Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Procesul Montauk

istorie


Procesul Montauk

Īn februarie 1993, Preston si Duncan au facut o excursie la Montauk. Preston terminase deja filmarea pe banda video a "Turului localitatii Montauk" (dupa cum avea sa fie cunoscut), singura īnregistrare disponibila la ora actuala a cladirilor din interiorul bazei Camp Hero. Cu ocazia excursiei respective, Preston si-a parcat microbuzul īntr-o zona aflata la nord de intrarea principala la Camp Hero. Cladirile bazei se aflau īn partea de est a zonei respective. Este vorba de cladirile īn care au locuit cāndva militarii stationati la Camp Hero, preluate īntre timp īn proprietate de diferiti indivizi. Preston, Duncan si o a treia persoana s-au īndreptat catre buncarul aflat īn exteriorul gardului care delimita curtea interioara a bazei. La īntoarcere, au fost acostati de doi politisti din politia parcului national.



Acestia i-au amendat pe Preston si pe amicii sai, dar numai dupa ce s-au consultat cu un al treilea barbat īmbracat īn civil. Preston le-a explicat ca nu se aflau pe teritoriul bazei si ca nu facusera nimic ilegal. Unul dintre ofiterii de politie i-a raspuns ca sunt dispusi sa se ia la harta cu orice curios care se apropie prea mult de baza. Īntre timp, Preston a dat pe ascuns drumul la camera video pe care o purta agatata la gāt. A obtinut astfel 13113i87n suficient material audio pentru a putea servi ca proba īntr-un eventual proces de contestare a amenzii.

Cei mai multi americani sunt dispusi sa scoata imediat 50 de dolari din buzunar pentru a scapa de aceste amenzi. Nu era īnsa cazul lui Preston, Duncan si amicului acestora, care s-au decis sa conteste amenzile la tribunal. Era o chestiune de principiu, nu de bani sau de timp. Cu ocazia aceasta, ar fi aflat īn mod oficial si cui apartinea proprietatea bazei Montauk.

Prima īnfatisare īn fata Curtii de Justitie din East Hampton, Suffolk County, s-a produs la data de 19 mai 1993. Numerele de īnregistrare ale dosarului erau 93-4-345, 93-4-346 si 93-4-347. Judecator era Onorabilul James R. Ketcham, procuror era Michael Brown, Esq. (procuror adjunct al districtului), iar reporter al curtii era Elena McClash.

Īn timpul īnfatisarii, domnul Brown a aratat ca cei trei erau acuzati de aceeasi crima (īncalcarea proprietatii). L-a informat de asemenea pe judecator ca acestia doreau sa rezolve diferendul prin proces juridic. Preston a explicat ca, anterior, fusese inclusiv īn portiunea interioara a bazei, pentru a face un film video. A adaugat ca a obtinut doua afirmatii diferite din partea Comisiei Parcului National īn legatura cu zonele īnchise accesului public. Un ofiter de politie al parcului i-a spus sa stea īn afara gardului care delimita zona interzisa. O alta doamna de la biroul pacului national din Hither Hills le-a spus de asemenea ca atāta vreme cāt ramān īn afara indicatorului care spune ca īncalcarea proprietatii este interzisa totul este īn regula. Ambele afirmatii difereau de cea a politistului care i-a amendat.

Judecatorul Ketcham a spus ca doreste sa lamureasca chestiunea o data pentru totdeauna, pentru ca este posibil sa mai apara si alte asemenea cazuri. A adaugat ca pe vremuri obisnuia sa pescuiasca īn zona, dar nu mai era la curent cu ultimele evolutii. Preston dorea sa obtina o delimitare clara a zonei īn care avea voie sa mearga de cea care era interzisa. De fapt, astepta ca cei de la Comisia Parcului National sa dea publicitatii o harta, īntrucāt auzise de la un prieten avocat din New York ca exista o lege potrivit careia parcurile nationale sunt disponibile accesului public. Daca cel putin o treime din teritoriul parcului nu este disponibila accesului public, teritoriul respectiv īsi pierde statutul de parc national (si fondurile aferente primite de la stat). Preston anticipa deja raspunsul Comisiei Parcului National, caci facuse estimari si stabilise ca zona interzisa depasea o treime din teritoriul parcului. Chestiunea era greu de descālcit.

Judecatorul era preocupat mai īntāi de toate de asezarea corecta a indicatoarelor, pentru ca oamenii sa stie pe unde au voie sa treaca si pe unde nu. Se pare ca nu tinea de jurisdictia sa sa ordone Statului sa deseneze liniile de demarcatie. Judecatorul Ketcham i-a cerut procurorului sa-l aduca pe politistul care i-a amendat pe cei trei acuzati ca martor īn proces, stabilind apoi data procesului propriu-zis.

Pe 16 iunie 1993, la Curtea de Justitie East Hampton s-a tinut procesul. Numerele de īnregistrare si numele celor implicati erau aceleasi. Personal, nu am putut participa la proces, caci un prieten ma invitase la un concert Moody Blues, dupa ce īi daduse lui Justin Hayward un exemplar din cartea mea, Proiectul Montauk (am primit ulterior o scrisoare de la acesta īn care īmi spunea ca i-a placut cartea si ca si-a intitulat urmatorul album Calator īn timp). L-am rugat asadar pe amicul meu Mike Nichols sa participe īn locul meu la proces. Altfel spus, sa fie ochii si urechile mele.

Acuzatii s-au prezentat dis-de-dimineata la proces. Deloc surprinzator, toate celelalte procese programate pentru ziua respectiva s-au tinut īnaintea acestuia. Era o īncercare evidenta de a izola cazul īn speta, astfel īncāt sa participe cāt mai putini oameni īn publicul spectator. Īntr-adevar, sala tribunalului a ramas īn final complet goala, cu exceptia lui Mike Nichols. Acesta mi-a povestit mai tārziu ca procurorul s-a apropiat de el si i-a cerut sa paraseasca sala. Mike i-a raspuns ca era un proces public si ca avea dreptul sa ramāna daca dorea, dupa care nu a mai fost deranjat cu nimic.



Din motive de pragmatism, Preston i-a reprezentat si pe ceilalti doi acuzati, vorbind practic pentru toti trei.

Procurorul adjunct al districtului si-a īnceput discursul acuzāndu-i pe Preston si pe ceilalti doi de violarea sectiunii 375.1, subdiviziunea H, din Legea Parcurilor si Recreatiei a statului New York, potrivit careia intrarea sau ramānerea pe o proprietate numita structura desemnata ca fiind interzisa printr-un indicator sau de catre un oficial al biroului, pe o perioada definita sau indefinita, reprezinta o infractiune. Potrivit domnului Brown: "Aceste fapte s-au petrecut īn orasul East Hampton, districtul Suffolk, statul New York". Este foarte important sa remarcam ca tribunalul a recunoscut ca proprietatea īn cauza se afla sub jurisdictia Legii Parcurilor si Recreatiei, data de statul New York, īntrucāt reprezenta un precedent juridic. Daca statul New York detinea sau nu proprietatea asupra terenului īn cauza nu facea obiectul procesului.

Preston si-a īnceput apararea (inclusiv īn numele celorlalti doi) povestind īntālnirea sa cu politistul si cu doamna de la biroul din Hither Hills, care i-au spus ca poate ramāne īn afara gardului interior. Gardul avea īnsemne rosii si albe, care indicau ca zona este interzisa accesului public. De aceea, el considera ca atāt timp cāt a stat īn afara gardului, s-a aflat īn legalitate. A adaugat ca se afla īn preajma buncarului departamentului de pompieri, situat īn afara gardului cu pricina, cānd a fost acostat de niste oameni care pretindeau ca lucreaza īn interiorul incintei interzise. Acestia l-au īntrebat ce face acolo si el le-a raspuns ca face un film video. Muncitorii nu au parut sa fie deloc deranjati si nu i-au cerut sa plece.

S-a stabilit asadar ca problema aflata īn litigiu tinea strict de zona īn care se aflau acuzatii īn momentul amendarii lor: īn interiorul sau īn afara gardului.

Acuzarea l-a chemat atunci ca martor pe ofiterul Roland Walker. Acesta a afirmat ca lucra īn Politia Parcului National al statului New York de noua ani, din care sapte si i-a petrecut la Montauk. A adaugat ca a absolvit Academia de Politie a statului New York, fiind specializat īn Hazmat, radare, EVOC si munca de secretariat[1].

Rugat sa descrie indicatoarele amplasate lānga baza, ofiterul Walker a spus: "Acestea sunt asezate la fiecare metru si afirma clar ca proprietatea apartine statului New York, fiind interzisa accesului public".

Ofiterul Walker a depus marturie ca la data de 5 februarie 1993 a fost chemat de Donald Balcuns pentru motiv ca niste intrusi ar fi patruns īn parc. I-a asteptat pe acestia la intrarea īn parc, asteptānd sa se īntoarca la masina. A recunoscut īn fata curtii ca atunci cānd i-a vazut, acestia nu se afla īn partea interioara īmprejmuita de gard. Acest lucru nu l-a īmpiedicat īnsa sa īi amendeze, bazāndu-se pe marturia lui Donald Balcuns, care afirma ca acuzatii s-au aflat mai devreme īn interiorul partii īmprejmuite. Preston si-a īncheiat interogatoriul īntrebāndu-l pe ofiter daca i-a vazut personal īn interiorul curtii interioare. Raspunsul a fost negativ.

Acuzarea l-a chemat apoi ca martor pe Donald Balcuns. Acesta a afirmat ca locuieste la Camp Hero, Montauk, New York (īn ansamblul de locuinte din partea de nord a bazei), fiind angajat de statul New York ca mecanic.

Balcuns a depus marturie ca baza a apartinut cāndva armatei, avānd la acea vreme si un gard exterior. Īntre timp, ea a trecut īn subordinea Diviziei de radare 773, care a pus si un gard interior. A recunoscut asadar ca zona este īmprejmuita de doua garduri.

Procurorul l-a īntrebat pe Balcans ce s-a īntāmplat la data de 5 februarie 1993, la orele 4:45 dupa-amiaza. Acesta a raspuns ca un alt angajat i-a transmis prin radio ca "exista intrusi īn Camp Hero". Īn continuare, Balcans a cercetat zona si i-a descoperit pe cei trei acuzati, dupa care a apelat la politia parcului.




Īn treacat fie spus, este curios faptul ca primul angajat a preferat sa-i transmita mesajul radio lui Balcans, si nu direct politistilor. Oare avea acesta si statutul de ofiter de securitate? si de ce ar fi trebuit sa le pese lucratorilor din incinta parcului daca cineva se afla īn afara gardului interior?

Balcans a afirmat clar ca acuzatii s-au aflat īn afara gardului Diviziei de Radare 773, dar īn interiorul gardului exterior care delimiteaza baza Camp Hero. El a adaugat ca le-a spus acuzatilor ca se aflau īntr-o zona interzisa, dar acestia i-au replicat ca se afla īn afara gardului de protectie, motiv pentru care a transmis mesajul radio catre politisti.

Procesul a continuat cu tot felul de discutii referitoare la cele doua garduri, unul exterior si celalalt interior. Toata lumea a cazut de acord ca acuzatii s-au aflat īn incinta gardului exterior, dar īn afara zonei īmprejmuite de gardul interior. Balcans sustinea ca inclusiv zona din interiorul gardului exterior era interzisa. Acuzarea a insistat foarte mult pe aceasta tema. Preston l-a īntrebat īnsa pe Balcans daca īn afara gardului exterior erau puse indicatoare de restrictionare a accesului. Acesta a raspuns ca nu existau asemenea indicatoare, exceptāndu-le pe cele vechi, ramase de pe timpul armatei, care spuneau: "Zona interzisa, apartinānd Guvernului SUA".

Preston i-a spus ca este o poveste de adormit copiii. Balcans sustinea ca turistii nu au dreptul sa treaca dincolo de gardul exterior, dar singurele indicatoare sunt cele apartinānd guvernului federal, care ar indica faptul ca mai exista īnca o prezenta federala īn zona. Convingerea lui a ramas aceea ca Balcans dadea de fapt un semnal care nu era adresat tribunalului.

Judecatorul Ketcham a dispus eliberarea acuzatilor, pe motiv ca nu existau suficiente motive pentru ca acestia sa nu treaca dincolo de gardul exterior. A comentat de asemenea afirmānd ca indicatoarele militare nu reprezinta īn nici un caz indicatoare ale parcului national. Pe de alta parte, a adaugat ca nu poti intra īn interior fara un permis de acces.

Īn final, Preston a cerut un ordin al tribunalului care sa oblige Comisia Parcului National sa delimiteze cu precizie zona interzisa oficial. Judecatorul i-a raspuns ca nu poate da un asemenea ordin, desi si-ar fi dorit sa aiba autoritatea de a face acest lucru. Ofiterul Walker a promis ca se va interesa ce poate fi facut īn aceasta directie.

Dupa tot acest tambalau, cāteva indicatoare au aparut subit la capatul autostrazii Old Montauk Highway, īn zona vestica de acces īn Camp Hero. Acestea nu afirma īnsa altceva decāt "Parcarea interzisa". Pāna la ora actuala nu am īntālnit indicatoare care sa interzica intrarea īn perimetrul exterior al gardului care īncercuieste incinta bazei. Data fiind si cererea procurorului care i-a cerut amicului meu sa paraseasca tribunalul īnainte de īnceperea procesului, īnclin sa cred ca īntreaga chestiune este considerata extrem de sensibila.

Oricum ar fi, Preston si prietenii sai au cāstigat procesul. Mai mult, tribunalul a recunoscut ca baza de la Camp Hero era o facilitate apartinānd parcului national al statului New York. Īn acest caz, ramāne īntrebarea: de ce nu a putut face nimic politia īn cazul surferului deranjat la miezul noptii care s-a confruntat cu personalul militar al bazei? si de ce s-a comportat oficialul atāt de nepoliticos? si ce cauta o corporatie privata (Cardion) īntr-un parc national? John Zacker sustinea chiar ca este vorba de o proprietate privata.

Pe scurt, am luat decizia sa studiez mai amanuntit chestiunea proprietatii de la Camp Hero.



[1] Preston Nichols afirma ca exista o discrepanta īn stenograma tribunalului. El īsi aminteste ca ofiterul Walkins s-ar fi specializat īn radare pe cānd se afla īn serviciul fortelor aeriene. Īn caz ca are dreptate, omisiunea din stenograma tribunalului pare foarte ciudata si convenabila pentru putere.













Document Info


Accesari: 1590
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )