca pune pur si simplu īn paranteze

18 Totusi Roma e supusa barbarilor si nu se foloseste de legile ei (Ib. lat.).

19 v. nota 76 de la p. 430.

20 strada zgomotoasa acoperita cu paie (Ib. lat.).

21 v. nota 76 de la p. 430.

ĪNTOARCEREA LITERELOR ĪN ITALIA

671

aceasta imensa stradanie intelectuala de-acum de sase ori seculara, ca sa īn­cheie definitiv istoria unei greseli care a durat prea mult. Aceasta curatare sumara o data īnfaptuita, se elibereaza din nou calea adevaratei stiinte. Ea merge din Italia īn Italia, prin Italia, caci aceasta e calea regala care, dispre-tuind ocolisul falsei culturi a barbarilor, duce de la Cicero la Petrarca, trecīnd prin maestrii elocintei crestine, Ciprian, Ambrozie, Ieronim, Augustin.

A sperat oare Petrarca īn sinea lui ca vor relua multi īmpreuna cu el aceas­ta cale? N-am putea spune. Fara īndoiala ca a- oscilat īntre speranta si des­curajare, īntr-o fraza celebra din Res memorandae (I, 2, art. Plinius Secun-dus), prea adesea comentata īn afara contextului, Petrarca s-a reprezentat pe sine "asezat la hotarul dintre doua popoare si privind deopotriva īnapoi si īnainte". Popoarele pe care Hermes bifrons22 le descopera deodata, stīnd la hotarele lor, au primit multe nume. Se spune ca īn ziua aceea, īntr-un acces de subita clarviziune, Petrarca s-a vazut pe sine īntre poporul Evului Mediu si cel a Renasterii, la limita dintre un trecut mort si un viitor viu. Dar el se gīndea la alte popoare. īnapoia lui, ilustrii autori ai Antichitatii si generatiile fericite pe care le-au coplesit cu darul operei lor, apoi cele a caror intolerabila neglijenta a lasat sa piara pretioasele codices2* elaborate pentru ele cu pretul atītor veghi: dupa ce ca erau sterili, acesti oameni nu au fost nici macar īn stare sa pastreze o mostenire atīt de pretioasa, ca s-o transmita posteritatii; īnaintea lui, poporul celor care nu vor mai avea nimic de citit daca īn cele din urma, asa cum e de temut, toate capodoperele trecutului vor sfīrsi prin a se pierde. īntre cele doua popoare sta Petrarca, la hotarul dintre cei care mai stiu ceva si imensul popor al celor care nu vor mai sti curīnd nimic. Si, ut auguror, res eunt24, scrie Petrarca. Caci lucrurile merg prost. De la Cicero la Parinti, si chiar pīna la Boethius, curge fluviul maiestuos al culturii antice mostenite de la Roma. Deodata, īn secolul al IX-lea, apare imperiul franc al lui Carol cel Mare. Acesti inculti, care vorbesc de translatio studii25 ca si cum stiinta latina ar fi parasit brusc Roma ca sa emigreze la Paris, scriu īntr-o limba pe care o numesc latina, dar nu e decīt un jargon barbar si pe care nici Cicero, nici Parintii nu ar īntelege-o; totul se pierde aici, elocinta si, o data cu ea, īntelepciunea, de care e de nedespartit acest studiu, cel mai nobil si cel mai sfīnt dintre toate, sau care, cel putin, asa ar trebui sa fie, daca īnfu­murarea noastra corupatoare nu ar fi preschimbat teologia īn dialectica (pm-nium nobilissimum ac sacratissimum studium... nisi illud vanitos nostra cor-rumpens iam de theologia dialecticam effecisset). īn lupta pe care a dus-o fara odihna īmpotriva acestor corupatori ai culturii romane, probabil ca Pe­trarca a sperat īntoarcerea Parintilor si a elocintei latine, dar, īn ziua cīnd s-a vazut asezat la granita dintre doua popoare, cīnd privea īnainte nu vedea po­porul Renasterii, ci pe cel al barbarilor.

22  Hermes cu doua chipuri (Ib. lat.).

23 codice (Ib. lat.).

24 Daca lucrurile merg dupa cum prezic eu (Ib. lat.).

25 mutarea centrului de studii (Ib. lat.).

672

ĪNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

Indiferent cum stau lucrurile īn ce priveste diversele umori ale lui Petrar­ca, si chiar daca am admite ca a sperat īn triumful ideilor sale, distinctia ra­dicala pe care o face īntre elocinta italiana si barbaria dialecticienilor din Paris īsi pastreaza sensul īntreg, si se stie destul de bine ce soarta a avut. Tema istorica bine cunoscuta a "barbariei Evului Mediu" aici īsi are originea. Istoria a adoptat īn cele din urma punctul de vedere al unui italian din veacul al XlV-lea despre cultura occidentala a celor cinci secole anterioare. Sumus enim non Graeci, non barbari, sed hali et latini26,, declara Petrarca si nu se va contesta, desigur, ca avea dreptul s-o spuna. Dar ce vor fi mai tīrziu Erasm, Grocyn si Bude, daca nu tot atītia barbari? Ei vor fi deci nevoiti sa modifice sensul termenului. Cīnd ideile lui Petrarca īsi vor gasi adepti īn afara Italiei, antiteza dintre barbar si italian va trebui neaparat sa se largeasca. Nu originea, ci, de data aceasta, cultura va fi cea care va desparti cele doua grupuri. De o parte, adeptii barbariei scolastice, ridiculizata de Petrarca; de cealalta parte, toti prietenii elocintei latine si ai literelor īn sfirsit regasite. Asa au devenit "scolastica" si "barbarie" termeni sinonimi. Istoriei culturii nu-i mai ramīnea decīt sa desavīrseasca aceasta actiune, identificīnd "scolastica" si "Ev Me­diu", ca si cum, de la Alcuin la Petrarca, scolile nu ar fi fost populate decīt de dialecticieni potrivnici literelor. Petrarca se batea pentru o cauza, si e lesne de īnteles ca a folosit īn apararea ei argumente masive; dar istoria are alte sarcini: ar fi poate timpul sa se obisnuiasca, īn aceasta privinta, cu cīteva distinctii.

Ca Petrarca le-a prezis un viitor bun sau nu, ideile sale calauzitoare aveau timpul de partea lor si au gasit de īndata īn Italia partizani hotarīti. Lupta pe care a īnceput-o el nu a continuat, totusi, pe acelasi teren. Revolta Italiei īm­potriva barbarilor nu putea nicicum sa se eternizeze, de vreme ce barbarii primeau cu atīta bunavointa cultura traditionala a Romei. Anatemizata de Pe­trarca, Universitatea din Paris īl avea ca rector pe unul dintre compatriotii si prietenii lui, Roberto de' Bardi, si-1 invita sa vina la Paris ca sa-si primeasca aici cununa poetilor. īn Italia, lupta pornita de Petrarca se prelungea pe un teren limitrof, dar distinct de cel anterior, si pe care-1 atinsese, de altfel, si el. Literele fusesera īnfrīnte de dialectica īn Franta; īn Italia, se loveau de ostilitatea calugarilor, care atacau īn special poezia clasica, īn numele unor principii pur religioase. Vergiliu, Horatiu, Ovidiu reprezentau pentru ei exact acest pagīnism pe care voia sa-1 aboleasca crestinismul, atitudine cu doua sute de ani īn urma fata de cea a lui Bernardus din Chartres, dar care-i punea totusi lui Petrarca si contemporanilor sai o problema actuala. Din fericire, povestea era, si atunci, foarte veche. Scrisoarea Sfintului Ieronim catre Mag-nus arata o pozitie de necucerit, iar aparatorii poeziei i-au recunoscut repede avantajele, grabindu-se s-o ocupe.

īnca de la īnceputul secolului al XlV-lea, Albertino Mussato (t 1329) por­neste o apriga controversa cu dominicanul Giovannino da Mantova, care-i

26 caci nu sīntem nici greci, nici barbari, ci italici si latini (lb. lat.).

ĪNTOARCEREA LITERELOR ĪN ITALIA

673

acuza pe poetii clasici deoarece contrazic teologia crestina, la care Mussato raspunde ca poezia clasica nu este decīt o alta forma a filozofiei sau, si mai exact, forma primitiva a cunoasterii teologice propuse pentru prima data oame­nilor sub valul alegoriei. Acesta e terenul pe care se va da, īn Italia, batalia cea mai īnversunata dintre prietenii Literelor si teologi. Dupa Mussato, Pe­trarca apara aceeasi pozitie īntr-una din scrisorile sale (Rerumfamiliarium X, 4), īn care sustine ca teologia nu e decīt o poezie care-1 are ca obiect pe Dumnezeu (parum abest quin dicam theologiam poeticam esse de Deo21). Sfīnta Scriptura nu este ea o carte plina de poeme īn care sfintii autori au folosit toti metrii posibili? Moise, Iov, Solomon, Ieremia sīnt poeti, si, mai mult decīt ei, David, pe care l-am numi pe buna dreptate Poetul Crestin. Dupa Petrarca, Boccaccio (1313-1375) reia la rīndul lui si dezvolta īndelung ace­easi tema, īn Cartea a XlV-a din De genealogiis deorum gentilium. īn aceasta parte a operei lui, care a fost scrisa dupa 1366, Boccaccio compara Scriptura cu poezia, nu numai pentru ca foloseste imagini, metafore si parabole, care sīnt modalitati de exprimare poetica, ci si pentru ca-si ascunde neīncetat sen­sul adīnc sub sensul literal al textului. Deci este, si ea, o "fictiune poetica". "Ipocritii calugari" care condamna poezia clasica spunīnd ca e contrara reli­giei nu īnteleg ca si poezia este o stiinta, o cunoastere, un adevar. Nascuta o data cu Moise, ea a fost neīncetat practicata de Isus Cristos īn Evanghelia lui. E adevarat ca poetii clasici au mintit deseori; dar fara sa vrea si fara s-o stie. E vina lor ca nu au primit revelatia lui Cristos?

Aceeasi tema este reluata pīna la saturatie īn Corespondenta unui prieten si admirator al lui Boccaccio si Petrarca, Cancelarul Florentei Coluccio Sa­lutati (1330-1406). Cu o prima ocazie, īn 1378, trebuie sa-1 apere pe Vergiliu īmpotriva prietenului sau Zonarini, din Bologna, care-i facea mincinosi pe Vergiliu si pe toti poetii antici. Daca refuzam sa-1 citim pe Vergiliu pentru ca era pagīn, de ce-1 citim pe Aristotel? De altfel, e lucru cert ca Parintii fusesera crescuti īn spiritul clasicilor. Cicero este izvorul elocintei lor, si o recunosc: Lege Augustinum De Doctrina Christiana, ubi rhetoricam attingere videtur; certe Ciceronicam traditionem apud tantum virum invenies repeti-tam2*. īn 1397, seful de factiune Carlo Malatesta ocupa Mantova si pune sa se arunce īn rīul Mincio o statuie pe care i-o ridicasera lui Vergiliu compa­triotii lui. Pietro Paolo Vergerio scrie o scrisoare de protest īmpotriva acestui act de vandalism, iar Salutati este, la rīndul lui, revoltat: acest soldat dusman al literelor īi are īmpotriva lui pe toti Parintii Bisericii, Ieronim, Ambrozie, Augustin, Grigore, Bernard din Clairvaux. Cum sa citesti Cetatea lui Dum­nezeu, mai cu seama primele Carti īn care abunda citatele din Vergiliu, daca nu-i mai īntelegi poetii? De altfel, este foarte adevarat ca lumea nu-i mai īntelege. Multi teologi de renume sīnt nevoiti sa puna sa li se traduca aceste



27 putin lipseste sa nu spun ca teologia este o opera poetica despre Dumnezeu (lb. lat.).

28 Citeste despre īnvatatura Crestina a lui Augustin, unde pare ca atinge probleme de retorica; vei gasi desigur reluata traditia ciceroniana la un barbat atīt de important (lb. lat.).

674

ĪNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

texte de catre tineri care īnvata gramatica si carora ar trebui sa le fie profesori, īn sfīrsit, daca se condamna poezia, se condamna tot Vechiul Testament, caci, desi metaforele poetilor ascund īn ele minciuni, īn timp ce metaforele Bibliei ascund īn ele adevarul, toate aceste carti folosesc īn aceeasi masura metafo­rele si sīnt, deopotriva, opere de poeti. Trebuie deci sa renuntam la Scriptura, daca vrem sa interzicem poezia.

Se pare ca sefii de factiuni italieni din secolul al XlV-lea au fost intran­sigenti īn aceasta privinta, caci, dupa ce a protestat īmpotriva violentei lui Malatesta, Salutati a trebuit sa apere poetii īmpotriva altui soldat, Giovanni din Samminiato. E adevarat ca, īntre timp, Giovanni se calugarise. īntr-o scri­soare din 15 septembrie 1393, Salutati a trebuit chiar sa calmeze unele remus-cari pe care le īncerca Giovanni īn singuratatea sa monastica. El se īntreba daca nu īmpinsese uneori rechizitiile militare, pe cīnd mai conducea bandele armate īn Lombardia, pīna la un punct īnvecinat cu jaful. Acest rau e de cīnd lumea, iar Salutati a facut tot ce i-a stat īn putinta ca sa aline constiinta prie­tenului sau. Fara īndoiala ca doar ca sa-i multumeasca īl avertizeaza Giovan­ni, cītiva ani mai tīrziu, de pericolul la care-si expunea sufletul frecventīnd poetii clasici. La care Salutati raspunde, īnca o data, ca nimic nu e mai aproa­pe de cuvīntul lui Dumnezeu decīt poezia: Nullum enim dicendi genus maius habet cum divinis ebquiis et ipsa divinitate commercium quam eloquentiam poetarum29. Daca acest raspuns al lui Salutati merita o atentie speciala e pen­tru ca foloseste respingerea cea mai ingenioasa cu putinta a argumentului cla­sic al dusmanilor literelor: īl chemati īn sprijinul vostru pe Ieronim, dar stiti bine ca a fost flagelat īn fata tribunalului lui Dumnezeu pentru ca-i citise prea mult pe poeti. E adevarat, recunoaste Salutati, dar ce dovedeste asta? Dum­nezeu nu voia ca Ieronim sa citeasca poetii pentru ca voia sa-1 vada petre-cīndu-si tot timpul cu traducerea Bibliei : a pus deci sa-1 biciuiasca pentru a-1 chema la ordine; dar Dumnezeu voia ca Augustin sa construiasca acea Cetate a lui Dumnezeu, din care atītea pietre sīnt preluate din autorii clasici: de aceea, am vazut ca niciodata nu i-a interzis lui Augustin sa-i citeasca. Redus pentru cītava vreme la tacere, Giovanni revine la atac īn 1406, īntr-o scrisoare catre un tīnar prieten al lui Salutati si al poetilor, Angelo Corbinelli, dar Salutati riposteaza personal, la 26 martie al aceluiasi an, printr-o lunga scrisoare, adevarata Aparare a poeziei, īn care se simte efortul, destul de rar la acesti prieteni ai elocintei, sa demonstreze, nu sa convinga. Salutati folo­seste din plin autoritatea lui Augustin (De civitate Dei XVin, 14) ca sa sta­bileasca faptul ca primii poeti au fost teologi, si raspunsul dat de Ieronim lui Magnus (Epist. 70; P.L, voi. XXII, col. 664-668). īn acest text, veritabil arsenal de argumente deschis prietenilor poetilor, Ieronim īsi afirma hotarīrea de a face din īntelepciunea acestei lumi captiva lui Cristos, propter eloquii venustatem et membrorum pulchritudinem30, exact formula care fusese deja

29 Ca nici o modalitate de a vorbi nu are mai multa legatura cu cuvīntul dumnezeiesc si cu īnsasi divinitatea decīt elocinta poetilor (lb. lat).

30 datorita farmecului elocintei si frumusetilor elementelor ei (lb. lat.).

ĪNTOARCEREA LITERELOR ĪN ITALIA

675

reluata de Abaelard. Sa notam, de altfel, sosirea unei noi īntarituri, prin tra­tatul Sfīntului Vasile despre cum trebuie folositi autorii profani, tradus īn la­tina de Leonardo Bruni Aretino, īntre 1398 si 1404.

Vedem ca batalia s-a mutat oarecum pe alt teren. Dialectica si teologia scolastica nu ocupa īn Italia un asemenea loc īncīt sa puna īn pericol studiul Literelor. Spiritul care ameninta literele este mai degraba cel al lui Petrus Damiani si Savonarola, īndreptat īn primul rīnd īmpotriva fermecatoarei fru­museti a poetilor pagīni. La rīndul lui, Salutati īntelege foarte bine ca cele doua aspecte ale problemei sīnt legate si asigura ca, personal, nu a facut nimic pentru apararea si preamarirea poeziei decīt sa-i atribuie tot ceea ce spunea Cicero despre elocinta īn De oratore I, 4, 20 si I, 16, 70. Nimic mai legitim, caci, asa cum a spus chiar Cicero īnsusi, finitimus est oratori poeta31, poetul nefiind decīt un orator ceva mai strict īn privinta ritmului si ceva mai liber īn alegerea cuvintelor. De fapt, Salutati īl admira pe Petrarca pentru aceasta calitate: Iudicavi semper eum hominem ebquentissimum et virum doctissi-mum32. Ca si pentru Petrarca, elocinta ramīne pentru Salutati forma cea mai nobila a stiintei umane, dar, spre deosebire de Petrarca, Salutati nici nu igno­ra, nici nu dispretuieste eforturile facute de secolele anterioare ca s-o pastreze. Dragostea de patrie nu degenereaza la el īn nationalism. Salutati stie ca eru-ditio33 a supravietuit pīna īn vremea lui Bernard din Clairvaux si Petrus din Blois, atīt pentru femei, cīt si pentru barbati (Epistolario I, 4); de atunci, aceasta eruditie s-a pierdut aproape īn īntregime, dar prea de curīnd ca sa nu poata fi restaurata. Salutati cunoaste si lauda poemele lui Hildebert din La-vardin (I, 8); se intereseaza de o copie a Corespondentei dintre Heloīse si Abaelard si pare s-o fi obtinut (I, 20). Fara īndoiala ca Yves din Chartres, Bernard din Clairvaux, Hildebert din Lavardin, Petrus din Blois, Petrus Abae­lard, Ioan din Salisbury nu se compara cu anticii, si nici macar cu Parintii (jnon decet tamen ipsos priscis vel mediis dictatoribus comparare3*): dupa epoca Parintilor, elocinta a degenerat vadit, iar medii dictatores35 sīnt īnca si mai departe de antici prin stil, decīt īn timp (I, 9); dar elocinta italiana com­penseaza decaderea elocintei latine. Exista Boccaccio, exista Petrarca si, mai ales, exista Dante, acest mare poet cu care nu se poate masura īn stiinta sau īn geniu nimeni altul, nu numai dintre moderni, dar nici dintre antici.

īn Italia sfīrsitul de veac al XlV-lea, opozitia teologica fata de beletristica se exprima clar īn Lucula noctis a dominicanului Giovanni Dominici. Autorul este un predicator renumit, si chiar profesor de teologie, dar care se mul­tumeste sa comenteze, la Florenta, Vechiul Testament si Epistolele Sfintului

31 poetul este cel mai apropiat de orator (lb. lat.).

32 l-am considerat totdeauna omul cu cel mai mare talent de orator si barbatul cel mai īntelept (lb. lat.).

"eruditie (lb. lat).

34 nu se cuvine totusi sa-i compare pe acestia cu scriitorii vechi sau cu cei din perioada de mijise (/fe lat.).

35 scriitori din perioada de mijloc (medie) (lb. lat.).

676

ĪNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

Pavel. A scris Lucula noctis īntr-o pura latina scolastica, sub forma unei am­ple Quaestio disputata^, īn care primele douasprezece capitole stabilesc obiectiile, capitolele treisprezece-saptesprezece solutia, iar capitolele optspre-zece-patruzeci si doi raspunsurile la obiectii. Nimic mai limpede sau mai simplu decīt pozitia lui. Este cea a unui calugar care nu cunoaste alta proble­ma decīt mīntuirea; tot ce nu e necesar mīntuirii o īngradeste, or, x nu e ne­cesar mīntuirii; asadar, x i se opune. īntr-adevar, orice fiinta tinde catre scopul sau ultim si catre fericire, dar majoritatea oamenilor gresesc drumul, pe cīnd crestinul merge drept la ele, prin mila. Astfel, viata crestina este desavīrsita: vita Christianorum est vita perfecta; tot ce se introduce īn ea din afara nu poate decīt sa-i distruga perfectiunea, si, cum asta fac scrierile pagīne, trebuie sa ne interzicem sa le citim. Nimic nu-1 revolta mai mult pe Dominici decīt sa vada copii si tineri care citesc "Cicero si Vergiliu, Homer, Aristotel si Seneca, le cer hrana, si se īntorc cu mīinile goale". Sa nu ne miram ca sīnt citati aici de-a valma poeti si filozofi. Dominici nu cunoaste decīt doua cate­gorii, crestin sau pagīn: Iam hic dico philosophiam, seu saeculares litteras voco, quas Ethnici sive saeculares twmines ut communiter invenisse credun-tur37. Opozitia sa globala fata de pagīnism atinge nu numai oratorii si poetii, ci si teologia scolastica. īn ce-1 priveste, propria sa prima philosophia?*, pe care o numeste linistit philosophia catholica39, este luata pur si simplu din Biblie. Fara īndoiala ca De doctrina christiana a Sfintului Augustin cere sa se scrie cartile necesare explicarii Sfintelor Litere, dar tocmai īntre timp ele au fost scrise, si nu mai ramīne decīt sa le citim. īi avem la dispozitie pe Boethius, Isidor, Richard din Saint-Victor, Albert cel Mare, Toma d'Aquino, Bartolomeu Englezul si imensul Speculum al lui Vincentius din Beauvais. De ce sa avem nevoie de altceva? Sa-i citim deci, dar nu fara sa fi citit īnainte Biblia si amintindu-ne versul cunoscut: latet anguis in herba40. Astfel, Do­minici nu-1 citeaza pe Vergiliu decīt ca sa ne avertizeze ca īn iarba Sfintului Toma vegheaza sarpele. Se vede ca a fost un om simplu, care visa o lume īn care credinta sa domneasca, īn sfīrsit, īn toate sufletele si sa nu mai fie astfel nevoie nici de poezie, nici de elocinta; ar fi de ajuns atunci sa pastram cīteva parti din artele liberale, putīnd linistiti sa distrugem restul: reliqua om-nis philosophia esset delenda41.

Ostilitatea lui Dominici īmpotriva literelor si a stiintei era deci, esential-mente si funciar, monastica. Trebuie sa ne fixam īn memorie aceasta trasa­tura, caci o īntīlnim la multi altii īn afara de Dominici, daca vrem sa īntele­gem una din ratiunile profunde si fara īndoiala cea mai solida dintre toate:

36 disertatie (lb. lat.).

37 Vorbesc aici despre filozofie sau ma refer la literatura profana pe care paginii sau oamenii profani sīnt īncredintati ca le-au descoperit īmpreuna (lb. lat.).

38 filozofie prima (lb. lat).

39 filozofia catolica (lb. lat.).

40 sarpele se ascunde īn iarba (lb. lat.).

41  tot restul filozofiei ar trebui distrus (lb. lat.).

Īntoarcerea literelor īn italia

677

ostilitatea literatilor din secolul al XTV-lea fata de calugari. E adevarat ca unii teologi medievali, identificīnd viata crestina cu viata monastica īnteleasa īn forma ei cea mai stricta, si-au īmpins opozitia fata de cultura seculara pīna īn punctul īn care devenea limpede ca aceasta avea s-o ucida pe cealalta. Erasm si Rabelais au fost adesea cruzi īn izbīnda lor, dar nu putem nega ca existenta īnsasi a studiilor pe care le īndrageau era miza bataliei pe care toc­mai o cīstigasera. Cu toate acestea, cīnd īi raspundea lui Dominici, Salutati, aflat īn pragul batrīnetii, nu a parasit nici o clipa tonul de fermitate respec­tuoasa si trista pe care-1 adoptase īn aceste controverse. Nu uita ca Dominici e preot si calugar si, personal, detesta tot atīt de mult ca si adversarul sau erorile lui Platon, Aristotel si ale veninosului Averroes. "Nimic nu-mi place, spune el, īn afara doar de Isus Cristos, si Isus Cristos rastignit pentru mīntui­rea celor care cred." Cu toate acestea, exista Parintii, iar daca credinta īn Scriptura se poate lipsi de stiinta, interpretarea Scripturii cere o stiinta foarte bogata. "stiu, adauga el, ca pīna si numele de poezie e atīt de detestat de calugari, īncīt li se pare nelegiuit, si chiar un sacrilegiu", dar īsi aminteste de Cīntarea lui Moise, de Psalmii lui David si de Cīntarea Cīntarilor; īi revin īn memorie cuvintele lui Cristos īnsusi: "si... Isus le-a zis: Fiice ale Ierusa­limului, nu Ma plīngeti pe Mine, ci pe voi plīngeti-va si pe copiii vostri. Caci iata, vin zilele īn care vor zice: Fericite sīnt cele sterpe si pīntecele care n-au nascut si sīnii care n-au alaptat! Atunci vor īncepe sa spuna muntilor: Cadeti peste noi; si dealurilor: Acoperiti-ne. Caci daca fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?" (Luca 23, 28-31). Poezia Domnului nostru Isus Cris­tos, cea a lui Dumnezeu īnsusi, iata refugiul īn care īsi adaposteste certitudi­nea Salutati batrīn. Nici o clipa nu renunta sa-1 numeasca pe Dominici vene-rabilis mi foannes42. Fara īndoiala ca nu i-ar placea sa vorbim altfel despre adversarul sau, dar stie ca el are dreptate.

Petrarca murise īn 1374; Salutati moare īn 1406, dar, la aceasta data, vic­toria finala a literelor era deja sigura, iar aparatorii lor sīnt nenumarati. Ca sa ne convingem, e de ajuns sa citim Ilparadiso degli Alberti. Indiferent cine 1-a scris, Giovanni da Prato sau altcineva, mediul florentin de la 1380 la 1400 pe care-1 descrie este foarte populat de scriitori si artisti care traiesc īn lumina Antichitatii. īl regasim aici pe Salutati, iubit si venerat de toti, stilist si gīndi-tor ale carui tratate De saeculo et religione, De foto et fortuna dovedesc ca acest literat putea tine piept oricui īntr-o discutie teologica. Organistul orb Francesco degli Organi, altfel spus Francesco Landini (1325-1397), este au­tor al unui ciudat poem latinesc, publicat de Wesselofsky, īn care īl vedem pe Ockham aparīndu-se energic īmpotriva nestiutorilor care-1 atacau īn nu­mele lui Cicero si Seneca, de parca Seneca si Cicero s-ar fi gīndit vreodata sa vorbeasca de rau dialectica, stapīna a tuturor artelor! Nu doar muzician, ci si teoretician al muzicii, Landini reprezinta aici cultura artelor liberale. īn

42 Respectatul meu Ioannes (lb. lat.).

678

ĪNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

comparatie cu el, teologul Luigi Marsili (t 1394), caruia Petrarca īi ceruse, īn zadar de altfel, sa scrie o respingere īmpotriva acelui cīine turbat, Averroes. Marsili este un mare vorba-lunga, capabil sa predice sau sa vorbeasca ore īntregi īn biserica Santo Spirito din Florenta sau acasa la prieteni, citind tex­tual din Cicero, Vergiliu, Seneca si multi altii. I s-a reprosat, īn proza si ver­suri, ca a predat teologia unor auditorii feminine. Autor al unui tratat despre Mizeria conditiei umane, acest Marsili era si el calugar augustin foarte cre­dincios, dar pe care cultura sa literara īl facea nesuferit calugarilor din aceeasi mīnastire. A trebuit sa intervina Signoria din Florenta, la 4 septembrie 1388, amenintīnd ca se va ocupa chiar ea de aceasta problema daca nu aveau sa īnceteze persecutiile zilnice la care era supus Marsili. Aceeasi situatie se va repeta neīncetat, īn alte mīnastiri, pīna la sfīrsitul veacului al XVI-lea, si mul­te suparari se vor naste din aceste neīntelegeri. īnca o data, ne gīndim la Rabelais, la Erasm si la atītia alti calugari pentru care atmosfera monastica va ajunge curīnd de nerespirat, si īntelegem acum de ce.

m jurul lui Salutati batrīn apar deja tinerii, a caror opera va ilustra īncepu­turile secolului al XV-lea. Pe primul loc, cel care a crescut sub supravegherea lui Salutati, pe care-1 va numi patrem suum43 si praeceptorem suum44, Leo-nardo Bruni d'Arezzo (L. Bruni Aretino, 1369-1444). Daca stie greaca, daca a aprofundat autorii latini, poeti, oratori si istorici, Colacii est opus/*5. Elev la greaca al lui Chrysoloras, se perfectioneaza singur īn aceasta limba si traduce opusculul Sfīntului Vasile Catre tineri, despre felul īn care sa foloseasca scrierile grecesti. īncheiata īnainte de 1403, traducerea īi era dedicata lui Sa­lutati. Ratiunea acestei alegeri e lesne de ghicit, dar Bruni a explicat-o chiar el īn Dedicatia operei sale. Fiindca, din toate scrierile lui Vasile, aceasta era cea care putea sa sprijine cel mai mult cauza a ceea ce se numea, īntre initiati, nostra studia46 si, adauga el, "am facut-o cu atīt mai bucuros cu cīt doream, prin autoritatea unui om atīt de mare, sa īmpiedic lenea si perversitatea celor care acuza studiul stiintelor umane (studia humanitatis), si socot ca ele tre­buie sa ne īngrozeasca". Pe scurt, Vasile este Augustinul grecilor. Bruni a tradus apoi numeroase opere grecesti, īn special viata lui Marc Antoniu de Plutarh, facīnd īn prefata o interesanta comparatie īntre limba latina si cea greaca: Phaidon, Criton, Gorgias, o parte de Phaidros si Scrisorile lui Platon; īn sfīrsit, Etica Nicomahica si Politica lui Aristotel, despre care stia ca sīnt deja traduse, dar voia sa le retraduca īntr-o latina mai buna decīt cea a lui Guilelmus din Moerbeke. Atacul pe care-1 īndreapta, īn Prefata la traducerea Eticii, īmpotriva traducatorului dominican din secolul al XlII-lea, īl angajeaza īntr-o interesanta discutie cu episcopul de Burgos Alonso din Cartagena (Al-phonsus a Sancta Maria, t 1456), care a luat apararea vechii traduceri, si a

43 tatal sau (Ib. lat.).

44 preceptorul sau (Ib. lat.)

45 este opera lui Colucius (Ib. lat.).

46 studiile nostre {Ib. lat.).

ĪNTOARCEREA LITERELOR ĪN ITALIA

679

facut-o, de altfel, foarte inteligent (pe la 1430). Alonso nu stia greaca, dar īl cunostea si-1 īntelegea pe Aristotel mult mai bine decīt Bruni, care stia. Mai citim si azi cu interes capitolele īn care arata ca termenii alesi de Bruni, desi mai latinesti decīt barbarele elenisme ale lui Moerbeke pe care le īnlocuiesc, sīnt insuficienti sau chiar inexacti din punct de vedere filozofic. Fiind vorba de o opera filozofica, acesta era, īntr-adevar, nodul problemei. Bruni a facut mare haz, īh replica sa, de omul care voia sa-1 īnvete greaca fara s-o cunoasca, si trebuie sa recunoastem ca era īn avantaj, dar nu atīt de deplin pe cīt credea. Dintre scrierile personale ale lui Leonardo Bruni, una din cele mai instruc­tive este De studiis et litteris, scris īntre 1422 si 1429 pentru Battista Mala-testa, nora a aceluiasi Malatesta care, la Mantova, aruncase īn rīul Mincio statuia lui Vergiliu. Definind pentru ea adevarata cunoastere, Bruni precizea­za ca nu se refera la eruditia vulgara si tulbure a profesorilor de teologie (Eruditionem autem intelligo non vulgarem istam et perturbatam, quali utuntur ii, qui nune theologiam profitentut41), ci la acea cunoastere legitima si libera care īmbina talentul literar cu stiinta lucrurilor (sed legitimam illam et inge-nuam, quae litterarum peritiam cum rerum scientia coniungif). Modelele la care se gīndeste sīnt īn primul rīnd Lactantiu, Augustin si Ieronim, summis profecto theologis ac perfectis in litteratura vira48. Chiar īntre aceste modele, exista unul pe care Bruni īl prefera celorlalti, si anume foarte ciceronianul Lactantiu, vir omnium Christianorum proculdubio eloquentissimus49. Dintre profani, mai īntīi Cicero, apoi Vergiliu, decus ac deliciae litterarum nostra-rum50, apoi Titus Livius si Sallustiu, iar apoi ceilalti, fiecare cu rangul lui. Acest program de studii destinat unei femei cultivate omite filozofii propriu-zisi, caci poetii cuprind toata īntelepciunea. Cīnd citim, īn Vergiliu: Principio coelum ac terras camposque liquentes...51, observa Bruni, quem philoso-phum non contemnimus?52 Prevazīnd neīnduplecata opozitie a batrīnului Malatesta, aflat īnca pe baricade si care, "de vreme ce a sustinut o data ca poetii nu trebuie cititi, va continua īn eroare pīna la moarte", Bruni īsi da silinta sa arate ce exemple frumoase poate sa gaseasca o femeie īn scriitorii Antichitatii. Penelopa si Alcesta nu sīnt oare modele de urmat? E adevarat ca Venus si Dafne sīnt exemple mai putin recomandabile, dar, la urma urmei, nici Biblia nu contine numai exemple bune. Ce sa spunem despre Samson si Dalila, despre fiicele lui Lot, despre regele David si despre Solomon cu liota sa de concubine? Cu toate acestea, citim Biblia, de ce n-am citi Eneidal īn povestea lui Enea si a Didonei, nu admiram subiectul, ci geniul poetului. si

47 īnsa ma refer nu la aceasta eruditie vulgara si tulbure de care se folosesc cei care profeseaza acum teologia (Ib. lat.).

48 barbati foarte īnsemnati, desigur teologi si desavīrsiti īn ce priveste literatura (Ib. lat.).

49 barbatul fara īndoiala cel mai bun orator dintre toti crestinii (Ib. lat.).

50 podoaba si incintarea literaturii noastre (Ib. lat.).

51  La īnceput cerul si pamīntul si apele... {Ib. lat.).

52 ceiīlozofi nu dispretuiesti? {Ib. lat.)

680

Īntoarcerea beletristicii si bilantul evului mediu

poetii au ceva bun, faptul ca stim ca istorisirile lor sīnt povesti fara impor­tanta; nimic mai usor decīt sa nii ne ocupam de ele; dar, īn Biblie, istorisirile, chiar si cele scandaloase, sīnt adevarate: deci trebuie sa le acordam atentie. Sa lasam de-o parte plebea poetilor, adica pe satirici si comici, dar pe Ver-giliu, pe Seneca, pe Statius cine nu i-a citit nu va fi īntreg nec summum speret cui haec pars desit53. Am intrat, desigur, īntr-o lume noua, dar mai degraba printr-o evolutie continua decīt printr-o revolutie. Petrarca readusese literele latine sub patronajul lui Augustin, Bruni, la rīndul lui, introduce lite­rele grecesti sub patronajul lui Vasile. Prima īnflorire a elenismului nu a im­pus deci miscarii inaugurate de Petrarca o deviere, ci a largit-o. Bruni nu a vrut nici macar ca Aristotel sa sufere de modul defectuos īn care īl īntre­buintau filozofii si teologii. īn Vita Aristotelis, īl apara patimas īmpotriva lor, nu numai ca autor de excelente scrieri despre Retorica si Poetica, dar si ca stilist. E adevarat ca Dialogurile atīt de laudate de Cicero s-au pierdut, dar Etica Nicomahica, si chiar Metafizica sīnt modele de stil filozofic. Cititi-1 īn traducerea lui Boethius: e desavīrsit. Daca īl adaugam pe Platon, obtinem acea scientia rerum54 pe care Parintii, si mai ales Lactantiu, au īmbinat-o atīt de fericit cu elocinta. Desi au fost novatori, Petrarca, Salutati si Bruni s-au considerat traditionalisti. Cīnd Salutati aflat īn pragul batrīnetii īl lauda pe tīnarul Bruni ca nu a cazut īn "ineptiile modernilor" {non enim modernorum ineptiis lubricas), nu trebuie sa ne īnselam asupra sensului acestui termen: "modernii" sīnt scolasticii, filozofii sau teologii.

īnca de la sfirsitul secolului al XlV-lea, asistam deci la constituirea īn Italia a unui grup de literati care declara ca se trag dintr-o cultura cu totul diferita de cea a scolilor pariziene. Petrarca īnsusi era cleric, si īntīlnim multi calugari printre acesti prieteni ai literelor, dar nici Boccaccio, nici Salutati, nici Bruni nu apartin Bisericii. Nici unul din cei pe care i-am īntīlnit nu pare sa fi nutrit vreo intentie potrivnica religiei crestine: Salutati era un om foarte credincios, Bruni mai putin, desigur, si chiar daca ne-am gīndi ca ar fi existat printre ei adevarati pagīni, pe care prudenta īi īndemna la tacere, cu siguranta ca miscarea ca atare nu e marcata de ei. Putem vorbi aici despre grup īntr-un sens foarte larg. Satui de teologia dialectica din scoli sau pur si simplu straini de influenta ei, toti acestia au īn comun ideea de cultura esentialmente literara si filozofica, īntemeiata pe studierea oratorilor, a poetilor si a gīnditorilor An­tichitatii, fara a-1 exclude pe Aristotel, dar adaugīndu-i-1 pe Platon. Toti au sentimentul viu al frumusetii artei scrisului si, cu toate ca mai pastreaza o mare libertate īn utilizarea regulilor, cauta sa se apropie de modelele clasice. Arta lor este īn esenta o arta de imitatie. Ca sa i se sublinieze locul unic īn acest grup, lui Petrarca i se spune ca-1 egaleaza īn elocinta pe Cicero si īn perfectiune pe Vergiliu, lucru cam exagerat si pe care nu-1 cred īntru totul nici el, cel caruia i se spune, nici cei care o spun, dar care marcheaza regula

53 si sa nu spere sa fie desavīisit cel caruia-i lipseste aceasta parte din cultura (Ib. lat).

54 cunoasterea lucrurilor (Ib. lat.).

ĪNTOARCEREA LITERELOR ĪN fTALĪA

681

cu care se masoara totul īntr-o lume īn care se spune nostra studia55. Unanim īn ce priveste excelenta clasicilor, grupul este profund divizat de cearta dintre Antici si Moderni. Caci nu trebuie sa uitam ca, īn Italia, avīntul studiilor clasice a dat literaturii īn limba vulgara o lovitura fatala, dupa cum s-au temut unii. Alaturi de clasicismul persoanelor cultivate, care, asemenea lui Boccac­cio si Salutati, nu socotesc ca admiratia fata de Vergiliu obliga la dispret fata de Dante si Petrarca, apare clasicismul eruditilor, si curīnd al pedantilor, pen­tru care ce nu e scris īn latina sau īn greaca nu merita nici sa fie scris, nici citit. īn Invectiva īmpotriva anumitor calomniatori ai lui Dante, ai lui messire Francesco Petrarca si ai lui messire Giovanni Boccaccio, Francesco Rinuc-cini (1350-1407) protesteaza īmpotriva celor care numesc De viris illustribus al lui Petrarca "mīncare de post" si spun ca Dante e bun pentru cizmari. Se plīnge, mai ales, ca unii gramaticieni folosesc, la rīndul lor, gramatica pentru a elimina toate celelalte arte liberale, cu riscul de a pierde ce e mai bun chiar īn gramatica. Acesti palavragii īsi petrec vremea cautīnd cīti diftongi aveau anticii si de ce nu are italianul decīt doi; ai zice ca singurele Carti ale lui Titus Livius care-i intereseaza sīnt cele care s-au pierdut. Excelent subiect de discutie literara, de altfel, asa īncīt īl vedem pe Niccolo Niccoli sustinīnd pe rīnd, īn Dialogi ad Petrum Histrum de Leonardo Bruni, cele doua teze con­trare. Cum toti īi iubesc pe clasici, le colectioneaza operele, mai īntīi Petrarca, apoi Boccaccio, asteptīnd vremea, de-acum apropiata, a expeditiilor lui Pog-gio Bracciolini (1380-1459) īn bibliotecile din Elvetia, Germania, Franta si chiar Anglia. Este perioada "descoperirii clasicilor", dar bineīnteles ca acesti descoperitori nu au descoperit decīt manuscrisele copiate si pastrate īn biblio­tecile Evului Mediu, pierzīndu-le pe unele si adesea corectīndu-le pe altele dupa canoanele propriei lor latine clasice, care nu era īntru totul cea a anti­cilor. De altfel, numele lui Poggio Bracciolini ne avertizeaza ca unii umanisti din veacul al XV-lea vor sta mai putin aproape de altar decīt au facut-o īnain­tasii. Salutati i-a vazut aparīnd: Nimis defertis et ceditis vetustati56, scria el despre Poggio si despre prietenul sau Giovanni d'Arezzo. La care adauga: cīt despre mine, dintre evanghelisti īl prefer pe Ioan; dintre apostoli, īl prefer pe Pavel, īnsa dintre Doctorii Bisericii īl prefer pe Augustin. Iar voi, dragi prie­teni, exista oare vreun pagīn pe care sa-1 preferati lui Augustin? Vreun filo­zof, orator sau poet? Cīt despre mine, īl asez pe Augustin mult mai presus de Platon, Aristotel, Cicero, Vergiliu si Varro. si nu numai Augustin, nu nu­mai Petrarca, ci cel mai neīnsemnat crestin e mai presus de acesti mari oa­meni. Ca sa stii ca lumea nu e vesnica, ca Dumnezeu este atotputernic si liber, ca sufletul nu moare o data cu corpul si ca placerea nu este scopul ultim al vietii, e de ajuns sa fii crestin. Aceasta e, cu cīteva nuante īn soliditatea convingerilor, certitudinea fundamentala a literatilor din secolul al XTV-lea, cea pe care si Boccaccio, dupa ce a pierdut-o, īn cele din urma a regasit-o.

55  v. nota 46 de la p. 678.

56 vjnndepartati prea mult si cedati īn fata celor vechi (Ib. lat.).

682

ĪNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

Dar cīnd Salutati īl īntreba pe tīnarul Poggio, pe care-1 iubea ca pe un fiu: "Vezi unde te duce īncapatīnarea pe tine, care negi adevarul celor ce nu se pot dovedi?", aceasta īntrebare īngrijorata vesteste clipa cīnd multi nu vor mai pastra decīt cultura clasica, fara teologia Parintilor. Doctrina enim magna ex parte ad profanos translata est, unde, ut plurimum, iniquitatis evasit et lasciviae instrumentum51, va constata melancolic Marsilio Ficino. Tratatul sau Theologia platonica va mentine īn Florenta din vremea familiei Medici idealul Florentei lui Salutati, dar īn conditii noi. Confruntata, pentru prima oara de la Parinti īncoace, cu o cultura pagīna nascuta din pamīntul Italiei, cultura crestina medievala va fi aici īn defensiva. īncepuse deja o noua faza din istoria ei.

Bibliografie

ĪNTOARCEREA LITERELOR ĪN ITALIA - Gius. Toffanin, Storia dell' Umanesimo dai XIII al XVI secolo, Napoli, 1933. - Nat. Sapegno, // trecento, Vallardi, Milano, 1934.

PETRARCA - Francisci Petrarchae Opera omnia, Basel, 1581. - L.M. Capelli, De sui ipsius etmultorum aliorum ignorantia, H. Champion, Paris, 1906; traducerea fran­ceza a acestei scrieri (Sur ma propre ignorance et celle de beaucoup d'autres), de Juliette Bertrand, F. Alean, Paris, 1929. - P. de Nolhac, Petrarque et l'humanisme, 2 voi., ed. a Il-a, Leroux, Paris, 1907. - H. Cochin. Leftere de Petrarque et le livre du Repos des religieux, H. Champion, Paris, 1903. - J.H. RoBiNSONsi H.W. Rolfe, Petrarch, the First Modem Scholar and Man of Letters, New York, ed. a Ii-a, 1914.

- E. Tatham, Francesco Petrarca, the First Modem Man of Letters, 2 voi., Londra, 1925-1926.

BOCCACCIO - Genealogie Iohannis Boccacii, Paris, 1511.

SALUTAŢI - F. Novati, Epistolario di Coluccio Salutati, 5 voi., Roma, 1891-1911.

- Alfred von Martin, Mittelalterliche Welt- und Lebensanschauung im Spiegel des Schriften Coluccio Salutatis, R. Oldenbourg, Miinchen, 1913.

DOMINICI - Remi Coulon, Johannis Dominici, Cardinalis Sancti Sixti, Lucula Noctis, Picard, Paris, 1908 (introducerea este un pretios rezumat al īntregii dispute).

GRUPUL FLORENTIN - Giovanni da Prato, // Paradiso degli Alberti, ed. Alessandro Wesselofsky, 3 voi., īn 4 tomuri, Bologna, 1867. - Leonardo Ellingwood, The Works of Francesco Landini, īn Publications of the Medieval Academy of America, nr. 36.

LEONARDO BRUNI - Leonardi Arretini Epistolarum libri VIU, ed. Laurentius Mehus, Florenta, 1741. - Franz Beck, Studieri zju Lionardo Bruni, Berlin si Leipzig, 1912.

-  Hans Baron, Leonardo Bruni Aretino: humanistisch-philosophische Schriften mit einer Chronologie seiner Werke und Briefe, G. Teubner, Leipzig, 1928. - Alex. Birkenmajer, Der Streit des Alonso von Cartagena mit Leonardo Bruni Aretino, īn Vermischte   Untersuchungen   zur   Geschichte   der  mittelalterlichen   Philosophie, Miinster i. Westf., 1922, pp. 129-210.

57 Caci īnvatatura īn mare parte a fost trecuta la profani, de unde, aproape īntotdeauna, a devenit un instrument al nedreptatii si al destrabalarii (Ib. lat).

ĪNTOARCEREA LITERELOR ĪN FRANŢA

683

n. - ĪNTOARCEREA LITERELOR ĪN FRANŢA

Legata de Italia de persoana si opera lui Petrarca, miscarea care avea sa permita revenirea literelor din lungul lor exil s-a nascut īn Franta īn circum­stante destul de diferite, care au determinat, de altfel, un spirit si el mult diferit. Una din fortele care au lucrat cel mai eficace īn favoarea ei a fost opozitia hotarita a unui sir neīntrerupt de teologi fata de noile metode si chiar fata de spiritul teologiei scolastice. Or, acesti teologi au avut de partea lor papi. Ca sa nu amintim decīt un exemplu, scrisoarea adresata la 21 decembrie 1247 de Eudes din Chāteauroux, legat al papei Innocentiu IV, profesorilor si studentilor Universitatii din Paris īi punea īn garda īmpotriva celor pe care-i mīnca urechea sa auda mereu si tot mai mult nu adevarul, ci lucruri noi. La cine se referea? La cei care trateaza stiinta logicii ca teologi, iar teologia ca logicieni: logici theologice et theologi philosophice in suis disputationibus... procedentes5*. A-i īndeparta pe profesorii parizieni de aceste metode īnsem­na, īn mod necesar, a-i aduce la divortul celor doua discipline, care s-a pro­dus, asa cum am vazut, īn secolul al XlV-lea si, printr-un efect invers inevita­bil, a reinstaura teologia Parintilor īn deplinatatea drepturilor ei. Cum sa revii la Parinti fara sa revii la cultura Parintilor? īn Italia, Petrarca mersese de la Cicero la Augustin; īn Franta, Augustin avea sa-1 aduca īnapoi pe Cicero.




Cīnd se adresau Universitatii din Paris īn acesti termeni, papii nu vorbeau aici īn desert. īnca din 1244, pe cīnd era cancelar al Universitatii, acelasi Eudes din Chāteauroux declara: "Multi nu pun pret pe cuvintele teologiei si ale Parintilor, dar le considera excelente pe cele ale paginilor, vīnzīndu-se astfel fiilor grecilor, adica filozofilor." Profesorul dominican Ioannes din Saint-Gilles (f dupa 1258) īi blama cu asprime pe cei care, "abordīnd teolo­gia, abia pot sa se desparta de stiinta lor, asa cum se vede la unii care nu pot sa renunte la Aristotel si īnlocuiesc aurul cu tinicheaua, adica prin īntrebari si opinii filozofice. Unii au īnvatat bine limba spiritului, adica teologia, dar comit īn ea barbarisme, strieīnd-o cu filozofia. Cine a īnvatat metafizica va vorbi īntotdeauna īn teologie despre puncte si linii". Sa ne mai amintim si de "dobitoacele nesimtitoare" de care se plīngea Albert cel Mare, si vom admite justetea concluziei lui P. Mandonnet despre modul īn care a fost primita īn general teologia scolastica: "Astfel, oamenii din mīnastiri si, īn general, teo­logii s-au opus vehement si de-abia au dezarmat īn cursul secolului. Numai mediul special al scolilor de Arte liberale, mai ales la Paris, si scoala filozo-fico-teologica īntemeiata de Albert cel Mare si Toma d'Aquino, adica mediile culturii rationale intensive, au luat o atitudine net favorabila, īnsa cu restrictii importante la cei din urma, si chiar la majoritatea celorlalti."

58 logicieni... care procedeaza īn dezbaterile lor īn mod teologic si teologi [care pro­cedeaza] īn mod filozofic (Ib. lat.).

684

ĪNTOARCEREA BELETRISTICII 51 BILANŢUL bVULUl MfcDIU

ĪNTOARCEREA LITERELOR IN FRANŢA

053

Atīt de vehementa īn momentul īn care noile teologii triumfau la Paris, aceasta opozitie nu avea sa dezarmeze īn veacul al XlV-lea. Prietenul lui Tauler, Venturinus din Bergamo, īi scria unuia dintre dominicanii mīnastirii din Strassburg: "pīinea si vinul sīnt teologia; Ordinul tau, care o nesocoteste, se īndeletniceste fara folos cu filozofia, o piatra." Astfel gīndea si olandezul Gerrit Groot (Gerardus Magnus, 1340-1384), cīnd īsi amintea de Universi­tatea din Paris, unde īi audiase pe Buridan si Oresmus si-si luase gradul de magistru īn arte. Groot era un partizan hotarīt al celor vechi (Antiqui), īmpo­triva doctorilor novi et moderni59. Unui tīnar care-1 īntreba daca e bine sa mearga sa studieze la Paris, Groot īi raspundea ca risca sa-si piarda acolo credinta si bunele deprinderi, si pentru ce? Sa ne īnchipuim ca Titus Livius, Cicero, Seneca sau Pliniu viziteaza Universitatea; ar īntelege ei macar latina care se vorbeste aici? Parisul era strivit de filozofie, ereziile se raspīndeau de aici īn tot restul lumii, iar boala īi īnaintase atīt de mult, īncīt vindecarea nu se mai putea astepta de la o reforma venita dinauntru, ci numai din afara. Din fermitatea spirituala a lui Groot, se poate vedea care era spiritul ce-1 īnsufletea: pastrarea credintei Bisericii lui Cristos, credinta īn Sfīnta Scriptura asa cum a fost ea interpretata de Parinti, viata īn neprihanire si saracie, potri­vit Evangheliei, neirosirea timpului cu geometria, aritmetica, retorica, dialec­tica, gramatica, poezia sau astrologia; pe scurt, ocolirea tuturor stiintelor, īn afara de morala, la care, de altfel, cei mai īntelepti dintre antici, Socrate si Platon, redusesera filozofia. si, de asemenea, neīnvatarea nici unei stiinte lu­crative, cum sīnt medicina, dreptul civil sau dreptul canonic; sa nu īnvatam niciodata ca sa capatam un grad īn teologie (item nunquam studetis ad capiendum gradum in theologia); radacina īnvataturii noastre sa fie mai īntīi Evanghelia lui Cristos, care sa ne fie si oglinda vietii, quia ibi est vita Christi60; apoi Vietile Parintilor din Pustie, Epistolele lui Pavel, celelalte Epistole ca­nonice si Faptele Apostolilor; apoi cartile de pietate, ca Solilocviile Sfīntului Augustin si diversele tratate ale Sfīntului Bernard sau ale scolii sale; īn sfīrsit, Vechiul Testament, iar cartile sale istorice numai dupa cartile sapientiale. Pe scurt, un caz tipic de reductione omnium ad vitam monasticam61, iar, daca acest program nu favoriza studiile clasice, distrugea cu totul cultura scolas­tica, constituind cauza exilului amīndurora si principalul obstacol īn calea īntoarcerii lor.

Datoram aceste informatii lucrarii Vita Gerardi Magni de Thomas a Kem-pis (1380-1471), care a fost atīt de profund influentat de Groot si a carui viata a fost legata timp de aproape sase ani de acei Frati ai Vietii īn comun, carora tīnarul Erasm avea mai tīrziu sa le fie elev. Ca Thomas este sau nu autorul Imitarii lui Isus Cristos, acesta e spiritul care-1 īnsufleteste si stim cu totii ce spune cartea aceasta despre dialectica: Et quid curae nobis de gene-

59 noi si moderni (,1b. lat.).

60 pentru ca acolo este viata lui Cristos (Ib. lat.).

61 de reducere a tuturor lucrurilor la viata monahala (Ib. lat.).

ribus et speciebus? Cui aeternum Verbum loquitur, a multis opinionibus ex-peditur62. De pretutindeni, caci am putea īnmulti marturiile, vin dovezi ca ostilitatea spiritualistilor īmpotriva teologiei scolastice nu a dezarmat īn se­colul al XlV-lea, ceea ce a īnlesnit, cu siguranta, īntoarcerea elocintei.

Cīnd se cauta care au fost, la Paris, originile a ceea ce se numeste uma­nism, sau chiar ale preumanismului, prin acesti termeni se īntelege, īn gene­ral, o miscare asemanatoare cu cea din Italia, pe care am studiat-o mai īnainte. A pune astfel problema īnseamna, pur si simplu, a ne īntreba īn ce moment a īnceput influenta lui Petrarca si a discipolilor lui sa-si faca simtita prezenta īn Franta. Este atunci firesc s-o rezolvam datīnd īnceputul acestei influente o data cu a doua calatorie a lui Petrarca la Paris, īn 1361. Pe de alta parte, se admite ca Petrarca a gasit deja, cīnd a sosit la Paris, cītiva prieteni ai an­ticilor, īn orice caz, este lucru sigur, dintr-o scrisoare a lui Petrarca īnsusi, ca traia aici bine cunoscut de toti Petrus Bersuire (1290 aproximativ-1362) despre care vorbeste cu stima. Or, Petrus Bersuire avea sa moara īn anul urmator; la acea data, lasa deja īn urma lui o īntreaga opera. E adevarat, re­latiile dintre Bersuire si Petrarca erau mult mai vechi. īntr-una din scrisorile sale, vorbind despre cei care faceau uneori drumul de la Avignon la Vaucluse ca sa-1 viziteze īn singuratatea sa, Petrarca īl numeste pe unul dintre ei, Petrus din Poitiers, zis Berchorius, vir insignis pietate et litteris62. Dar de vreme ce a pretuit īnca de pe atunci eruditia lui Bersuire, īnseamna ca aceasta nu-i datora nimic. De altfel, e de ajuns sa deschidem operele lui Bersuire ca sa constatam ca, īntr-adevar, nu avea cum sa-i datoreze ceva lui Petrarca, caci era īnsufletit de un spirit cu totul diferit.

La īnceput calugar franciscan, asa cum afirma corect abatele de Sade si indiferent ce s-a spus dupa aceea, apoi benedictin la abatia din Maillezais, Bersuire a stat la curtea din Avignon, cel putin din 1328 pīna īn 1340, īn calitate de secretar al cardinalului Petrus des Pres. Prin originea sa provinciala si prin formatia intelectuala, el a scapat deci complet de influenta Univer­sitatii din Paris. Cultura sa este cea a unui calugar crescut īntr-o abatie me­dievala fidela fata de traditiile trecutului, neatinsa de revolutiile teologice de la Paris si care nu se ocupa de Aristotel, ci de Scriptura: "Am lucrat, mai īntīi si īnainte de toate, la studierea temeinica a textului Bibliei, si, ca s-o pot cita fara sa ma folosesc de Concordante*, mi-am reprezentat cu cea mai mare grija simbolurile, istoriile si autoritatile." Rezultatul acestui efort, Reducto-rium morale6*, nu are nici o legatura cu ceea ce se numeste umanism. Asa cum o arata si titlul, este o lucrare al carui obiect se rezuma la morala, adica

62  si de ce ne īngrijim de genuri si specii? Cel caruia i se adreseaza Cuvīntul vesnic se elibereaza de multe pareri (Ib. lat.).

63 Berchorius, barbat īnsemnat datorita pietatii si lucrarilor literare (Ib. lat.).

* Dictionare sau indexuri care contin, īn ordine alfabetica, toate notiunile Bibliei, cu indicarea cartii si a capitolului si citarea textuala a pasajului unde se gasesc (nt.).

64 Reductor moral (Ib. lat.).

i

uou

1IN1UAK(_EREA   BELE1R1511U1

 E ? ULUI   rncuiu

sa nu se ocupe decīt de īnvatamintele morale care se pot trage dintr-un obiect: mai īntīi Dumnezeu, care este "moralizat" ca toate celelalte, dar si īngerii, Demonii, omul, animalele, plantele, mineralele, elementele, pīna si calitatile elementare. Este uimitor ce poate sa scoata Bersuire chiar si numai din om. El extrage morala din rinichi, vezica, urina, din organele genitale si din uter. Inutil sa insistam: ne aflam din plin īn vechea traditie medievala a lapidarelor, bestiarelor si a volucrarelor* moralizate, cea a lui Rhabanus Maurus si a lui Alexander Neckham. De altfel, Bersuire nu-si ascunde sursele, care sīnt cele ale vechilor cicluri de stiinte prezente īn tratate, plus tratatele respective. Este cu o suta de ani īn urma fata de Albert cel Mare; dupa ce descopera īn Pegas imaginea tiranilor, afirma ca acesti cai īnaripati traiesc īn Etiopia. si ce latina! Bersuire afirma tara sa sovaie ca si-a scris cartea, adfinem scilicet quod ad omne propositum possit homo proprietates rerum addiscere, et moralizatas, expositas et applicatas ad omne quod voluerit, invenire65. Poetii antici īsi gasesc un loc īn acest ciclu de stiinte, fara īndoiala, dar numai pentru a fi si ei moralizati, Ovidiu inclusiv, spre mai marea slava a lui Dumnezeu si pentru mīntuirea sufletelor. Daca la aceasta opera adaugam imensul Repertorium morale al lui Bersuire, nu ne vom apropia mai mult de Cicero, si nici macar de Petrarca. Aceasta culegere sub forma de dictionar alfabetic cuprinde o se­rie de disertatii morale, sau mai degraba de predici, pe toate subiectele imagi­nabile, unde trepiedul lui Apollo, tridentul lui Neptun, cele trei Parce si cei trei Judecatori ai infernului sīnt tot atītea simboluri ale Treimii. Daca Bersuire a atras atentia istoricilor, e mai ales datorita traducerii franceze din Titus Livius, pe care a facut-o īn 1352 la ordinul regelui Ioan cel Bun si a īncheiat-o probabil īn 1356. Oricīt de important īn propriul sau domeniu, acest fapt do­vedeste īn primul rīnd ca Ioan cel Bun nu stia latina, dar posibilitatea de a-1 citi pe Titus Livius nu constituia deloc o noutate si, de altfel, nu ni-1 putem imagina pe Petrarca traducīndu-1 īn italiana pe Cicero pentru incultii din vre­mea sa: dimpotriva, el a tradus īn latina italiana lui Boccaccio. Prin toata opera sa, Bersuire apartine imensei armate a celor care citeau īn Evul Mediu clasicii latini si le gustau stilul, dar si care foloseau latina, fara sa sovaie, ca pe o limba īnca vie, negīndindu-se nici o clipa sa-1 imite pe Cicero. Fara īndoiala ca, scriind īn latina lor mīnastireasca sau de scoala, ei aveau tot atīt de putin sentimentul ca-i tradeaza pe clasici cīt avem noi cīnd scriem īn fran­ceza. Era vorba de doua limbi distincte; dar poate ca ceea ce se numeste umanism īncepe tocmai īn momentul cīnd, īn loc sa se foloseasca latina, cum facea Bersuire, se īncepe, precum Petrarca, sa se lucreze īn folosul ei.

Istoricii "preumanismului" francez nu au fost totusi retinuti de figura lui Petrus Bersuire fara motiv, caci el este tipic pentru mediile īn care beletristica avea sa-si gaseasca aparatori. Eroarea ar fi sa credem ca aceste medii, ne-

* Din lat. volucris, -is: pasare (n.t.).

65 desigur cu scopul ca omul, īn orice problema, sa poata īnvata īnsusirile lucrurilor si sa le gaseasca moralizate, expuse si aplicate la orice ar vrea (Ib. lat.).

 LI 1 EKEIAJR   UN   PRAINJA                                     UO /

reprezentīnd cultura scolastica, nu o reprezinta pe cea medievala. Cultura lor apartine Evului Mediu tot atīt cīt scolastica si avea origini mult mai vechi. Opera lui Bersuire o continua īn secolul al XlV-lea pe cea a lui Ioannes Gallus: Margarita doctorum, Breviloquium de sapientia sive de philosophia sanctorum si Alpnabetum vitae religiosae sīnt tratate scrise īn secolul al XHI-lea, dar care au continuat sa fie citite multa vreme, primul si al treilea fiind tiparite la Mainz si īn 1673, asa cum Operele complete ale lui Bersuire au fost tiparite la Koln īn 1620. Ceea ce reprezinta ele este, pur si simplu, vechea eruditio a biblistilor si a predicatorilor crestini, asa cum o dorise Sfīntul Augustin, adica echivalentul crestin al acelei eruditio66 pe care Cicero o considera in­dispensabila īn forma lui doctus orator61. Daca avea sa-si recruteze adeptii īn Franta, clasicismul italian avea sansa sa-i gaseasca mai ales printre teologii de veche cultura patristica, de care nu putuse sa se prinda scolastica. Eruditia lor pierduse elocinta romana pe care destinatia ei initiala era s-o slujeasca, dar era firesc s-o īntīmpine favorabil de īndata ce s-ar fi ivit prilejul s-o īntīl-neasca. Raportat la Petrarca, Bersuire reprezinta īntrucītva eruditia medievala care regaseste elocinta pierduta dupa perioada Parintilor. Este de īnteles ca a rīvnit-o de īndata, cu o dorinta care nu putea decīt sa-i grabeasca īntoarcerea, īn prezent, este imposibil sa stabilim momentul īn care complicitati active au reinstaurat studiul clasicilor chiar īn cadrul Universitatii din Paris, dar o Lectie de deschidere (principium) a lui Petrus din Ailly despre Sentinte, datata 1375, ne convinge ca la acea data eloquentia6* īsi gasise deja adepti printre teologii parizieni. Aceasta lectie este ea īnsasi o mostra stralucitoare de elocin­ta, contruita savant īn vederea unui efect; flux oratoric sustinut de la īnceput si pīna la sfīrsit, citate din Vergiliu, din Ioannes din Hanville si din Alanus din Lille, totul atesta la acest maestru al metodei scolastice hotarīrea de a vorbi aici ca orator, nu pentru a demonstra, ci pentru a convinge. Toata des­fasurarea acestei lucrari se sprijina pe un iscusit artificiu oratoric. Ca sa-si conduca auditoriul spre piscurile unde troneaza teologia, elogiata de discursul sau, el se imagineaza trecīnd pe rīnd de la o facultate a Universitatii la alta, de la cea mai marunta la cea mai īnalta, īncepīnd cu Facultatea de arte: Primo ergo venio ad scholam Philosophorum69. Or, cei pe care-i īntīlneste de cum intra aici sunt profesorii stiintelor limbajului: sermocinalium scientiarum, gram-maticae videlicet et logicae, rhetoricae et poeticae artis doctores invenio10. Asa cum īi īnfatiseaza Petrus din Ailly, acesti profesori predau mai īntīi, se īntelege, Priscian, dar si, unii sau altii, alii rhetorica Tulii blandimenta, alii poetica integumenta Virgilii, nec solum ista, quinimo Ovidii praesentant fa-

66 v. nota 33 de la p. 675.

67 orator īnvatat (Ib. lat.). «v. nota 31 de la p. 369.

m īn primul rīnd deci, ajung la scoala filozofilor (Ib. lat.).

70 īi gasesc pe īnvatatii īn stiintele limbajului, ai gramaticii, desigur si ai logicii, reto­ricii si artei poetice (Ib. leu.).

bulas11; urmeaza Odele lui Horatiu, Satire, lui Iuvenal, tragediile lui Seneca, comediile lui Terentiu, discursurile lui Sallustiu, Decadele lui Titus Livius, Epigramele lui Martial, Saturnalele lui Macrobiu, fara a mai numara multi autori de mai mica importanta. Sa nu uitam ca avem de-a face cu un orator. Putem sa scoatem din acest program cit vrem, si tot e greu sa ne imaginam ca Petrus din Ailly ar fi putut sa vorbeasca astfel despre studiile de gramatica de la Universitate, īn fata unor profesori ai Universitatii, daca nu s-ar fi pe­trecut aici nimic din toate acestea. Sa adaugam ca nu vorbeste ca despre o noutate, iar faptul ca el īnsusi trecea atunci drept maestru īntr-o tehnica ora­torica foarte diferita de cea din quaestio disputata12 scolastica ne īndeamna sa consideram ca īn 1375 aceasta stare de lucruri dura deja de cītava vreme. De altfel, studierea stilului unor principia13 anterioare lectiei lui Petrus din Ailly ne-ar rezerva, poate, surprize. Oricum, este un fapt ca opera teolo­gica a lui Ioannes Gerson se īnfatiseaza, īn ansamblul ei, nemaisupusa teh­nicii scolastice si regasind formele libere ale elocintei patristice. Gerson poate sa scrie quaestiones1* si sa comenteze Sentintele cīnd situatia o cere, asa cum o face toata lumea, dar Predicile, Epistolae, Tractatus15 si Opuscula16 sīnt tiparele īn care este turnata īn modul cel mai firesc gīndirea sa teologica. Sa adaugam ca nici īn tratate avīnturile oratorice nu sīnt rare, ca Gerson poate sa scrie ca sa le vorbeasca umanistilor īn propria lor limba, o lucrare stralu­citoare cum este Tratatul īmpotriva Romanului Trandafirului (1402), un dia­log qualem Plato Socratem introducens tenuit11 cum este Collectorium super Magnificat (1426-1427) sau chiar sa dea un echivalent teologic pentru Con-solatio philosophiae a lui Boethius prinacea Consolatio theologiae (1418), īn care sīnt ilustrate toate masurile metrice pe care le folosise Boethius. Cīti dintre cei care-1 exclud pe Gerson din istoria umanismului ar fi astazi īn stare sa reīnnoiasca aceasta mica fapta de vitejie metrica? Gerson nu o face īnsa din placere; pentru el, este o problema de doctrina. Ca orice disciplina, teo­logia are propriul ei modus significandin sau mai degraba, pentru ca este regina stiintelor, are dreptul sa foloseasca modi significandi19 ale tuturor celorlalte, cu conditia sa le abata spre propria ei finalitate, care este sa con­vinga sufletele de adevarul Scripturii. Or, a convinge tine esentialmente de elocinta si de aceea reprezentantul unei teologii astfel īntelese are datoria de a fi elocvent.

71 unii prezinta argumentele retorice ale lui Tullius [Cicero], altii īnvelisul poetic al lui Vergilius, si nu numai acestea, dar chiar si povestile lui Ovidius (Ib. lat.). n v. nota 36 de la p. 676.

73 principii (Ib. lat.).

74 dezbateri (Ib. lat.).

75 epistole, tratate (Ib. lat.).

76 opuscule, opere de mici dimensiuni (Ib. lat.).

77 cum 1-a tinut Platon introducīndu-1 pe Socrate (Ib. lat.).

78 mod de exprimare (Ib. lat.).

79 moduri de exprimare (Ib. lat.).

Īntoarcerea literelor īn franta

689

Nu trebuie deci sa ne miram ca īntīlnim īn aceasta perioada, īn mediile franceze, teologi pe care chiar maniera īn care īntelegeau teologia īi īndemna sa cultive elocinta si vechii autori care trateaza despre ea. Unul dintre ei, Nicolaus Clamanges (f 1437), a revendicat chiar, īn mod expres, onoarea de a fi luat conducerea miscarii. Student la Universitatea din Paris, la Colegiul Sainte-Genevieve, licentiat īn arte īn aprilie 1380, si-a luat apoi bacalaureatul īn teologie, dar, din motive foarte personale si legate de viata sa religioasa cea mai profunda, nu a īnaintat pīna la doctorat. La 16 noiembrie 1397, a fost chemat la Avignon, īn calitate de scriptor*0, de papa Benedict XIII. Cīnd a primit aceasta invitatie, avea aproape patruzeci si doi de ani. sederea de zece ani pe care urma s-o faca la Avignon vine prea tīrziu ca sa explice pre­ferintele sale literare; mai degraba stima de care se bucura propriul lui stil ar explica aceasta sedere la Avignon. Un incident care dateaza din aceasta pe­rioada ne aduce, de altfel, toate lamuririle necesare īn aceasta privinta, nu fara a lumina puternic un altul, si mai important.

īntr-una din scrisorile sale de batrīnete, Petrarca scrisese ca e inutil sa cautarii poeti si oratori īn afara Italiei: oratores et poetae extra Italiam non quaerantur. Cardinalul Galeotto di Pietramala a citat acest text īntr-o scrisoa­re catre Clamanges, acesta i-a spus-o lui Ioannes din Montreuil, care a protes­tat energic, iar Clamanges a replicat, la rīndul lui, caci īl admira mult pe Petrarca si s-a simtit jignit. De fapt, Petrarca sustinea ca arta oratoriei si poe­zia se predau mai mult īn Italia decīt īn alte tari, iar eu, spune Clamanges, "raspund ca asta se face si īn alte parti de cele mai multe ori. Am vazut eu īnsumi ca se preda Retorica lui Cicero la Universitatea din Paris, adesea īn lectii deschise, adesea si īn lectii private (Vidi ego in studio Parisiaco saepe Tullianam publice legi Rhetoricam, saepe etiam privatim), uneori si Retorica lui Aristotel (nonnunquam etiam Aristotelicam), iar cei mai mari si mai buni poeti, Vergiliu si Terentiu, sīnt si ei deseori predati aici (poetaeque summi et optimi Virgilius atque Terentius Mic etiam saepe leguntur)". Aceasta martu­rie confirma din plin ceea ce spunea Petrus din Ailly īn 1375, caci Clamanges si-a dat licenta īn arte īn 1380. Atunci a primit cea dintii initiere īn literatura, pe care, asa cum vom vedea, si-o va īntregi singur mai tīrziu. Oricum, Cla­manges tine sa precizeze ca nu datoreaza nimic Italiei: "Credeti-ma, īi scrie el lui Pietramala, nu am vazut chiar niciodata Bologna voastra, pe care o numiti maica studiilor, nici Italia (Bononiam vestram... nunquam omnino vidi, nec Italiam)". Este el īnsusi dovada vie ca Petrarca se īnsala si ca elocinta se poate īnvata si altundeva decīt īn Italia. Nascut si crescut īn Franta (me Gallicis editum, alitum atque eruditum litteribus%x), Clamanges a avut la īn­ceput, exceptīnd poate cīteva īnclinatii īnnascute, alti dascali decīt cei prc-priu-zisi: studiul, obiceiul, exercitiul, lectura asidua si atenta a autorilor si chiar elocinta lor. De altfel, acestia sīnt dascalii pe care-i recomanda īn primul rīnd Augustin īn De doctrina christiana, mai folositori chiar decīt studierea

80 copist (Ib. lat.).

81 ca eu am fost nascut, crescut si instruit īn Franta (Ib. lat.).

ĪNTOARCEREA BfcLEl K151 IUI sl BILAINJUL evului meuiu

regulilor artei, caci culmea artei este ca, prin convingere, sa ascunda arta de a convinge. Fara īndoiala ca regulile īsi au rostul lor iar, Clamanges le-a īn­vatat pe cele ale lui Quintilian si Cicero, dar a īnvatat mai mult din lectura discursurilor lui Cicero, decīt din studierea tratatelor lui. īn sfīrsit, Clamanges nu vrea sa nege ca, īn afara de acesti dascali abstracti, a īntīlnit preceptori capabili sa-1 īnvete (praeceptores, cum quibus legenda et conferendo, multa utilia didici, quae solus forsitan non intellexissem82).

Era, īn butada lui Petrarca, un oarecare amor-propriu national; cu sigu­ranta ca era si īn raspunsul lui Clamanges. Ramīne totusi faptul ca, spre deo­sebire de ceea ce scriu istoricii, acesti prieteni francezi iubitori de litere īsi datoreaza īntīia lor formatie exclusiv Universitatii din Paris si au constiinta continuarii sau īnnoirii unei traditii franceze, nicidecum a supunerii fata de niste sfaturi venite din afara. Acest fapt devine cu atīt mai vadit - si cīt de plin de īnvataminte! - īn momentul īn care, largind dezbaterea, Clamanges compara ce au facut pentru elocinta Franta si Italia, īncepīnd cu sfīrsitul Anti­chitatii. Ca sa se consoleze de judecata lui Petrarca despre tara sa, Clamanges are mai īntīi ceea ce spunea Ieronim īn scrisoarea lui catre Vigilantius: Sola Gallia monstra non habuit, sed semper viris fortibus atque eloquentissimis abundavifl3. Aceasta tara care pare populata cu oameni viteji si buni oratori, īn care monstrii nu se simt acasa, este cea īn care locuieste Clamanges, iar acesta nu socoteste ca ar fi fost vreodata nevrednica de litere. Hilarius din Poitiers, pe care-1 admira Augustin, Prosper din Aquitania, Gennadius din Marsilia, Sulpicius Severus nu sīnt singurii antici care o demonstreaza. Dar sa ne īntoarcem la trecutul mai apropiat: īntre acesti recentiores*4 se afla Sfintul Bernard din Clairvaux, Yves din Chartres, Hildebert din Lavardin, Petrus Venerabilis, Alanus din Lille, fara a-i socoti pe Hugo si Richard din Saint-Victor si atītia altii pe care i-am mai putea numi. si iata argumentul decisiv, faptul a carui greutate domina, dincolo de procesul "Clamanges con­tra Petrarca", toata aceasta istorie; īn momentul īn care se afirma īn Franta toti acesti scriitori, pe cine gasim īn Italia? Pe nimeni. Chiar si īn Franta, īntre perioada lui Beda Venerabilis si cea a lui Bernard din Clairvaux, dom­neste pustiul; artele liberale au fost atunci neglijate, uitate si parca īngropate, īn aproape īntreaga lume: toto prope orbe artes Mae in incuriam atque obli-vionem deductae, et quodammodo, ut ita dicam, sepultae. Faptul este valabil si pentru Italia, atīt de laudata pentru cultul elocintei. O schimbare se produce abia dupa aceea, dar īn Franta, unde - element capital care trebuie retinut daca vrem sa īntelegem īntoarcerea Literelor īn Franta asa cum au īnteles-o autorii ei - cultul stilului si fervoarea religioasa reīnvie īmpreuna īn vremea Sfintului Bernard: Diebus autem Bernardi nostri coepit in Gallis simul cum fervore religionis stylus coli et resurgere. īn acea perioada, īn Italia, ca si īn

&4TOARCEREA UTERELOR ĪN FRANŢA

691

82 preceptorii cu care citind si comentīnd am īnvatat multe lucruri folositoare, pe care singur poate nu le-as fi īnteles (Ib. lat.).

83 Numai Gallia n-a avut monstri, ci totdeauna a avut din plin oameni puternici si

foarte buni oratori (Ib. lat.).

84 mai apropiati (īn timp) {Ib. lat.).

restul lumii, au existat doar putini scriitori, sau mai degraba nici unul, cu opere pe care posteritatea sa le fi socotit vrednice de tinut minte. Desigur ca exista Petrarca, dar de cīnd? Se vede cīt de nedreapta si de exagerata a fost judecata lui asupra Frantei, caci īl readuce chiar pe el la adevaratul lui loc īn istorie.

Nimic nu poate pune mai bine īn lumina sensul miscarii franceze de īn­toarcere la Litere, privita la īnceputurile ei si īnainte ca influenta italiana sa-si fi facut simtita prezenta. Nu avem de gīnd sa negam aici rolul jucat īn aceste evenimente de exemplul lui Petrarca si de dorinta de a-1 concura; trebuie doar sa īntelegem ca, īnca īnainte de ultimul patrar al veacului al XlV-lea, forte autohtone lucrau īn Franta īn acelasi sens, pregatind aici reīnnoirea unei culturi literare de insipratie destul de diferita. Preocuparile de ordin estetic care dominasera opera tīnarului Petrarca o īndreptasera, o data pentru tot­deauna, catre un ideal artistic de imitare a anticilor. El este cel care a angajat generatiile urmatoare pe traiectoria ciceronismului, īn care, asa cum vom ve­dea, fiecare va supralicita fata de cea anterioara, nesocotind-o, de altfel, īn īntregime.

Petrarca avea geniu, va spune Erasm, dar nimeni nu-1 mai citeste. A studia influenta lui Petrarca īn Franta īnseamna a urmari īndeaproape dezvoltarea la francezi a acestor ambitii ciceroniene, dar Nicolaus Clamanges ne pune a fata unor fapte destul de diferite. Ceea ce operele lui Petrus din Ailly si Gerson ne permiteau sa presupunem e afirmat īn termeni proprii de acest martor al miscarii. Teologi francezi doresc si īnlesnesc renasterea elocintei latine, care li se pare de nedespartit, īn Franta cel putin, de o renastere religioasa. Constienti de propria lor istorie, nu se gīndesc atīt la Cicero, cīt la Sfintul Bernard, iar cultura pe care o doresc e cea din secolul al Xll-lea, cultura clasica orientata spre scopuri crestine, pe care le urmarise Sfintul Bernard īnsusi. De aceea, latina pe care o folosesc ramīne, exceptīnd cazurile cīnd unii dintre ei se ambitioneaza sa se arate iscusiti, latina destoinicilor carturari medievali, de la Beda la Bemard si la Ioan din Salisbury.

Tocmai traditia lor vrea s-o reīnvie Clamanges, chiar īn tara īn care li s-au nascut operele. īn scrisoarea catre Gontier Col, īn care se plīnge de ostilitatile si calomniile la care era expus, īl vedem cum revendica, īn termeni moderati, dar fermi, locul de cinste pe care si-1 atribuie īn aceasta reforma a studiilor. Elocinta era aproape uitata īn Franta (ipsa quasi obliterata atque obsoleta eloquentia*5); īl poate cineva acuza ca a scos-o din mormīnt si a facut-o sa renasca (atque ipsam eloquentiam diu sepultam in Gallis quodammodo renas-ci'86)? Datorita lui Clamanges, Franta, care nu se lasa depasita īn nimic altceva de tarile vecine, nu se mai afla mai prejos de ele nici īn elocinta. Eforturile sale au curatat īntrucītva drumul (viam diutius obseptam paululum aperui%1). Pe scurt, fara a vrea sa se laude ca a reinstaurat īn Franta o elocinta care s-ar fi pierdut, el īsi acorda cel putin meritul ca a trezit o arta oratorica neglijata

85 īnsasi elocinta parca uitata si cazuta īn desuetudine (Ib. lat.).

86 si ca īnsasi elocinta mult timp īngropata la francezi parca renaste {Ib. lat.).

87 am deschis putintel un drum mai mult timp īnchis (Ib. lat.).

692

DTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

aici si care zacea de prea multa vreme īngropata īn bezna: Absit autem ut me reparatorem velim iactare perditae in Gallicis regionibus artis oratoriae, sed neglectae et intermissae iacentis et sopitae, in tenebrisque diutius sepultae, possum me sine iactantia... excitatorem quodammodo dicere. Ca si īn raspun­sul lui Clamanges catre Pietramala, elocinta franceza de expresie latina īsi revendica aici originea īn propria ei traditie.

Daca īn aceasta traditie erau cuprinse īn mod inseparabil tehnica grama-ticienilor romani si spiritul crestin al Parintilor, pe care si-o īnsusisera, e pen­tru ca spiritul maestrilor elocintei latine se preta si el la aceasta alianta. Era de prevazut ca eloquentiau lui Caton cel Batrīn si Quintilian, prin cultura morala pe care o pretindea oratorului, nu putea sa nu se adīnceasca, devenind elocinta crestina. Faptele verifica aceasta ipoteza. Ce este oratorul roman? Un om de bine, iscusit īn mīnuirea vorbirii: vir bonus dicendi peritus. si, observa la rīndul lui Clamanges: "Fiti atenti ca ceea ce a asezat mai īntīi īn definitie nu este iscusinta vorbirii, ci bunatatea omului." Sa precizam: a pus vir bonus" la īnceput, acolo unde, īn orice definitie, se pune genul. Caci pe aceasta se sprijina elocinta. Scoateti-i casei temelia, si toata casa se va prabusi: scoateti din orator om de bine, si degeaba īi veti atribui celelalte īnsusiri, caci nu i le veti mai atribui lui, el nemaiexistīnd ca sa le poata primi. Ca sa completam definitia anticilor, sa spunem deci, simplu, ca oratorul este crestinul care stie sa vorbeasca. si cum Duhul sufla unde vrea, nu īntelegem de ce sa nu existe oratori decīt īn Italia. Excelent argument ad Cardinalem90, care trebuie sa-1 fi impresionat, nu ca italian, ci ca preot īn Pietramala.

īntr-adevar, preocuparea principala care-i readuce pe acesti francezi la elocinta poate fi, daca nu definita, desigur, īn īntregime, cel putin concretizata īntr-o sintagma: actul de a predica. Salutati vorbea ca un artist sensibil la dumnezeiasca frumusete a Psalmilor lui David si a parabolelor lui Cristos, Clamanges se gīndeste mai ales la suflarea Duhului care le da Profetilor putere de convingere. Scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Martin din Calayo exprima limpede ce īntelege el prin izvor al elocintei. Nu fara motiv s-a pogorīt Duhul Sfīnt peste Apostoli īn chip de limbi de foc. Acolo unde īntelepciuna divina trece pe primul loc, elocinta o īnsoteste. Nu spune oare Augustin ca elocinta este īnsotitoarea īntelepciunii (pedissequam sapientiae)! si nu acelasi lucru vazuse si Horatiu, desi in umbra et aenigmate91, cīnd spunea, īn Arta poeziei (v. 40-41):

Cui lecta potenter erit res, Nec facundia deseret hune nec lucidus ordo92.

88 v. nota 31 de la p. 369.

89 om de bine (Ib. lat.). «o catre cardinal (Ib. lat.).

91 īn umbra si īn mod misterios (Ib. lat.).

92 Cine-si alege o tema pe propria-i forta. Dar vorbirii cu el e, de-asemeni si ordinea clara (traducere de Ionel Marinescu, īn Horatius, Opera omnia, vezi voi. cit. la p. 377).



ĪNTOARCEREA LITERELOR ĪN FRANŢA

693

Potenter93, comenteaza Clamanges, īnseamna sapienter94. īntelepciunea lui Dumnezeu da, asadar, elocinta sau, mai bine zis, si-o da, caci are nevoie de ea ca de o slujnica (huius ancillae famulatu indiget sapientia). Martianus Ca-pella nu gresea deci cīnd cerea casatoria lui Mercur cu filologia, dar gresea simbolizīnd elocinta prin Mercur, care este barbatul, caci nu elocinta trebuie sa fie capul īntelepciunii, ci īntelepciunea e capul elocintei. Sfīntul Augustin a vorbit deci mai bine decīt Capella, nedīnd elocintei nici macar rangul de sotie, ci numai pe acela de īnsotitoare sau slujnica. E destula cinstire pentru ea, si chiar o mare cinstire. Caci īntelepciunea are si alte slujnice īn afara de elocinta, dar nici una de care sa aiba atīta nevoie sau care sa-i fie slujnica atīt de apropiata: Sed unam tamen eloquentiam singulariter et prae caeteris ancillam habere dicit, individua sibi societate coniunctam, quia illius minis-terio et maxime indiget et maxime utitur, cum absque illius adminiculo sua salutaria opera, suaque in hominum salute, profectu atque aedificatione ne-queat vota expiere95. Dupa cum se vede, eloquentia ancilla theologiae96 se substituie sub ochii nostri formulei scolastice philosophia ancilla theolo­giae91.

Putem sa rasfoim aproape la īntīmplare Corespondenta lui Clamanges si vom vedea ca da mereu acelasi sfat: nu-i īnvatati pe oameni, predicati! Sa citim mai ales Liber de studio theologico, scris de Clamanges ca raspuns la īntrebarea lui Ioan din Piedimonte, bacalaureat īn teologie: trebuie sa-mi dau doctoratul? De ce? īntreaba Clamanges. Ca sa-i īnveti pe altii? Cu siguranta ca nu e rau s-o faci, cu conditia s-o faci īn spiritul potrivit. Cristos īnsusi nu a facut nimic altceva toata viata, iar ca sa-i īnvatam pe altii la rīndul nostru īnseamna sa-1 imitam, dar trebuie sa-i īnvatam pe altii asa cum a facut-o el. Un teolog, sau un predicator, caci e acelasi lucru (haec enim pro eodem ha-bed), va trebui deci sa se comporte ad imitationem Christi qui, ut legimus, coepit facere et docere99 (Fapte 1, 1). Deci mai īntīi sa facem si apoi sa vorbim, si nu sa vorbim ca sa ne pierdem īn subtilitati verbale, ca atītia teo­logi care nesocotesc Scriptura sau chiar o iau īn rīs. Cum sa ne mai miram ca teologia scolasticilor (plerosque scholasticos99) nu hraneste si nici nu īn­calzeste sufletele? Ea nu vorbeste inimii, ci ratiunii. Or, pentru mīntuirea su-

93 dupa puteri (īn raport cu fortele lui) (Ib. lat.).

94  cu īntelepciune (Ib. lat.).

95 totusi spune ca īn mod special īnaintea celorlalte slujnice are o singura slujnica, elocinta, unita cu ea printr-o legatura individuala, pentru ca de ajutorul ei are si nevoie īn foarte mare masura si se si foloseste foarte mult, de vreme ce fara sprijinul acesteia nu poate sa-si īndeplineasca operele salutare si fagaduintele pentru salvarea, progresul si īn­tarirea oamenilor (Ib. lat.).

96 elocinta, slujnica teologiei (Ib. lat.).

97 filozofia, slujnica teologiei (Ib. lat.).

98 dupa exemplul lui Cristos care, asa cum citim, a īnceput [īn acelasi timp] sa actio­neze si sa ne īnvete (Ib. lat.).

"mai multi scolastici (Ib. lat.).

694

DMTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

fletelor trebuie sa schimbam inima. Doctorul care vindeca bolile e mai folo­sitor decīt profesorul care nu face decīt sa vorbeasca despre ele īn scoala si, de aceea, contrar parerii lui Henric din Gānd, Clamanges considera ca pre-dicarea e mai buna decīt sa-i īnveti pe altii. Acestea sīnt, pe la 1420, preo­cuparile profunde ale celui care si-a facut īntr-o zi un titlu de glorie din reīn­vierea īn Franta a elocintei delasate si parca īngropate. Se īntelege destul de bine acum īn ce spirit a facut-o si īn ce scopuri.

Oricīt de important ar fi, exemplul lui Clamanges nu ne īndreptateste sa conchidem ca toti francezii iubitori de Litere pe care-i īntīlnim la sfīrsitul secolului al XTV-lea i-au citit pe Cicero si Vergiliu ca sa-1 imite mai bine pe Isus Cristos. Nu toti aveau o credinta, sa nu spunem la fel de sincera, dar cel putin la fel de exclusiva, īn general īnsa ei nu sīnt atīt de straini de spiritul lui Nicolaus Clamanges pe cīt s-a crezut si s-a afirmat. Ioannes din Montreuil (aproximativ 1354-1418) este, si el, un produs pur francez. īnsarcinat cu mai multe ambasade regale de-a lungul unei cariere īncarcate de onoruri si de beneficii, calatoriile īn strainatate īi dau prilejul sa se simta la fel de multumit de Franta pe cīt era Petrarca de Italia, dar s-a bucurat sa gaseasca, īn doua misiuni diplomatice la Roma (1404, 1412), ocazia de a face cunostinta cu cītiva din carturarii italieni pe care-i cunoastem deja: Leonardo Bruni fiind secretar al papei, Ioannes din Montreuil nu avea cum sa nu-1 īntīlneasca. A fost primit, de altfel, cu simpatie, dar trebuie sa remarcam cum īsi treceau initiatii de la unul la altul acest candidat la cultura. Primiti-1 cu bunavointa, īi scria Bruni lui Niccolo Niccoli, iar daca pentru pecetluirea prieteniei voas­tre trebuie jertfita o victima, sa se jertfeasca pedanteria, de care nici el nu e chiar neatins (cuius ipse non omnino est expers). Prin urmare, Ioannes din Montreuil era īnca pentru ei doar un barbar putin slefuit. Ajuns īn preajma Literelor datorita influentei lui Gontier Col, provenit si el din mediul univer­sitar parizian, este autorul unui De gestis etfactis memorabilibus Francorum si al unei foarte scurte Vieti a lui Carol cel Mare, careia, chiar si pentru stil, nu putem decīt sa i-o preferam pe cea a lui Eginhard. Admirator al lui Salu­tati, caruia nu-i va supravietui decīt doisprezece ani, este foarte departe de a-1 egala īn domeniul epistolar, doar daca nu gustam mania sa de a-si īntesa scrisorile cu citate clasice cīt puteau sa cuprinda, si chiar mai multe. Acest diplomat, atīt de coplesit de venituri si cīstiguri īncīt declara ca-i fac sila, ceea ce nu-1 īmpiedica sa ceara si altele, nu era īnca, prin urmare, decīt un aspirant la cultura latina. Era totusi si un om al Bisericii, interesat cu ardoare, ca si Nicolaus Clamanges, pe care-1 admira, de reforma si unitatea cresti­natatii. Leonardo Bruni īntelesese bine. Ioannes din Montreuil venea īn Italia dintr-o alta lume. Curentul umanist francez, pe care-1 vedem patrunzīnd aici īn secolul al XV-lea, tīsnea din propriile sale izvoare, care erau medievale, si avea sa ramīna multa vreme un umanism de teologi. Dupa Clamanges, Guillaume Fichet se va lauda si el ca a fost primul care a trezit īn Franta elocinta adormita, dar īsi va prezenta Retorica (1417) lui Bessarion "ca opera a unui teolog care, īncīntat de farmecul unui tinut strain si īndurerat de saracia

ĪNTOARCEREA LITERELOR ĪN FRANŢA

695

tinutului sau, si-a luat din acest motiv sarcina de a se īndeletnici cu treburile celei dintīi, fara sa fi īncetat vreodata, ca sa spunem asa, sa-i īnvete īn acelasi timp pe ceilalti Sfīnta Scriptura". Dupa Fichet, Robert Gaguin (t 1501), din Ordinul Monahilor Sfintei-Treimi si ai Izbavirii Captivilor, īn care ajunge superior general īn 1473 si īi redacteaza Statutele īn 1479. Gaguin scrie pen­tru a apara Neprihanita Zamislire, iar acest exceptional calugar nu se mul­tumeste doar sa apartina Ordinului Izbavirii Captivilor, ci si elibereaza chiar el multi dintre ei. Cei doi profesori ai sai sīnt un italian si un francez, Gre-gorio da Cittā di Castello si Guillaume Fichet. Dupa care a continuat singur; dar sa nu credem ca dintr-o īnclinatie pentru pagīnism. Gaguin nu se īncrede īn filozofi (a philosophorum gentilium studio arbitror esse declinandum100), se cam īngrijoreaza de succesul pe care-1 repurta pe atunci Platon datorita lui Ficino si nu doreste pentru sine decīt putin, exact acel lucru pentru care-1 felicita īn 1498 pe Cornelius Girardus Aurelius ca 1-a obtinut, un sens ire­prosabil al Scripturilor exprimat īntr-o latina corecta: integre de scripturis divinis sentire, et quae recte sentis, pure latineque dicere101. īnca din 1495, Gaguin primea īn lucrarea sa De origine et gestis Francorum Compendium, un elogiu la adresa lui si a Universitatii din Paris, care era prima opera tiparita a tīnarului Erasm. Guillaume Fichet, Robert Gaguin si prietenii lor nu numai ca au primit, asa cum s-a binevoit sa se recunoasca, "o prea puternica am­prenta a educatiei teologice pentru a crede ca renasterea studiilor antice ar fi trebuit sa duca la reabilitarea naturii cazute", ci tocmai din grija de a ridica natura cazuta au dorit renasterea studiilor antice, nefacīnd astfel decīt sa con­tinue opera lui Nicolaus Clamanges, care o continua, la rīndul ei, pe cea a lui Ioan din Salisbury, a Sfīntului Bernard, a lui Alcuin, a lui Beda si a Sfīn-tului Augustin.

Bibliografie

GERRTT GROOT - Wilhelm Mulder (S.J.), Gerardi Magni Epistolae, Antwerpen/Anvers, 1933. - Cf. Thomas a Kempis, Vita Gerardi Magni, īn Opera omnia, Koln, 1759.

PETRUS BERSUIRE - Petri Berchorii Pictavensis, Ordinis B. Benedicti, Opera omnia... 3 voi., Koln, 1620. - L. Pannier, Notice biographique sur le benedictin Pierre Bersuire, premier traducteur francais de Tite-Live, īn Bibliotheque de l'Ecole des Chartes, voi. XXXIII (1872), pp. 325-364. - Petit de Julleville, Pierre Bersuire, īn Revue des Cours et Conferences, anul al IV-lea (1896), voi. I, pp. 680-690.

GERSON sI UMANISMUL - A. Thomas, De loannis de Monsterolio vita et operibus, E. Thorin, Paris, 1883. - A. Coville, Gontier et Pierre Col et l'humanisme en Fran­ce au temps de Charles VI, E. Droz, Paris, 1934. - A. Combes, Jean de Montreuil et le chancelier Gerson, J. Vrin, Paris, 1942.

100 consider ca trebuie sa ma īndepartez de studierea filozofilor pagīni {lb. lat.).

101 a īntelege integral Sfīnta Scriptura si a exprima īntr-o latina curata cele pe care le īn(elegi corect (lb. lat.).

696

Īntoarcerea beletristicii si bilantul evului mediu

NICOLAUS CLAMANGES, Opera omnia, ed. J.M. Lydius, Leyda, 1613; Liber de studio

theologico, īn d'Achery, Spicilegium veterum scriptorum, Paris, 1725, voi. I, pp.

473-480. - A. Coville, Le Traite de la ruine de l'Eglise de Nicolas de Clamanges

et la traduction frantaise de 1564, E. Droz. Paris, 1936. FICHET si GAGUIN - A. Renaudet, Prereforme et humanisme ā Paris pendant Ies

premieres guerres d'Italie (1494-1517), E. Champion, Paris, 1916. - Franco SlMONE,

Guillaume Fichet retore ed Umanista, Torino, 1939.

HI. - BILANŢUL GĪNDIRII MEDIEVALE

Multe descoperiri si numeroase eforturi rabdatoare vor mai fi īnca nece­sare pīna sa se poata īntocmi, fara teama de a gresi foarte mult, bilantul gīndi-rii medievale. Ni se pare totusi ca lucrarile acumulate de pretutindeni permit, īnca de pe acum, eliminarea definitiva a unor erori care au fost multa vreme privite ca adevaruri evidente.

Este gresit, īn primul rīnd, ca Evul Mediu s-ar putea defini doar ca o perioada de absorbire si asimilare intelectuala, al carei īntreg efort ar fi tins spre regasirea capitalului acumulat de Antichitate. Desigur, iar faptele o amin­tesc neīncetat, ca nu se poate īntelege si nici macar concepe filozofia medie­vala fara filozofia greaca. Aristotel, Platon si neoplatonicienii au fost educa­torii si reeducatorii gīndirii umane, fiecare descoperire si fiecare traducere a uneia din operele lor echivalīnd pentru oamenii Evului Mediu cu descoperirea unei lumi noi. Filozofia medievala presupune deci īn primul rīnd asimilarea prealabila a filozofiei grecesti, dar a fost altceva si mai mult decīt atīt.

Primul lucru pe care i-1 putem atribui ca apartinīndu-i, si pe care multi, de altfel, se gīndesc sa i-1 reproseze chiar mai mult decīt sa i-1 conteste este constituirea scolasticii, al carei model desavīrsit este tomismul. De la originile patristice si pīna la sfīrsitul secolului al XlV-lea, istoria gīndirii crestine este cea a stradaniei, repetate neīncetat, de a pune īn evidenta acordul dintre ratiu­nea naturala si credinta, acolo unde exista, si de a-1 realiza, acolo unde nu exista. Credinta si ratiune, cele doua teme cu care se va construi toata aceasta istorie, sīnt date chiar de la īnceput si se pot recunoaste cu usurinta la toti filozofii din Evul Mediu, de la Scottus Eriugena la Sfintul Toma. īnca de la īnceput, dogma e postulata ca un fapt, iar ratiunea se ridica īn fata ei ca o forta de care va fi nevoita sa tina seama. Ratiunea nu era, pe atunci, decīt dialectica lui Scottus Eriugena, aducīnd speculatiei metafizice mai multi ad­versari decīt imitatori. Singurele doua solutii care se concep atunci ca posibile sīnt separarea radicala sau confuzia totala a celor doua mijloace de cunoastere si a cunostintelor pe care le obtinem prin ele. Trebuie fie sa ne multumim cu revelatia, si nimic nu ne obliga sa cautam altceva, caci importanta e numai mīntuirea, iar revelatia cuprinde tot ce ne este necesar īn vederea mīntuirii; fie sa admitem ca cele doua domenii se suprapun si ca, īn cele din urma, vom reusi īntotdeauna sa īntelegem ceea ce credem. De fapt, si īn ciuda men­tinerii unui curent de ostilitate continua fata de filozofie, se pare ca a doua solutie a fost cea care a trebuit sa cīstige din ce īn ce mai mult, pe masura ce ne apropiem de veacul al XlII-lea. Atīt la Sfīntul Anselm, cīt si la Abaelard,

BILANŢUL GlNDIRII MEDIEVALE

697

īncrederea īn puterea eficace si īn caracterul binefacator al cercetarii rationale se manifesta neīngradit; ei nu vad nici un neajuns, ci, dimpotriva, numai avantaje, īn ratiunea lasata sa cerceteze si sa demonstreze toate tainele cre­dintei. Abia la īnceputul secolului al XlII-lea, cīnd ratiunea se manifesta ca fiind mai mult decīt o metoda abstracta si cīnd aristotelismul arab o īnfati­seaza ca impunīnd o viziune despre lume incompatibila cu credinta, se va pune problema raporturilor dintre ele īn toata complexitatea sa. De aici īnain­te, este dificil si chiar putin de dorit ca ratiunea sa fire sacrificata credintei; dar este, de asemenea, imposibil ca ele sa fie considerate coextensive; īn mod vadit, ratiunea lasata libera ajunge īn alta parte decīt la dogma sau, cel putin, nu merge atīt de departe. Aristotelismul a avut deci pentru oamenii din veacul al XlII-lea valoarea unei experiente hotarītoare; nemaiputīndu-le nici izola, nici confunda, au fost nevoiti sa disocieze si sa īmpace ratiunea si credinta. Din acest efort s-au nascut marile sinteze scolastice.

La prima vedere, se pare deci ca filozofia scolastica ar trebui sa poarte raspunderea īndelungatei subjugari a ratiunii fata de o sarcina care nu-i apar­tinea. Cel putin īn aparenta, rationalismul restrīns al unui Albert cel Mare sau al unui Toma constituie un regres fata de pozitia mai naiva, dar mai sincera a secolelor anterioare. Sa tinem seama totusi ca aceasta nu e decīt o aparenta. Daca Sfīntul Anselm si Petrus Abaelard nu aduc nici o restrictie la īntre­buintarea ratiunii, aceasta se datoreaza nu atīt unei constiinte profunde, cīt unei reale necunoasteri a adevaratei ei valori. Daca ar fi putut, cunoscīnd exemplele lui Aristotel, Avicenna si Averroes, sa vada la fel de limpede ca Albert cel Mare si Sfīntul Toma ce poate sa īnsemne o conceptie rationala despre univers, straina de orice influenta crestina, nu si-ar fi īnchipuit nici­odata ca ratiunea poate gasi pretutindeni, īn afara si īnauntrul ei, semne ori dovezi ale Treimii sau ale īntruparii. Ceea ce le lipsea acestor filozofi era tocmai demonstratia prin Aristotel. Fizica si Metafizica demonstreaza experi­mental ce poate ratiunea lasata libera sa cunoasca sau sa nu cunoasca. De altfel, de aceea sīnt scolasticii atīt de viu interesati de discutiile despre ade­varatul sens al doctrinei sale; ceea ce Aristotel sustine sau i se poate atribui si ceea ce nu sustine sau nu i se poate atribui delimiteaza de īndata domeniul cunoscutului de cel al credibilului. Astfel, limitarile pe care le aduce Sfīntul Toma la īntrebuintarea ratiunii īn materie de teologie sīnt expresia unui pro­gres hotarītor īn cunoasterea puterii proprii a ratiunii; daca le interzice teolo­gilor sa demonstreze dogma Treimii sau crearea lumii īn timp, este tocmai pentru ca el stie ce īnseamna o demonstratie. īntelegem astfel si de ce, īn-cepīnd din secolul al Xll-lea, gīnditorii medievali au apucat-o īn directiile divergente pe care am vazut ca le-au urmat; fie l-au acceptat pe Aristotel lui Averroes ca expresie a ratiunii naturale si au separat ratiunea de credinta, cum au facut averroistii; fie au pastrat dogma ca atare si n-au mai cerut ra­tiunii decīt o confirmare probabila, mereu contestata de acel protervus102 al

102 v. nota 102 de la p. 608.

698

ĪNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

nominalistilor; fie, īn sfīrsit, au metamorfozat doctrina lui Aristotel, pre-schimbīnd sensul primului sau principiu, asa cum a facut Sfīntul Toma.

E adevarat ca ne putem atunci īntreba de ce scolasticii nu au renuntat, pur si simplu, sa se preocupe de dogmele revelate si de ce au impus ratiunii sar­cina ingrata de a demonstra, daca nu credinta, cel putin preliminariile ei. Ca sa īntelegem, trebuie sa ne amintim ca filozofia ne apare, īn toate perioadele din istoria ei, ca o īncercare de interpretare rationala a universului. Este destul de raspīndita eroarea de a explica succesiunea sistemelor filozofice, al caror spectacol ni-1 ofera istoria, numai prin evolutia neīntrerupta a spiritului uman. E adevarat ca spiritul uman s-a maturizat, ca si-a constientizat aspiratiile si posibilitatile si ca aceasta īmbogatire launtrica este unul din factorii esentiali care determina perpetua remodelare a marilor sisteme de idei. Dar, īn afara de aceasta cauza a schimbarii care se afla īn spirit, mai exista una, care se afla īn lucruri. Tot atīt de profund si radical ca si gīndirea de care depinde, universul pe care ea īl studiaza īsi schimba aspectul si, parca, si continutul. Aceasta pentru ca, īntr-adevar, reflectia filozofica, oricīt de abstracta, nu ar putea sa creeze din nimic realitatea pe care urmareste s-o explice. Or, uni­versul īn care sīntem proiectati īnca de la nastere nu este numai cel al sen­zatiei, ci se defineste si prin reprezentarea pe care epoca si mediul nostru tind sa ne-o impuna. Omul veacului al XX-lea nu se naste īn aceeasi lume cu omul secolului al Xll-lea, iar a te naste īn secolul al Xll-lea crestin sau cel de al Xll-lea hindus īnsemna sa te nasti īn doua universuri diferite. Oricīt de libera ar putea fi o gīndire filozofica si oricīt de profunda i-ar fi amprenta lasata pe fata lucrurilor, ea īncepe deci īntotdeauna cu un act de supunere; se misca liber, dar īnauntrul unei lumi date.

Aceasta afirmatie, valabila pentru orice epoca filozofica, inclusiv a noas­tra, se verifica īn modul cel mai evident cīnd privim filozofia Evului Mediu occidental. Asa cum īn zilele noastre reflectia filozofului nu poate sa nu func­tioneze pe baza rezultatelor cele mai generale ale stiintelor istorice si sociale, īn Evul Mediu ea nu poate functiona decīt pe baza revelatiei, a carei expresie definitiva este dogma. Lumea data nemijlocit, asa cum ne este astazi cea a stiintei, era atunci cea a credintei. Universul aparea ca o creatie a unui singur Dumnezeu īn trei persoane. Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, nascut si nu creat, consubstantial cu Tatal, s-a īntrupat si s-a facut om ca sa ne mīntuie de pacatul lui Adam. Omul pacatos trebuie, la rīndul lui, sa colaboreze la aceasta lucrare de mīntuire si sa se supuna poruncilor lui Dumnezeu si ale Bisericii lui Dumnezeu, ca sa nu cada īn pierzania vesnica si sa se bucure vesnic de fericirea cereasca ce-i asteapta pe cei alesi. Aceasta vasta perspec­tiva, īmbogatita si conturata de rabdatoarea truda a Parintilor, este cea pe care Evul Mediu o impune oricarui spirit. īn aceasta epoca, realitatea este deci simtita si gīndita direct ca religioasa. īnteles si explicat trebuie sa fie, la fel sau mai mult decīt ceea ce vad ochii, ceea ce au stabilit Conciliile referitor la originea lumii si a omului si la soarta lor, iar aceasta e un fapt de o im­portanta hotarītoare daca vrem sa īntelegem caracterul religios al marilor sis­teme medievale.

BILANŢUL GĪNDIRn MEDIEVALE

699

Gīndirea Evului Mediu, printr-unul din aspectele ei esentiale, tine seama doar de sine, dar prezinta si un altul, prin care se īntoarce spre noi.

De īndata ce ne īntrebam īn ce domeniu si īn ce masura pregatea Evul Mediu un viitor īn care era cuprins prezentul nostru, parasim cu buna stiinta istoria pura. Judecatile pe care le formulam despre prezent revin atunci asupra trecutului, astfel īncīt doi martori, de acord asupra acelorasi fapte, vor con­sidera excelenta sau funesta influenta pe care o mai poate exercita un gīnditor din secolul al XlII-lea asupra spiritelor din vremea noastra. De aceea, Evul Mediu ramīne pentru noi ca un semn de contradictie. Obiect al unei admiratii pline de recunostinta, pe care unii o īmping pīna la cult, el este si obiectul unei detestari cordiale, care se exprima īh ziare, la īntrunirile electorale sau īn programul unor partide politice. Aceasta situatie nu este specific franceza. DarkAges*, vezi Middle Ages** spun dictionarele englezesti; iar daca cineva e calificat drept dunce*** īnseamna ca este a dull-witted person****, altfel spus un spirit obtuz, ca Duns Scottus. Nu avem cītusi de putin de gīnd sa punem capat acestor neīntelegeri, dar simpla lor existenta dovedeste ca mai tinem īnca de Evul Mediu prin legaturi destul de puternice. Nu ne certam asa pentru hititi. īn mod vadit, secolul al XlII-lea mai constituie si azi un trecut viu.

Mai īntīi, īn īntreaga masura īn care catolicismul a continuat sa traiasca. Afirmatia ca omul modern a intrat dintr-o data īn universul stiintei este mereu valabila, dar īn sensuri adesea diferite. Viziunea stiintifica despre lume īn care scoala initiaza astazi copilul din orice tara civilizata nu a eliminat viziu­nea religioasa despre lume propovaduita cīndva īn bisericile Evului Mediu, īn unele spirite, ele pot fi opuse, dar īn altele se īmpaca, si cu atīt mai mult cu cīt problemele puse de stiinta nu sīnt cele pe care le rezolva religia. Ori­cum, existenta Bisericii catolice si vasta sa raspīndire īn lume sīnt fapte si, pretutindeni unde catolicismul este prezent, teologiile Parintilor si cele ale Evului Mediu sīnt prezente si active, reguli de gīndire si de viata pentru mi­lioane de oameni care traiesc īn secolul al XX-lea. Direct sau indirect, un catolic de astazi mosteneste prin nastere uriasul tezaur de sentimente si idei care s-a acumulat de la Sfīntul Iustin pīna la sfirsitul veacului al XlV-lea si despre care istoria poate arata ca nu a īncetat sa se īmbogateasca pīna īn zilele noastre. Caci nu e de ajuns sa vorbim aici de supravietuire. Teologia nu apasa pe catolici ca o greutate inerta pe care sa o suporte fara sa-i cunoasca origi­nea. Pentru ei, nimic mai viu si mai actual, cīt despre cīt o cunosc, compa­rarea catolicilor standard din secolul al XlII-lea cu cei din zilele noastre nu s-ar dovedi, poate, īn avantajul celor dintīi. Daca adaugam la acestea ca teo-

* Evul īntunecat (Ib. engL). ** Evul Mediu (Ib. engl).

***cuvīnt introdus de tomisti pentru ridiculizarea imitatorilor lui Ioannes Duns Scottus: greu de cap. (Ib. engl).

**** persoana stupida, obtuza, prostanac (Ib. engL).

700

ĪNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

logia Parintilor si a Doctorilor actioneaza cu mult dincolo de granitele Bise­ricii catolice, ca Biserica anglicana, de pilda, nu are practic alta, iar calvi-nismul si numeroase secte traiesc īn parte īn zona ei de influenta, vom con­chide fara īndoiala ca gīndirea medievala, chiar daca nu ne-ar fi lasat altceva decīt teologiile ei, tot ar ramīne astazi o uriasa forta sociala si o dominanta a civilizatiei noastre.

Dar Evul Mediu nu ne-a lasat doar teologiile, si chiar teologiile pe care ni le-a lasat erau alimentate cu teze pur rationale, care tin de istoria filozofiei propriu-zise. Daca aceasta integrare a filozofiei īn opera teologului a fost pen­tru ea o cauza de regres sau de progres sau daca teologia a īnapoiat-o īn cele din urma filozofilor asa cum a gasit-o, s-a discutat mult pe aceasta tema fara a se ajunge la un consens. "Filozofia nu datoreaza nimic religiilor, spunea Haureau, ci le da multe." Se poate, dar am dori sa ni se dovedeasca, iar pro­blema e mai complexa decīt ne lasa sa ghicim aceasta sentinta. Ca sa stim daca cel putin unele dintre tezele medievale adaugau ceva la mostenirea fi­lozofiei grecesti, se cuvine sa ne īntrebam daca filozofia moderna continua filozofia greaca ca si cum Evul Mediu n-ar fi existat. Uriasa īntrebare, care nu poate sa-si afle aici raspunsul, dar putem sugera cel putin ca datele ei eu fost uneori simplificate excesiv. Daca, asa cum nu se poate pune la īndoiala, cartezianismul a fost o revolutie a filozofiei, nu īn acest sens a fost. Ruptura pe care unii cred ca o vad īntre un Ev Mediu plin de o teologie fara filozofie si o lume moderna foarte preocupata de o filozofie fara teologie nu corespun­de realitatii decīt aparent. Singurii filozofi moderni care au eliminat efectiv teologia sīnt cei care au eliminat metafizica, dar, chiar si dintre ei, unii, pre­cum Kant si Comte, au readus teologia printr-un ocol. Cīt despre cei care, dimpotriva, au vrut, au mentinut sau revigorat metafizica, toti au fost nevoiti sa construiasca o teologie naturala, plasīndu-se astfel chiar pe terenul care fusese, din secolul al Xll-lea pīna īn secolul al XlV-lea, proprietatea comuna a teologului si a filozofului. Daca Evul Mediu e plin de teologi si de filozofi, lumea moderna nu a dus niciodata lipsa de filozofi teologi.

A vazut oare vreodata cineva hotarele dintre teologie si filozofie, se īntre­ba, de altfel, chiar Haureau, si poate el sa afirme ca acestea exista? Da, exista, dar orice hotar este deopotriva un loc de trecere si o linie de demarcare. Teo­logia se poate lipsi de disciplinele filozofice, spune Sfīntul Toma īn Summa theologica (I, 1,5, ad 2m), caci nu de la ele si-a primit principiile, ci de la Dumnezeu, dar īi este lesnicios sa le foloseasca. si cum sa se foloseasca de ele daca filozofia pe care o īntrebuinteaza ar īnceta, prin chiar faptul ca e folosita, sa mai fie filozofie si, prin urmare, sa existe? Cīnd Descartes spune ca "a considerat īntotdeauna ca cele doua probleme, a lui Dumnezeu si a sufletului, sīnt principale īn cadrul celor care ar trebui sa fie demonstrate mai curīnd prin ratiunile filozofiei decīt ale teologiei", admite, la rīndul lui, un hotar, dar acelasi ca la Sfīntul Toma, si sta de aceeasi parte a lui, caci atīt pentru el, cīt si pentru Sfīntul Toma existenta lui Dumnezeu si nemurirea sufletului sīnt doua probleme esentialmente filozofice. Filozoful si teologul

BILANŢUL GĪNDDUI MEDIEVALE

701

trateaza deci aici aceleasi probleme, le trateaza prin aceeasi ratiune naturala, iar demonstratiile lor diferite justifica aceleasi concluzii. Fara īndoiala, se va obiecta, dar, chiar acolo unde filozofeaza, Sfīntul Toma filozofeaza ca un crestin. E adevarat, dar asta face si Descartes, si a spus-o chiar el: "Iar īn ce priveste sufletul, cu toate ca mai multi sfinti au crezut ca nu-i usor sa-i cu­noastem natura, iar altii au īndraznit chiar sa spuna ca ratiunile umane ne īncredinteaza ca moare o data cu corpul, si ca numai credinta ne īnvata con­trariul; cu toate acestea, avīnd īn vedere ca si conciliul de la Laterano, tinut sub Leon X, īn sesiunea 8, īi condamna si ordona expres filozofilor crestini sa raspunda la argumentele lor si sa-si puna la lucru toate fortele mintii ca sa arate adevarul, am īndraznit s-o īntreprind īn aceasta scriere." Cīnd Medi­tatiile tin seama de cerintele unui Conciliu, acest "filozof crestin" trece ho­tarul īn sens invers. Sa stabilesti pentru teologie preliminariile credintei īn­seamna sa faci, chiar daca esti Descartes, opera de teolog.

Dezbaterea s-ar largi īn mod util prin examinarea continutului īnsusi al metafizicii moderne. La īntrebarea: filozofia moderna vine oare dupa filozofia greaca de parca teologiile medievale n-ar fi existat, putem raspunde cu alta: cu cine seamana mai mult Dumnezeul lui Descartes, Pascal, Malebranche si Berkeley, cu cel al lui Aristotel sau cu cel al Sfīntului Pavel, al Sfīntului Augustin si Sfīntului Toma d'Aquino? Nu am īndrazni sa-i īntrebam pe isto­ricii filozofiei moderne daca sīnt siguri ca teologia lui Ockham nu 1-a atins, prin nominalismul ei, pe Locke si, prin Locke, pe David Hume, dar le va fi greu sa explice metafizica lui Malebranche fara sa rosteasca numele Sfīntului Augustin. Cu putina atentie, am īnainta poate si mai mult īn istorie, poate chiar pīna īn zilele noastre. Dintre contemporanii nostri care-si folosesc liber­tatea de gīndire pentru a considera perimate intuitiile prime ale metafizicii tomiste si cei care si-o folosesc ca sa justifice prin ele existenta oricarei meta­fizici, cei mai "moderni" poate ca nu sīnt cei care credem noi. Simple remi­niscente, se va spune; dar a supravietui īnseamna a trai; ba chiar este singura cale pe care am gasit-o pīna acum ca sa ne ferim de moarte.

Asadar, nu īntīmplator apar īn plin Ev Mediu unele idei care sīnt consi­derate, īn general, caracteristice pentru stiinta si filozofia moderne. Nu a exis­tat o perioada filozofica stralucita, urmata de o lunga decadere. Secolul al Xin-lea, care este perioada clasica a scolasticii, nu marcheaza vīrful unei ascensiuni urmate de o coborīre. Ci, pornind de la problemele pe care le pune si chiar īn numele propriilor lor exigente, filozofii din secolul al XlV-lea vor aduce, cu un remarcabil simt al continuitatii doctrinale, solutii noi la proble­me vechi. Astfel, cu pretul unui efort neīntrerupt de mai multe secole si purta­ta parca de un singur avīnt, filozofia medievala avea sa-1 depaseasca pe Aris­totel, dupa ce-1 asimilase, si sa puna bazele filozofiei moderne. Astfel spus, perspectiva istorica īndeobste adoptata rezulta dintr-o eroare īn ce priveste ordinea reala de succesiune a doctrinelor. Nimic nu e mai gresit decīt sa se considere filozofia medievala drept un episod care si-ar gasi īn el īnsusi pro­pria concluzie si care poate fi trecut sub tacere cīnd se traseaza istoria ideilor.

702

ĪNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

Doctrinele filozofice si stiintifice cu care se īncearca zdrobirea Evului Mediu se trag direct din el; el este cel care a criticat speciile intentionale, formele specifice si celelalte abstractii reificate; el este cel care a practicat pentru pri­ma data o filozofie eliberata de orice autoritate, chiar si umana. Trebuie sa alungam deci īn domeniul legendei povestea unei Renasteri a gīndirii care vine dupa veacuri de adormire, īntuneric si eroare. Filozofia moderna nu a trebuit sa dea o lupta ca sa cucereasca drepturile ratiunii īmpotriva Evului Mediu; dimpotriva, Evul Mediu e cel care le-a dobīndit pentru ea, si chiar actul prin care veacul al XVH-lea īsi īnchipuia ca aboleste opera secolelor anterioare nu facea, īnca o data, decīt sa o continue.

Continuitatea dintre secolul al XlV-lea si cele urmatoare, pe care o con­statam pe terenul filozofiei propriu-zise, este si mai evidenta īn domeniul cul­turii generale. Privita īn ansamblu, istoria deseneaza aici o curba ampla, care porneste de la cultura romana a artelor liberale, trece prin opera Sfīntului Augustin, ajunge īn Anglia lui Beda si Alcuin, se īntoarce pe continent īn secolul al IX-lea, supravietuieste pīna la īnflorirea din veacul al Xll-lea, apoi, dupa eclipsa pe care o sufera īn secolul al XHI-lea, reapare mai īntīi īn Italia cu Petrarca, si curīnd īn Franta cu Petrus din Ailly, Gerson, Clamanges si succesorii lor. Aria acoperita de aceasta cultura este aria a ceea ce s-ar putea numi civilizatia occidentala, si se afla aproape īn īntregime la vest de limes germanicus (frontiera germanica). īnceputa īn anul 83 al erei noastre de īmparatul Domitian si terminata īn veacul al H-lea, aceasta linie de fortificatii marca limita extrema a īnaintarii romane īn Europa, iar ceea ce nu a fost cucerit de armata Romei nu a fost niciodata cucerit pe de-a-ntregul de cultura ei. Toate centrele de studii anterioare secolului al XlV-lea sīnt situate din­coace de limes germanicus, iar consecintele acestui fapt nu sīnt īnca epuizate. "Prin sufletul german, ca si prin pamīntul german, spune istoricul Herman Hefele, mai trece īnca limes-u\, si sub acelasi cer si īn acelasi spatiu psiho­logic realitatea romana coexista alaturi de realitatea germana." Dincoace de limes-ul roman, cine nu ar putea recunoaste si astazi unitatea culturii romane? Totusi, armonizīndu-se chiar īn aceasta unitate, ce varietate si ce bogatie de īnsusiri complementare! īnca din secolul al IX-lea, irlandezul Ioan Scottus Eriugena prefigureaza platonismul lui Berkeley. īn veacul al Xll-lea, Spania serveste deja drept zid de aparare, dar si punte, īntre lumea Islamului si lumea crestina. īnca din secolul al XlII-lea, si contrar parerii unora dintre istoricii ei, gīndirea anglo-saxona se afla deja īn īntregime īntr-un Robert Grosseteste sau īntr-un Roger Bacon, cu indisociabila lor combinare de empirism stiin­tific, utilitarism si misticism religios. Italia da ce are gīndirea ei mai bun īn vasta teologie a unui Toma d'Aquino si a unui Bonaventura sau, ca īn capo­dopera lui Dante, ridica pīna la geniu simtul ordinii si al ordonarii arhitecto­nice a ideilor: catedralele de piatra sīnt franceze, dar catedralele de idei sīnt italiene. Uriasa truda, preocuparea pentru o informare enciclopedica si totusi exhaustiva pe care le presupune opera lui Albert cel Mare, din care mistica tīsneste direct din masa de fapte acumulate, sīnt de-acum caracteristici ale

BILANŢUL GĪNDIRII MEDIEVALE

703

Germaniei. Franta, īn sfīrsit, iese din Evul Mediu facuta dupa chipul si ase­manarea scolasticii, pentru care ea a constituit pamīnt al fagaduintei. Secolul al XlII-lea e cel īn care, la Paris si īn mama Universitatilor europene Franta se patrunde o data pentru totdeauna - īmpartind lumii īntregi adevarul co­mun care sustine si defineste crestinatatea - de visul mesianic al unei ome­niri organizate si mentinute prin legaturile pur inteligibile ale unui singur ade­var. Din Evul Mediu, ea mai pastreaza si astazi convingerea profunda ca orice sistem social se bazeaza pe un sistem de idei si, asa cum doctrina unui partid constituie unitatea īnsasi a acelui partid, tot asa unirea tuturor oamenilor nu se va putea face decīt prin acordul tuturor spiritelor. Vechiul vis al Univer­sitatii din Paris, care a fost mai īntīi visul Bisericii, mai salasluieste si azi īn mintea fiecarui francez: gīndirea adevarului pentru īntreaga omenire, care se constituie tocmai sub constrīngerea pe care i-o impune acceptarea adevarului, īn sfīrsit, de aici provin īnclinatia noastra īnnascuta pentru abstractie, pentru rationamentul a priori, pentru claritatea logica, ca si obiceiul nostru, oricīt de surprinzator pentru spiritele anglo-saxone, de a ne stabili comportamentul īn functie de principii abstracte, īn loc sa-1 supunem exigentelor de fapt. Pentru orice gīndire occidentala, a-si ignora Evul Mediu īnseamna a se ignora pe sine. E putin spus ca secolul al XlII-lea e aproape de noi: el e īn noi, si nu ne vom debarasa de istoria noastra renegīnd-o, asa cum un om nu se desparte de viata lui anterioara uitīndu-si trecutul.












Document Info


Accesari: 3904
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )