Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































PARTIDE POLITICE SI SISTEME ELECTORALE

istorie












ALTE DOCUMENTE

ocuparea Basarabiei de catre regimul sovietic
Romania in vara anului 1940 sub impactul politicii de forta. 55 de ani dupa Dictatul de la Viena
Agresiunea germana in vest
Mihai Viteazul
Schita istorica a guvernarii globale
EXPANSIUNEA OLANDEZA IN MARILE SUDICE
DOMNII TARII ROMANESTI SI SATELE LOR
TEST 1 TEZA UNICA
Inaintarea otomana in Sud-Estul Europei
Razboiul Rece si implicatiile sale asupra Europei

PARTIDE POLITICE SI SISTEME ELECTORALE



SUBIECTELE DE EXAMEN SI EXPLICATIILE AFERENTE

1. Manifestari specifice fenomenului partidist in Roma antica: grupari de tip partidist, interese, obiective si sustinere politice in Roma republicana si Roma imperiala. Istoria politica a Romei antice, marcata de ample confruntari interpartidiste, furnizeaza elemente importante pentru intelegerea manifestarilor primare ale fenomenului partidist. In acest sens, sunt relevante conflictele dintre gruparile sociale ale patricienilor si plebeilor care au luat, ca expresie politica, forma rivalitatii intre doua "partide".

Gruparea patricienilor a continuat sa fie nucleul marilor proprietari funciari, iar paturile avute ale plebeilor au constituit, cu timpul, o puternica aristocratie comerciala si funciara, devenind centrul puterii economice si politice sclavagiste romane. Deosebirile de conditii social-economice si ciocnirile de interese dintre patricieni si plebei si-au gasit expresia in forme de manifestare si exercitare a puterii: senatul (alcatuit din senatori) si adunarile populare. In acest cadru, s-a desfasurat o lupta acerba intre "partide", in anumite perioade vorbindu-se de partidul senatului si partidul poporului. Disputele dintre acestea au degenerat uneori in razboaie civile.

Roma republicana. In perioada republicana (509-27 i.Hr.) s-a produs, treptat, structurarea social-politica a populatiei Cetatii Eterne in trei mari grupari, denumite si "partide": nobilitas (formata din aristocratia de origine patriciana sau plebeiana, magistrati, comandanti militari), equestris (cavaleri) si populus (plebei, din care faceau parte micii proprietari, negustori, mestesugari). Disputele dintre aceste grupari s-au transformat, nu de putine ori, in puternice contradictii si s-au structurat in curente si factiuni politice, functie de interesele si obiectivele membrilor lor de vaza. Carierismul si demagogia au luat amploare pe masura ce Roma s-a ridicat la rangul de mare putere.

La mijlocul secolului II i.Hr., lumea romana s-a scindat in doua "partide" politice: optimates (reprezentant al aristocratiei latifundiare) si populares (care a promovat interesele maselor populare). Antagonismul dintre cele doua "partide" se suprapunea contradictiilor de interese manifestate de diverse grupuri si curente existente in interiorul fiecaruia. Dupa 232j98c aproape cinci secole, regimul republican si-a incheiat existenta printr-o dramatica intensificare a rascoalelor sclavilor, a razboaielor civile si a miscarilor antiromane in provincii si colonii.

Roma imperiala. In epoca imperiului (27 i.Hr.-476 d.Hr.), "partidele" isi pierd caracterul si sensul functional pe care l-au avut in perioada republicana. Viata politica a structurilor partidiste romane rezultate din nevoia obtinerii sprijinului social a luat sfarsit in urma loviturilor dictatoriale ale unor comandanti militari. Lupta pentru putere a fost dusa atunci intre "partidul imparatului" (format din sustinatorii conceptului de putere discretionara a acestuia) si "partidul senatorial" (ai carui membri erau preocupati de limitarea, in anumite probleme de stat, a autoritatii suveranului, in beneficiul senatului).

2. Activitatea partidelor politice din Anglia, in secolele XVII-XIX: obiectivele politice specifice ale partidelor care au actionat pe scena politica; repere ale confruntarii politice partidiste. Partidele moderne s-au impus in viata politica odata cu aparitia parlamentarismului, cand burghezia, vazand in acestea instrumente de lupta impotriva feudalismului si absolutismului monarhic, dar si impotriva pretentiilor nobilimii, le-a promovat pentru a-si instaura si intari dominatia. Astfel, constientizand functia sociala a partidelor, burghezia si-a imbracat interesele si aspiratiile de clasa intr-o haina ideologica si a faurit programe revolutionare pentru a le impune prin formele luptei parlamentare.

Majoritatea istoricilor si politologilor sunt de acord ca modelul englez este cel mai semnificativ din punctul de vedere al genezei fenomenului partizan. Istoria retine ca primele lupte ale maselor populare pentru obtinerea de drepturi individuale , in raport cu autoritatea statala, s-au desfasurat in Anglia secolului al XVII-lea. Ele au condus la adoptarea definitiva, dupa revolutia burgheza din 1688-1689, a unei "intocmiri politice" menite sa asigure drepturile cetatenilor ca indivizi, fata de Rege, care reprezenta statul. In timpul acestor framantari au aparut primele partide politice in interiorul Parlamentului englez, Whig si Tory.

Membrii partidului Whig (whigs) erau reprezentanti ai burgheziei urbane (bancheri, industriasi, comercianti, armatori etc.). Ei sustineau o monarhie cu puteri limitate sever de Parlament, care reprezenta aristocratia (Camera Lorzilor) si inalta burghezie (Camera Comunelor), si luptau pentru principii liberale si pentru instaurarea reformelor care sa permita asigurarea drepturilor si libertatilor individuale in raport cu Coroana.

Membrii partidului Tory (tories) reprezentau marea proprietate funciara (landlords), erau conservatori si protectionisti. Ca partizani ai monarhiei absolute de drept divin, tories pledau pentru pastrarea privilegiilor regalitatii, inclusiv a autoritatii Regelui asupra Parlamentului, fiind totodata aparatorii randuielilor sociale si politice existente.

Conflictul dintre aceste doua grupari a dominat dezbaterile parlamentului englez de la sfarsitul secolului al XVII-lea si pana in 1832.

O prima victorie a whigs a fost votarea, la 13 februarie 1688, a faimosului "Bill of Rights"[1]. Aceasta lege statua faptul ca Anglia devenise o monarhie constitutionala. Exercitarea puterii politice ramanea atributul suveranului, dar ea era ingradita de drepturile poporului - printre cele mai insemnate, din punct de vedere politic, fiind dreptul de a-si trimite reprezentanti liber alesi, in Parlament (Camera Comunelor), dreptul acestor trimisi de a examina, in mod liber, problemele supuse dezbaterilor si dreptul Parlamentului de a vota anual contingentul militar si impozitele.

Partidul Whig a inceput sa promoveze, in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, ideea unei reforme electorale intemeiate pe principiul ca dreptul de vot e un drept individual al cetateanului, nu un privilegiu colectiv al corporatiei din care facea parte. Urmarea fireasca ar fi fost o noua impartire a mandatelor, pe circumscriptii electorale si posibilitatea sporita a whigs de a promova si, eventual, impune regimul parlamentar, in dauna a celui al monarhiei constitutionale, aparat de tories. Aceasta reforma a fost intarziata, din diverse cauze, peste o jumatate de veac.

Reforma s-a produs abia in 1832 (Reform Act), in urma acesteia Camera Comunelor, ai carei membri erau alesi prin vot, dobandind o influenta sporita fata de Camera Lorzilor.

Partidul Tory si-a fixat apoi definitiv fizionomia politica: el nu era un partid reactionar, ci conservator. El lupta contra reformelor propuse de whigs, devenind elementul moderator in viata politica engleza, care cauta sa franeze tendintele whigs spre schimbari prea dese si prea adanci. O data reformele realizate, insa, pe calea sistemului constitutional, erau respectate si aplicate cu sfintenie de partidul Tory.

Este de remarcat, in concluzie, ca obiectivarea deplina, reala, a partidelor a avut loc in Anglia, o data cu Reform Act, de la 1832 si ca modelul britanic al fenomenului partidist ramane unul exemplar, de referinta.

3. Activitatea partidelor politice din S.U.A., in secolele XVIII-XIX: partidele care au actionat pe scena politica; evolutia structurilor politice de tip partidist; obiectivele specifice reprezentarii anumitor interese politice; repere ale confruntarii politice partidiste. Unii cercetatori ai fenomenului partizan, intre care Daniel Louis Seiler, considera ca primele manifestari ale activitatii partidelor politice au aparut in S.U.A..

Tendintele unionista si separatista ale gruparilor de interese politice din coloniile care alcatuiau Confederatia de state americane nu se manifestasera pregnant pe perioada razboiului de independenta pe care acestea il purtasera cu Anglia, care impunea solidaritate in fata primejdiei comune. La "Conventul constitutional", desfasurat in mai 1787, la Philadelphia, s-a pus insa, in mod transant, problema raporturilor dintre statul unitar american si partile sale constitutive. Partidele politice americane s-au structurat in functie de conceptele politice diferite pe aceasta tema.

Cei ce sustineau statul federal, cu drepturi mai mari decat acelea ale vechii Confederatii, au constituit Partidul Federalist, condus de Alexander Hamilton, secretarul trezoreriei. Cei ce sustineau suveranitatea fostelor colonii au format Partidul Antifederalist sau Republican (1797), condus de Thomas Jefferson.

Partidul Federalist a castigat disputa cu Partidul Antifederalist (Republican) pe aceasta tema. In noua constitutie a Uniunii (1787), se considera ca noua organizare politica (stat federal) era menita sa raspunda mai bine intereselor generale.

Partidul Federalist a continuat sa promoveze drepturile statului federal fata de tendintele autonomiste ale partilor sale componente, in timp ce Partidul Antifederalist (Republican) era preocupat ca puterea centrala a noului stat sa nu impieteze asupra resturilor de suveranitate ale fostelor colonii.

Daca la inceput Partidul Antifederalist (Republican) era compus din atatea "partide" cate colonii erau reprezentate in Conventia de la Philadelphia, in anul 1828 el a ajuns la o organizare unitara, schimbandu-si denumirea in Partidul Democrat.

Intre 1820-1830, disputele dintre Partidul Federalist si Partidul Democrat s-au accentuat pe tema politicii vamale a S.U.A.. In timp ce primul sustinea o politica vamala protectionista, menita sa favorizeze dezvoltarea industriala a statelor din nord, cel de al doilea a incercat, in mai multe randuri, sa uzeze de teoria constitutionala a nulificarii (ce recunostea statelor dreptul de a anula acele hotarari ale puterii centrale care le incalcau interesele).

In anul 1840, Partidul Federalist s-a reorganizat sub conducerea lui W. Harisson, Clay si Webster, sub denumirea de Partidul Whig, dupa modelul englez.

O alta problema care a polarizat viata politica americana de la mijlocul secolului al XIX-lea a fost cea a sclaviei. In jurul anului 1850, s-a format - in statele din nord (ai caror cetateni erau, in majoritate, de origine engleza, olandeza, suedeza si de religie protestanta), ce aveau structuri eminamente democratice, - un puternic curent pentru desfiintarea sclaviei si cultivarea pamantului cu oameni liberi. Acest curent tindea la constituirea unui partid special, compus din "abolitionisti" si "liberi-cultivatori", care a intrat in actiune cu prilejul cererii facute de statul California de a fi admisa in Uniune.

Partidul Democrat a sustinut dreptul statelor din sud de a intrebuinta sclavi si a incercat sa obtina aceasta libertate pentru toate statele americane, inclusiv pentru cele situate la nord de asa-numitul "Missouri Compromise", din 1820. Statele din sud au amenintat ca, daca Congresul (institutie legislativa suprema) nu admitea aceasta propunere, ele urmau sa paraseasca Uniunea.

Aceasta situatie a determinat remanierea partidelor politice. Partidul Whig s-a unit cu noul partid al abolitionistilor si liberilor cultivatori, spre a se intari, si, de asemenea, cu unii democrati din statele din nord, formand, in 1854, Partidul Republican, sub conducerea lui Sumner si Stevens. La alegerile prezidentiale din anul 1860, noul Partid Republican si-a impus candidatul la presedintie, ostil sclaviei, in persoana lui Abraham Lincoln.

In martie 1861, statele din sud au parasit Uniunea si au intemeiat o Confederatie, al carei presedinte ales a fost Jefferson Davis. Situatia a provocat razboiul de secesiune din 1861-1865, care s-a sfarsit prin restabilirea Uniunii si abolirea sclaviei.



*

Concluzionand, vechiul Partid Federalist, devenit apoi Partidul Whig si, ulterior, Partidul Republican, a reprezentat tendinta de aparare a intereselor statului, ca organism unitar, impotriva tendintelor separatiste ale subdiviziunilor sale politice. Partidul a vazut, in taria statului federal, garantarea deplina a sigurantei si prosperitatii intregului, dar si partilor sale componente. Politica protectionista promovata a fost menita sa intareasca economic statul, chiar cu pretul nemultumirii unora din regiunile agricole din Sud sau stramtorarii vremelnice a consumatorilor.

Fostul Partid Antifederalist si, ulterior Democrat, s-a afirmat ca aparator al drepturilor locale si individuale contra a ceea ce aprecia ca exagerat in centralizarea unificatoare a statului. Intrucat considera ca interesele diferitelor state, dar si drepturile individuale ale cetatenilor lor reprezentau realitati si valori politice superioare celor ale statului federal, a promovat revendicarile populare care se ridicau impotriva ratiunii de stat, a aparat practica sclaviei, a inclinat - in politica economica - spre liberul schimb, considerat ca cel mai favorabil afirmarii individualitatilor.

Cele doua partide au ramas, de atunci, reprezentantele a doua tendinte opuse, dar care nu le-au mai divizat pe teme majore.

4. Teorii institutionale referitoare la geneza partidelor politice: tipologia (tipurile) si caracteristicile teoriilor institutionale; reprezentanti de marca ai acestora. Teoriile institutionale, care raspund cel mai adecvat necesitatii de explicare a fenomenului partizan, releva originea endogena (din institutii sau organizatii politice deja existente) sau exogena (din organizatii sau grupuri nepolitice) a partidelor politice.

a) Adeptii originii endogene a partidelor politice considera ca acestea s-au nascut in paralel cu dezvoltarea parlamentelor, au rezultat ca factiuni sau aripi desprinse din grupurile parlamentare. Astfel, in adunarile reprezentative (parlamente) s-au constituit, in timp, inevitabil si pe considerente de promovare a unor interese politice diferite, grupuri parlamentare care si-au definit identitatea pe criterii ideologice. Grupurile parlamentare au dat astfel expresie intereselor politice ale reprezentantilor populatiei (parlamentari), dar si ale reprezentatilor (alegatorilor care ii votasera pe primii). Aceasta legatura intre reprezentanti si reprezentati a determinat o organizare politica specifica, care a depasit cadrul parlamentar propriu-zis. In consecinta, grupurile parlamentare si-au format comitete electorale, menite sa reinnoiasca mandatele parlamentare prin cultivarea unei relatii de fidelitate intre reprezentanti si reprezentati, cei din urma fiind influentati sistematic sa creada ca primii le vor promova in mod corespunzator interesele.

Unul dintre cei mai reprezentativi sustinatori ai teoriei institutionale este sociologul francez Maurice Duverger care, in lucrarea Partidele politice (Paris, 1951), conditioneaza crearea partidelor de aparitia parlamentului si de cresterea importantei votului alegatorilor in plan social. In acelasi context, R.G. Schwartzenberg releva in Sociologie politica (Paris, 1971) ca partidele politice moderne au aparut simultan cu extinderea dreptului de vot.

b) Originea exogena a partidelor politice. Este de remarcat ca democratia si votul au adus elemente importante in viata publica, dar partidele nu sunt exclusiv conditionate de spiritul parlamentar si electoral, de lupta pentru controlul legislativ.

Pentru acest motiv, Maurice Duverger a propus si o alta cauza pentru originea partidelor, respectiv transformarea unor organizatii, grupari a caror sorginte nu este neaparat politica, in partide. Sociologul francez a aratat, astfel, ca aparitia partidelor poate fi pusa pe seama sindicatelor, organizatiilor francmasonice, grupurilor profesionale taranesti, grupurilor si asociatiilor religioase, asociatiilor de vechi combatanti (militari), dar si a unor grupari financiare sau industriale care si-au reorientat activitatea spre sfera politicului.

Spre deosebire de partidele aparute din structurile parlamentare, care se intemeiaza pe ciclul electoral, respectiv pe votul alegatorilor, partidele rezultate din organizatiile mai sus mentionate se nasc in temeiul unui spirit de organizare deja existent. Acest spirit are ca efecte caracterul lor mai centralizat, disciplina si coerenta ideilor, teoriilor si conceptiilor promovate, preponderenta conducatorilor interni si nu a celor alesi, dar si o anumita neincredere in practicile electorale.

5. Definirea conceptului de partid politic: caracteristici. Complexitatea cadrului definitoriu al partidului tine, in mod necesar, seama de consideratii de ordin istoric, caracteristici ale sistemelor si regimurilor politice, contextele sociale in care au aparut si s-au dezvoltat si finalitatile (scopurile) pentru care au fost create partidele. Toate aceste elemente justifica diversitatea definitiilor partidelor politice.

Diversitatea lor nu se datoreaza numai complexitatii fenomenului investigat sau divergentelor teoretice iscate de personalitatile stiintifice care au incercat sa il abordeze, dar si studierii sale, din perspective specifice, de domenii de cercetare invecinate: politologia, sociologia politica, antropologia politica, sociobiologia, filosofia politica, ramuri ale dreptului (dreptul administrativ, dreptul constitutional, teoria generala a dreptului, filosofia dreptului etc.). Definirea partidului politic insista, de cele mai multe ori, asupra unui sau unor aspecte apreciate ca prioritare, situatii ce limiteaza anvergura reala a fenomenului partinic. Definitiile, chiar si limitative, sunt totusi necesare.

O conceptie realista despre partide trebuie sa integreze, intr-o viziune cat mai completa, toate elementele care se dovedesc esentiale pentru activitatea unei institutii de o importanta atat de mare in cadrul sistemului si regimului politic. Una dintre cele mai lamuritoare definitii este, din aceasta perspectiva, cea data de profesorul Ovidiu Trasnea in lucrarea Probleme de sociologie politica (Bucuresti, 1982). Conceptul de partid are, astfel, sase caracteristici: a) partidul este o asociatie; b) exprima si promoveaza, de regula, interese fundamentale ale unui grup social determinat; c) are caracter organizat; d) elaboreaza, pe baza unei anume platforme ideologice, un program; e) are ca obiectiv, intre altele, capacitatea de a forma conducatori; f) ca finalitate esentiala, isi propune sa exercite puterea in societate, in stat.

6. Programul politic, ca mijloc de instrumentare a politicii partidelor: definitie/caracteristici; etapele elaborarii si aplicarii programului politic. Definitie/caracteristici. Programul politic este un instrument de prima importanta al activitatii partidului, care defineste obiectivele politice, economice si sociale, principale si secundare ale acestuia, sub forma de intentii de viitor sau/si de reorientari imediate, resursele umane si materiale alocate pentru realizarea lor, mijloacele si modalitatile practice de executie, procedurile si tehnicile speciale utilizate etc..

Obiectivele inscrise in programul politic decurg din conceptiile politice si filosofice impartasite de fondatorii si sustinatorii partidului, din principiile si idealurile lor, din interese si aspiratii concentrate in prevederi cu caracter programatic. Desi aceste obiective sunt concretizarea intereselor unei parti a societatii (ale grupului sau grupurilor pe care le reprezinta partidul politic), ele sunt, de regula, prezentate ce fiind interesele intregii societati.

Etapele elaborarii si aplicarii programului politic. In practica, elaborarea si aplicarea unui program politic parcurge urmatoarele etape:

a) elaborarea schitei de program si discutarea lui la nivelul instantelor operative decizionale ale partidului (sau coalitiei de partide);

b) definitivarea programului si validarea lui de catre congres, conferinta sau alt organism superior al partidului;

c) publicarea si mediatizarea programului;

d) stabilirea prioritatilor si a etapelor operationalizarii prevederilor programatice;

e) coroborarea actiunii politice concrete cu indeplinirea punctuala a obiectivelor programului.

Forma, continutul si destinatia programului politic sunt in conexiune cu obiectivele politice preconizate. In acest context, programul poate exprima politica unui partid sau a unei coalitii de partide, poate prezenta, la modul general, identitatea, obiectivele si directiile de actiune politica ale acestora, sau poate lua forma unui program de guvernare, poate fi succint (rezumat numai la obiectivele generale) sau dezvoltat. Programele se pot diferentia, de asemenea, in functie de prioritatea acordata aspectelor doctrinare, sau, dupa caz, de actiunile concrete si mijloacele prin care partidele isi promoveaza propria politica.

7. Statutul partidului politic: definitie; referiri obligatorii in cadrul statutului partidului politic. Definitie. Reglementarea conditiei juridice a partidului, a drepturilor si indatoririlor membrilor sai, a modului de organizare si functionare ale acestuia se realizeaza prin acel act normativ denumit statut.

Referiri obligatorii in cadrul statutului partidului politic. De regula, legile partidelor politice stipuleaza ca statutul partidului politic trebuie sa cuprinda, in mod obligatoriu, intre altele:

- denumirea integrala si denumirea prescurtata;

- descrierea semnului permanent;

- sediul central;

- mentiunea expresa ca partidul urmareste numai obiective politice;

- drepturile si indatoririle membrilor;

- procedura de alegere a organelor executive si competentele acestora;

- organul competent sa propuna reorganizarea partidului sau sa decida asocierea intr-o alianta politica;

- modul de administrare a patrimoniului si sursele de finantare;

- conditiile in care partidul isi inceteaza activitatea.

8. Partidele liberale: criteriul functie de care partidele politice sunt clasificare ca liberale; ganditori ale caror conceptii au fundamentat programele politice ale partidelor liberale; caracteristici; obiective politice; exemple. Elementele teoretice ale programelor partidelor liberale s-au inspirat din ideile politice ale revolutiei burgheze din Anglia (1642-1649), care au fost completate si dezvoltate, ulterior, cu cele cuprinse in lucrarile teoreticienilor liberalismului clasic, intre care John Locke, Benjamin Constant, Charles de Montesquieu, Adam Smith, David Ricardo, Alexis de Tocqueville, John Stuart Mill etc.. Spre deosebire de principiile liberalismului clasic (care, intre altele, nu recunostea dreptului statului de a interveni in viata economica si in cea sociala, intrucat piata libera era considerata singura forma de reglare compatibila cu libertatea individului), cele ale neoliberalismului au determinat reorientarea practicii politice a partidelor liberale, in cea de-a doua jumatate a secolului XX. Au fost admise, in context, unele interventii ale statului in economie si in viata sociala pentru protejarea intereselor cetatenilor, indeosebi ale categoriilor defavorizate, fata de efectele hegemoniei libertatii de actiune si a individualismului de tip burghez.




Anii '80 ai secolului trecut au marcat reconsiderarea, de catre partidele liberale, a tezelor neoliberalismului si revenirea asupra unor teme ale liberalismului clasic: reprivatizari, diminuarea politicii sociale de sprijinire a celor cu venituri modeste, acreditarea somajului ca o "fatalitate" pentru inceputul actualului mileniu etc..

In circumstantele politice tipice secolului XX, partidele liberale au tins sa se situeze pe o pozitie de centru, moderata, de obicei intre partidele socialiste si cele conservatoare. Din aceasta cauza, in general, importanta lor in actualul context politic mondial a scazut: destul de putine state au astazi un partid liberal de guvernamant sau ca principal partid de opozitie. Exemple semnificative de partide liberale contemporane sunt Partidul Democrat din S.U.A., Partidul Liberal-Democrat din Marea Britanie, Partidul Liber(al)-Democrat din Japonia, Partidul National Liberal din Romania etc.. Liberalii europeni s-au afiliat la Partidul Liberal, Democrat si Reformist European, care este reprezentat in forul legislativ continental.

9. Partidele ecologiste: criteriul functie de care partidele politice sunt clasificare ca ecologiste; caracteristici; obiective politice; exemple. Promovarea ideilor ecologiste constituie principalul obiectiv al partidelor din aceasta categorie, denumite si partide ale "verzilor". Aparitia lor este de data recenta si constituie urmarea preocuparii pentru stabilitatea ecologica a planetei si a calitatii vietii in societatile industriale si postindustriale, probleme care s-au acutizat incepand cu anii '70 ai secolului trecut (poluarea generala, pericolul nuclear, foametea, criza petrolului, tendinta de epuizare a resurselor de materii prime, distrugerea numeroaselor specii de plante si animale etc.).

Ele promoveaza reforme social-economice si politice care vizeaza:

- intarirea democratiei la nivelele de baza;

- crearea de noi locuri de munca;

- dezarmarea (in contextul riscurilor si vulnerabilitatilor create de existenta armelor nucleare, chimice si biologice de distrugere in masa);

- sporirea dreptatii sociale;

- masuri pentru lichidarea saraciei in lume;

- investitii ecologice in tehnologii alternative care sa asigure conservarea naturii etc..

Partidele din aceasta categorie provin, de regula, din organizatii neguvernamentale dedicate protectiei mediului. Primul partid de orientare ecologista a aparut in Noua Zeelanda (Value Party, 1972). Incepand cu anii '80 ai secolului trecut, s-au infiintat partide ecologiste in toate statele occidentale, iar dupa 1990 - si in statele est-europene. Exemple semnificative de partide ecologiste contemporane sunt Partidul Verzilor din Franta, Partidul Verzilor din Germania, Federatia Verzilor din Italia, Partidul Verde din Marea Britanie etc..

10. Sistemele bipartidiste: caracteristici; tipologie (tipuri); exemple comentate. Caracteristici. Sistemele bipartidiste sunt alcatuite din mai mult de doua partide, dar numai doua partide mari, prin influenta electorala si reprezentare parlamentara, participa, prin rotatie, la exercitarea puterii de stat. Conceptul de bipartidism nu indica numarul total de partide dintr-o tara sau alta, ci reda sintetic trasaturile principale ale sistemelor pluraliste cu doua partide puternice.

In lucrarea Partide si sisteme de partide (New-York, 1976), politologul italian Giovanni Sartori a realizat una din cele mai relevante caracterizari ale bipartidismului. Potrivit acestuia, sistemul in cauza trebuie sa respecte urmatoarele reguli:

- numai doua partide, si mereu aceleasi, sa fie in masura sa obtina, alternativ, majoritatea absoluta a voturilor;

- unul dintre ele sa obtina efectiv o majoritate de locuri in parlament, suficienta pentru guvernare;

- partidul invingator decide, de regula, sa guverneze singur;

- alternanta la guvernare sa ramana o expectativa credibila.

Sistemul bipartidist este intalnit in aproape toate fazele dezvoltarii democratice a societatii. El isi are izvorul istoric in perioada luptei maselor populare, conduse de burghezie, pentru inlaturarea absolutismului feudal, atunci cand fortele politice progresiste se constituiau intr-un partid al afirmarii noii societati, iar fortele conservatoare, intr-unul de aparare a starilor de lucruri existente sau de adaptare a acestora la noile conditii istorice.

Un exemplu semnificativ, in acest sens, il constituie sistemul partidist englez din secolul al XIX-lea, dominat de Partidul Conservator si Partidul Liberal, care au alternat in mod democratic la guvernare. La inceputul secolului XX, locul liberalilor a fost luat de Partidul Laburist, care, impreuna cu conservatorii, domina si astazi scena politica engleza. Ilustrativ este si sistemul bipartidist din S.U.A., unde Partidul Republican si Partidul Democrat, de ale caror origini este legata lupta de independenta a coloniilor engleze din America de Nord, guverneaza, prin alternanta, de peste doua secole.

Bipartidismul a fost cunoscut si in Romania, inca de la inceputurile dezvoltarii democratice a tarii, din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. In perioada respectiva, s-au constituit Partidul Conservator (1871) si Partidul National Liberal (1875), care au dominat viata politica pana la Marea Unire din 1918, asigurand, prin alternanta, guvernarea tarii. Dupa disparitia Partidului Conservator, ca efect al reformei agrare (1921), pe scena politica a aparut un nou partid - Partidul National Taranesc (1926), care impreuna cu Partidul National Liberal au constituit principalele partide de guvernamant. Se poate face, deci, aprecierea ca, pentru o perioada indelungata de timp, bipartidismul a fost sistemul principal al partidismului in Romania. Se impune, insa, precizarea ca in cadrul acestui sistem au mai functionat si alte partide politice, care, de regula, intrau in coalitiile de guvernare. Pe fondul pluralismului, s-a afirmat asadar un bipartidism sui-generis.

Samuel P. Huntington arata ca sistemul bipartidist poate avea partide majoritare si partide minoritare, dar partidul minoritar este suficient de puternic la un moment dat pentru a controla opozitia si a constitui, astfel, un nou guvern.

Tipologie. Sistemele bipartidiste au cunoscut mai multe variante, dintre care cele mai cunoscute sunt urmatoarele:

- sistemele bipartidiste "pure", "integrale" sau autentice, in care doar doua partide acced alternativ, la anumite intervale, la putere. Acestea obtin impreuna peste 90% din sufragiile exprimate, iar diferenta medie dintre ele nu este mai mare de 2-3 procente. Exemple graitoare sunt, in acest sens, sistemele de partide din S.U.A., Marea Britanie, Australia si Noua Zeelanda;

- sistemele bipartidiste "imperfecte" sau cu "doua partide si jumatate", caracterizate prin faptul ca unul din partidele mari (care totalizeaza, impreuna, 75-80% din optiunile electoratului) are nevoie, pentru a forma guvernul, de sprijinul unui al treilea partid, cu o influenta electorala si parlamentara mai mica decat a fiecaruia din primele doua (de unde si termenul "jumatate"), dar care poate juca, in unele tari, un rol important, chiar decisiv, prin inclinarea balantei catre unul sau altul din partidele mari. Cazurile cele mai tipice le reprezinta sistemele din Germania, Belgia, Irlanda, Canada.

11. Sistemele multipartidiste (pluripartidiste): caracteristici si consecinte asupra vietii politice; tipologie (tipuri); exemple. Caracteristici si consecinte asupra vietii politice. Sistemele multipartidiste se caracterizeaza prin numarul mare de partide ce lupta pentru putere si participa la exercitarea acesteia si prin forta electorala si parlamentara mai redusa a celor mai importante doua partide (in comparatie cu sistemele bipartidiste). Este semnificativ, in acest context, ca partidele cele mai mari controleaza, fiecare, de regula, intre 20-40% din optiunile electoratului, atingand majoritatea electorala extrem de rar si in mod exceptional.

Multipartidismul are, drept urmare, anumite consecinte asupra vietii politice, intre care:

- alcatuirea de coalitii, mai mult sau mai putin omogene sau durabile, pentru exercitarea actului guvernarii, de catre partidele importante, care "conteaza" in lupta pentru putere. Coalitiile create de aceste partide se destrama frecvent inainte de incheierea legislaturii, fenomen ce determina instabilitate la guvernare, alegeri parlamentare anticipate, confruntari ideologice, doctrinare si propagandistice puternice;

- constituirea de guverne relativ instabile, intrucat partidele in cauza cad cu greu de acord asupra directivelor de guvernare;

- instrainarea, intr-o anumita masura, a partidelor de propriile lor programe, intrucat coalitiile presupun compromisuri de diferite nuante. Reprezentarea exagerata a numeroaselor tendinte ale electoratului exprima o fidelitate relativ limitata a segmentelor de alegatori, uneori greu de conciliat intre ele, situatie ce ingreuneaza formarea echipelor guvernamentale si poate conduce, in consecinta, la alegeri repetate (a se vedea cazul Elvetiei);

- cresterea rolului parlamentului in detrimentul executivului. Un asemenea proces ar putea dauna coerentei politicii guvernamentale, constransa la concesii si compromisuri si, uneori, la repetarea alegerilor (intre 1989-1990, Grecia a cunoscut trei campanii electorale).

Tipologie. Sistemele multipartidiste contemporane sunt de mai multe tipuri. Unele din cele mai cunoscute sunt sistemele cu partid dominant si sistemele multipartidiste echilibrate ale caror caracteristici le vom detalia in cele ce urmeaza.

- Sisteme cu partid dominant. Sistemele din aceasta categorie au aparut inainte sau dupa cel de-al doilea razboi mondial intr-o serie de tari (Italia, Suedia, Norvegia, Islanda, Danemarca, India, Japonia etc.) si continua sa se manifeste si in prezent.

Expresia "partid dominant" (lansata in 1951) face trimitere la acele sisteme in care influenta, pozitia si rolul central pe care partidul dominant le are in societate si stat sunt atat de semnificative, incat el reuseste sa impuna sistemului politic principalele sale caracteristici si sa ii conditioneze hotarator dinamica. Partidul dominant isi surclaseaza rivalii pentru o lunga perioada (reducandu-i la roluri politice minore) si isi pune amprenta, prin doctrina si stilul sau de conducere, asupra intregii natiuni.

Partidul dominant obtine, intr-un lung sir de alegeri libere (in cel putin 4 legislaturi consecutive), in mod regulat, un numar considerabil de locuri in parlament, nu intotdeauna majoritatea absoluta, dar, oricum, suficient (in jur de 40%) ca sa poata guverna de unul singur, cu personal numit exclusiv de el. Astfel, acesta face parlamentul sa functioneze si sa aleaga politicile publice fara a trebui sa suporte vreo presiune semnificativa din partea altor formatiuni politice.

Una din consecintele sistemului cu partid dominant este faramitarea restului esichierului politic in partide mai mici (de regula, in numar de patru sau cinci, care nu reusesc sa obtina, individual, decat intre 10-20% din voturi sau chiar mai putin). Ele ar putea indeparta de la putere partidul dominant, cu conditia sa se coalizeze, ceea ce este mai greu de realizat, datorita diversitatii platformelor si ideologiilor lor.

Caracteristic pentru sistemele cu partid dominant este ca partidul in cauza domina, dar nu monopolizeaza viata politica, ca partidul unic si, intr-o oarecare masura, trebuie sa tina seama de celelalte grupuri de actori politici. In unele momente, au existat sisteme cu partid dominant si in Birmania, Malaezia, Singapore, Coreea de Sud, Pakistan si unele state africane.



Veleitatea partidelor dominante de a reprezenta singure, interesele natiunii, insumand pe cele ale diferitelor clase sociale, a dat nastere la fractiuni in sanul acestora, fiecare fractiune avand in frunte un lider cunoscut care prelua functia de prim-ministru de fiecare data cand guvernul era uzat sau discreditat. In acest fel, pluralismul de partid a functionat ca substitut pentru pluralismul din societate. Situatia vizeaza, cu predilectie, partidele social-democrate din Suedia si Norvegia, Partidul Liberal-Democrat din Japonia, Partidul Congresului din India etc., care au dominat decenii in sir scenele politice ale statelor mentionate, in perioada postbelica. Partidul Conservator britanic a dobandit, dupa 1990, unele dintre caracteristicile partidului dominant. Aceasta situatie a determinat, in buna masura, factionalizarea sa.

- Sistemele de partide "echilibrate" au drept trasaturi absenta unui "partid mare" de pe scena politica si exercitarea de roluri active de catre cateva partide de nivel mediu si "partide mici". O asemenea conformatie a esichierului politic face ca raportul de forte dintre principalii protagonisti sa fie caracterizat printr-un relativ echilibru si printr-o relativa stabilitate a influentelor lor politico-sociale si electorale. In sistemele din aceasta categorie, cele mai puternice partide obtin, de regula, 25-30% sau putin peste 30% din voturile valabil exprimate. Cele mai semnificative exemple de astfel de sisteme se intalnesc in Franta, Belgia, Olanda, Finlanda, Elvetia, Israel, Portugalia etc..

12. Functia partidelor politice de elaborare de doctrine, ideologii si programe politice: caracteristici; importanta; forme (ipostaze) principale de manifestare. Caracteristici si importanta. In activitatea desfasurata de partide, un loc important il ocupa elaborarea si promovarea ideologiilor, imbogatirea doctrinelor si fundamentarea programelor lor politice. Aceasta functie este realizata de elementele cele mai bine pregatite si mai active ale partidelor. Ea sintetizeaza, intr-o forma coerenta si intr-un ansamblu inchegat, sistematizat si inteligibil, principalele componente politice, sociale, morale etc. care reflecta trasaturile, preocuparile si tipurile de comportament politic ale grupurilor sociale.

Functia in cauza presupune:

- formularea sistematica si specifica a intereselor nationale si a preocuparilor fundamentale ale fortelor sociale, din aceasta perspectiva;

- determinarea obiectivelor strategice si precizarea directiilor de actiune in vederea atingerii scopurilor propuse;

- preocuparea pentru formarea si dezvoltarea culturii politice, a constiintei civice a populatiei;

- motivarea teoretica sistematizata a intregii activitati pe care o initiaza un partid.

Forme (ipostaze) principale de manifestare. Ea are trei forme (ipostaze) principale de manifestare:

- redactarea de programe si platforme politice, care imbina idei si optiuni cu valoare generala, materializate in teorii filosofice si economice. Rolul acestora este de a preciza ansamblul si sensul actiunilor destinate indeplinirii scopurilor politice declarate;

- propaganda politica, care inoculeaza conceptiile politice in constiinta indivizilor si a grupurilor sociale, antreneaza masele in activitatea politica, faciliteaza formarea de opinii, convingeri, motivatii si disponibilitati de participare politica;

- actiunea politica nemijlocita, concreta, care vizeaza aplicarea in practica a principalelor teze programatice. Aceasta forma include dimensiunea teoretica in structura si finalitatea actiunilor derulate.

*

Modul diferentiat de realizare a functiei doctrinare si programatice a partidului nu presupune imobilismul doctrinei, programului, discursului sau politic. Acestea trebuie permanent adaptate si corelate cu schimbarile sociale, economice, tehnico-stiintifice etc. dintr-o epoca sau alta.

13. Doctrina politica, ca mijloc de instrumentare a politicii partidului: definire; elaborarea si caracteristicile doctrinei politice; functiile doctrinei politice in procesul realizarii obiectivelor asumate de partid. Termenul de "doctrina" provine din latinescul "docere" - a invata. Definire. Doctrina politica denota un sistem inchegat de idei, teze, principii, conceptii, mai mult sau mai putin elaborate, argumentate si prezentate in modalitati diverse, cu privire la organizarea si functionarea societatii, la esenta puterii politice, la continutul, formele si mecanismele de exercitare a acesteia, la rolul institutiilor si al claselor politice, la raporturile intre guvernati si guvernanti etc., care interpreteaza in mod coerent realitatea politica si recomanda o modalitate de actiune in functie de anumite optiuni ideologice si scopuri.

Elaborarea si caracteristicile doctrinei politice. Doctrina este elaborata, de regula, de un asa-numit "grup de reflectie", format din intelectuali de varf ai partidului. Acest proces presupune, mai intai, proiectarea (schitarea), conturarea si apoi supunerea spre dezbatere a problematicii doctrinei, in forurile specializate. El consuma energii considerabile, intrucat continutul doctrinei trebuie sa fie clar, penetrant, in masura sa genereze convingeri politice care sa faca dovada viabilitatii creatiei doctrinare.

Functiile doctrinei politice. Cele mai semnificative functii ale doctrinelor politice sunt:

- justificarea si argumentarea pozitiilor, atitudinilor si actiunilor politice ale grupurilor sociale pe care le reprezinta partidele politice;

- proiectarea directiilor de dezvoltare ale statelor;

- mobilizarea colectivitatilor umane pentru realizarea obiectivelor politice asumate de catre partide.

14. Actiunea politica, ca mijloc de instrumentare a politicii partidului: definire; forme de manifestare ale actiunii politice a partidului. Definire. Actiunea politica propriu-zisa se intemeiaza pe mijloacele de instrumentare mai sus mentionate (doctrina politica si documentele cu caracter programatic) si releva participarea partidului la viata politica pentru cresterea audientei sale (sprijinului popular) si cucerirea puterii politice/apropierea de acest obiectiv.

Forme de manifestare ale actiunii politice a partidului. Participarea partidelor la viata politica este reglementata prin lege (constitutie, legi organice, regulamente etc.) si se desfasoara potrivit unor reguli si proceduri, care in esenta, se refera la:

- inregistrarea si recunoasterea existentei legale a partidelor;

- organizarea structurilor centrale si locale;

- elaborarea documentelor programatice, a ideologiei si doctrinei proprii;

- stabilirea strategiei si a orientarilor in perspective temporale diferite;

- lansarea platformei politice de guvernare, participarea la campaniile si scrutinurile electorale si la constituirea noilor parlamente si guverne;

- implicarea in opera de guvernare (sau de combatere a acesteia, mai ales de catre partidele de opozitie) si de promovare a relatiilor externe ale statului etc..

15. Functia partidului politic de selectionare a candidatilor pentru constituirea autoritatilor publice: activitati specifice intreprinse de partidul politic pentru indeplinirea functiei; conditii si clauze suplimentare prevazute de normativele legale pe care trebuie sa le indeplineasca candidatii desemnati de partid pentru a participa la alegeri.

Activitati specifice intreprinse de partidul politic pentru indeplinirea functiei. Numirea viitorilor lideri ai societatii este un proces complex, care necesita o mare responsabilitate. Nu exista alt mijloc, in afara partidelor, care sa permita cetatenilor sa-si aleaga felul in care doresc sa fie guvernati. Numai partidele pot oferi alegatorilor instrumentul eficient si democratic de a organiza politic societatea. In absenta acestor formatiuni politice, alegerile ar fi haotice. De aceea, partidele participa, in chip esential, indiferent de mijloacele utilizate in campaniile electorale, la actul considerat, pe buna dreptate, drept cel mai de pret al vietii politice constitutionale: alegerea guvernantilor. Partidele politice au, deci, rolul de a selecta din randul propriilor membri pe cei considerati in masura sa le reprezinte interesele si sa le materializeze strategia politica intr-un mod eficient si credibil (candidatii).

Candidatii care ar putea indeplini aceste criterii urmeaza a fi prezentati si promovati la nivelul opiniei publice, in asa fel incat sa obtina sustinerea acesteia, in cadrul alegerilor, pentru programele partidelor pe care le reprezinta, inclusiv pentru metodele politice si administrative de materializare a lor. Partidele politice fac propuneri de candidati pentru alegerile locale si nationale, pentru constituirea autoritatilor publice, indruma cetatenii cum sa se comporte cu ocazia referendum-urilor si ii mobilizeaza pentru initiative legislative.

Conditii si clauze suplimentare prevazute de normativele legale pe care trebuie sa le indeplineasca candidatii desemnati de partid pentru a participa la alegeri. Pentru a participa la alegeri, toti candidatii din orice partid politic trebuie sa indeplineasca anumite conditii prevazute de constitutie si de alte acte normative (sa aiba cetatenia tarii respective; sa se bucure de drepturi civile si politice si sa nu fi fost condamnat pentru delicte de drept comun; sa aiba o anumita varsta etc.) si sa se conformeze prevederilor anumitor clauze suplimentare (obligatia de a fi inscris intr-un singur partid, cerinta asociata frecvent cu o anume vechime in cadrul acestuia; obligatia de a face parte sau de a sprijini organizatiile care graviteaza in jurul partidului - sindicate, societati de ajutor reciproc, cooperative, presa etc.; interdictia de a cumula functii executive, administrative si judiciare).

Exercitarea rolului activ al partidelor in sistemele democratice, privind nominalizarea candidatilor, pregatirea campaniilor electorale si a alegerilor propriu-zise, contributia la reprezentarea opiniei publice, in functionarea eficienta a raportului dintre putere si opozitia politica si a principiilor statului de drept, este inteleasa nu numai ca o garantie, dar si ca o conditie indispensabila a democratiei.



[1] "Bill of Rights" inseamna lege a drepturilor. Act al Parlamentului englez care enumera libertatile pentru dobandirea carora natiunea engleza a facut revolutia de la 1688. Constituie o etapa importanta in formarea regimului politic britanic modern, marcand inceputul limitarii prerogativelor regale, in favoarea suprematiei politice a parlamentului. Acest act, impreuna cu altele, serveste drept lege fundamentala a Marii Britanii, care nu are formal o constitutie scrisa.












Document Info


Accesari: 5612
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )