Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































ORIGINEA SI DEZVOLTAREA PARLAMENTULUI - ANGLIA

istorie












ALTE DOCUMENTE

Ian Fleming si conexiunea britanica
Cultura si civilizatie
GRECIA ANTICĂ
Adolf Hitler
Bahlui este un rau din Moldova
Bancherii evrei impotriva Romaniei Mari
CULTUL, SACERDOTIUL SI SARBATORILE
Antropologia postmoderna
Revolutia din 1848-1849
Prima distrugere: 50.700 i.Hr.

Originea si dezvoltarea parlamentului - ANGLIA




I. Sub domnia lui Eduard I apare pentru prima oara un parlament, compus din doua Camere, dar crearea institutiilor parlamentare n-a fost un act constient. Bunul-simt al regilor, puterea baronilor, rezistenta orasenilor opusesera pâna atunci expe­diente succesive dificultatilor neprevazute. Parla­mentul s-a nascut din ciocnirea acestor elemente. Convocat de rege ca un instrument de guvernamânt a devenit încetul cu încetul un instrument de con­trol în mâinile baronilor, apoi în ale natiunii întregi. La origine sta Marele Consiliu al suveranilor nor­manzi, a carui umbra mai da si astazi târcoale Pala­tului Westminster. Daca intram în Camera Lorzilor, tronul ne aminteste ca regele este presedintele a­cestei adunari. El o prezideaza realmente în ziua când vine sa citeasca mesajul regal. Cancelarul se asaza pe sacul de lâna. De ce este acolo? Pentru ca el convoaca, din ordinul regelui, aceasta Camera. Pe cine convoaca? Pâna în secolul al XIV-lea dreptul de a fi chemat la Consiliu este foarte imprecis de­terminat. Un pair al regatului este, literalmente vor­bind, un gentilom care are dreptul de a fi judecat numai de egalii sai, dar exista mai multe mii de ase­menea seni 16516h721q ori, pe când, în 1305, Consiliul nu se compunea decât din saptezeci de membri, dintre care cinci comiti si saptesprezece baroni, ceilalti fiind functionari ecleziastici sau regali. În fapt, re­gele îi convoaca pe acei de care are nevoie ca sa-i consulte.

II. De pe vremea lui Simon de Montfort si a dis­cipolului sau Eduard I a intrat în uz sa fie consul­tati, în cazurile mai grave, nu numai baronii, ci si reprezentantii "comunitatilor": doi cavaleri de fie­care shire, câte doi reprezentanti de fiecare oras mai important. Scopul acestei convocari era dublu: pe de o parte, regele îsi daduse seama ca un im­pozit era mai bine primit daca cereai mai întâi pa­rerea celor care trebuie sa-l plateasca, pe de alta, neavând, din cauza greutatilor de comunicare, nici un mijloc de a cunoaste opinia publica, socotea ca-i necesar sa faca din când în când o expunere cu pri­vire la situatia regatului unor oameni care, venind din toate comitatele engleze, puteau apoi, prin isto­risirile si rapoartele lor, sa creeze în tara un climat favorabil. La început, aceasta metoda nu reprezinta un privilegiu nou acordat cavalerilor; dimpotriva, este un mijloc comod de a-i stoarce de bani si de a le face impresie. Unii cavaleri, în clipa când comi­tatul îi alegea în parlament, fugeau de aceasta cor­voada. De altfel, deputatii comitatelor si ai oraselor nu luau parte în nici un fel la dezbaterile Consi­liului. Ascultau în tacere. Un speaker (pe atunci functionar al coroanei) comunica Consiliului asenti­mentul sau obiectiile lor. Dar foarte curând se de­prinsera sa discute între ei si, pe la sfârsitul secolu­lui, le fu atribuita o sala de consiliu a calugarilor din Westminster ca loc de întrunire. Trebuie sa remarcam ca primele sedinte ale reprezentantilor Comunelor sunt secrete; ele sunt tolerate, nu legale. "Originea Camerei Lorzilor este o curte de judecata; originea Camerei Comunelor este un comitet clan­destin".

III. Obiceiul de a convoca diferitele "stari" ale unui regat (militarii, preotii si plebea) pentru a le cere consimtamântul cu privire la impozite nu era, în secolul al XIV-lea, propriu Angliei. Ca si corpo­ratiile, ca si comunele, el era pe atunci o idee euro­peana. Aproape toti suveranii timpului recurg la aceasta metoda pentru a determina acceptarea taxe­lor care devin din ce în ce mai împovaratoare. Dar structura originala a societatii engleze face ca parla­mentul sa devina în scurta vreme cu totul altceva decât "starile generale" din Franta. În Anglia, ca si în Franta, regele începe prin a cere ca fiecare din cele trei stari sa-si stabileasca singura taxele, dar renunta repede la aceasta, pentru ca împartirea în stari nu mai corespunde realitatilor din Anglia: a) episcopii faceau parte din Marele Consiliu nu în calitate de episcopi, ci ca mari vasali si seniori feu­dali. Restul clerului înceta de a mai trimite repre­zentanti în parlament. Preotii preferau sa-si voteze impozitele în propriile lor adunari: Convocarile de la Canterbury si de la York. Înspaimântati de neîn­cetatele conflicte dintre papa si rege, doreau sa se tina la distanta de puterea civila. Ca urmare a ab­tinerii lor, Anglia se vazu orientata spre sistemul celor doua Camere, b) Cavalerii ar fi putut sta ala­turi de episcopi si baroni, dar în adunarile comita­telor, în componenta curtii judecatorilor itineranti, cavalerii intrasera în relatii constante cu orasenii. De când orice beneficiar al unui venit funciar de douazeci de livre trebuia sa fie învestit cavaler, genul de om si genul de viata legate de acest cuvânt se schimbasera amândoua. Clasa cavalerilor se amesteca bucuros, prin casatorii, cu negustorii bogati din orase. Ea însasi avea mai curând un caracter agrar si comercial decât razboinic. Experienta dovedi ca acesti cavaleri se simteau mai la largul lor cu ora­senii. De altfel, erau convocati, ca si acestia, de ca­tre sheriff; ca si acestia, erau reprezentantii unor comunitati. Din unirea micii nobilimi cu orasenii se nascu Camera Comunelor.



IV. Asadar doua circumstante deosebite: retra­gerea de bunavoie a clerului si gruparea laolalta a cavalerilor si a orasenilor facura posibila formarea unui parlament compus dintr-o Camera superioara si o Camera inferioara. Gruparea laolalta a cavaleri­lor si a orasenilor este un fapt capital. Ea explica de ce Anglia nu s-a gasit niciodata, asa cum a fost Franta în secolul al XVIII-lea, împartita în doua clase vrajmase*. La origine, sistemul feudal este aproape acelasi în Franta (si în toata Europa) ca în Anglia. "Situatia taranilor se deosebeste prea putin; pamântul este posedat, ocupat, cultivat în acelasi fel. De la granitele Poloniei pâna la Marea Irlandei, seniorul, curtea domeniala de judecata, clasele feu­dale, regatul, totul se aseamana..."

Dar în secolul al XIV-lea, pe când în Anglia clasele se întrepatrund, în Franta se ridica o bariera între nobilime si restul tarii. Nu pentru ca nobilimea ar fi fost în Anglia o clasa deschisa, iar în Franta închisa, asa cum s-a scris adeseori. Nici o clasa n-a fost mai deschisa decât nobilimea franceza[1]. Numeroase functii în­nobilau pe cei care le cumparau. Numai ca, daca aceasta bariera era usor de trecut, "ea era stabila, vizibila, marcata de semne prea evidente, odioasa pentru acela care ramânea afara". În Franta nobi­limea era scutita de impozite. Fiul unui gentilom era gentilom de drept. În Anglia, numai baronul pro­prietar al unei baronii, sef de familie, avea dreptul de a fi chemat la Camera Lorzilor printr-o convo­care individuala*. Fiul sau avea libertatea sa intre în Camera Comunelor ca sa reprezinte comitatul sau si curând solicita aceasta onoare. Dreptul de pri­mogenitura si legislatia lui Eduard I cu privire la "domeniile împartite" lasara la voia întâmplarii mii de mezini. "Daca clasele de mijloc din Anglia, de­parte de a se razboi cu aristocratia, i-au ramas atât de profund atasate, aceasta nu s-a datorat faptului ca aristocratia era o clasa deschisa, ci mai curând din pricina formei sale nedefinite si a necunoasterii limitelor sale; nu atât pentru ca se putea usor intra în rândurile ei, ci pentru ca nu se stia niciodata când faceai parte din ea". În Anglia a existat mai curând o aristocratie de functiuni decât una de nastere, de unde prestigiul care se acorda înca si astazi servi­ciilor publice.




V. Daca regii Angliei s-ar fi gândit ca baronii, cavalerii si orasenii, chemati a face parte din doua adunari, vor deveni o forta care, cu încetul, avea sa acapareze toate prerogativele regale, cu totul alta ar fi fost, desigur, politica lor. Se pot concepe ma­nevre care ar fi slabit si poate înabusit parlamentul înca de la nasterea sa. Regii Frantei, atâtând cele trei stari una împotriva celorlalte, convocând starile provinciale, în sfârsit, instituind o armata perma­nenta si un bir permanent, tallia (impozit neconsim­tit), vor edifica în trei secole o monarhie mult mai independenta fata de natiune decât în Anglia. Dar nici regii Frantei, nici parlamentele engleze nu fau­reau în mod constient viitorul. Numai destinul i-a împins pe drumuri diferite. Cum ar fi putut Eduard I sa prevada puterea de mai târziu a parlamentului? Pentru ca acesta sa devina rivalul regelui, trebuia sa obtina: 1. nu numai dreptul de a vota impozitele, ci si controlul folosirii lor; 2. dreptul de a face legi, drept care, pe vremea lui Eduard I, nu apartinea decât regelui; Camera Comunelor nu putea decât sa prezinte petitii; 3. dreptul de a conduce politica ge­nerala a tarii, idee care i s-ar fi parut de neconceput oricarui membru al parlamentului din 1305. Politica era o treaba a regelui, de care numai el raspundea. Or, cum regele era inviolabil si nu putea fi pus sub acuzare, un conflict între parlament si coroana nu comporta alta solutie decât revocarea parlamentului sau detronarea regelui, adica anarhia. Va trebui, pentru a iesi din acest impas, sa se nascoceasca fic­tiunea responsabilitatii ministeriale. Dar oamenii nu vor ajunge la aceasta complicata idee decât în etape. Prima sa forma va fi judiciara, si nu politica; va fi punerea sub acuzare a ministrilor de catre Ca­mera Comunelor, în fata Camerei Lorzilor, care în­deplineste functia de Înalta Curte de Justitie, asa ca în vremurile de început ale Marelui Consiliu. Aceasta forma rudimentara si bruta a responsabili­tatii ministeriale se va numi impeachment (adica acuzare), Impeachment-ul si forma sa agravata, atta­inder-ul (lege de condamnare votata de Camera, fara a se acorda acuzatului beneficiul formelor judiciare), vor fi masuri crude, adesea nedrepte, dar poate ca atunci era mai mic pericolul de a pedepsi pe ne­drept un ministru decât acela de a detrona pe drept un rege.



* Afirmatia autorului trebuie amendata, în sensul ca în Anglia nu s-au format "stari" sociale vrajmase, asa cum au fost în Franta clerul, nobilimea si starea a treia, în ajunul revolutiei din 1789. Dar "clase" sociale vrajmase - antago­niste - au existat si în Anglia.

[1] si totusi adevarul este ca nobilimea franceza a fost o clasa mult mai "închisa" decât cea engleza. Sistemul în­nobilarii prin cumparare de mosii sau de functii s-a dez­voltat în Franta numai cam de prin secolele XVI-XVII. Dar si atunci bariera înnobilarii nu era "usor de trecut" decât pentru persoanele foarte avute, iar din partea nobi­limii de sânge a persistat un resentiment si chiar o anume discriminare împotriva acestor nobili de origine recenta.

* * Prima baronie conferind un asemenea drept a fost creata în 1387 (Powicke). - n.a.












Document Info


Accesari: 3155
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )