Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Proiecte de modernizare ale României

istorie










ALTE DOCUMENTE

Primul razboi mondial
Întelepciunea pierduta
CARTEA SECOLULUI
Politica externa a Romaniei la cumpana secolelor XIX si XX
Proiecte de modernizare ale României

Proiecte de modernizare ale României

Radu Baltasiu



Moto:

"si când o rasa a cazut prin ineptii economice, atunci i se scoate ponosul ca e lenesa, fatalista, ignoranta (...). Turcii sunt momentani si fatalisti, incapabili de a face concurenta englezilor si împrejurarilor acestea ni se citeaza ca cauze ale slabiciunii lor crescânde. Cu toate acestea acum o suta de ani turcii aveau aceeasi religie si comertul cu ei era unul din cele mai cautate ..." (Mihai Eminescu, apud Ilie Badescu, Sincronism european si cultura critica româneasca, Bucuresti, 1984, p.313)

Introducere

Cu exceptia comunitatilor arhaice, toate societatile sunt preocupate de problema modernizarii. Pentru unele natiuni modernizarea este o chestiune de supravietuire, pentru altele reprezinta efortul pentru a se mentine în fruntea istoriei si a lumii.

Pentru români însa, fiind o problema de existenta nationala, modernizarea societatii a fost simultana cu imperativul constructiei statului. Chestiunea recuceririi statalitatii nu a fost optiunea unor elite care se luptau pentru putere, cum a fost cazul aparitiei sau modernizarii statelor occidentale. Societatea româneasca nu se putea desfasura în afara unui cadru institutional protector adecvat, iar acesta a fost statul. Asa se face ca modernizarea societatii românesti începe cu problema recuperarii statalitatii pentru interesul national românesc - adica prin punerea problemei emanciparii Principatelor române, dominate de Imperiile Otoman, Rus si Austro-Ungar. Dupa realizarea unei prime formule de statalitate moderna (prin Unirea de la 1859), românii au început sa îsi puna febril probleme concrete privind modernizarea: împroprietarirea taranimii (problema rurala), democratizarea votului (reforma politica), construirea marii infrastructuri economice - drumuri, telecomunicatii, moneda nationala, primele întreprinderi industriale etc., modernizarea limbii (standardizarea limbii române) ca structura fundamentala a noii societati. În paralel cu aceste proiecte sociale se derulau marile proiecte nationale privind cucerirea independentei noului stat (1877), eliberarea sociala si nationala a românilor din Austro-Ungaria, marele proiect national fiind încheiat abia dupa primul razboi mondial (1918), când un alt ciclu al modernizarii, de asta data în granitele etnice firesti, era demarat.  Noi ne vom opri cu însiruirea marilor proiecte la sfârsitul secolului al XIX-lea, iar cu analiza lor la Constitutia de la 1866, tinând seama de propunerile de etapizare ale lui Eugen Lovinescu[1]. Vom alatura însa acestor etape istorice câteva din marile paradigme culturale care au stat la baza modernizarii.

Nu toate tarile reusesc în proiectele lor de dezvoltare. Esecul dezvoltarii este usturator si se numeste subdezvoltare. Subdezvoltarea este, paradoxal, un produs al proiectelor de dezvoltare. Cum vom vedea în cele ce urmeaza, Gherea este primul teoretician care arata ca, în virtutea legii orbitarii[2], initierea sincronizarii este obligatorie fara ca succesul reformelor sa fie o certitudine. În România începutului de secol XX chiar si succesul partial al dezvoltarii începute cu o suta de ani mai devreme (în secolul XIX) s-a soldat cu o maladie sociala si economica foarte îngrijoratoare, numita neoiobagie. Practic, la începutul secolului XX, în România procesele de dezvoltare erau suportate de catre taranime. Împovararea acesteia a atingea înainte de primul razboi mondial dimensiuni insuportabile. Situatia era cu adevarat paradoxala: dezvoltarea capitalista a României se facea prin exploatarea aproape feudala a satului.

Vom putea întelege mai usor problema proiectelor de dezvoltare daca ne imaginam lumea ca pe un sistem. Lumea în care traim este integrata în ceea ce numim sistem mondial modern. Ca orice sistem, acesta are un centru - alcatuit din natiunile cele mai civilizate, care "definesc istoria", si o periferie care orbiteaza în jurul centrului. Relatia dintre aceste doua elemente nu este optionala. Nici o natiune nu se poate sustrage orbitarii. Ce tine la un loc sistemul mondial este uriasa retea a diviziunii mondiale a muncii si a pietelor.

Marele teoretician britanic Toynbee considera ca paturile sociale în sarcina carora intra raspunsurile societatii fata cu provocarile istoriei sunt numite "elite". Ele au atât pozitia sociala cât si cunostintele de a raspunde creator acestora. Elitele pot mobiliza masele într-o directie constructiva sau negativa, în folosul sau în deserviciul acestora din urma. În primul caz avem dovada civilizarii societatilor, în cel de-al doilea, dezvoltarea poate înfunda societatile într-o noua barbarie. Elitele care ofera raspunsuri adecvate sunt numite "creatoare" de Toynbee sau elite propriu-zise, iar cele care se folosesc de pozitia înalta din societate pentru exploatarea acesteia, lasând societatile la voia istoriei sunt numite de Toynbee "minoritate dominanta", sau "elite demagogice", "patura superpusa" în sociologia româneasca. Fiind lipsite de legitimitatea conferita de succesul în solutionarea problemelor, statele demagogice tind sa fie guvernate nu atât prin legea dreptului cât prin dreptul fortei celui mai tare:

"Minoritatile creatoare care si-au câstigat încrederea de bunavoie din partea semenilor lor ... sunt înlocuite de o minoritate dominanta care ... este silita sa se bizuie numai pe forta." (Toynbee 1997: 542)

Lumea ca sistem mondial modern

Sistemul mondial modern este o consecinta a unificarii pietelor si a centralizarii diviziunii muncii pe parcursul secolelor XV-XIX. Comunitatile si societatile nationale orbiteaza acum unele în jurul altora în functie de locul pe care îl ocupa în ierarhia diviziunii internationale a muncii. Sistemul mondial este caracterizat astfel printr-o diviziune unica a muncii si o pluralitate de actori politici (statele nationale). Natiunile pot apartine centrului sistemului, semiperiferiei sau periferiei acestuia. Centrul sistemului poseda cele mai înalte tehnologii si salarii, are forta bancara dominanta; semiperiferia consta din societati decazute din conditia de centru sau candidate la pozitia dominanta, având o putere tehnologica si o piata interna semnificativa, însa insuficient de dezvoltata pentru a hotarî asupra principalelor tendinte politice si economice, iar periferiile compun societatile salahorizate, unde munca este constant subremunerata si supraexploatata, unde activitatile de export, oricât de extinse, nu produc dezvoltare si unde activitatile sociale sunt puternic dependente de un sector exportator insuficient diversificat, dominat de materiile prime, dimpreuna cu o viata politica agitata si controlata de diverse grupuscule si clici. Retinem totodata ca sistemul mondial este structurat rational cu precadere în raport cu logica centrului, iar nu în raport cu necesitatile societatilor periferice. De aceea, ceea ce "este bun pentru muncitorul din centru" nu este neaparat bun pentru "muncitorul din periferie". Asa de pilda, daca muncitorul din centru produce în special tehnologie iar muncitorul din periferie produce în special cherestea pe care o exporta în centru, salariile celor doi vor fi evident foarte inegale, în raport cu productivitatea muncii si cu valoarea celor doua tipuri de produse. În general, salariile variaza în functie de componenta tehnologica a productiei si ele sunt mai mari în centrul sistemului mondial modern, unde rationalizarea productiei impune valuri repetate de retehnologizare.

Ierarhia sistemului este mobila. Centrul se deplaseaza pe axa globului, de la nord la sud sau de la est la vest. Asa de pilda, daca centrul lumii în secolul al XVI-lea era în Spania - ca urmare a marilor fluxuri de aur din America Latina, acesta s-a deplasat constant spre nord. În secolele XVII-XVIII centrul sistemului devin Ţarile de Jos iar din secolul al XIX-lea Marea Britanie. Secolul XX este dominat de pozitia centrala a SUA, chiar daca pentru o clipa state precum Germania nazista sau URSS i-au disputat pozitia. În ultimul deceniu, colosala semiperiferie chineza se impune tot mai mult ca si candidata la centrul lumii. Societatile periferiale pot deveni centrale  - cum a fost cazul Statelor Unite fata de Marea Britanie în cursul secolelor XVIII-XX. La rândul lor, state puternice, apartinând centrului sistemului mondial pot decadea si ajunge în semiperiferia sistemului, asa cum s-a întâmplat cu Franta dupa razboaiele napoleoniene de la începutul secolului XIX. De regula, schimbarea de statut se face ca o consecinta a ineficientei politice, economice si militare în relatia cu periferiile. Cine vinde mai ieftin si proceseaza mai rapid materia prima (fie ea umana sau materiala propriu-zisa) din periferie, poate aspira la statutul de centru al sistemului mondial. Controlul economic trebuie însa dublat de un "control al mintilor". Periferiile trebuie "convinse" de superioritatea ideologica si de civilizatie, nu numai de cea militara si politica pentru a accepta fara revolta dominatia unui sistem central de putere. Sunt însa si situatii în care unele state încearca "sa forteze soarta", asa cum au facut Germania nazista sau Rusia sovietica în secolul al XX-lea, generând cele mai mari cataclisme sociale din istoria cunoscuta a omenirii. În general, logica sistemului nu poate fi impusa decât de logica pietei si mai ales de cea a "inimilor" (popoarele sa fie convinse de legitimitatea ordinii generate de un centru) iar nu de logica fortei. Tocmai aici se afla superioritatea sistemului capitalist modern fata de modelul imperial de guvernare (care a fost încercat de cele doua mari puteri totalitare: Germania nazista si URSS). Desigur, logica economica a fost întotdeauna sustinuta politic, dar mai ales de un format moral special al elitelor. Asa de pilda, fara vointa politica si fara tipul gentleman-ului corsar în slujba Majestatii Sale, Marea Britanie nu ar fi reusit sa se impuna în fata flotelor superioare ale Spaniei, Frantei si Olandei în cursul secolelor XVI-XVIII.

Contextul istoric al începuturilor modernizarii României

Harta intereselor geopolitice în spatiul românesc în secolele XVIII-XIX. Pe teritoriul românesc s-au desfasurat (ca teatru principal sau secundar) nu mai putin de noua razboaie ruso-austro-turce în perioada 1710-1877 (între 1710-1712, 1716-1718, 1736-1738, 1768-1774, 1787-1791, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856, 1877-1878). Interesele rusesti sunt contrabalansate de interesele puternice ale Angliei la Gurile Dunari si Strâmtori în prima jumatate a secolului XIX, ceea ce a favorizat dezvoltarea moderna a României.

Iata un breviar al celor mai importante evenimente care s-au constituit în context si premise pentru modernizarea spatiului românesc:

1691

1697

1699

1711

1718

1759

1774

1775

1778

1784

1791

1812

1821

1829

1830

Prin Diploma leopoldina din 1691 Transilvania intra ca structura autonoma în subordinea directa a împaratului austriac. Ca urmare a presiunilor habsburgice, Sinodul de la Alba Iulia accepta Unirea cu Roma (1697) în schimbul pastrarii ritului, a egalitatii în drepturi cetatenesti si a altor drepturi. Prin pacea de la Karlowitz, la 1699, Imperiul otoman recunoaste trecerea Transilvaniei ca principat autonom din suzeranitatea turceasca în cea habsburgica. Dupa razboiul ruso-turc din 1710-1712, este instaurata guvernarea fanariota (Moldova 1711, Ţara Româneasca 1716). Costurile guvernarilor fanariote au fost colosale. "Mai bine de jumatate din veniturile Principatelor erau preluate uneori numai pentru [cumpararea] prelungirilor domniilor. ... Aproape toata populatia este împinsa în relatii de credit [este datornica la camatari cu dobânzi de pâna la 300%]. ... Dobânda anuala [a cametei] ... e mai mult decât încasarile bugetare ale ambelor tari [române] la începutul epocii Unirii."[3] În urma pacii de la Passarowitz (1718), Banatul si Oltenia intra în componenta Imperiului Habsburgic. Oltenia revine în componenta Ţarii Românesti prin pacea de la Belgrad (1739). În perioada 1729-1751 eforturile repetate ale intelectualitatii românesti în frunte cu episcopul Inochentie Micu pentru recunoasterea si aplicarea drepturilor elementare prevazute în diplomele împaratesti esueaza. La 1761 armata austriaca distruge o serie de lacasuri de cult ortodoxe din Transilvania (generalul Buccow). Prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Imperiul Otoman recunoaste Rusiei dreptul de a interveni în treburile interne ale Ţarilor române. În urma aceluiasi tratat Rusiei i se recunoaste interesul de a mentine o flota militara în Marea Neagra.[4] Ulterior, Turcia cedeaza austriecilor Bucovina la 1775, trecuta si ea sub directa guvernare imperiala. În Ardeal, lupta pentru drepturile românilor continua pe doua planuri: în planul drepturilor omenesti si sociale elementare si în acela al modernizarii. Desi pune accent deosebit pe urgenta primului plan, rascoala românilor condusi de Horia, Closca si Crisan din 1784 contine cerinte foarte moderne precum "nobilii sa fie platitori de dare tot asa ca poporul contribuabil de rând"[5]. Fundamentarea ideologica si culturala a miscarilor politice de recunoastere nationala si de dezvoltare este opera scolii Ardelene, cu impact puternic în tot spatiul românesc. Prima lucrare semnificativa din cadrul scolii este tiparita la 1778 si apartine lui Samuil Micu: Brevis historica notitia originis ... (Scurta cunostinta a istoriei românilor), iar cea mai cunoscuta si mai influenta este lucrarea lui Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, aparuta la 1812 ca raspuns la noua ideologie austro-ungara de denigrare a drepturilor istorice ale românilor (Sulzer, Eder, Engel). Daca taranii lui Horia i-au obligat pe nobilii maghiari "sa se boteze ortodox, sa se îmbrace în haine taranesti si sa execute diverse prestatii ..." (Ist. Rom. în Date, p.158), lucrarile scolii Ardelene fundamenteaza drepturile si aspiratiile românilor la modernitate prin afirmarea radacinilor romane. Principalii exponenti ai scolii sunt Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe sincai, Ioan Piuariu-Molnar, acestia fiind si autorii petitiei catre împarat Supplex Libellus Valachorum  (1791)[6]. Numita si Jalba Românilor, aceasta cerea recunoasterea drepturilor elementare pentru români si marcheaza începutul afirmarii politice moderne a intelectualitatii românesti din Transilvania. Lucrarile scolii Ardelene continua pâna în a doua parte a secolului al XIX-lea, când intra în disputa cu Titu Maiorescu si Junimea de la Iasi datorita exagerarilor latiniste. Parti importante din Ţara Româneasca sunt pe punctul de a fi anexate de catre Austria în urma razboiului ruso-austro-turc din 1787-1791. Intentia habsburgilor nu se materializeaza datorita izbucnirii Revolutiei franceze. În 1812 Moldova pierde Basarabia în urma razboiului ruso-turc din 1806-1812 (pacea de la Bucuresti). Rusii ajung la Gurile Dunarii. Gheorghe Asachi în Moldova (1813) si Gheorghe Lazar în Ţara Româneasca (1818) pun bazele învatamântului modern în limba româna[7]. Imperiul rus si Imperiul Otoman îsi dau mâna în suprimarea Revolutiei lui Tudor Vladimirescu de la 1821. Miscarea lui Tudor este semnalul asumarii deschise de catre elitele românesti a imperativelor eliberarii sociale si nationale. Pacea de la Adrianopol din 1829 (în urma conflictului ruso-turc de la 1828-1829) consfinteste dreptul românilor de a face comert liber si marcheaza afirmarea intereselor britanice la Gurile Dunarii (pâna atunci spatiu de disputa exclusiv ruso-austro-turca). O alta urmare a Pacii de la Adrianopol sunt Regulamentele organice impuse de rusi Ţarilor române (1831 în Ţara Româneasca, 1835 în Moldova), care, pe lânga unele elemente de organizare moderna a statului consfintesc drepturi de natura feudala pentru marii proprietari, marcând dificultatile modernizarii spatiului românesc.

Pentru spatiul românesc modernizarea a fost o conditie de existenta. Modernizarea nu a fost o optiune, ci un imperativ, resimtit ca atare atât de clasele dominante cât si de paturile de jos.  Modernizarea era mai mult decât o etapa de dezvoltare, ea coincidea cu necesitatea de a elibera natiunea de dominatia imperiilor otoman si austro-ungar. Prin regimul politic pe care acestea le-au impus societatii românesti, împartita în cele trei tari, aproape ca au interzis accesul acesteia la progres. Daca regimul austro-ungar excela prin duplicitate[8] si opresiune nationala, regimul otoman interzicea în mod efectiv dreptul Principatelor de a face comert cu restul lumii si, în plus, prin regimul fanariot, sustinea un mecanism de dizolvare a ceea ce îndeobste era considerat a fi normal si moral în societate.

Momentul în care s-a afirmat cu acuitate nevoia modernizarii a fost sfârsitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea. Sfera de influenta otomana în care se aflau Ţarile Române de dincoace de Carpati era resimtita de catre elitele locale ca un factor de frânare a progresului societatii românesti. În acelasi timp, Imperiul otoman nu mai putea face fata noilor provocari culturale, militare[9] si politice ale celorlalte mari puteri si neputinta lui se resimtea dramatic în Principate. Nemaiputând gestiona dorinta de emancipare a românilor, si deci presiunile de modernizare ale spatiului românesc, turcii au impus la începutul secolului al XVIII-lea regimul fanariot[10], cel mai corupt regim politic pe care l-au avut vreodata românii. Ca urmare a aceluiasi tip de blocaj fata de cerintele de dezvoltare ale popoarelor peste care se suprapunea, împaratia habsburgica a delegat stapânirea românilor la 1867 oligarhiei ungare, în cadrul regimului dualist intitulat Imperiul Austro-Ungar, momentul marcând încetarea autonomiei Transilvaniei de la întemeierea sa ca stat - ale carei începuturi sunt documentate înca din secolul al IX-lea.

Actorii modernizarii României au fost dintotdeauna elitele si masele. Elitele au fost constituite din varii paturi sociale, de la intelectuali la mici si mari boieri, comercianti etc. Masele au fost alcatuite, pâna în a doua parte a secolului XX, covârsitor din tarani. Între acestea au existat dintotdeauna si paturi sociale considerate mai putin productive, cum ar fi proletariatul condeiului, adica functionarimea fara utilitate sociala reala dar cu pretentii de consum si burghezia aflata în solda statului, adica clasa sociala care traieste din afaceri pe seama statului, care nu are nici abilitati, nici capital pentru a produce plusuri de civilizatie. Ambele sunt analizate de catre Mihai Eminescu în cadrul paturii superpuse[11].

Marile proiecte de modernizare ale societatii românesti

Printre cele mai persistente proiecte de modernizare ale românilor a fost însasi ideea construirii statului ca institutie de protejare efectiva a intereselor cetatenesti si a identitatii nationale. Tudor Vladimirescu si, mai târziu, pasoptistii au realizat ca modernizarea societatii, inclusiv chestiunea dobândirii libertatilor individuale moderne, este conditionata de realizarea statului national. Deci, putem spune ca primul proiect a fost chiar reconstruirea statului ca si cadru al afirmarii sociale si nationale. Al doilea proiect, aproape cuprins în primul, este acela al modernizarii institutiilor si mecanismelor sociale - fara libertati cetatenesti, fara o economie prospera, statul urma sa decada din formula nationala într-o formula oligarhica, superpusa, demagogica. Primul proiect, acela al realizarii statului, este partial îndeplinit prin Unirea Ţarii Românesti si a Moldovei la 1859 si dus pâna la capat, pâna la Marea Unire de la 1918, prin realizarea altor proiecte "intermediare", dar nu mai putin importante: aducerea principelui strain la 1866 (Carol I[12]), proclamarea independentei la 1877, înfiintarea Bancii Nationale la 1880, proclamarea Regatului la 1881. Aducerea lui Carol I la putere (1866) a însemnat garantia depasirii provizoratului domniei unificate a Principatelor române[13] si, în plus, câstigarea bunavointei Germaniei si a altor Marilor Puteri, care erau conduse de capete încoronate înrudite cu familia de Hohenzollern. Un alt pas necesar, cucerirea independentei (1877-1878), nu credem ca necesita aici o argumentare speciala, data fiind situatia societatii românesti aflata în plina ascensiune dar limitata în posibilitatile sale de servituti externe. Înfiintarea Bancii Nationale (1880) reprezinta un element deosebit de important pentru intrarea în normalitate a vietii sociale, marcând atât un act politic - suveranitatea nationala este caracterizata între altele si de dreptul de a emite moneda si de a gestiona fluxurile monetare pe teritoriul national prin Banca Nationala, cât si o noua etapa economica - viata economica nationala beneficia acum de propria moneda. Proclamarea Regatului la 1881 a însemnat maturizarea statului român în conditiile recunoasterii depline a independentei si a integrarii economiei românesti în marile circuite internationale moderne pe drumul ascendent al dezvoltarii.

În Principatele Române, atât proiectul constituirii statului national cât si imperativul modernizarii societatii îsi au punctul de plecare în Revolutia lui Tudor Vladimirescu, la 1821. Modernizarea societatii continua într-o formula deturnata de interesele imperiale rusesti dupa Pacea de la Adrianopol (1829) si prin Regulamentul Organic (1830), imperativele proiectului fiind raspicat reafirmate de Revolutia de la 1848. Marile deziderate sociale încep a fi puse în practica prin reforma politica si rurala de la 1864. Reforma politica atinge punctul culminant prin Constitutia de la 1866, care a asigurat cadrul juridic fundamental pentru progresul accelerat al României din urmatorii saizeci de ani (Constitutia a fost schimbata la 1923), fiind în acelasi timp simbolul sincronizarii ideologice depline cu cele mai moderne formule juridice occidentale.

În acelasi timp cu proiectele politice descrise mai sus, un rol deosebit de important în modernizarea României l-a avut gândirea critica - formata în jurul societatii Junimea de la Iasi, începând cu 1863. Personalitatea centrala a Junimii a fost Titu Maiorescu care a reusit sa strânga în jurul sau aproape în întregime marile spirite ale culturii române din a doua parte a secolului al XIX-lea. Organul de presa al Junimii a fost revista Convorbiri literare (fondata în 1867), pâna la instaurarea dictaturii comuniste (1944). Alaturi de membri fondatori precum Titu Maiorescu, Teodor Rosetti, Petre Carp, Vasile Pogor, Junimea a consacrat afirmarea lui Mihai Eminescu, Ion Slavici, Ion Creanga, I. L. Caragiale etc. Principala contributie la modernizarea societatii românesti l-a avut Junimea prin selectia valorilor de nonvalori, în particular prin critica politicianismului din viata politica si a diletantismului în viata culturala. Junimea a contribuit decisiv la standardizarea limbii române moderne, la modernizarea institutiilor, la crearea spiritualitatii moderne românesti, constituind momentul de vârf al eforturilor de armonizare a  institutiilor occidentale cu specificul societatii românesti.



Dincolo de Carpati, în Transilvania, proiectul românesc de modernizare demarat cu programul politic al rascoalei lui Horia, Closca si Crisan si cu cel cultural al scolii Ardelene este continuat prin Miscarea Memorandista. Initiata de Partidul National Român la 1892, Miscarea Memorandista[14] a fost în acelasi timp un raspuns la presiunile tot mai mari pe care autoritatile ungare le faceau pentru maghiarizarea populatiei românesti. Partidul National este scos în afara legii si liderii sai arestati în 1894 de catre autoritatile ungare, însa în urma presiunilor internationale împaratul Franz Josef este nevoit sa îi gratieze în 1895.

Vom urmari în cele ce urmeaza etapele realizarii acestor proiecte (pâna la 1866) si marile dezbateri de idei din jurul acestora.

Cele doua curente mari ale evolutiei spatiului românesc: cultura eroica si cultura critica

Ne amintim ca dezvoltarea spatiului românesc subîntinde doua procese majore: realizarea statului si modernizarea societatii. Aceste procese se afla sub semnul a doua spiritualitati sau curente culturale, numite etapa eroica si, respectiv, cultura critica.  

Aceste doua mari curente sunt, în acelasi timp, tipuri de analiza majore, generatoare de structuri si perspective politice si sociale care înca îsi pun amprenta asupra societatii.

Faza eroica a culturii române este premergatoare etapei critice.

Din punct de vedere ideologic, etapa eroica îsi asociaza conceptia sincronista. Conceptia sincronista privind maniera de dezvoltare a României prin imitatie fata de Occident este o realitate ideologica relativ târzie, fiind pentru prima data explicitata în scrierile lui Lovinescu (1920), la mai bine de o suta de ani de la desfasurarea etapei eroice.  Din punct de vedere al actiunii politice însa, sincronizarea suprastructurilor românesti cu echivalentele lor din Occident este opera Partidul Liberal înca din a doua parte a secolului al XIX-lea.

Cultura critica apare din a doua parte a secolului al XIX-lea în jurul societatii Junimea de la Iasi (1863), fiind sustinuta de personalitati culturale de marca din jurul lui Titu Maiorescu si a Convorbirilor literare (Iasi, 1867). Din punct de vedere politic cultura critica îsi asociaza Partidul Conservator. Din perspectiva sociologiei culturii, Edgar Papu plaseaza Junimea în curentul mai larg al protocronismului secolului al XIX-lea.

"Sincronismul exclusiv este o conceptie a lui Eugen Lovinescu, influentat de sociologul francez Gabriel Tarde, dupa care mersul înainte al omenirii se bazeaza pe principiul imitatiei. Popoarele mai înapoiate le imita pe cele avansate, pâna când se sincronizeaza cu ele. Asa a aplicat Lovinescu aceasta idee la cultura româneasca. Ea nu poate atinge nivelul modern de civilizatie decât imitând Occidentul. Noi nu combatem acest sincronism, însa îl consideram insuficient, deoarece am avut cu anticipatie în cultura noastra elemente pe care abia mai târziu le-au adaptat occidentalii. Or aceste prioritati ale noastre, complemente care întregesc contributia sincronismului, constituie ceea ce am numit protocronismul românesc. Spunem românesc fiindca atâta am cercetat, si cunoastem mai bine, si nu putem interveni în sfere culturale pe care nu le-am frecventat. În fond, însa, protocronismul antreneaza dupa sine o revendicare în cultura si a altor popoare mici din centru si mai ales din rasaritul Europei, precum si de prin alte continente." (Edgar Papu, Problema protocronismului, ms., 1991, p.1, sublinierile ne apartin)

Revenind la etapele dezvoltarii, etapa eroica desfasoara stindardul nationalitatii si idealizeaza rolul capitalismului pe care îl vede în mod natural pus în slujba societatii si a poporului. Societatea este "sfânta cetate" a "poporului suveran", iar capitalul este în slujba acestor doua entitati. În siajul ideologic al culturii eroice s-a dezvoltat curentul sincronist  în cultura româna, care admite ca firesti, considerându-le probleme "de crestere" erorile costisitoare ale guvernarilor oligarhice liberale. Ilustrative în acest sens sunt lucrarile lui Lovinescu si Zeletin. Sincronismul lovinescian, în special, a pus un accent deosebit pe necesitatea dezvoltarii prin imitatie, punând neconditionat semnul egal între superioritatea civilizatiei occidentale si ideea de progres - pe care Lovinescu nu îl gândeste decât în termenii evolutiei tarilor occidentale. Ca o consecinta cu implicatii dramatice asupra societatii românesti, pâna în zilele noastre, este complexul de inferioritate pe care acest curent de gândire l-a promovat fata de propriile radacini ale societatii românesti. Traditiile, statutul de cultura la raspântia dintre Occident si Orient, credinta ortodoxa - sunt toate percepute de curentul sincronizarii drept handicapuri, balast, de care românii trebuie sa se lepede.  Impactul influentelor straine este exagerat, ca în citatul de mai jos:

"Conditiile istorice ne-au orientalizat însa; prin slavii de la sudul Dunarii, am primit formele spirituale ale civilizatiei bizantine; începând înca din veacul al XV-lea, am suferit apoi, mai ales în paturile conducatoare, o molesitoare influenta turceasca, de la îmbracamintea efeminata a salvarilor [sa nu uitam ca turcii erau pe punctul de a cuceri inima Europei, Viena, cu o suta de ani înainte de începutul decaderii lor, în 1683 - nota Radu Baltasiu], a anteriilor si a islicelor, pâna la conceptia fatalista a unei vieti pasive, ale carei urme se mai vad înca în psihea populara; am cunoscut, în sfârsit, degradarea morala, viciile, coruptia regimului fanariot; si pentru a-si forma o constiinta cetateneasca si un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit pâna în pragul veacului trecut actiunea dizolvanta a celor trei împaratii vecine.

Cel mai activ ferment al orientalizarii a fost însa ortodoxismul. ... În dosul crucii bizantine se ascundea rusul. Legându-ne, sufleteste, de o religie obscurantista, întepenita în tipicuri si formalism, ortodoxismul ne-a impus o limba liturgica si un alfabet strain ..., fara a ne ajuta la crearea unei culturi si arte nationale." (E. Lovinescu, Istoria civilizatiei române moderne, Minerva, Bucuresti, 1997, p.5-6)

Pentru adeptii acestui curent, a evolua înseamna mai mult decât "occidentalizare", înseamna copierea de sus în jos, de la forme la fond, în absenta nevoilor si a aptitudinilor aferente, a lumii occidentale. Conceptia aceasta nu avea cum sa nu genereze reactii pe masura în cultura si în viata politica din România.

Cultura critica apare ca reactie la ideologia sincronizarii imitative cu costurile nemasurate ale cresterii oligarhiei prin supraexploatarea taranimii (a tarii reale). Junimistii au sesizat primii faptul ca principalul efect al aplicarii doctrinei sincronizarii de catre partida[15] liberala a fost trecerea României din dominatia imperiului otoman si rusesc în suburbia capitalului englez, ulterior german. Primul exponent semnificativ al culturii critice a fost Titu Maiorescu, care a reusit sa creeze o adevarata scoala de gândire în cadrul Junimii de la Iasi, aceasta grupând în rândurile sale politicieni si intelectuali de marca precum: P. Carp, Ion Slavici, Ion Creanga, Mihai Eminescu etc. Reprezentatii culturii critice observa ca procesele care sunt valabile pentru Occident nu sunt neaparat utile pentru societatile intrate mai târziu în cursa dezvoltarii capitaliste. Aceasta pentru ca tarile avansate produc în dezvoltarea lor efecte politice, militare, economice si sociale secundare care, daca nu sunt asumate corespunzator de catre elitele din periferia sistemului nu fac decât sa transfere dominatia dinspre vechile imperii (în cazul nostru: Imperiul Otoman, Ţarist si Habsburgic) într-un nou ciclu de dominatie - acela al capitalismului apusean asupra popoarelor înapoiate din Estul Europei. Periferiile incorect ancorate în noul ciclu european sunt prin excelenta demagogice, dominate de forme fara fond, adica rau administrate de institutii moderne fara corespondent în viata reala si deci, fara utilitate publica, dar cu costuri foarte mari pentru contribuabili.

"Cufundata pâna la începutul secolului XIX în barbaria orientala, societatea româna, pe la 1820, a început a se trezi din letargia ei, apucata poate de-abia atunci de miscarea contagioasa prin care ideile Revolutiunii franceze au strabatut pâna în extremitatile geografice ale Europei. Atrasa de lumina, junimea noastra întreprinse acea emigrare extraordinara spre fântânele stiintei din Franta si Germania, care pâna astazi a mers tot crescând si care a dat mai ales României libere o parte din lustru societatilor straine. Din nenorocire, numai lustrul dinafara! Caci nepregatiti precum erau si sunt tinerii nostri, uimiti de fenomenele marete ale culturei moderne, ei se patrunsera numai de efecte, dar nu patrunsera pâna la cauze, vazura numai formele de deasupra ale civilizatiunii, dar nu întrevazura fundamentele istorice mai adânci, care au produs cu necesitate acele forme si fara a caror preexistenta ele nici nu ar fi putut exista. si astfel, marginiti într-o superficialitate fatala cu mintea si cu inima aprinse de un foc prea usor, tinerii români se întorceau si se întorc în patria lor cu hotarârea de a imita si a reproduce aparentele culturei apusene, cu încrederea ca în modul  cel mai grabit vor si realiza îndata literatura, stiinta, arta frumoasa si, mai întâi de toate, libertatea într-un stat modern. si asa de des s-au repetit aceste iluzii juvenile, încât au produs acum o adevarata atmosfera intelectuala în societatea româna, o directie puternica, ce apuca cu tarie egala pe cei tineri si pe cei batrâni, pe cei se duc spre a învata si pe cei cari s-au întors spre a aplica învatatura lor." (Titu Maiorescu, Critice, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1966, p.77-78)

Cultura critica inoveaza spatiul politic românesc mutând accentul dinspre imitatie spre constructia politica bazata pe cunoastere si pe competenta, adica dinspre forma spre continutul institutiilor occidentale. Ideologia aceasta avea sa se numeasca a statului cultural si va avea reprezentati de vârf, dupa Maiorescu si Eminescu, prin Motru, Gusti si Manoilescu. Calea spre progres, aratau junimistii, trece prin eliberarea energiilor populare în jurul unui model moral integral - rol care trebuia jucat de burghezie. Conduci poporul catre progres numai prin cunoasterea nevoilor sale, nu impunându-i un model, fie el si de cea mai buna calitate din import. Dupa cunoasterea nevoilor sale - ceea ce înseamna politica bazata pe stiinta, pe competenta, tu, omul politic, împreuna cu stapânitorul mijloacelor de productie (burghezia), trebuie sa îl organizezi pentru cultivarea si utilizarea eficienta a aptitudinilor sale. Organizarea înseamna moralitate si disciplina în finante, în politica, în industrie, înseamna distributia justa a raporturilor dintre sat si oras etc. Progresul nu se opreste însa numai la cunoasterea nevoilor originare, ci, arata Gusti, Manoilescu etc., presupune si ridicarea orizontului nevoilor. Poporul trebuie "sa se ridice", nu doar sa fie "conservat", sustin raspicat adeptii culturii critice.

Chintesenta acestor abordari este, deci, statul cultural - statul întemeiat pe cunoasterea si îndeplinirea reala a trebuintelor publice prin cunoasterea morala, adica pe guvernarea prin cunoastere (competenta) pentru popor.

Etapele modernizarii societatii românesti

Etapa eroica a modernizarii este raspunsul societatii românesti la urgenta "reintrarii în istorie", prin debarasarea de dominatia fanariota si otomana. Efortul a fost demarat cu Tudor Vladimirescu pentru a fi ilustrat la vârf de scoala Ardeleana si de revolutionarii pasoptisti. Ca ideal-tip uman, reprezentativul culturii eroice este Ion Heliade Radulescu. În acelasi timp, atât cultura eroica cât si cultura critica sunt doua stadii ale procesului de emancipare-respectiv de dezvoltare ale României moderne.

Primul pas în emanciparea românilor este facut de Revolutia lui Tudor Vladimirescu, la 1821, care marcheaza o surprinzatoare racordare la principiile statului modern - în special prin cerintele legate de transformarea functiilor publice din surse de venit pentru potentati locali în roluri utile pentru societate. Tudor Vladimirescu readuce în istoria românilor ideea nationala ca fundament al modernizarii sociale. Pentru Tudor, a fi patriot însemna în primul rând respect fata de aspiratiile si nevoile maselor. De altfel, o prima consecinta a miscarii lui Tudor este eliminarea domniilor fanariote.

"Vladimirescu a fost, precum remarca George Calinescu, stâlpul dintâi al noii configuratii («mesianismul rational») pe care am regasit-o la toate figurile reprezentative pentru noua serie culturala din aria Principatelor. ...

Celelalte note ale acestei formule ideologice produse de Revolutia lui Tudor sunt: a) se da un nou continut notiunii de patrie si «patriot» («se aplica nobililor numai daca acestia nu nesocotesc aspiratiile multimilor»); b) accentueaza ideea solidaritatii de «neam», de unitate nationala ....

Sincronizarea cu Occidentul a fost opera miscarii sociale interne, adica a unei optiuni si a influentelor ideologice occidentale. Aceeasi miscare va crea tipul nou de om, întruchipat de personalitatea lui Tudor Vladimirescu:

«Prin întreaga lui configuratie morala Tudor se situeaza la antipozii tipologiei sufletesti create de epoca fanariota: e un om al principiilor, nu al compromisului, al austeritatii, nu al luxurii, al promptitudinii, nu al pertractarilor, al liniaritatii gândului, nu al rococoului stilistic, al barbatiei si al jertfei, nu al molesirii, al discretiei si stapânirii de sine, nu al impudorii confesive si istericalelor ... Nu e greu de a vedea ca Tudor e un mesianic din familia lui Balcescu si Mickiewicz, având în minus fata de acestia cultura, dar în plus, intuitia nemijlocita a psihologiei omului simplu.» Tudor este «înainte mergatorul mesianismului romantic românesc» [Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Minerva, Bucuresti: 1972, 171-172] . Iar prin ideea jertfei, el repune gesticulatia omului mare pe temelii crestine ..." (apud Ilie Badescu: 2003, 292-293)

Daca ar fi sa luam în considerare importanta imitatiei sociale, asa cum ne propune Eugen Lovinescu, atunci primul moment politic al modernizarii României prin sincronizarea cu ideile revolutiei franceze este asa-numita Constitutie a carvunarilor sau Constitutia din 1822. În fapt, respectiva constitutie este un memoriu, prin care o parte din boierimii si noua clasa comerciala ("ciocoii" - cum arata Lovinescu) cereau marilor puteri o serie de drepturi comerciale si politice. Unele pasaje din memoriu reproduc Declaratia drepturilor omului de la 1789 fara a atinge în mod serios chestiunea emanciparii si modernizarii societatii românesti, fiind mai degraba, dupa cum chiar Lovinescu observa, "un moment ideologic".

"Miscarea «carvunarilor» a fost privita si de istorici (Xenopol, d. Radu Rosetti) si de sociologi (d. St. Zeletin) ca o actiune premergatoare a revolutiei pasoptiste. Sensul ei mai precis e de a fi dezvoltat o oarecare activitate politica - p.35 în sânul boierimii, necesara formatiei spiritului public al unui popor." (Lovinescu: 1997, 34)

Urmeaza momentul Pacii de la Adrianopol, la 1829, când, în urma victoriei rusilor împotriva turcilor, Principatele capata dreptul de a face comert cu restul lumii. Este interesant de remarcat ca dreptul acesta este expresia intereselor britanice la Gurile Dunarii, grabite sa puna deja o stavila în calea expansionismului rusesc la Dunare si Strâmtorile din Marea Neagra. Daca Turcia nu mai putea avea puterea de a supraveghea eficient artera europeana a Dunarii, Imperiul Britanic si Franta încep sa sustina limitat Principatele ca frontiera a Europei occidentale în calea noii amenintari rusesti. De altfel, Imperiul Ţarist întelege sa îsi manifeste dominatia impunând un Regulament de guvernare pentru Moldova si Ţara Româneasca de factura neofeudala. Cu eliberarea Dunarii de sub monopolul otoman, spatiul românesc intra direct în circuitul capitalist mondial si, odata cu el, în circuitul politic, ideologic al ideilor dominante ale epocii.

Revolutia de la 1848 este punctul culminant al fazei eroice a dezvoltarii moderne a României. Este momentul în care se afirma raspicat nevoia construirii statului national român, ca formula moderna, capitalista, de progres social si national. Proclamatia de la Islaz din 20 iunie 1848, cele trei Mari Adunari Nationale de la Blaj (din mai, iunie si septembrie 1848 ) si "Proiectul de Constitutie pentru Moldova" (august, Cernauti) sunt momentele cruciale ale românilor din cele trei Principate care exprima dorinta de emancipare nationala si modernizare sociala. În discursul elitelor române apare pentru prima data formulata cu claritate notiunea de «popor suveran», principiu de structurare politico-sociala si economica care sta si astazi la baza statelor moderne. Românii din Moldova si Ţara Româneasca militau pentru eliberarea de sub dominatia ruseasca si turceasca, eliminarea ierarhiei rangurilor, împroprietarirea taranilor, libertatea presei etc. Perspectiva generala era aceea a dezvoltarii capitalismului national, slujitor al societatii vazuta ca sfânta cetate.  La Blaj, dar si în alte adunari "Natiunea româna s-a declarat si proclamat natiune de sine statatoare". În Ardeal, elitele si taranii s-au vazut nevoiti sa puna mai înaintea preocuparilor privind modernizarea sociala problema alipirii fortate la Ungaria, fapt proclamat din pacate de revolutia ungara si situat în mod curios sub stindardul eliberarii si modernizarii natiunii maghiare. Revolutia româna din Ardeal, desi moderna în spirit, are un caracter national pronuntat în actiunile concrete. Astfel, revolutionarii români, în frunte cu Avram Iancu, Eftimie Murgu, Andrei saguna, Aron Pumnul s.a. au fost nevoiti sa accepte suzeranitatea împaratului, jurându-i credinta la Adunarea de la Blaj, desi, tot acolo, au formulat si marile proiecte de emancipare sociala precum libertatea cuvântului, eliberarea de servituti a taranilor, dreptul la credinta ortodoxa, libertatea industriei si a comertului care presupuneau, în esenta, emanciparea de sub dominatia împaratului de la Viena etc.

Revolutia de la 1848 scoate cel mai bine la iveala noul tip uman pe care se reazema progresul societatii românesti. Desi teoriile sincroniste, în frunte cu Eugen Lovinescu vad în pasoptisti în primul rând agentii imitarii ideologice ai Occidentului, tipul revolutionarului român este mai mult decât tiparul ideocrat lansat de revolutia franceza. Desigur, fiecare personalitate îsi are accentele ei. Daca la Ion Heliade Radulescu se observa cu precadere credinta în caracterul mesianic al poporului român, care are un rol pe care trebuie sa si-l îndeplineasca în istorie, la Nicolae Balcescu sau la Ion Ionescu de la Brad apare cu claritate rolul specialistului în ridicarea societatii pe baze nationale. În general, chiar daca revolutionarii s-au limitat la atribui oarecum naiv rolul ridicarii poporului intelectualitatii si capitalului, credinta lor nestramutata în progres prin neam si, implicit, în necesitatea realizarii statului national român asezat pe baze politice si economice moderne, au constituit pentru mai mult de o jumatate de secol punctele de reper ale tuturor eforturile de modernizare ale României. Aceste imperative au fost (unele sunt si astazi nerezolvate): emanciparea taranimii si încorporarea agriculturii în marele circuit economic national de pe urma caruia sa beneficieze în primul rând satul, eliberarea nationala prin unirea celor trei tari române si cucerirea independentei, asezarea pe baze democratice reale a statului si pe baze capitaliste a vietii economice si sociale. Liberalii M. Kogalniceanu, Bratienii, C.A. Rosetti, si altii, formati în timpul revolutiei, au continuat proiectul modernizarii României prin rolul lor în realizarea Unirii de la 1859, a Constitutiei de la 1866, a Independentei de la 1877, înfiintarea Bancii Nationale la 1880, proclamarea regatului la 1881, încununate prin Marea Unire de la 1918.

"Cu N. Balcescu descoperim un alt tip al «intelectualului ideolog» al revolutiei moderne decât cel consacrat de revolutia franceza. El îsi deriva teoriile nu din principii generale, ca socialistii utopici, ci din miscarea istorica a structurilor sociale. G. Zane a demonstrat ca N. Balcescu, desi fusese puternic înrâurit de Thierry, «parintele luptei de clasa», dupa expresia lui Marx, «nu s-a lasat antrenat de teoriile istoricului francez în explicarea istoriei sociale românesti». Atitudinea si conduita «intelectualului specialist», ca tip social, se înalta deci deasupra tentatiilor sincroniste ale ideologiei epocii." (Badescu: 2003, 289).

Poate chiar mai importante decât tipologia aceasta a omului nou (a "noului român"), revolutia de la 1848 a formulat cu claritate pentru întregul spatiul românesc prioritatile supravietuirii si dezvoltarii:

"Nu poate fi fericire fara libertate, nu poate fi libertate fara putere si noi românii nu vom putea fi puternici pâna când nu ne vom uni cu totii într-unul si acelasi corp politic" (Nicolae Balcescu, Opere, IV, Corespondenta, Ed. Academiei R.P.R., Bucuresti, 1964, p.135, apud G.D. Iscru, Revolutia Româna din 1848-1849, Editura Albatros, Bucuresti, 1988, p. 250, s.n.)

"Asa, unire politica nationala, nationala, nationalitate, sa fie scopul întreprinderii fiecarui român. Atunci vor înceta toate asupririle românilor . Iar fara nationalitate si republica e despotism." (Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia superioara. Schita tomului III, ed. De dr. stefan Pascu, Sibiu, 1943, p.157, în ibidem, s.n.).

Dupa 1848 are loc un eveniment cu consecinte geopolitice importante pentru români - razboiul Crimeii (1853-1856) între rusi si marile puteri occidentale care sustineau Imperiul Otoman. Frantei si Angliei li se alatura si Imperiul Habsburgic. În urma Conventiei de la Paris (1856) prin care se termina conflictul, Rusia pierdea dreptul de control asupra politicii interne din Ţarile Române, drept instituit odata cu Pacea de la Adrianopol (1829) si consacrat prin Regulamentul Organic.  În plus, Rusia retroceda sudul Basarabiei (anexata la 1812) Moldovei (Judetele Cahul si Ismail) si trebuia sa respecte libertatea comertului si a navigatiei pe Dunare si pe Marea Neagra[16]. În felul acesta devine posibila convocarea divanurilor (adunarilor politice reprezentative) în Ţara Româneasca si Moldova pentru amendarea Regulamentelor organice din cele doua tari si alegerea unui singur domnitor - fapt ce avea sa determine, cu ajutorul Frantei, Unirea de la 1859. Opozanti înversunati ai aparitiei noului stat au fost Imperiul Otoman - care întelegea perspectiva cuceririi independentei românilor si Imperiul Habsburgic - care prevedea unificarea Moldovei cu Ţara Româneasca drept primul pas pentru unirea tuturor românilor (si implicit pierderea Transilvaniei si Bucovinei).

            Înfaptuirea Unirii de la 1859 si alegerea lui Alexandru Ioan Cuza domnitor al Moldovei si Ţarii Românesti reprezinta finalizarea unei prime etape al proiectului românesc de modernizare. În conceptia pasoptista libertatea individuala nu era posibila decât dupa realizarea libertatii nationale, iar realizarea statului român era prima conditie a acestui proces. Lovinescu este cel ce puncteaza faptul ca Unirea de la 1859 marcheaza realizarea "cadrului fundamental" al existentei României ca societate moderna. Într-adevar, prin actul Unirii se creeaza cadrul statal fara de care progresul întregului spatiu românesc (deci inclusiv al Transilvaniei, al Basarabiei si Bucovinei) nu ar fi fost posibil.

Au devenit astfel posibile demararea proiectelor care priveau democratizarea votului si solutionarea problemei rurale. Fara largirea bazei votului, libertatea personala nu putea fi atinsa si, în consecinta, sursa cea mai importanta a democratiei - libertatea de expresie în ceea ce priveste treburile publice, nu mai putea fi realizata. Cea de a doua chestiune, reforma rurala, era imperios necesara pentru asigurarea fondului reformei politice. Fara împroprietarirea taranimii, cea mai mare parte a românilor ar fi ramas neliberi si deci, chestiunea democratizarii ar fi fost o forma fara fond.

Scurta domnie a lui Cuza (1859-1866) reuseste trei masuri foarte importante.

Prima, secularizarea averilor manastiresti (1863) reprezinta, în fond, "luarea pe spezele statului român"[17] a tuturor manastirilor. Scopul legii din 1863 a fost eliminarea controlului tarist exercitat în Principate prin intermediul ierarhilor greci ce guvernau manastirile "închinate" direct Patriarhiei de la Constantinopol si, în al doilea rând, stoparea scurgerilor unor venituri importante (manastirile închinate trimiteau catre Constantinopol sau catre Athos o buna parte din veniturile lor, chiar daca în tara, unele dintre acestea abia daca se mai tineau în picioare). Au urmat reformarea Parlamentului (a Adunarii) prin democratizarea votului, care a facut posibila Reforma rurala de la 1864. Nu a fost deloc usor pentru Cuza si Kogalniceanu (cel mai apropiat colaborator al domnitorului, prim ministru) sa impuna clasei politice - structurata aproape feudal în urma Regulamentului organic - legea rurala. A fost nevoie ca Alexandru Ioan Cuza sa de o veritabila lovitura de stat pentru a impune aceste reforme. Astfel, prin noua "constitutie", numita Statut[18], prerogativele domnitorului erau mult întarite, dincolo de prevederile Conventiei de la Paris din 1856, iar Adunarea parlamentara se împarte în Camera si Senat, cu presedinti numiti de domn. Daca Statutul diminua prerogativele Parlamentului, în schimb a largit semnificativ drepturile electorale: nu numai marii proprietari de pamânt aveau acces în Parlament ci si o buna parte din cetatenii de rând, dupa tipul de impozit pe care îl plateau. Baza electorala mult marita a statului Român a asigurat astfel - paradoxal, prin vointa autoritara a domnului[19] - startul democratiei românesti. Odata modificata structura sociala a Parlamentului, Cuza a putut supune votului Legea rurala. Adoptarea acesteia de noua Adunare marcheaza intrarea efectiva în modernitate a României prin desfiintarea clacii si împroprietarirea taranilor. Cu toate acestea legea rurala de la 1864 nu a reusit solutionarea problemei rurale, consacrând totodata acest handicap pentru tot restul epocii moderne, pâna în zilele noastre. Datorita faptului ca taranii au primit pamânt insuficient si nu au fost pusi în posesia instrumentelor de productie, situatia taranilor s-a agravat sistematic în cursul secolului XIX si începutul secolului XX, suferinta lor iesind iveala în mai multe rânduri, prin câteva rascoale (cea mai rasunatoare a avut loc în 1907).

Constitutia de la 1866 este prima lege fundamentala propriu-zisa a României moderne (Statutul lui Cuza fiind o amendare a Conventiei de la Paris). Constitutia statueaza caracterul democratic al societatii dupa modelul belgian si va asigura suportul legislativ guvernarii monarhice. Printul Carol I este investit Domn în mai 1866 iar Constitutia este votata în iunie acelasi an. România se va putea proclama monarhie dupa ce toate marile puteri vor recunoaste independenta câstigata pe câmpul de batalie (razboiul din 1877-1878), în anul 1880. "Constitutia din 1866 este inspirata din Constitutia belgiana din 1831, considerata la timpul respectiv cea mai liberala din Europa. Ea consfinteste o serie de idei importante, printre care: principiul suveranitatii nationale, principiul guvernamântului reprezentativ, separatia puterilor, monarhia ereditara, responsabilitatea ministeriala, recunoasterea drepturilor omului si cetateanului.

Constitutia din 1866 a consacrat pentru prima data în istoria vietii noastre statale caracterul indivizibil al statului român, care de la acea data va purta numele oficial de România, aceasta în conditiile în care tara noastra se gasea înca sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Prin acest act fundamental, România realizeaza o adevarata deschidere, fiind primul stat constitutional al Europei de sud-est."[20]

În ceea ce priveste rolul de punte de legatura cu traditia moderna Occidentala al Constitutiei de la 1866, Eugen Lovinescu observa urmatoarele:

 "Cadrele vietii noastre sociale au fost trase aproape definitiv prin Constitutia de la 1866; la aceasta data, actiunea revolutionara a ideologiei poate fi, deci, privita ca încheiata; formal, viata poporului nostru a devenit sincronica vietii europene; din epoca eroica a renasterii, am intrat în faza consolidarii materiale." (Lovinescu: 1997, 117)

Perioada dintre 1859 si 1910 este considerata faza predecolarii capitaliste a României, caracterizata de guvernarea intereselor oligarhiei interne aflata în formare. Predecolarea este caracterizata prin procese de acumulare primitiva a capitalului, în care se formeaza o "masa critica" de capital intern pentru a asigura dezvoltarea ulterioara a economiei. Acumularea primitiva a capitalului este însa caracterizata de supraexploatarea muncii taranesti, de practicarea unor dobânzi foarte mari (camataresti) si, în consecinta, de costuri sociale exagerate. Principalul cost al acestui proces a fost neoiobagia, adica reservilizarea taranimii, de aceasta data cu instrumentele oferite de infrastructura juridica si de sistemul de camata modern, ceea ce a condus la o agravare nemaipomenita a situatiei acestei paturi sociale. Din punct de vedere politic, dupa cum arata Zeletin, perioada este caracterizata de arderea etapelor evolutiei normale, dar este mai aproape de caracterul statului absolutist decât de guvernarea democratica. Aceasta pentru ca oligarhia interna si-a apropriat în interes propriu mecanismul de stat pentru a-si pune sub protectie acumularea. Cresterea autonoma a capitalului intern nu a fost posibila decât odata cu eliberarea taranimii de constrângerile neoiobagiste si dupa unificarea organica a spatiului economic românesc la 1918. (Badescu: 1996, 24 si passim).




Proiecte si doctrine ale modernizarii României

Am vazut pâna acum care sunt principalele etape ale modernizarii României, în general pâna la primul razboi mondial, în mod special pâna la 1866. De asemenea, am putut constata ca evolutia societatii Românesti nu s-a facut la întâmplare, ci sub directia unor curente culturale majore. Din descrierea etapelor istorice am observat ca aceste curente culturale majore s-au constituit în paradigme, adica în modele de gândire si actiune sociala, politica, culturala si chiar militara.  Paradigmele respective sunt perspectiva sincronista si cultura critica.

În preajma primului razboi mondial si mai cu seama dupa terminarea lui, în România se cristalizeaza mai multe proiecte-doctrina privind modernizarea societatii si a statului.

Doctrina se refera, în acest caz, la enunturi de tip social, politic, economic, filosofic care formeaza o conceptie integrata privind situatia României si solutiile dezvoltarii tarii. Înmultirea doctrinelor este dovada faptului ca viata sociala româneasca a atins o anumita maturitate, depasind marile urgente, în special dupa realizarea Marii Uniri din 1918.

Vom ilustra în cele ce urmeaza câteva proiecte-doctrina: proiectul taranist - Virgil Madgearu, proiectul poporanist - Stere, proiectul liberal - Zeletin, proiectul corporativ - Manoilescu..

Problema rurala - în general

Principala problema la care se adreseaza proiectele de dezvoltare în prima parte a secolului al XX-lea au în vedere problema rurala. Nerezolvata nici astazi, principalele coordonate ale problemei rurale sunt urmatoarele:

-         Ruptura dintre sat si oras. Satul este furnizor de produse pentru oras dar nu participa la economia de piata dominata de oras, adica nu beneficiaza de produse industriale si servicii în raport cu valoarea si cantitatea produselor livrate orasului.

-         Paradoxul fortei de munca. La tara sunt perioade în care se înregistreaza un surplus de brate de munca, acestea pleaca la oras, în meserii neproductive, de regula functionari de stat sau în servicii neproductive. La începutul secolului functionarimea traia astfel aproape exclusiv din veniturile extrase de stat de la tara.

-         Munca nu este organizata capitalist ci neofeudal. Instrumentele de productie sunt aproape medievale în conditiile în care cerintele institutiilor moderne adresate satului sunt de tip capitalist. Eficienta capitalista de extragere a veniturilor este mult mai mare decât posibilitatile de refacere a solului. Ţaranul este supraexploatat iar economia rurala este de autosubzistenta. Supraexploatarea muncii rurale în aceste conditii a fost denumita de Gherea neoiobagie.

-         Proprietatea este puternic farâmitata si exploatata cu eficienta economica foarte scazuta.

-         Satul nu are acces la credite pentru dezvoltarea mijloacelor de productie.

-         Ţaranul chiar daca are pamânt nu poseda, deci, si mijloacele de productie moderne.

-         Statul este aproape complet dezinteresat de problema taranului si a satului, iar mediul de afaceri modern este slab reprezentat în mediul rural, iar atunci când ajunge la tara adopta, în buna masura, formele neproductive ale capitalului speculativ (de camata). 

Proiectul taranist - Virgil N. Madgearu si economiile întârziate

Contextul: România si sistemul mondial

Virgil Madgearu (1887-1940) si-a facut studiile universitare în Germania, este principalul doctrinar al Partidului National Ţaranesc, a fost ministru cu diferite portofolii (finante, industrii, agricultura) în perioada guvernarii taraniste dintre 1928-1933[21].

Spre deosebire de Lovinescu, Madgearu socoteste ca problema dezvoltarii se pune în urgenta ei imediata iar nu în viitor, dupa asimilarea de sus în jos a unor modele externe. Pentru Madgearu sincronizarea ideologica si a institutiilor este mai întâi de toate parte a logicii capitalului aflat în expansiune. În acest fel, economistul taranist corecteaza teoria sincronismului si legea orbitarii enuntate de Lovinescu, respectiv de Constantin Dobrogeanu Gherea, cu urmatorul enunt de valoare paradigmatica:

Capitalismul, ca sistem economic mondial nu patrunde în masa larga a economiilor taranesti  prin transformarea modului lor de productie pe baze capitaliste, ci numai prin aparatul comercial supunând întreaga fiinta a economiilor taranesti poruncilor pietei capitaliste si luând din munca taraneasca 'plusvaloarea' în forma câstigului comercial." (Madgearu: 1926, 137, apud Madgearu: 1995, 262-263, s.n.).

Cu alte cuvinte, impactul pe care capitalismul modern îl are asupra economiilor agrare din Estul Europei nu este neaparat unul pozitiv[22]. Din perspectiva logicii sistemului mondial imitatia nu este suficienta pentru a ocupa o pozitie mai buna în cadrul acestuia - adica nu este suficienta schimbarea cadrului juridic pentru a schimba modul de productie înapoiat cu unul performant.

Pentru Madgearu dezvoltarea României se refera în principal la punerea pe baze sanatoase a agriculturii. Solutia la problema rurala este transformarea regimului proprietatii. Pentru a se integra în economia de piata, arata Madgearu, satul trebuie sa redescopere valentele economiei taranesti libere (ale proprietatii de munca), cu ajutorul dezvoltarii retelei creditului rural. Creditul rural - adica banca - va face legatura între industrie si sat, ajutând satul sa cumpere produsele industriale necesare cultivarii pamântului si cresterii nivelului general de civilizatie. Pentru ridicarea agriculturii nu este nevoie neaparat de aparitia marilor proprietati capitaliste - care "îsi vor atinge repede limita rationalitatii capitaliste"[23], ci doar de punerea pe alte baze ale economiei taranesti centrate pe proprietatea familiala, mai exact pe reteaua de proprietati familiale taranesti.

"... Nu se poate crea o industrie nationala, daca nu exista o piata interna, capabila de a absorbi minimum de productie sub care nu se poate organiza productia de masa, în fabrici, decât la adapostul eternizat al barierelor vamale, care daca nu sunt privite, în concordanta cu conceptia lui Fr. List, ca mijloace de educatie temporare, devin mijloace de spoliatiune, reducere a bunei stari generale si împiedicare a progresului.

Anemia industriei nationale românesti dinainte de razboi îsi gaseste astfel o explicatie tocmai în situatia agrara neofeudala, care zadarnicea crearea unei piete interne largi.  Neoiobagul, care îsi împartea produsul muncii cu proprietarul (arenda, dijma, claci) si cu Statul (dari), avea o capacitate de cumparare extrem de marginita, care mai era redusa prin scumpetea fabricatelor interne, industriile încurajate, în lipsa posibilitatilor de organizare a productiei de masa, fiind silite a vinde marfurile sub pavaza tarifului vamal. Cercul vicios era astfel încheiat." (Madgearu: 1995, 51-52)

Proprietatea de munca si justitia fiscala

Madgearu introduce în circuitul sociologiei si economiei moderne proprietatea de munca, revolutionând conceptul de proprietate. Proprietatea trebuie socializata, arata Madgearu, punând-o în slujba interesului public. Proprietatea capata astfel functie sociala pe lânga functia de marcator de status (de prestigiu social). El opune proprietatea de munca notiunii de proprietate de exploatare - adica starii generale a regimului contemporan al proprietatii de la începutul secolului XX. Madgearu dezvolta acest concept plecând de la Constitutia Germaniei din 1919:

"Proprietatea obliga. Folosinta ei trebuie sa fie în acelasi timp serviciu pentru binele obstesc.

Aplicatia acestui nou drept de proprietate în ce priveste pamântul, se evidentiaza în tendinta de înlocuire a proprietatii de exploatare, prin proprietatea taraneasca de munca [ - nota lui Madgearu: «Lucrarea si folosirea pamântului este o datorie a proprietarului fata de societate» (Constitutia germana, art.153).], manifestata în telurile revolutiei agrare si se oglindeste în toate masurile pentru conservarea structurii agrare, întemeiata pe proprietatea de munca." (Madgearu: 1995, 48)

Transformarea proprietatii taranesti din proprietate de exploatare[24] în proprietate de munca este garantia organizarii pe baze rationale a agriculturii si premisa dezvoltarii moderne a României, arata Madgearu.

Madgearu nu este adeptul marii proprietati capitaliste în agricultura, care, arata el, este inevitabil limitata în eficienta de natura mijloacelor de productie dominante (sezonalitate si alte caracteristici ale naturii) si de constrângerile marelui capital de banca, ci al proprietatii taranesti.  Proprietatea taraneasca trebuie sa dezvolte ocupatii industrializate auxiliare pentru a exploata inactivitatea din timpul sezonului rece. Exploatarea rationala în economia rurala nu este obligatoriu sa fie identica cu rationalitatea capitalista, ea poate ramâne foarte bine economie taraneasca, în conditiile aratate mai înainte. Pentru Madgearu, industria interna si creditul trebuie sa se subordoneze nevoilor economiei taranesti. Industria interna nu poate concura pe pietele externe cu produsele occidentale, dar poate concura cu succes cu acestea pe piata interna, cu conditia sa reprezinte corect nevoile economiei rurale. Contextul general al acestor politici este justitia fiscala, în virtutea careia "fiecare cetatean sa plateasca, dar sa plateasca în raport cu capacitatea de plata." (Madgearu: 1935, 197).

Proiectul poporanist - C. Stere

Problema socialismului

Principalul exponent al curentului poporanist sunt Constantin Stere[25] si intelectualii din jurul revistei Viata Româneasca, fondata împreuna cu Garabet Ibraileanu si Paul Bujor la 1906.

Stere are doua contributii importante la proiectul de modernizare al României. Mai întâi de toate clarifica iluzia socialista, stabilind foarte clar imposibilitatea aplicarii proiectului marxist la România. În al doilea rând, este printre primii care furnizeaza o solutie taranista (înaintea lui Madgearu) economiei si societatii românesti.

În ceea ce priveste primul aspect, al validitatii proiectului socialist, Stere arata ca fiind o tara predominant agrara, România nu poate avea o constructie socialista întemeiata pe marea industrie si pe proletariat. Mai mult, competitia industriala acerba fiind controlata de marea finanta si de state cu politici si armate puternice, România nici nu poate aspira sa-si construiasca o industrie mare cu care sa intre pe piata mondiala. În consecinta, România nu va avea nici proletariatul cu care sa sustina o reforma socialista. De asemenea, socialismul nu ar putea sa conteze pe o clasa sociala pe care o considera dusman de clasa, adica pe taranime:

"Iata ce cetim în «Manifestul comunist»:

«Clasele mijlocii: micul industrias, micul negustor, meseriasul si taranul cu totii lupta cu burghezia pentru ca sa scape de pieire, ca clase mijlocii.  Ei prin urmare nu sunt revolutionari, ci conservatori. Mai mult, ei sunt reactionari: ei tind sa întoarca îndarat roata istoriei. Daca ei sunt revolutionari, apoi numai întrucât vor fi siliti sa intre în rândurile proletariatului, întrucât ei nu-si apara interesele lor actuale, ci cele viitoare, - întrucât ei îsi parasesc propriul lor punct de vedere, pentru ca sa se puna pe punctul de vedere al proletariatului .»" [K. Marx, Fr. Engels,  - Das Kommunistiche Manifest, ed. a 6-a, 1903, p.18]

Asadar taranul e, ca mic proprietar de pamânt, prin acest fapt însusi, un dusman al proletariatului industrial, el nu poate fi prieten decât daca se hotaraste sa se desparta de pamânt, si sa intre în rândurile proletariatului." . (Stere: 1996, 13-14)

Stere arata ca mecanismele societatii taranesti sunt deja în acord cu armonia sociala preconizata de socialisti, fiind lipsita de tensiunile generate de lupta de clasa (taranimea este si producator si proprietar), de separatia dintre forta de munca si mijloacele de productie (taranimea împroprietarita cum se cuvine poseda instrumentele de productie), si se îndreapta catre rationalizarea productiei pe baze asociative (Stere este adeptul politicilor cooperativelor  sau asociatiilor agricole). Din acest punct de vedere, arata Stere, taranimea este prin excelenta o clasa a progresului social (Stere: 1996, 72), chiar din perspectiva socialista. Iar Stere stia foarte bine ce spune, stând în puscariile tariste si în lagarele Siberiene opt ani (1884-1892) pentru contactele sale cu socialistii si narodnicii rusi. Centrul noii reforme avea sa fie economia taraneasca familiala reunita în asociatii de tip cooperativ. Aceste asociatii nu aveau nevoie de circuitul bancar de tip capitalist si nici consumul întreprinderii capitaliste, nefiind dependente de "rationalitatea" capitalista si deci ferite de speculatiile capitalului vagabond.

Capitalul vagabond si subdezvoltarea

si Stere, ca si Madgearu, face o analiza foarte critica a capitalului care domina lumea rurala româneasca, pe care îl considera, folosindu-se chiar de analizele lui Marx, capital de camata. Conduita deficitara a capitalului este centrala în analiza problemei rurale:

"Înca acum sapte ani, .. am aratat în Camera, ca în tarile civilizate ale Apusului  s-a format un imens capital comercial  si capital de banca, pe care l-am numit atunci «capital vagabond», întrucât acest capital cutreiera lumea în cautarea unei plasari avantajoase, si întrucât câmpul lui de operatiune îl constituie mai ales tarile înapoiate economiceste. Am aratat de asemenea ca acest capital produce în tarile în cari opereaza, toate efectele întunecate ale capitalismului, fara compensatia binefacerilor datorite lui în Apus, întrucât în tarile înapoiate el are de efect numai capitalizarea veniturilor, nicidecum a felului de productiune (pe care e neputincios sa-l organizeze acolo). Multumita acestui fapt, acolo se nasc toate fenomenele «acumularii primitive», descrise cu atâta putere de K. Marx, dar fara sa se nasca, din cauza aceasta, o avutie nationala, - care a fost o justificare istorica a acestei faze în Apus, - ci «capitalul vagabond» serveste ca o imensa pompa, care aspira avutia astfel acumulata peste granita."  (Stere: 1996, 116)

Asezarea economiei pe baze taranesti este singura posibilitate a iesirii tarilor mai înapoiate de sub puterea capitalului vagabond. Capitalismul nu îsi poate manifesta interesele decât acolo unde are infrastructura sincronizata, construita tot pe baze capitaliste. Ori societatile taranesti, fiind asezate pe alte baze decât pe cele capitaliste, credea Stere, acestea se pot dezvolta la adapost de astfel de ingerinte. De unde necesitatea imperativa a democratiei rurale.

"Democratismul presupune nu numai un regim constitutional sincer, cu care seamana foarte putin parodia lui [din România] de astazi; nu numai desfiintarea privilegiilor electorale si largirea sistemului electoral, pâna la votul obstesc, egal si direct; nu numai adevarata «domnie a legilor», care în situatia de azi nu poate fi decât o vorba desarta, oricât de curate ar fi intentiile celor ce o arunca; nu numai respectarea desavârsita a libertatilor constitutionale - a libertatii cuvântului, a tiparului, a dreptului de întruniri si asociatiuni etc. care astazi sunt cu totul necunoscute la tara ... dar si o participare efectiva si energica a poporului însusi la guvernarea tarii, si mai ales o viata cetateneasca reala în adâncimile organismului de stat,  - la sat, la comuna, la judet.

Într-un cuvânt,  - pentru România, stat de tarani, desavârsirea operei începuta de generatia de la 1848 impune urmasilor sarcina de a lupta pentru realizarea unei adevarate, puternice si sanatoase democratii rurale." (Stere: 1996, 188)

Principiile organizarii "societatii taranesti"

Democratia rurala urmeaza sa se cristalizeze în jurul democratiei rurale, numita si poporanism, sistem de organizare care întemeiaza statul pe "poporul muncitor", adica pe "taran". Ţaranul însa va fi ridicat, prin grija politicilor de stat, la nivelul "clasei de mijloc", al "micii burghezii", prin reformarea sistemului de vot (democratizarea votului prin renuntarea la votul cenzitar), a mecanismului fiscal (despovararea de credite cu dobânda camatareasca) si asezarea pe baze sanatoase a industriei (reconfigurarea politicilor protectioniste care pâna acum produceau bunuri scumpe si slabe calitativ cu profituri mari pentru câtiva întreprinzatori protejati de stat); industria va trebui subordonata valorificarii produselor taranesti. Ţaranimea este clasa de importanta nationala, alaturi de intelectualitatea care îi va lumina calea.

Pentru a începe acest proces, guvernarea trebuie întemeiata pe stiinta. Aceasta pentru ca "Superioritatea economica e determinata si de conditiuni generale de cultura si de energia poporului." (Stere: 1996, 92). Daca democratia si cooperatia sunt cadrul eliberarii energiilor poporului, ridicarea lui este sarcina intelectualitatii, în special a celor de la sate.

În ceea ce priveste economia rurala, aceasta trebuie puse pe baze cooperative - asociative, sustine Stere. Caracterul cooperativ este de natura sa prezerve principalele atuuri ale agriculturii organizate pe baze taranesti nu capitaliste, beneficiind în acelasi timp "de posibilitatea de a se folosi de toate avantajele marii productiuni" (Stere: 1996, 63). El ia de exemplu cea mai avansata agricultura a Europei, Danemarca, care are, la începutul sec. XX cel mai puternic export pe cea mai buna piata a lumii la acea vreme, Anglia. Agricultura Danemarcei era mai eficienta decât aceea a celei mai mari puteri agricole, Franta:

"Daca cooperativele taranesti pot produce asemenea efecte, usor va puteti da seama de puterea lor economica, de viitorul lor, precum si de viitorul micii agriculturi, care abia a pasit pe aceasta cale." (Stere: 1996, 62)

Pornind de la aceste consideratii Stere ajunge la concluzia ca taranul se va ridica la conditia clasei mijlocii (a micii burghezii) si, în acest fel, va putea deveni principalul sustinator al pietei interne si, în consecinta, al industriei nationale (care îi va furniza mijloacele de productie mecanizate).

În ceea ce priveste industria, aceasta trebuie sa fie subordonata nevoilor economiei rurale. Industria mare, atât cât poate exista într-o tara dominata deja de marile industrii occidentale, trebuie sa fie supravegheata atent de stat, pentru ca întreprinzatorii sa nu exploateze beneficiile protectioniste în defavoarea paturilor sociale cu adevarat producatoare. Armonizarea intereselor industriasilor, ale industriei cu restul economiei si cu forta de munca este analizata de Stere în cadrul unui concept revolutionar, socializarea industriei.

Proiectul Corporativ - Mihail Manoilescu

Premisele organizarii corporative a statului

Manoilescu[26] este cel care sintetizeaza o buna parte din eforturile de dezvoltare din întreaga perioada cuprinsa între 1848 si 1930. El ajunge la concluzia ca pentru a putea iesi din statutul de periferie tranzitia din România trebuie reorientata:

  1. pe baze crestine
  2. pe ierarhia competentelor
  3. dupa principiile protectionismului inteligent în economie
  4. în acord cu importanta functiilor sociale ale diferitelor categorii ocupationale, ca baza pentru viata politica.

Din toate acestea a rezultat proiectul statului corporativ, întemeiat pe întreprinderea corporatista, parlamentul corporativ si protectionismul selectiv (inteligent).

            Punerea proiectului corporativ pe baze crestine este marea diferenta dintre organizarile de tip corporativ aflate atunci în plina dezvoltare în Germania si Italia, state de extrema dreapta si atee. Numai o doctrina crestina putea avea în vedere socializarea intereselor marilor întreprinzatori cu restul poporului în cadrul a ceea ce Manoilescu numeste politicile de ridicare si conservare a taranimii[27]. Totodata, fundamentul vocational al doctrinei corporatiste - anume ideea de chemare în asumarea profesiei - este de tip crestin. În al treilea rând, aspectul crestin al doctrinei manoilesciene rezida în finalitatea comunitara a proiectului: individul trebuie sa-si perfectioneze personalitatea (deci individul nu este un numar în slujba unei ideologii, ca în cazul corporatismului nazist sau fascist) având în vedere interesul public (comunitatea de apartenenta, poporul din care face parte). De altfel, se cuvine facuta precizarea ca dupa cel de-al doilea razboi mondial mai toate statele occidentale au adoptat modelul corporatist de organizare social economica în ceea ce avea sa fie cunoscut sub denumirea de neocorporatism.

Asezarea statului român pe ierarhia competentelor - idee unde Manoilescu se întâlneste cu teoria statului cultural, de la Maiorescu la Gusti - este asociata cu reasezarea vietii politice în acord cu importanta functionalitatii si utilitatii sociale a diferitelor ocupatii. Democratia corporativa porneste de la nivelul întreprinderii si ajunge la reorganizarea parlamentului.

La nivelul întreprinderii, Manoilescu limpezeste notiunea de corporatism în felul urmator:

"Oricât ar parea de paradoxal, notiunea aceasta  - noua în forma ei moderna - de corporatie, ca organizatie nationala cuprinzând pe toti acei care conlucreaza pentru a realiza un anumit produs sau un anumit serviciu national complet este o notiune mai clara - si sociologic mai concreta - decât notiunea de clasa." (Manoilescu, 1941, p.31, s.n.).

"Misiunea economica a corporatiilor este aceea de a organiza si coordona productia nationala. Misiunea sociala a corporatiilor este de a rezolva pe cale de întelegere toate diferendele dintre întreprinzatori si salariati. .... In acelasi timp, corporatiile au rolul de a dezvolta printr-o colaborare continua între întreprinzator si muncitor sentimentul  de solidaritate al muncitorului cu întreprinderea si o noua disciplina sociala, rezultând din prioritatea acordata interesului national. Misiunea politica a corporatiilor este de a integra politiceste viata locala, viata regionala si viata nationala. .... Organele autonome locale si regionale si statul însasi trebuie sa fie expresia elementelor economice sociale pozitive." (Manoilescu: 1933, 26-35)

Organizatia corporatista are, cu alte cuvinte, obiective foarte clare. Obiectul muncii ei este organizarea productiei (din punct de vedere social, economic si politic), iar finalitatea este cresterea competitivitatii nationale si cresterea gradului de civilizatie al societatii.

Democratia corporativa

În ceea ce priveste organizatia parlamentului, acesta nu este îndeajuns sa fie democratic, el trebuie sa fie democratic corporativ. Manoilescu considera ca partidele clasice nu sunt suficient de reprezentative pentru interesele celor ce muncesc (întreprinzatori si lucratori), de aceea parlamentul trebuie sa fie structurat nu pe criteriul apartenentei la un partid anume ci pe criteriul apartenentei la o comunitate profesionala, conform cu ponderea acesteia în cadrul social-economic general.

Parlamentul corporativ si politicile de încurajare a economiei prin protectionism pleaca de la premisa ca "deasupra interesului individual al întreprinzatorului, va sta interesul colectiv al corporatiei, iar deasupra acestuia interesul general al tarii." (Manoilescu: 1933, 26-35).

Protectionismul selectiv

Referitor la viata economica, Manoilescu arata ca acesta trebuie sa plece de la urmatoarele premise:

-         încurajarea activitatilor care produc cea mai mare valoare raportat la ansamblul tarii: "Sistemul nostru în el însasi este cu totul opus protectionismului generalizat. Noi recomandam protectia numai pentru articolele de mare productivitate a muncii (a caror productivitate aferenta depaseste productivitatea medie a tarii) cu excluderea de la protectie a tuturor celorlalte." (Manoilescu: 1986, 367). Spre deosebire de Madgearu si Constantin Stere, Manoilescu sustine necesitatea industrializarii rapide si sustinerea oricaror industrii care pot îndeplini cerinta de mai sus, indiferent daca este legata sau nu de sustinerea directa a agriculturii.



-         asezarea economiei pe principiile moralitatii economice. Prin moralitate economica Manoilescu întelege asezarea cadrului economic pe: remunerarea corecta a muncii, libera initiativa a muncii, dezvoltarea continua a personalitatii prin cultura, asezarea muncii pe temeiul constiintei datoriei fata de munca, obiectul muncii, fata de fabrica si societate. Personalitatea este componenta cheie a fortelor morale care asigura competitivitatea economiei. Iata ce scrie Manoilescu în acest sens:

 "Pastrarea nervului viu al initiativei productive si al muncii creatoare punându-le totdeauna înainte siguranta rasplatei - oricât de târziu ar fi ea asteptata - este pentru o tara, un lucru mai pretios decât pastrarea aurului sau si a bogatiilor sale cele mai scumpe. ... În complexul unei societati moderne, folosul economic pe care fiecare individ îl da comunitatii este, înainte de orice, în raport cu gradul de constiinta pe care îl pune în împlinirea sarcinei sale.

De la cel mai modest fochist de locomotiva si pâna la barbatul de Stat, constiinta fiecaruia este aceea care decide de eficacitatea sociala a tuturor celorlalte calitati ale sale. (Manoilescu: 1923, 23-25)"

Bibliografie

Badescu, Ilie, Istoria Sociologiei, Teorii contemporane, vol I, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1996

Badescu, Ilie, Noologia. Cunoasterea ordinii spirituale a lumii. Sistem de sociologie noologica, Valahia, Colectia Euxin, 2002

Giurescu, Constantin C. (coordonator), Istoria României în Date, Editura Enciclopedica Româna, Bucuresti, 1972

Gherea, C. Dobrogeanu, Neoiobagia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare, Bucuresti, Ed. Librariei Socec & Comp., 1910

Lovinescu, Eugen, Istoria civilizatiei române moderne, Minerva, Bucuresti, 1997

Madgearu, Virgil,  Evolutia economiei românesti dupa razboiul mondial, Ed. stiintifica, 1995

Madgearu, Virgil, Agrarianism, Capitalism, Imperialism. Contributii la studiul evolutiei sociale românesti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999

Madgearu, Virgil, Drumul echilibrului financiar. Probleme actuale ale economiei românesti, Atelierele Adevarul Bucuresti, 1935

Manoilescu, Mihail, România, Stat Corporativ. De ce si cum trebuie transformat Statul nostru, în Biblioteca revistei "Lumea noua", nr.5, Bucuresti, 1933

Manoilescu Mihail, Rostul si destinul burgheziei românesti, Cugetarea-G. Delafras, Bucuresti, f.a. [1941],

Manoilescu  Mihail, Fortele nationale productive si comertul exterior. Teoria protectionismului si a schimbului international, Ed. stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986

Mihail Manoilescu, Politica productiei nationale, Cultura Nationala, 1923

Stere, C., Social-Democratism sau Poporanism?, Ed. Porto-Franco, Galati, 1996

Toynbee, Arnold J.,  Studiu asupra Istoriei. Sinteza a volumelor I-VI de D.C. Somervell, Humanitas, Bucuresti, 1997



[1] În Istoria civilizatiei române moderne, Minerva, Bucuresti, 1997 (prima editie aparuta în 1924-1925).

[2]  "si astfel, intrând în relatii cu Occidentul capitalisto-burghez, devenind partasi la civilizatia lui înaintata, el ne modifica toate procesele de viata, ne revolutioneaza toate raporturile sociale, economice si, împreuna cu ele, moravurile de altadata. si  întrucât ne impune aceleasi categorii economice, aceleasi relatii capitaliste, întru atât ne impune aceleasi institutii politico-sociale si aceleasi relatii de drept." (C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobagia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare, Bucuresti, Ed. Librariei Socec & Comp., 1910, p.37). Economistul si sociologul taranist Virgil Madgearu, dupa primul razboi mondial, completeaza aceasta teorie: "Capitalismul, ca sistem economic mondial nu patrunde în masa larga a economiilor taranesti  prin transformarea modului lor de productie pe baze capitaliste, ci numai prin aparatul comercial supunând întreaga fiinta a economiilor taranesti poruncilor pietei capitaliste si luând din munca taraneasca 'plusvaloarea' în forma câstigului comercial." (Madgearu: 1995, p.262-263).

[3] G. Zane, Studii, Editura Eminescu, Bucuresti, 1980, p.45, p.52, respectiv p.181.

[4] Russo-Turkish wars în Encyclopedia Britannica, 2002, editia electronica.

[5] Academia Româna, Istoria Românilor, vol. VI, Românii între Europa clasica si Europa luminilor (1711-1821), Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2002, p.559. Citat din Ultimatumul taranilor adresat nobilimii în rascoala lui Horea.

[6] "Supplex-ul sintetiza programul politic al natiunii române astfel: 1. sa fie revocate si desfiintate în chip public, ca nedemne si nedrepte, numirile odioase si pline de ocara, la adresa românilor, ca acelea de tolerati, admisi, nesocotiti între Stari, iar natiunea româna, renascuta, sa fie repusa în toate drepturile civile si religioase; 2. sa fie respectate drepturile natiunii române ca natiune regnicolara, la egalitate cu ale natiunii ungare ...; 3. clerul, atât cel care s-a unit [greco-catolic - nota Radu Baltasiu], cât si cel care nu s-a unit, nobilimea si plebea, atât cea oraseneasca, cât si cea rurala, sa fie socotite, si în cazul românilor, ca partase la aceleasi beneficii de care se bucura acestea în cazul celorlalte natiuni care alcatuiesc sistemul uniunii constitutionale a tarii [între sasi, unguri, secui, proclamata oficial în urma Rascoalei de la Bobîlna din 1437]; 4. în dieta, în comitate, în scaune, districte si orase natiunea româna sa fie reprezentata proportional cu numarul ei, si tot asa sa se procedeze si la numirile noi si înaintarile în slujbe ...; 5. unitatile administrative cu majoritate româneasca sa aiba si numire româneasca, ... Sa se declare ca toti locuitorii Principatului fara deosebire de natiune sau religie trebuie sa se bucure, dupa starea si conditia fiecaruia, de acelasi libertati si beneficii si sa poarte pe masura puterii lor aceleasi sarcini.

Aceste postulate sunt precedate de o ampla argumentatie luata din trecutul istoric: natiunea româna este cea mai veche dintre natiunile Transilvaniei, ea nu poate fi socotita «admisa», mai degraba ea este cea care le-a «admis» pe celelalte ..."

[7] Gheorghe Asachi deschide cursuri în limba româna la "Academia Domneasca" din Iasi, iar Gheorghe Lazar le inaugureaza pe cele de la Sfântu Sava din Bucuresti.

[8] Mai toate cerintele societatii românesti erau adresate împaratului - care a fost considerat, pâna în preajma primului razboi mondial drept un suveran echilibrat si "întelept". Acesta trimitea petitiile - uneori fara sa le deschida, cazul Memorandumului din 1892, guvernului de la Budapesta, cultivând în acelasi timp românilor impresia ca era în continuare un sustinator al drepturilor lor. Guvernul de la Budapesta avea, fara exceptie, reactii brutale la adresa cererilor românilor, marind constant presiunea maghiarizarii.

[9] Imperiul Otoman a sustinut nu mai putin de 12 razboaie cu Imperiul Ţarist, în perioada cuprinsa între 1676 si 1878. Perioada cea mai dificila pentru Imperiul Otoman începe în a doua jumatate a secolului al XVIII, când nu mai poate face fata presiunilor cumulate ale Imperiului Rusesc (guvernat atunci de unul dintre cei mai mari lideri - împarateasa Ecaterina) si ale Imperiului Habsburgic. Începând cu secolul al XIX-lea Imperiul Otoman intra sub protectia Marii Britanii, care dorea sa împiedice expansiunea rusilor la Gurile Dunarii si la Marea Neagra. Imperiul Otoman devenise oricum o structura politica si economica depasita de marile puteri occidentale: Anglia, Franta, Prusia. Vom întelege ca prefacerile din spatiul românesc au fost serios înrâurite de convulsiile geopolitice descrise mai sus.

[10] Dupa pierderea bataliei de la Stanilesti, din iulie 1711, de catre trupele lui Dimitrie Cantemir si ale tarului Rusiei, Petru cel Mare, Imperiul Otoman impune Moldovei regimul fanariot la 6 octombrie 1711, prin guvernarea lui Nicolae Mavrocordat. În Ţara Româneasca, regimul fanariot este instituit la 5 ianuarie 1715, dupa asasinarea lui Constantin Brâncoveanu si a familiei acestuia la 25 august 1714. Brâncoveanu încercase si el o politica de aliante regionale cu marile puteri, în special cu Austria, aspect netolerat de Turcia.

[11]  "Într-adevar, exista într-un stat normal, guvernat omeneste, o compensare pentru sacrificiile poporului de jos. Partea descarcata de munca fizica a societatii îsi pierde puterea musculara (iritabilitatea), dar câstiga înmiit de mult prin sporirea puterii nervoase (sensibilitate, inteligenta). Arte si stiinte sunt copile ale luxului, dar sunt o compensatiune. Inventiile tehnologice în toate ramurile vietii cer azi, în fabrici si manufacturi, de mii de ori mai multa munca decât mâinile tuturor acelora cari nu lucreaza fizic, a tuturor învatatilor la un loc. Supunând puterea unui sclav orb, cari nu se revolta, a naturii, munca fizica a omului devine din ce în ce mai usoara. Dar avem noi arte si stiinte? E patura aceea consumatoare de nulitati o clasa de oameni de stiinta cari sa compenseze munca conationalilor lor, din care traiesc?

Precum stim, nu.

Iata dar adevarata cauza a balantei [comerciale, de plati] defavorabile: înmultirea cu asupra de masura atât a clasei consumatoare, cât si a necesitatilor ei. Când un guvern are însa drept sistem de-a ridica de pe ulite mii de nulitati si a le inspira trebuinte pe cari nu le avusesera nicicând; când se depopuleaza cafenelele pentru a se popula bugetul; când ignoranta, perversitatea si lenea sunt titluri de recomandatie pentru a face cariera pe miile de cai cari atârna direct sau indirect de stat - atunci într-adevar se descarca de sarcina întretinerii fizice straturi de oameni cari nu meritau sa fie descarcate si se încarca cu asupra de masura restul poporului.

Daca producatorul nostru, taranul, ar primi în schimb cunostintele necesare pentru a-si economisi munca bratelor si a produce mai mult cu lucru mai putin atunci ar exista o compensatie. Dar el munceste în acelasi mod primitiv si greu ca si stramosii sai, însutindu-i-se sarcinile publice.

Ce lumina i se da în schimb?" (Mihai Eminescu,  Natiunea româna. Progres si moralitate, Bucuresti, Editura Albatros, 1999, p.410)

[12] Numele complet al celui ce avea sa devina primul rege al românilor (1881) este: Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen.

[13] Conferinta de la Paris a Marilor Puteri din septembrie 1859 recunostea valabilitatea Unirii din acelasi an numai pe perioada domniei lui Cuza.

[14] La 1881 Partidul National Român din Transilvania s-a unit cu Partidul National Român din Banat. Partidul National Român este precursorul Partidului National Ţaranesc care, alaturi de Partidul National Liberal, a dominat scena politica între cele doua razboaie mondiale. În ceea ce priveste Miscarea Memorandista, în documentul intitulat Memorandum si adresat de PNR împaratului (care nu l-a citit, ci l-a trimis autoritatilor ungare care i-au arestat pe liderii PNR), se cereau: restabilirea autonomiei Transilvaniei, folosirea limbii române în administratie, dreptul la învatamânt în limba româna, sufragiu universal, întarirea bisericii nationale si a învatamântului confesional. Reactia autoritatilor ungare a fost închiderea lui Ion Ratiu, Gheorghe Pop de Basesti, Vasile Lucaciu si a altor 13 fruntasi ai partidului în urma unui simulacru de proces desfasurat la Cluj, în 1894. În Bucuresti s-au desfasurat în tot acest timp ample manifestatii de solidaritate la care au participat peste 30000 de persoane (în vara anului 1892, Bucuresti). Statul român însa nu a putut interveni direct în rezolvarea problemei datorita Tratatului sau de Alianta cu Austro-Ungaria (asa numita Tripla Alianta între Prusia si Austro-Ungaria, la care România a aderat în 1883).

[15] Una dintre denumirile partidelor în secolul al XIX-lea.

[16] Cf. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri pâna astazi, Editura Albatros, 1975, p.606.

[17] Cf. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri pâna astazi, Editura Albatros, 1975, p.616.

[18] Titlul complet era Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris.

[19] Trebuie precizat ca spiritul autoritar al domnului Alexandru Ioan Cuza s-a limitat la a urmari sistematic reformarea sistemului politic si a economiei rurale. Statutul a fost votat de popor prin Plebiscit, în luna mai 1864.

[20] Parlamentul României, Directia de informare parlamentara (2005),  Mihaela Georgescu,

http://www.forumconstitutional.ro/camera_deputatilor/prodemocratia/forum.page?mid=6, sublinierea apartine autoarei.

[21] Virgil Madgearu: 1999, Prefata.

[22] Ilie Badescu numeste procesele de înapoiere ce apar în tarile ramase în urma ca urmare a contactului deficitar cu capitalul strain efect de pozitie. Cel mai grav efect de pozitie dezvoltat între 1866-1910 s-a numit neoiobagie. (Badescu: 1996, 24 si passim).

[23] Madgearu considera ca etapa de dezvoltare în care este România încurajeaza patrunderea mai cu seama a capitalurilor camataresti la tara, în nici un caz a celor care pot servi la rationalizarea productiei, de aceea, arata el, este nevoie ca taranimea "sa aduca sub stapânirea ei, cu ajutorul cooperativelor ei, toate caile care duc la piata mondiala pentru marfuri si capital si sa puna stapânire pe întregul aparat de comert si credit, care serveste intereselor maselor taranesti. Fructul acestei biruinte de clasa economice mondiale va fi ca ceea ce poate fi un mijloc de exploatare capitalist, devine un simplu instrument tehnic, prin care economia familiala în agricultura îsi întareste pozitiile." (Madgearu: 1995, 84).

[24] Ne dam seama ca proprietatea de exploatare este în fapt, parcela taraneasca supraexploatata sau marea proprietate rau organizata, care foloseste forta de munca subremunerata.

[25] Provenit dintr-o familie de boieri din Basarabia, Stere (1865-1936) este arestat în timpul liceului de catre serviciile secrete tariste pentru activitate împotriva tarului si deportat ulterior în Siberia (1886-1892). Desi în Rusia intra în contact cu socialistii de acolo, Stere face optiunea pentru democratie iar nu pentru societatea socialista, fapt exprimat printr-o serie de articole intitulate Social-democratism sau poporanism? - strânse într-un volum abia în 1996 de Mihai Ungheanu (Editura Porto Franco, Galati). Se stabileste în România în 1892, iar la 1913 devine rector al Universitatii A.I. Cuza din Iasi. Consilier de prima importanta pentru presedintele Partidului Liberal Ionel Bratianu, Stere intra în dizgratie si este chiar arestat pentru o scurta perioada în 1918 datorita optiunii sale pentru o alianta cu Germania si nu cu Rusia în timpul primului razboi mondial. Este cofondator, alaturi de Iuliu Maniu, Vasile Goldis si altii ai Partidului National Ţaranesc (format în 1926 prin fuziunea Partidului National din Transilvania cu Partidul Ţaranesc). "Intransigenta doctrinara a lui C. Stere intra în conflict cu metoda tranzactionala, de «pertractari» a lui Iuliu Maniu. ....În 1931 demisioneaza din PNŢ si se retrage la Bucov ..." (Ungheanu în Prefata la Stere: 1996, XII). Crezul sau este democratia rurala pe care o exprima în paginile Vietii Românesti (director 1906-1915).

[26] Mihail Manoilescu, îsi face debutul international în stiintele economice în anul 1929, cu Fortele nationale productive si comertul exterior. Teoria protectionismului si a schimbului international. Pâna atunci, Manoilescu publicase peste o mie de pagini în limba franceza, dintre care 25 de studii consacrate realitatilor României[26]. Manoilescu a fost continuu preocupat de redefinirea structurii conceptuale a stiintei economice. In preajma izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial eforturile sale au întrunit o larga recunoastere internationala, fiind numit în urma Congresului international de stiinte economice de la Paris, din 1937, seful comisiei însarcinate cu standardizarea conceptuala a stiintei economice. Manoilescu a fost presedintele Asociatiei Generale a Inginerilor Români, organism al carei membru fondator era de la sfârsitul primului razboi mondial.

Manoilescu a ocupat de cinci ori diferite functii de ministru înainte de  anul 1940, în perioada iulie-septembrie 1940 fiind chemat sa ocupe functia de ministru de externe de regele Carol al II-lea. Ne amintim ca atunci România tocmai pierduse Basarabia si Bucovina si era pe punctul de a pierde Ardealul de Nord. 

[27] Aceasta conceptie este dusa mai departe de Nichifor Crainic în cadrul dezvoltarii noii democratii numita demofilie. Întemeiata si ea pe parlamentul corporativ, demofilia este aplicatia directa a conceptiei crestine în viata publica. "Continutul demofiliei deci, este: mila si hrana (catre popor). Fara a doua, mila se preschimbă în demagogie (ipocrizie), fara prima, hrana se transformă în consumerism, raportul celor condusi cu conducatorii îsi pierde orice continut spiritual, devine unul pur materialist. Pentru afirmarea de neam în statul nou (redefinit), Crainic propune ideea de proportie numerica pentru reprezentarea etniilor în parlament si în institutii (adica în toate formele de directie din viata concreta a popoarelor). Acesta este principiul "proportionalitatii etnice"." (Badescu:  2002, 550-551)













Document Info


Accesari:
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )