Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































1945-1950. RENASTEREA EUROPEI DUPA YALTA

istorie












ALTE DOCUMENTE

10 motive pentru ca Rusia sa-si piarda increderea in SUA
SUBIECT ŞI SUPUS AL ISTORIEI ŞI AL ISTORIILOR \"LUI"
Regimul lui Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965)
Zeul Marte
Ceausescu si redefinirea raporturilor dintre partid si Securitate (1967-1968)
Evul Mediu
IMAGINI DIN AL II-LEA RAZBOI MONDIAL
CALATORII DIN TIMPUL RAZBOIULUI DE LA 1789 LA 1791
INFORMATORI CATOLICI INAINTE DE DOMNIA BRANCOVEANULUI
MOLDOVA DIN A DOUA JUMATATE A SECOLULUI AL XTV-LEA

1945-1950. RENASTEREA EUROPEI DUPA YALTA

Din Declaratia Rezistentei europene (1944)



 

Pacea europeana este cheia de bolta a pacii mondiale. In sfarsit, in spatiul unei singure generatii, Europa a fost epicentrul a doua conflicte mondiale .

           Singura o Uniune federala va permite participarea poporului german la viata europeana fara ca el sa fie un pericol pentru alte popoare.

Singura o Uniune federala va permite salvgardarea institutiilor democratice.

Singura o Uniune federala va permite reconstructia economica a continentului .

Henri Burgmans, L'idee européenne. 1918-1965. College d'Europe, Bruges, 1965

           

Prin multe aspecte, 1945 poate fi numit anul zero al Europei. Aceasta trista constatare este valabila si pentru ca Europa a pierdut 35 de milioane de oameni, din 50 de milioane victime care, spre deosebire de Primul Razboi au fost in majoritate civili - 25 de milioane (inclusiv sovietici). La aceste cifre se cer adaugate milioane de raniti, orfani, vaduve. In 1945, 30 de milioane de europeni erau in cautarea unui pamant de azil.

Europa a fost destabilizata de fluxul si refluxul armatelor, de regimurile si de aventurile colaborationiste. Corpul politic european, cu exceptia componentei sale britanice, s-a divizat. Destinul Europei a inceput sa depinda esential de puteri exterioare. Autoritatea sa morala si politica, inclusiv in imperiile coloniale, a inceput sa fie contestata. De aici, nevoia generala de certitudini, de securitate. Aceasta nevoie era resimtita de invingatori, de miscarile de rezistenta, de combatantii Marii Aliante, de popoare. Toti voiau sa uite timpul razboiului. Toti voiau s-o rupa cu trecutul. Toti stim bine ca Europa este culpabila pentru regresia mondiala, pentru mijloacele violente utilizate, pentru excese, orori.[i]

Istoria politica a Europei dupa 1945 a inceput cu constatarea acestui declin al continentului si cu intelegerea faptului ca era nevoie sa fie 'reinventat' viitorul. In atari circumstante, din perspectiva investigatiei istoriografice contemporane se pune intrebarea: Cum s-a nascut si apoi organizat noua Europa, din jocul, din raportul de forte militare si politice dintre eliberatori? Raspunsul pe masura importantei intrebarii, credem ca il putem oferi, in aceasta carte, analizand si comentand din ce in ce mai des ceea ce astazi se numeste constructia europeana.

1. Miscarea europeana

Winston Churchill, la 19 septembrie 1946, in Aula Universitatii din Zürich, intr-un celebru discurs, spunea printre altele: 'Vreau sa vorbesc astazi despre Europa'. Trei luni mai tarziu el infiinta in Marea Britanie United Europe Movement. Nu peste mult timp in Franta Raul Dautry crea Consiliul Francez pentru Unitatea Europei. In cateva luni in tot mai multe tari si orase ale Europei Occidentale s-au constituit structuri federaliste. De parca timpul nu ar mai fi avut rabdare, in decembrie 1946, Henri Brugmans prezida deja Uniunea Europeana a Federalistilor. La inceputul anului 1947 se contura si o Miscarea Socialista pentru Statele Unite ale Europei, prezidata de Bob Edwars si apoi de Michel Rasquin. In mediile democrat-crestine Robert Bichet forma, la randu-i, Noile Echipe Internationale. In sfarsit, din initiativa contelui Candenhove-Kalergi*, sub presedintia lui Georges Bohy, s-a creat Uniunea Parlamentara Europeana.

Miscarile europene, unioniste, extrem de dinamice erau in marea lor majoritate afiliate Comitetului International de Coordonare pentru o Europa Unita, al carui presedinte a fost Duncan Sandys. Cea mai importanta misiune a Comitetului a fost de a pregati Congresul Europei. Acesta s-a desfasurat in mai 1948, sub presedintia lui Winston Churchill. 16 fosti presedinti de Consilii de Ministri, numerosi ministri, parlamentari, scriitori, ecleziasti, intelectuali, industriasi, economisti, aproape 800 de participanti au sustinut proiecte federaliste dar si confederative, au sustinut cu ardoarea dezbaterii doctrinare puncte de vedere foarte diverse. Era si firesc, daca le asociem celor existente in miscarea europeana, si ea foarte neomogena doctrinar, tactic si strategic. Castigul Congresului a fost "mesajul europenilor". Prin acest Act-rezolutie s-a indus in opinia publica un semnal important, care a ajutat nemijlocit la crearea institutiilor europene.

"A venit ora pentru natiunile Europei sa transfere unele din drepturile lor de suveranitate, in vederea coordonarii si dezvoltarii resurselor lor"[ii].

Aceasta "ora a Europei" va destepta, va activiza constiinta de sine a Europei. Congresul de la Haga a influentat direct lucrarile Reuniunii Consiliului International al - februarie Miscarii Europene, desfasurata la Bruxelles, in perioada 25 - 28 februarie 1949. Ideile, demersurile si energiile Miscarii europene puse in slujba Europei s-au concretizat in realizarea Consiliului Europei in prima jumatate a anului 1949.

2. Consiliul Europei - rezultatul unui compromis

In iulie 1948, din initiativa guvernelor francez si belgian, s-a constituit Adunarea Consultativa Europeana, compusa din reprezentanti ai Parlamentelor nationale. Initiativa a fost vazuta ca un posibil laborator al atat de doritei uniuni politice europene. Britanicii nu au dat, insa, dovada de un prea mare entuziasm fata de aceasta initiativa. Divergentele se concentrau in special asupra independentei Adunarii fata de guvernele nationale punct cu care Anglia nu era de acord; ea nu dorea sa accepte decat eventual un statut de "comisie de studiu" atent controlata. Fata de ideea franco-belgiana, care pleda pentru o adunare desemnata de Parlamentele nationale si investita cu autoritate, distanta era foarte mare. Pentru a consilia intr-un compromis divergentele s-au propus, pentru structura Consiliului Europei, doua institutii: una care reflecta dimensiunea federalista - Adunarea Consultativa, compusa din "reprezentatii fiecarei tari membre, alesi de catre parlament sau desemnati printr-o procedura instituita de acesta" si cealalta care reflecta dimensiunea unionista - Comitetul de Ministri (ai Afacerilor Externe), organism al reprezentantilor guvernelor, imputernicit cu luarea deciziilor.

Tratatul Constitutiv al Consiliului Europei* a fost semnat la 5 mai 1949 de 10 tari - Franta, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia si Suedia.

Competentele Consiliului Europei

Competenta recunoscuta Consiliului Europei se manifesta in domeniile: economic, social, cultural, stiintific, juridic, administrativ si etic. Dar aceasta competenta nu trebuie sa mascheze restrictiile aduse capacitatii sale de actiune. Organizatia de la Strasbourg s-a vazut exclusa, de catre membrii Aliantei Nord Atlantice din cadrul participarii la interventii de natura defensiva si prin urmare si din politica externa. De asemenea, se vede obstuctionata si in ceea ce priveste actiunile sale economice prin recunoasterea OECE-ului. Eficacitatea sa de interventie de un anumit gen este limitata de caracteristicile structurii institutionale. Aceasta structura, dupa cum s-a vazut, este duala si este rezultatul unui compromis. Organismul de initiativa - Adunarea Consultativa - are trei particularitati: reprezentare ponderata, pentru a respecta egalitatea intre tari; delegati nominali in adunarea deliberativa, inregistrati in ordine alfabetica, pentru a favoriza grupurile transnationale; rezolutii adoptate cu majoritatea de doua treimi.

Organismul de decizie - Comitetul de Ministri - are la randu-i trei particularitati: examineaza textele votate de Adunare; poate prin votul sau sa contribuie la realizarea unanimitatii sau sa-si exercite dreptul de veto; nu are puterea de a pune in aplicare Rezolutiile adoptate. Nu numai ca acest organism il neutralizeaza pe celalalt, dar in plus exista si supravegherea guvernelor in ceea ce priveste textele elaborate de catre Adunare.

In Consiliul Europei s-au pus mari sperante; pentru multi aceasta trebuia sa conduca, in viitor, la Statele Unite ale Europei, cu atat mai mult cu cat Adunarea a abordat, chiar de la inceputurile activitatii chestiunea organizarii politice a Europei[iii]. Britanicii, partizani ai unei vagi asocieri, s-au opus cu vehementa conceptului federalizarii. De aceea, eforturile Adunarii - care a formulat si transmis Consiliului de Ministri un document "pentru a crea atat o autoritate politica europeana, dotata cu functii limitate dar cu puteri reale .", cat si "o Comisie permanenta de ministri, cu activitate intre sesiuni, care sa poata prefigura autoritatea politica[iv]" - au fost respinse, chiar in conditiile in care profesorul Daniel Villez, personalitate marcanta a Miscarii Europene a organizat un Consiliu de Vigilenta care si-a asociat opinia publica si a facut presiuni asupra Comitetului de Ministri. Esecul proiectului asupra Autoritatii politice europene, in a treia sesiune din 1951, l-a determinat pe Paul-Henri Spaak, presedintele Adunarii, sa demisioneze.

Consiliul de Ministri a respins si proiectul prin care Adunarea Consultativa a propus constituirea unui minister european al apararii*. A aprobat, insa, in sedinta din 4 noiembrie 1950, Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Conventia enumara drepturile individuale si libertatile cetatenesti.

Consiliul Europei este mai mult decat un club al tarilor europene, atasat valorilor spirituale si morale, care sunt patrimoniul comun al popoarelor si care sunt la originea principiilor, libertatilor individuale, libertatilor politice si proeminentei dreptului "pe care se fondeaza orice democratie veritabila"[v]. Activitatea Consiliului Europei in ultimii ani a devenit normativa. In acest sens, au fost elaborate mai mult de 150 de conventii propuse spre ratificare tarilor membre. Acestea vizeaza domenii vaste, cu exceptia domeniilor economiei si apararii. In pofida abordarilor pesimiste, de tipul celor ale lui Robert Touleman, consacrat teoretician al constructiei europene, care, la 50 de ani de existenta, nu acrediteaza Consiliul Europei cu aspiratia la unitatea continentului, consideram ca aceasta structura a contribuit la formarea unui centru european, si a mentalitatilor europene, si in mod sigur a elitelor continentului nostru.

Numarul membrilor Consiliului Europei a crescut continuu. In perioada imediat urmatoare infiintarii, in august 1949, au aderat Turcia si Grecia. Republica Federala Germana a aderat in 1951; Austria in 1956. In noiembrie 1990 a aderat Ungaria . Romania a fost admisa in 1995 . Moldova si Federatia Rusa in 1996. Cu admiterea Georgiei, in martie 1999, numarul membrilor Consiliului Europei a ajuns la 41.

3. Intre Aliati. Razboiul rece. NATO. Pactul de la Varsovia

           In timpul Conferintei de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943) - prima intalnire intre Stalin, Churchill si Roosevelt - conducatoru 848b12i l sovietic si-a reafirmat puternic revendicarile teritoriale asupra Poloniei. Foreign Office a admis necesitatea concesiilor (la est de linia Curzon), care corespundeau avantajelor obtinute prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Roosevelt, la randu-i, a aprobat tacit acest aranjament, dar a refuzat sa se angajeze, de teama reactiilor negative din Congres. Principalul sau obiectiv la Teheran era sa obtina increderea lui Stalin pentru a mentine coeziunea "marii aliante", pentru a obtine sprijinul acestuia in organizarea postbelica a lumii, pentru instaurarea unui nou mecanism al securitatii colective. Intr-o lunga scrisoare, datata 29 ianuarie 1944, William Bullitt, fost ambasador american la Moscova intre 1933 si 1936, lansa un avertisment presedintelui: "Stalin nu este convertit la idealurile Chartei Atlanticului nu a abandonat proiectele sale «revolutionare», obiectivele politice si teritoriale nu au fost schimbate El se va stradui sa anexeze Basarabia, Bucovina de Nord, o parte nedefinita din Polonia Orientala si Tarile Baltice Cand va putea, va instala un guvern sovietic in Romania, Bulgaria, Polonia si Germania". Bullitt prevedea ca "partizanii" comunisti din Iugoslavia vor pune in miscare un guvern de tip sovietic si ca Eduard Benes va face jocul lui Stalin "Nu exista decat un singur mijloc de a impiedica Armata Rosie sa traverseze Europa: asigurarea ca armatele americane si britanice sa elibereze Europa Orientala inaintea sovieticilor"[vi].

           La 6 iunie, armatele anglo-saxone comandate de generalul Dwight Eisenhower debarcau in Normandia. Armatele sovietice avansau in Polonia si in Balcani. Stalin nu avea nici un motiv sa abandoneze catre sfarsitul razboiului exigentele teritoriale pe care le formulase in 1941, atunci cand armatele Reich-ului erau la cativa kilometri de Moscova. Armata poloneza de interior a generalului polonez Tadeusz Bor-Kamarowski (guvernul polonez de la Londra) a dorit sa participe la eliberarea teritoriilor poloneze rasaritene. A fost refuzata. Sovieticii deja formasera armata lor poloneza; tot acum, ei au recunoscut, de facto, Comitetul Polonez de Eliberare Nationala, condus de Boleslaw Bierut.

           Deoarece Armata Rosie sosise la portile Varsoviei, guvernul polonez din exil si Armata de Interior au decis sa declanseze insurectia in Varsovia, in speranta eliberarii orasului inainte de venirea sovieticilor. Insurectia s-a transformat intr-o tragedie. Nazistii au inabusit-o, rusii nu s-au implicat, in pofida solicitarilor exprese ale lui Churchill si Roosevelt.

           W. Churchill a decis, in octombrie 1944, sa mearga la Moscova, sa discute cu Stalin problema poloneza. (Seful guvernului polonez din exil, Stanislaw Mikolajczyk, a participat la negocieri.) Nu s-au realizat progrese, deoarece guvernul polonez nu a acceptat linia Curzon si colaborarea cu guvernul pro-sovietic instalat de Stalin la Lublin.

           In timpul acestor discutii, Churchill i-a propus lui Stalin faimosul "acord de procente", care repartiza in termeni aritmetici influenta Rusiei Sovietice si a aliatilor occidentali in regiunea balcanica si in Ungaria. Churchill a relatat apoi, in Memorii, propunerile pe care le-a facut lui Stalin: "Armatele voastre se gasesc in Romania si Bulgaria. Noi avem interese, misiuni si agenti in aceste tari. Vom evita sa ne ciocnim pentru chestiuni care nu au valoare de sanctiuni. In ceea ce priveste Marea Britanie si Rusia, ce ziceti Dv. de o predominanta de 90% in Romania pentru Dv., de o predominanta de 90% in Grecia pentru noi si de o egalitate de 50/50% in Iugoslavia In timp ce se traduceau cuvintele mele, eu scriam pe o foaie de hartie: Romania : Rusia = 90%, altele = 10%; Grecia : Marea Britanie (in acord cu SUA) = 90%; Rusia = 10%; Iugoslavia = 50-50%; Bulgaria : Rusia = 75%, altii = 25%. Eu am pus hartia in fata lui Stalin, caruia i s-a tradus. El s-a oprit un timp lung. Apoi a luat creionul sau albastru, a trasat o linie groasa in semn de aprobare si ne-a inapoiat-o"[vii].

           Acordul era valabil pe durata ostilitatilor contra Reich-ului - pretinde Churchill, care este insa suficient de realist in Memorii pentru a-i consemna consecintele nefaste. El se disculpa cu argumente puerile de tipul scuzelor ca nu a putut prevedea, cu certitudine, brutalitatea represiunii sovietice. Mai este adevarat ca el nu a asociat cabinetul britanic acestor nefaste procente si ca americanii nu au fost consultati

           A urmat Conferinta de la Yalta (4 februarie 1945). Stalin a acceptat proiectul de organizare a ONU, sustinut cu ardoare de Roosevelt si de secretarul sau de stat, Edward Stettinius. In contrapartida, pentru implicarea impotriva Japoniei, sovieticii au solicitat si obtinut acceptul anglo-american pentru ocuparea insulelor Kurile si a partii septentrionale a insulelor Sahalin, dreptul de control asupra cailor ferate din Manciuria, bazele navale de la Dairen si Port Arthur. Tot la Yalta s-au acceptat dezmembrarea Germaniei si linia Curzon, pentru granitele orientale ale Poloniei[viii]. Cat priveste regimul politic in aceasta tara lucrurile ramaneau neclare. Aliatii au preferat o solutie improvizata, dandu-si acordul pentru formarea - din comunisti pro-sovietici si reprezentanti din exil - a guvernului polonez provizoriu de unitate nationala.

Stalin a acceptat Declaratia asupra Europei eliberate[ix].

Franklin D. Roosevelt a murit la 12 aprilie 1945. Harry Truman, noul presedinte, avea cunostinte limitate in domeniul afacerilor internationale. Lipsa de experienta in afacerile straine l-a obligat sa tina seama de sfaturile consilierilor - care aveau pareri impartite in legatura cu atitudinea fata de URSS - si de aici consecinte negative care au generat o confuzie prelungita in definirea politicii externe americane.

In perspectiva strategica, URSS lasa impresia ca ar dispune de o putere enorma, raspandita pe o mare parte a masei continentale eurasiatica. Era vorba, insa, de un colos cu picioare de lut. Stalin declara la Potsdam ca Armata Rosie a pierdut 6 milioane de oameni. Istoricii evoca cifre mult mai consistente, 8-9 milioane de soldati, inclusiv cei din lagarele germane. Populatia civila a suferit de asemenea foarte mult - 26-27 milioane de morti.

Pe langa faptul ca URSS era ramasa in urma din punct de vedere economic si social, partea occidentala, in particular Bielorusia si Ucraina, a fost pur si simplu devastata de razboi: au fost distruse 1.710 orase, 70.000 de sate, 32.000 de intreprinderi industriale, 65.000 km de cai ferate au fost scoase din uz, 100.000 de colhozuri si sovhozuri au fost desfiintate.

In acelasi timp, SUA era, in fapt, prima putere economica a lumii, cu un avans considerabil fata de alte tari industrializate, in particular fata de URSS. Aproape 1/2 din produsele fabricate in lume purtau marca "made in USA". In 1945, SUA dispunea de o mare parte din rezervele de aur ale planetei. In cursul anilor 1940-1944, PNB american a crescut cu 15% pe an. Puterea militara americana era considerabila. In momentul capitularii Germaniei, fortele militare ale SUA erau de circa 8.300.000 de oameni, din care 69 divizii in Europa si 26 in Asia si Pacific. Marina lor militara si comerciala era fara egal si aviatia militara le conferea suprematia aeriana. Americanii descoperisera bomba atomica. SUA se bucura in mod egal de un mare prestigiu ideologic si politic. Presedintele Roosevelt era omul "New Deal"-ului. Principiile liberale care au fost propagate contra fortelor Axei erau inscrise in Charta Natiunilor Unite.

In perspectiva americana, ordinea politica de dupa razboi trebuia sa permita restaurarea liberalismului economic. Institutiile create la Bretton Woods in 1944, sub egida SUA si Marii Britanii, erau chemate sa asigure o noua ordine economica internationala, care sa fie favorabila expansiunii comertului, cresterii economice.

Acest proiect ideologic si politic - similar liberalismului Marii Britanii in secolul al XIX-lea - era chemat sa asigure expansiunea SUA. La 5 iulie 1945, Congresul a autorizat presedintele sa conduca negocierile comerciale putand implica importante reduceri de tarife care protejau economia americana. Guvernul american dorea, in contrapartida, ca Marea Britanie sa demanteleze sistemul protectiei imperiale conform angajamentelor luate, acceptand prêt-bail-ul din 1942. Articolul 7 prevedea eliminarea tuturor formelor de tratament discriminatoriu in comertul international, reducerea tarifelor si a altor forme de bariere vamale.

Aceasta retorica universalista de inspiratie liberala avea, insa, limite. Daca conducatorii americani se opuneau decupajului societatii internationale in sfere de influenta, apararea intereselor lor i-a angajat intr-o politica diferita. La Washington, mediile militare, cele ale marinei in particular, voiau sa restabileasca reteaua de baze in Pacific si Atlantic, pentru a asigura apararea avansata a Statelor Unite. (Guvernul american mentinea controlul in numeroase insule japoneze si era gata sa negocieze baze militare cu Marea Britanie, Portugalia si Islanda.)

Aceste baze ar fi putut fi folosite, in mod egal, pentru functionarea si dezvoltarea aviatiei civile si marinei comerciale americane, dezvoltare care ar fi contribuit la hegemonia economica a SUA in lume. Americanii asociau respectul principiilor Natiunilor Unite exigentelor securitatii americane. In ultima analiza, explicau concluziile unui memorandum al Statului-Major inter-arme (Joint Chiefs of Staff), factorul militar cel mai important pentru securitatea lumii este securitatea militara absoluta a Statelor Unite[x].

In 1945, Marea Britanie exercita o influenta decisiva asupra evolutiei vietii internationale. Elitele sale guvernamentale nu lasau sa se creada nici o clipa ca nu jucau un rol de prim-plan in reglementarea pacii si in orientarea politicii mondiale. Din cele trei puteri victorioase, Marea Britanie era singura dirijata de un guvern si o administratie obisnuite sa gandeasca relatiile internationale in perspectiva globala. Foreign Office era o masina bine rodata, dispunea de diplomati si experti de talent care puteau sa arunce asupra lumii priviri avizate printr-o lunga experienta politica. Multi dintre ei insa, din ratiuni asupra carora istoriografia inca mai ridica interogatii, au livrat NKVD-ului secretele politicii si strategiei britanice[xi].

Armatele britanice victorioase participasera intr-o maniera decisiva la debarcarea din Normandia, la eliberarea Frantei, la infrangerea celui de-al treilea Reich. Ele ocupau Germania, Franta, Venetia. Erau in Grecia; erau in vechile posesiuni italiene din Africa, in Orientul Mijlociu, in Iran, Transiordania si Palestina. Ocupau inca o parte din Iran - inclusiv rafinaria de la Abadan, prima din lume, care producea mai mult petrol decat ansamblul tarilor din Orientul Mijlociu. Cei circa 4.500 de britanici locuiau in zone inchise si primeau zilnic editia ziarului The Times. Compania anglo-iraniana dispunea de flota proprie, de spitale si scoli. Complexul petrolier functiona independent de economia iraniana.

In Egipt, "baza" de la Suez era un vast ansamblu care se intindea din Mediterana, de la Marea Rosie pana langa Cairo. Cuprindea o retea de sosele, cai ferate, porturi, garnizoane, aerodromuri, antrepozite de munitii, terenuri de manevre. Catre sfarsitul razboiului stationau aici circa 200.000 de oameni.

In momentul victoriei, efectivele fortelor sub comanda britanica erau considerabile: peste 5 milioane de barbati si femei deplasati in Europa si Mediterana, pe oceanele lumii. Alte 4 milioane de persoane lucrau in industria de razboi. Trupele engleze participau in Asia la razboiul contra Japoniei. Ele debarcau in Indochina, Malaysia, Birmania si Indonezia.

Va asigura Anglia si dupa 1945 responsabilitati imperiale? Era intrebarea pusa repetat in mediile politice si economice britanice. Aceleasi medii vedeau pesimist lucrurile. In primul rand nimeni nu putea ignora ruina economiei. Erau, apoi, probleme de urbanism, de suprastructura, sociale. Lordul Keynes avertiza in aprilie 1945 asupra unui "Dunkerque financiar".

Franta, la randu-i, era slaba. Multumita guvernului generalului de Gaulle si Rezistentei, ea a avut o contributie insemnata la batalia contra Germaniei. Pentru a-i compensa slabiciunile, de Gaulle a stabilit legaturi privilegiate cu URSS, afirmand in Europa o politica independenta fata de aliatii anglo-saxoni. Este sensul politic pe care 1-a angajat la Moscova, la inceputul lui decembrie 1944. El a semnat cu Rusia Tratatul franco-sovietic, acceptand sa recunoasca de facto guvernul pro-sovietic de la Lublin prin trimiterea unei misiuni diplomatice la Varsovia. De Gaulle a refuzat sa se asocieze principiilor Declaratiei asupra Europei eliberate. In realitate, politica lui de apropiere fata de Moscova era fara rezultate pozitive, pentru ca Stalin nu avea prea multa simpatie pentru seful Frantei libere.

Conferinta de la Potsdam (17 iulie - 2 august 1945) a fost superficial pregatita de anglo-americani. Mai mult, ea nu a avut ordine de zi, nu au existat in prealabil contacte si acorduri la varf. S-a acceptat Declaratia asupra Europei eliberate, s-au discutat problemele Romaniei, Bulgariei, Poloniei, Iugoslaviei, Ungariei, intrarea URSS in razboi impotriva Japoniei. Stalin a jucat si aici un rol central; a sosit mai tarziu, lasand impresia ca este bolnav (ceea ce nu l-a impiedicat sa studieze foarte atent dosarele) Conferinta a deschis larg portile sferelor de influenta.



Deschiderea solemna a lucrarilor primei Adunarii Generale a Natiunilor Unite a avut loc la Londra la 10 ianuarie 1946, in absenta lui Molotov, ministrul afacerilor straine ale URSS, si a lui Visinski, supleantul sau. Acesta din urma a atacat dur, in sedinta Consiliului de Securitate din 21 ianuarie 1946, politica britanica in Grecia.

La sfarsitul lui februarie 1946, insarcinatul cu afaceri la Moscova, George Kennan, este rugat de departamentul Trezoreriei americane sa explice ratiunile pentru care URSS refuza sa adere la Banca Mondiala si la Fondul Monetar International. Intr-o celebra scrisoare, Kennan analizeaza pasii imperialismului comunist, sovietic, in Europa si in lume. Consideratiile facute de Kennan asupra tendintelor sovietice au avut un profund impact la Washington, inclusiv asupra lui H. Truman. Exact in aceeasi perioada, fostul premier britanic W. Churchill era intr-o vizita privata in SUA. La 5 martie el era in compania presedintelui la Fulton, in Missouri, cu ocazia acordarii de catre universitatea de aici a titlului de Doctor Honoris Causa. Cu aceasta ocazie, Churchill a sustinut, in Aula universitatii, un lung discurs asupra politicii mondiale. Intre altele, a spus: "De la Stettin din Marea Baltica, pana la Triest in Marea Adriatica, o cortina de fier s-a abatut asupra continentului. In spatele ei se gasesc capitalele vechilor state din Europa Centrala si de Est: Varsovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucuresti si Sofia. Toate aceste frumoase capitale si populatia acestor tari sunt situate acum in zona de influenta sovietica"

In vara lui 1946, Truman l-a insarcinat pe consilierul sau personal, Clifford Clark, sa-i redacteze un raport secret asupra relatiilor sovieto-americane. Raportul propunea ca SUA sa angajeze o politica activa de sustinere a tarilor democratice aflate in pericol de a intra in sfera sovietica[xii].

Pe fondul conferintelor si tratatelor de pace (1946-1947), al razboiului civil din Grecia, in 1948 americanii au lansat Planul Marshall. La 28 iunie 1948, la Paris, intr-o declaratie publica, Molotov exprima opozitia fata de oferta americana. (Vezi pe larg subpunctul dedicat Planului Marshall.)

 Va urma Conferinta asupra Germaniei a ministrilor afacerilor straine, la Londra, 25 noiembrie - 16 decembrie 1948, terminata printr-un esec, din perspectiva colaborarii fostilor Aliati[xiii].

Dupa esecul conferintei, Bevin i-a spus lui Bidault ca Europa este divizata din Grecia la Marea Baltica si de la Oder la Triest si ca este dificil, daca nu imposibil, de a penetra aceasta linie. Discursul lui Bevin a gasit un larg ecou in capitalele occidentale[xiv]. La Bruxelles, Paul-Henri Spaak a raspuns imediat printr-un comunicat de atasament fata de Occident, in care isi exprima si intentia de a contacta in acest sens colegii din Tarile de Jos si Luxemburg

Negocierile pentru un sistem multilateral de aparare s-au desfasurat la Bruxelles. La 17 martie 1948 se semna tratatul intre Marea Britanie, Irlanda de Nord, Belgia, Franta, Luxemburg si Olanda.

In ziua semnarii Tratatului de la Bruxelles, Truman anunta Senatului vointa sa de a asocia SUA apararii Europei. In saptamana urmatoare, la 22 martie, au inceput tratative ultrasecrete americano-britanico-canadiene. (Franta nu a fost invitata, de teama ca nu cumva Partidul Comunist, infiltrat in armata si administratie, sa le deconspire. Precautiunea a fost inutila, caci Donald MacLean, primul secretar al ambasadei britanice la Washington, era spion sovietic!)

Riposta sovietica la Tratatul de la Bruxelles si la inceperea Conferintei asupra Germaniei la Londra (20 aprilie), conferinta prin care s-a format RFG, a fost Blocada Berlinului (31 martie)[xv].

Podul aerian organizat de occidentali va dura 323 de zile si va accelera organizarea apararii occidentale.

La 30 aprilie 1948, ministrii apararii si sefii statelor-majore ai celor 5 tari semnatare ale Tratatului de la Bruxelles s-au reunit la Londra, pentru a studia nevoile de material militar, pentru a cerceta in ce masura ele pot fi satisfacute prin productie proprie si pentru a determina marimea ajutorului suplimentar care trebuie cerut SUA. Incepand cu iulie 1948, experti americani si canadieni vor asista la aceste reuniuni in calitate de observatori. In septembrie 1948, in cadrul Tratatului de la Bruxelles a fost creat un organism militar: Organizatia de Aparare a Uniunii Occidentale (UEO).

Feldmaresalul Montgomery a fost numit presedinte permanent al Comitetului Comandantilor-sefi, care avea cartierul general la Fontainebleau (Franta). Au fost desemnati comandanti-sefi: generalul Lattre de Tassigny (Franta), pentru fortele terestre, maresalul-sef al aerului, Sir James Robb (Regatul Unit) pentru fortele aeriene si viceamiralul Janjard (Franta) pentru fortele navale.

Crearea unei organizatii de aparare in tarile libere ale Europei nu putea lasa indiferenta America. La 11 aprilie 1948, secretarul de stat, generalul George C. Marshall si subsecretarul Robert M. Lovett au deschis convorbiri preliminare cu senatorii Arthur H. Vandenberg si Tom Connally pe probleme de securitate in regiunea Atlanticului de Nord.

La 18 aprilie 1948, ideea unui sistem unic de aparare mutual, ingloband si depasindu-l pe cel al Tratatului de la Bruxelles, a fost public avansata de Saint-Laurent in Camera Comunelor a Canadei. 0 saptamana mai tarziu, Ernest Bevin comenta foarte favorabil aceasta sugestie. Pentru a permite constitutionalitatea intrarii SUA in Alianta, senatorul Vandenberg va prefata, consultand Departamentul de Stat, o rezolutie care recomanda "asocierea SUA pe cale constitutionala la masurile regionale sau colective, fondata pe ajutor individual si mutual, efectiv continuu", contributia lor la mentinerea pacii, afirmand determinarea lor de a exersa dreptul de legitima aparare individuala sau colectiva (Art. 51 din Carta ONU) in caz de atac armat care sa le afecteze securitatea nationala.

Aceasta rezolutie data din fericita initiativa a celor doi senatori amintiti a fost adoptata la 11 iunie 1948 de Senatul SUA. Discutiile preliminare intre Washington si ambasadorii Canadei si puterilor Uniunii Occidentale s-au desfasurat in perioada 6 iulie - 9 septembrie 1948. Ele s-au concretizat intr-un raport prezentat guvernelor si Consiliului Consultativ al Tratatului de la Bruxelles. La 15 martie 1949, tarile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, Canada si SUA au invitat oficial sa li se alature Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia si Portugalia.

La 18 martie 1949, textul tratatului a fost facut public. La 4 aprilie 1949, in ciuda presiunilor exercitate de URSS asupra statelor participante, Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat, la Washington, de ministrii de externe ai Belgiei, Canadei, Danemarcei, Statelor Unite, Frantei, Islandei, Italiei, Luxemburgului, Norvegiei, Olandei, Portugaliei si Regatului Unit. Parlamentele l-au ratificat in urmatoarele 5 luni.

Grecia si Turcia au fost invitate in septembrie 1951 sa se alature Aliantei, aderand oficial la 18 februarie 1952.

RFG a fost invitata sa intre in Tratat dupa semnarea acordurilor de la Paris, in octombrie 1954, si a devenit oficial membra a Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord la 9 mai 1955. Din acest moment incepea sa se scrie istoria celebrei institutii Euro-atlantice[xvi].

SUA au interpretat si reactionat la toate posibilele consecinte care puteau porni de la tendinta sovieticilor de control asupra Turciei si stramtorilor Dardanele (in august 1946).

Presedintele Truman a respins proiectele lui Henry Wallace, secretarul american al comertului, de incepere a negocierilor cu URSS in vederea colaborarii economice; la randul sau, URSS refuza, fara sa il examineze, un acord avantajos cu FMI, care i-ar fi permis sa beneficieze de importante ajutoare. Daca este sa il credem pe Bedell Smith, ambasadorul american la Moscova, Stalin nu a acordat o prea mare importanta dezacordurilor sovieto-americane de pana la Conferinta de la Moscova din aprilie 1947. Divergentele erau legate de Germania. Americanii nu aveau incredere in practicile zise democratice ale sovieticilor si vedeau deja o Germanie reunificata dominata de acestia, motiv pentru care au contribuit la divizarea ei (un embrion de putere politica se crea la Frankfurt in mai 1947)[xvii]. Se pare, insa, ca sovieticii nu doreau sa profite de slabiciunile europenilor, pentru a se angaja mai mult in Germania - daca este sa dam credit dezbaterilor din Academia Sovietica de Stiinte, condusa de Eugen Varga. (Dezbateri relatate de istoricul W. Loth.)

Doctrina Truman a fost anuntata la 12 martie 1947. Intrebarea care se mentine actuala si astazi este daca discursul anticomunist avea un suport real sau presedintele Truman dorea sa obtina creditele Congresului in profitul democratiilor occidentale. Ne putem apoi intreba daca discursul lui Marshall, din 5 iunie 1947, se adresa intr-adevar intregii Europe, inclusiv statelor aflate sub control sovietic. Molotov[xviii] exprimase public, in repetate randuri, faptul ca era interesat de ajutorul bilateral, nu si de constructia europeana comuna. Ruptura s-a produs la 2 iulie 1947. Moscova a interzis tarilor din Rasarit sa adere la Planul de Reconstructie Europeana. Impartirea Europei, realizata, in fapt, in iulie 1947, fusese luata cu mult inainte in calcul de americani si de sovietici. George Kennan, in Foreign Affairs (iulie 1947), preciza ca doctrina Truman este un moment important al razboiului rece.

Putem vorbi deja in acel moment de razboi rece? Raspunsurile oferite de istoriografie sunt contradictorii.

           Europa Occidentala se grabea sa castige timp pentru reconstruirea modelului democratic, sa-l poata opune modelului sovietic.

Americanii si sovieticii au reactionat la ruptura si au cautat, fiecare, sprijin intr-o parte sau alta a Europei - primii prin mijloace economice, ceilalti prin forta cu care impresionau. In acelasi timp, dialectica fricii "a intarit cele doua campuri". "Masina invaziei" facea ca la intrebarea, fie sovietica, fie americana: "Ce vrea celalalt?" - sa nu existe decat raspunsul: "Ma vrea doborat". Americanii au supraestimat puterea sovieticilor, si invers. SUA au crezut in comunizarea succesiva a tarilor europene, daca nu se iau masuri imediate. Riposta sovietica a fost Kominformul (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste si Muncitoresti, instalat la Belgrad). Jdanov intarea ideea unei lumi bipolare, inclusiv a celor doua Europe[xix].

Guvernul de la Washington a reusit rapid, cu ajutorul mass-media, sa pregateasca opinia publica americana si cea din tarile Europei Occidentale pentru ideea ca URSS era responsabila de dificultatile economice ale Europei.

           Ca si CAER-ul, care a raspuns - pe masura posibilitatilor sistemului - provocarii institutionalizarii occidentale (OECE - OCDE), Pactul de la Varsovia, creat la 14 mai 1955, este raspunsul la Alianta Nord Atlantica, in particular in ceea ce priveste latura angajamentelor statelor aliate. Daca NATO este dominata si condusa de SUA, rolul, pozitia URSS a fost considerabila in dispozitivul Pactului de la Varsovia. Potentialul militar esential in Est era sovietic; era exclus ca vreun satelit sa se doteze cu arme atomice - in timp ce Anglia, Franta le detineau. Contingentele sovietice au fost instalate in cvasitotalitatea democratiilor populare. "Comandamentul Unificat al Fortelor" - echivalentul Comandamentului Integrat al NATO - nu avea unitate operationala. In plus, Pactul de la Varsovia n-a fost numai un instrument de aparare. El avea, ca misiune interna a blocului sovietic, "apararea cuceririlor socialismului", cu alte cuvinte sa puna in actiune doctrina Brejnev a dublei responsabilitati sau formula iugoslava de "suveranitate limitata". Aceasta doctrina se inscrie in ideea comunitatii socialiste. Fiecare stat din blocul sovietic avea o dubla responsabilitate - fata de poporul sau si fata de miscarea comunista internationala - de protejare a socialismului. In cazul in care acesta era amenintat de tulburari interne, statele fratesti primeau dreptul sa intreprinda actiunile necesare pentru a combate aceste pericole.

           Doctrina Brejnev a fost formulata in perioada interventiei trupelor Pactului de la Varsovia (cu exceptia partii romane) in Cehoslovacia, care a pus capat "Primaverii de la Praga", experientei "socialismului cu fata umana". Deja, in toamna lui 1956, reprimarea revolutiei din Ungaria cu ajutorul tancurilor sovietice primea aceeasi justificare - distrugerea "subversiunii capitaliste". Cu alte cuvinte, Pactul de la Varsovia a fost bratul inarmat al internationalismului proletar. La 1 iulie 1991 el se va autodizolva. In noul context, prezenta militara sovietica in Europa Orientala nu mai putea fi mentinuta. In vara lui 1991, institutiile socialiste europene au disparut de pe scena istoriei.

 

           Spre deosebire de constructia europeana occidentala, in Rasarit s-a permanentizat dominatia marelui frate sovietic. Nu a existat aici nici parteneriat, nici vointa federativa. Aceasta "alta Europa", nascuta din vointa lui Stalin, nu a fost expresia constiintei europene. Pentru prima data in istorie, Europa s-a regasit in mod inevitabil in partea sa occidentala, unde doar institutiile moderne bazate pe democratia liberala si-au castigat dreptul de-a amenaja, la acest sfarsit de secol, relatiile intereuropene.

4. "Mica Europa". Demarajul constructiei europene

Constructia europeana a fost exprimata cu claritate, pentru prima data, in planul politicii active, in vechea Societate a Natiunilor de catre Aristide Briand, in 1929. Au trecut 15 ani pana la momentul in care guvernele in exil a trei tari continentale - Belgia, Olanda si Luxemburg au redactat la Londra un proiect de Uniune economica, prevazut sa fie aplicat imediat dupa Eliberare. Noul proiect a stat la originea Benelux-ului. Desigur, aceasta prima structura subregionala nu era nici pe departe o alternativa la Statele Unite ale Europei, propuse de Briand. Era insa, un prim pas care s-a concretizat in libera circulatie a fortei de munca, in miscarea capitalurilor. Politicul a incetinit realizarile economice, deoarece, pe de o parte, se vor manifesta rivalitati intre Anvers si Rotterdam pentru traficul cu Germania in zona renana, iar pe de alta parte, salariile erau mai mari in Belgia fata de cele din Olanda, unde si preturile erau mai mici datorita politicii de subventii.

Pactul de la Bruxelles (17 martie 1948) s-a inscris la randu-i intre abordarile punctuale ale constructiei europene. Anglia, Franta si cele trei tari din Benelux au semnat un acord de cooperare militara, in scopul protejarii tarilor contractante in fata unei eventuale agresiuni germane. Initiativa nu a facut "cariera" caci, era evident inca de atunci - fapt confirmat de cei 50 de ani de istorie a constructiei europene - ca nu se poate vorbi de Europa unita daca in arhitectura proiectului sunt atitudini negativiste.

5. Organizatia Europeana de Cooperare Economica (OECE)

Incepand cu 1945 constatam internationalizarea "ordinii", prin tendinte si uneori reusite, de reconstructie a vechii ordini a democratiilor occidentale de dinainte de razboi. SUA, mai mult decat Europa, a tinut si atunci ca si astazi, in 1999, sa gestioneze reconstructia modelului care, in expresie ideologica, este de tip neoliberal. Din aceste considerente economice, dupa razboi, inregistram doua directii: ordinea monetara internationala - sistemul Bretton Woods si ordinea comerciala internationala - sistemul GATT. Principiile de baza, vizau in ambele situatii, dezvoltarea multilateralismului*.

Pana la transformarea in OCDE, in 1960-1961, OECE, Organizatia Europeana de Cooperare Economica, creata la 16 aprilie 1948, cu ocazia Planului Marshall, a contribuit la mentinerea legaturilor intre statele membre, in cel putin doua domenii:

1.             repartitia ajutorului american de aproape 13 miliarde de dolari, 85% sub forma de materiale sau produse si 15% imprumuturi, in functie de nevoile si cerintele tarilor membre. (Patru tari - Marea Britanie, Franta, Germania si Italia - au beneficiat de 60% din ajutorul Marshall);

2.             cresterea schimburilor comerciale, prin doua mijloace - limitarea contingentarilor si amenajarea mijloacelor si modalitatilor de plata si a schimburilor intre tarile membre.

La terminarea conflagratiei, monedele europene nu erau convertibile intre ele, platile si deficitele comerciale constituiau o frana in calea schimburilor. Pentru a face fata problemelor, s-au semnat acorduri de plati si compensari in octombrie 1948 si septembrie 1949, apoi, Acordul din 16 septembrie 1950, prin care s-a pus in miscare Uniunea Europeana de Plati. UEP a instituit sistemul compensatiilor multilaterale si  de creditare automata intre tarile membre in OECE. S-a adoptat un sistem de clearing girat de Banca pentru Reglementari Internationale (BRI) (dolarul american a fost ales ca unitate de cont). OECE a desfasurat activitati in domenii diverse: utilizarea si mobilizarea mainii de lucru, difuzarea procedeelor tehnice, formarea profesionala si dezvoltarea regiunilor prin Agentia Europeana de Productivitate (1953), aprovizionarea cu energie, prin Comitetul Energiei, fondat in 1956.

OECE a incercat sa promoveze calea veritabilei unificari europene. In acest sens tarile membre s-au angajat, in 1948, sa elaboreze un program anual comun - 1948-1949 , apoi un program pe 4 ani, 1949-1953. Programele nationale, ireconciliabile ideii comunitare, au torpilat intentiile asumate. Europa nu era, inca, pregatita pentru uniunea economica. Se manifestau opozitii nationale de tipul celor care au impiedicat tentativele de uniune vamala franco-italiana (in ciuda tratatului semnat in martie 1949) sau cele dintre tarile scandinave, din noiembrie 1949.

OECE a contribuit, totusi, in cursul anilor '50, la reducerea sensibila a contingentarilor intre statele membre si la elaborarea, prin intermediul Uniunii Europene de Plati, a mijloacelor si modalitatilor "vizibile" de reglementare a schimburilor comerciale. In decembrie 1960 a fost semnata Conventia prin care se crea OCDE, Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica, intrata in vigoare in septembrie 1961. 18 tari europene din OECE au pornit la drum alaturi de SUA si Canada - semnatare ale Conventiei din decembrie 1960; apoi Japonia (aprilie 1964), Finlanda (ianuarie 1969), Australia (iunie 1971), Noua Zeelanda (mai 1973). Statele sus-mentionate s-au pus de acord pentru a realiza "expansiunea, considerata posibila, a economiei si slujbelor si progresul nivelului de viata in tarile membre, pentru a contribui la dezvoltarea comertului mondial pe o baza nediscriminatorie si multilaterala".

Demobilizarea tarifara s-a efectuat in cadrul organizatiilor europene - in conformitate cu Art. XXIV al GATT, sub forma de asociere sau de integrare. Asocierea comporta libertatea interna a schimburilor, in timp ce integrarea viza adaptarea de politici vamale comune fata de terti.

Ca o concluzie la activitatea desfasurata de tarile europene, formula integrarii a devenit din ce in ce mai atractiva pentru Franta, Italia, Benelux si Germania. Aceste state au parcurs un lung traseu integrationist, de la formarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (Tratatul de la Paris, aprilie 1951) la Piata Comuna, vazuta ca o Comunitate Economica Europeana (Tratatul de la Roma, din martie 1957).

Formula asocierii a fost utilizata de Marea Britanie care va grupa in juru-i 6 tari (Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia si Elvetia) in cadrul AELS - Asociatia Europeana a Liberului Schimb. Institutia a fost creata prin Conventia de la Stockholm, in ianuarie 1960. (Finlanda a devenit membru asociat in 1961; Islanda a intrat in organizatie in 1970.) Dupa largirea CEE, de la 6 la 9 membri, prin adeziunea Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei, in 1973, AELS s-a redus la 7 membri. Acestia au semnat acorduri de liber schimb cu CEE, constituind ceea ce in limbajul curent s-a numit Europa Celor 16.

OCDE a creat, ca reactie la noua strategie din 1973 a OPEC, Agentia Internationala a Energiei. AIE a propus, la 18 noiembrie 1974, Programul International al Energiei. 20 de tari membre ale OCDE (din 24) au aderat la Program. Franta, Finlanda, Islanda si Norvegia au preferat un statut special. AIE a devenit o agentie autonoma a OCDE si si-a stabilit, la 23 iulie 1980, propriul centru, Consiliul de Directie, Comitet de Gestiune, 4 grupe permanente de lucru si un Secretariat. Influenta anglo-saxona in AIE este dominanta. Ea este prima organizatie internationala compusa din tari consumatoare ale unui produs de baza - petrolul.

6. Planul Marshall - promotor al constructiei europene

Programul de ajutor american pentru reconstructia Europei este deseori considerat ca unul dintre marile succese ale istoriei acestui secol (Ymanuel Wexler) si a devenit sinonim cu asistenta. Rare sunt crizele economice din lume pentru rezolvarea carora ochii Occidentului si ai altora sa nu priveasca spre istoria acestuia. Planul este frecvent evocat in corelatie cu strategia susceptibila sa remedieze absenta cresterii, pentru demarajul Estului si, foarte recent, in 1999, pentru dezvoltarea sud-estului european, a statelor din Balcani.

           Planul Marshall, indiscutabil, a creat, prin aplicarea sa, efecte pozitive, si a fost un motiv in plus de a fi condamnat cu vehementa de URSS si de satelitii sai care il considerau o expresie a "imperialismului dolarului". Stanga politica din Europa de Vest l-a vazut, poate indreptatit ca una din cauzele nerealizarii sistemului politic de tip socialist in mediul occidental. Interventia americana si revigorarea economica care au urmat Planului Marshall au insemnat pentru responsabilii stangii "sfarsitul brutal al erei socialiste care incepuse intr-o maniera atat de promitatoare in 1945"[xx]. Constatarile de mai sus au fost sintetizate de catre Abelhauser si ele sunt extrem de interesante, caci permit o abordare dincolo de economic - spre sfera politica - a contributiei Planului in sustinerea modelului democratic de tip occidental. Importanta economica a Planului Marshall, "caci este un plan economic", este corelativa uriasului impact politic[xxi], sublinia si G. Bossuat, intarindu-l pe Abelhauser.

           Cunoscutul istoric de la Sorbona, René Girault (presedintele Comisiei Internationale de Istorie a Relatiilor Internationale), apreciaza la randu-i ca Planul raspunde problemelor considerate fundamentale in epoca. In primul rand Planul Marshall, a fost "arma economica", care a servit eficient scopurilor politice. El viza clar stoparea comunismului, extensia lui in Occident; prin el se dorea realizata coeziunea Europei de Vest. Apoi el este o actiune explicita prin care americanii i-au asigurat pe europeni ca nu sunt singuri in fata comunismului si ca SUA este gata sa promoveze o politica economica coerenta pentru refacerea Europei. Aceasta relatie poate fi cuantificata in substanta dimensiunii ajutorului american care este important, si nu in ultimul rand in reactia de psihologie sociala. (In 1947, mass-media indusese in opinia publica sentimentul degradarii situatiei si al imposibilitatii europenilor  de a se ajuta singuri.)

Pe fondul situatiilor si mentalitatilor inca inflamate de anii razboiului, de agresiunea directa a stangii asupra intregului continent european, la 5 iunie 1947 generalul Marshall va enunta la Harvard Programul care va face istorie si ii poarta numele. ".Europa este expusa unei dislocatii economice, sociale si politice foarte grave . fara un ajutor suplimentar foarte important . Remediul consta in a sparge cercul vicios si a restaura increderea locuitorilor in viitorul economic al propriilor tari din Europa intreaga' . 'Statele Unite se angajeaza sa aduca un ajutor si sa stabileasca un program european, dar initiativa trebuie sa vina de la Europa'[xxii].




Franta, imediat dupa pronuntarea discursului, a organizat o celula de lucru la Quay d'Orsay, sub conducerea lui Georges Bidault. Au inceput consultari cu Londra, apoi la 14 iunie, Franta va contacta URSS pentru organizarea la Paris a Conferintei tripartite in legatura cu Planul Marshall. La 22 iunie, Moscova anunta ca accepta tratativele de la Paris. Conferinta franco-anglo-rusa a fost stabilita pentru 27 iunie.

Sovieticii au trimis la Paris o delegatie numeroasa, formata din 90 de membri condusa de comisarul afacerilor straine, Molotov, asistat de patru colaboratori. Dupa lungi si sterile discutii conferinta a esuat[xxiii].

Hervé Alphard, participant la una dintre cele 12 sedinte restranse, descrie "maniera" in care "Bidault si Bevin se straduiau sa-l convinga pe Molotov ca oferta americana era pentru Europa intreaga" . "Eforturile celor doi se izbeau de un zid impenetrabil"[xxiv].

La 2 iulie Molotov va declara ca "Statele isi pierd autonomia lor economica si independenta nationala* in profitul unor mari puteri ."[xxv].

           Dupa esecul Conferintei tripartite aliatii Moscovei (inclusiv Finlanda) vor declina public invitatia de a participa la derularea Planului Marshall[xxvi].

La Paris, Jean Monnet ii va prezenta lui Georges Bidault analize politice care luau in calcul efectele previzibile ale noii situatii geopolitice. Monnet facea urmatoarele constatari: 1. ruptura cu sovieticii aparea ca fiind de durata; 2. cooperarea Euro-atlantica era inevitabila. Jean Monnet repeta ceea ce facuse cu insistenta dupa 1941, adica "intelegerea politicii americane". El insista, in particular, pe doua idei: stabilizarea financiara si monetara a Frantei si Europei Occidentale si ridicarea poporului german. Parintele constructiei europene a enuntat in acest context, un triplu avertisment: "revizuirea politicii germane a Frantei, pentru a evita un nou München"; "nevoia initiativei pentru obtinerea asezarii financiare, necesare Frantei, incat sa nu para o ingerinta americana in afacerile interne si sa nu se considere ca ne-a fost impusa" si, in sfarsit, oportunitatea momentului, incat opinia publica sa vada in creditele americane, alaturi de avantajele materiale, "promisiunea independentei economice viitoare, a carei realizare rapida este posibil sa vina prin creditele americane.".

Jean Monnet considera ajutorul american "provizoriu" si "productiv". El dorea sa ofere "un sens national" efortului de echipare economica. "Garantie a independentei economice", Planul era important si indispensabil pentru ca francezii sa plaseze creditele americane intr-o veritabila perspectiva de dezvoltare. Lui Jean Monnet ii placea sa creada ca realizarea primului Plan francez asociat stabilizarii financiare va convinge supraveghetorii americani ai fondurilor de utilizare productiva a creditelor, care trebuiau negociate si reconfirmate in fiecare an. Planul pus in miscare de J. Monnet este versiunea franceza la postulatele formulate de George Marshall in discursul sau de la Harvard si, in acelasi timp, este "garantul independentei nationale"[xxvii].

Jean Monnet a reactionat la tendinta guvernului fata de reducerea (in iunie 1948) a ritmului finantarii investitiilor datorita iminentei atribuirii ajutorului Marshall; " America nu este nici reactionara, nici imperialista. Contributia sa nu ne este data pentru a ne controla. Ea se opreste daca nu se manifesta si efortul nostru . fara ajutor nu este Plan, dar fara Plan nu este nici ajutor, nici independenta ". Planul Monnet este, in fapt, legatura intre consensul national (serios afectat de ruptura cu sovieticii din 1947) si cooperarea atlantica[xxviii].

Pe ansamblul duratei de aplicare a Planului Marshall (3 aprilie 1948 - 30 iunie 1952) Franta a primit peste 2,7 miliarde dolari, din care aproape 90% in materiale (2,419 miliarde dolari). Aceasta suma reprezenta circa 23% din ajutorul total acordat europenilor si plaseaza Franta in pozitia secunda, dupa Anglia, inaintea Germaniei si Italiei.

Italia si Germania, si ele beneficiare ale Planului Marshall, au cunoscut doua trasaturi comune: au pierdut razboiul, dar au realizat, incepand cu 1946, si una, si alta, cresteri superioare celor din tarile invingatoare. De exemplu, in anii 1947-1954, Italia si-a dublat venitul pe cap de locuitor, iar Germania a atins nivelul Frantei. (Ambele se gaseau la sfarsitul razboiului la 30% din nivelul acesteia!) Concordata intre obiective si rezultate i-a facut pe observatori sa considere ca exista o relatie puternica intre asistenta financiara a SUA si revigorarea economica din Europa Occidentala in general si din Germania de Vest in particular. " Cresterea fenomenala a PNB si urcarea rapida a productiei industriale atesta ca Planul Marshall a reusit sa contribuie la reconstructia capacitatii de productie a Europei"[xxix].

In Planul de Reconstructie a Europei este foarte importanta si ideea cooperarii si integrarii economice. In discursul de la Harvard, Marshall sugera natiunilor europene "ajutorul amical" al guvernului american in elaborarea Planului Global de Reconstructie. Dupa organizatorii americani ai Planului Marshall, libera circulatie a bunurilor si serviciilor, a capitalului si mainii de lucru era conditia sine qua non a reconstructiei economice a Europei. Extensia pietei ar fi permis obtinerea competitivitatii produselor europene, utilizarea rationala a resurselor locale. Mergand in sensul acestor dezvoltari, in septembrie 1947 cele 16 tari asociate in OECE s-au pus de acord asupra Programului de Reconstructie a Europei, in care au raspuns la 4 puncte esentiale: 1) un mare efort de productie; 2) obtinerea si mentinerea stabilitatii financiare interne; 3) dezvoltarea cooperarii economice intre statele membre; 4) solutionarea penuriei de dolari.

Sapte luni mai tarziu cele 16 state au adoptat Conventia pentru cooperare economica (aprilie 1948), care facea posibila trecerea Planului de Reconstructie a Europei de la teorie la practica[xxx]. Obiectivele economice incluse in Plan vizau: promovarea productiei industriale si agricole, obtinerea si mentinerea stabilitatii monetare si bugetare, cresterea schimburilor internationale intre tarile participante, in particular pe seama reducerii barierelor comerciale. Pentru realizarea obiectivelor a fost creata Administratia de Cooperare Economica[xxxi].

Conventia pentru cooperare economica europeana din 16 aprilie 1948 si Programul Global de Reconstructie a Europei defineau viziunea europenilor asupra dezvoltarii si cooperarii economice.

Prin Acordul asupra datoriei, semnat in 1953, ajutorul american totaliza circa 13 miliarde de dolari. Intre aprilie 1948 si iunie 1951, prin Planul Marshall s-a transferat in Europa mai mult de 1% din PIB-ul american, adica 3,5% din PIB-ul european (fara sa tinem cont de ajutorul militar); 3,4% din ajutorul american a fost in marfuri, restul in imprumuturi. Acestea din urma au ajutat la lichidarea creantelor internationale de dinainte de razboi, in conditii foarte avantajoase pentru debitori, in primul rand pentru Germania. Toate erau realizate pe fondul unui ansamblu de politici economice, in cadrul privilegiat oferit de liberalizarea schimburilor intra-europene si de programarea activitatilor comune pe termen mediu.

Beneficiile programelor nationale si ale Planului Marshall vor permite Europei Occidentale sa depaseasca nivelul mediu de dezvoltare de dinainte de razboi in 1949, ceea ce, in fapt, insemna ca Reconstructia era terminata. Ajutorul american, prelungit pana in anul 1951 - inceputul lui 1952, va permite consolidarea structurilor economice si a politicilor liberale promovate de guvernele occidentale.

7. Liga Europeana de Colaborare Economica (LECE)

La 19 septembrie 1946, in aula Universitatii din Zürich, W. Churchill, intr-un celebru discurs, spunea, printre altele: "Vreau sa vorbesc astazi despre Europa ."; trei luni mai tarziu el infiinta, in Anglia, United Europe Movement.

Liga Europeana de Colaborare Economica (LECE) a devenit ramura economica a Miscarii europene. S-a creat un Comitet de Legatura (20 iulie 1947, Paris) cu Uniunea Europeana a Federalistilor si Unionistilor, numit Consiliul Francez pentru o Europa Unita. LECE va fi foarte activa, ca si Miscarea europeana de altfel, in toata perioada anilor 1948-1949. Intre succesele care li se cuvin sunt Reuniunea Consiliului International de la Bruxelles, 25-28 februarie 1949, si crearea Consiliului Europei, despre care am mentionat in punctele 1 si 2 ale acestui capitol.

Paul van Zeeland, presdintele LECE a fost numit  in august 1949, ministrul afacerilor straine in guvernul belgian[xxxii]. El va ocupa acest post aproape 5 ani, cruciali pentru constructia europeana. Perioada inglobeaza momentul Declaratiei Schuman si momentul negocierilor si Tratatului CECO de la Paris, din 18 aprilie 1952. Art. 38 din tratatul sus-amintit sugereaza posibilitatea organizarii Comunitatii Politice Europene. Dupa esecul Comunitatii Europene de Aparare si, de facto, al Comunitatii Politice Europene, in vara lui 1954, din "ardoarea integrationista imediata"[xxxiii], nu a mai ramas decat o intensa reflectie intelectuala, ce va pregati, foarte serios, Tratatul de la Roma.

Declaratia lui Robert Schuman a gasit Miscarea Europeana dezorganizata. In aceeasi situatie era si LECE. Chiar si in aceste conditii, Liga a elaborat un punct de vedere care sustinea Planul Schuman. "Planul - sublinia comunicatul LECE - nu este decat o prima etapa, necesara in unificarea mai generala a pietelor". Unele rezerve exprimate in Liga erau corelate multor curente ideologice de aici - de la optiunile liberale ale unui Sermon sau Giscard d'Estaing, pana la un René Böel sau Louis Camu, cu viziuni federaliste si sociale. LECE - mecanism intelectual si prospectiv, a contribuit esential la constructia europeana in perioada 1951-1952.

La 27 mai 1952, s-a semnat la Paris, tratatul ce instituia Comunitatea Europeana de Aparare. Inalta Autoritate CECO nu functiona cand, iata, o alta Comunitate, foarte sensibila, venea in constructie si in discutie. Amintim si "instigarea" (in sensul bun) pe care Alcide de Gasperi si Comisia Constitutionala a Miscarii Europene (presedinte P. H. Spaak) o vor induce in opinia publica prin sugerarea unei deja alte Comunitati, cea politica. LECE a difuzat, in martie 1953, un Comunicat prin care sustinea Comunitatea Politica Europeana, dar, la reactia negativa a Celor Sase, si-a retras punctul de vedere asupra celor doua comunitati (inclusiv asupra celei de aparare).

LECE a organizat sectii nationale in Germania, Austria, Belgia, Marea Britanie, Franta (cea mai puternica), Italia, Luxemburg, Olanda. A stabilit contacte in Elvetia, Spania, si relatii cu sefii marilor intreprinderi, cu functionarii, intelectualii, oamenii politici, sindicatele si agricultorii. Relatiile LECE cu CECO si Consiliul Europei au fost permanente si active.

Tensiunile din Miscarea Europeana, radicalismul si sustinerea la stanga a unor importante segmente din Miscare si Liga l-au determinat pe Lucien Sermon, secretarul general in functiune, sa incurajeze aparitia unei noi organizatii - Comitetul European pentru Progresul Economic si Social (CEPES), institutie pur patronala, de dreapta, cu conceptii solide de unificare economica europeana, abordare mult mai seducatoare pentru mediile de afaceri. In fapt, ideea crearii Comitetului a apartinut Fundatiei Ford. CEPES a fost realizata de un mic grup belgian, cu un comitet de legatura cu SUA. S-a dezvoltat rapid la nivelul Celor Sase, a organizat comitete economice, industriale cu consilieri din lumea patronala, cu lideri de sindicat si agricultori. In studiul chestiunilor economice, CEPES a intrat in conflict cu Miscarea Europeana si cu LECE. Dupa runde de consultari, CEPES a ramas sa se ocupe cu chestiuni ridicate de integrarea Celor Sase, in timp ce LECE a continuat sa se ocupe cu formarea Pietei Comune intre toate tarile Europei Occidentale si tarile, teritoriile de peste mari, asociate sau dependente. Aceasta impartire a atributiilor era caracteristica clivajului federalist/unionist dintre maximalisti si minimalisti.

LECE a continuat sa se manifeste pan-european. A propus in 1952, ca urmare a Congresului International de Business Management desfasurat la Bruxelles, cursuri si seminarii pe perioade scurte (2 luni) pentru formarea permanenta a cadrelor din intreprinderi, organizatii si sindicate. Noul institut - Colegiul Europei (Bruges) - va fi deschis si potentialelor cadre cu inalte responsabilitati europene. Programul - inspirat dupa Harvard (Advanced Management Program) si dupa Henley (Administrative Staff College) - a facut de la inceput o frumoasa cariera si traditie europeana.

LECE, prin anchete specifice - "anchete de promovare" - va invita intreprinderile sa pregateasca Piata Comuna europeana - pentru a evita surprizele economice neplacute si sa colaboreze cu puterile publice care organizau unificarea economica a Europei. Pregatirea aderarii a necesitat studii serioase pe intreprinderi, pe sectoare de productie. Analizele erau efectuate nu numai pe dimensiunea economica si comerciala propriu-zisa, ci, in egala masura, pe necesitatea reformelor structurale, adica pe reconversia sau fuziunea, pe implicatiile sociale, pe rationalizarea gestiunii si coordonarea investitiilor. Ancheta era conceputa in trei parti: pe sectoare locale; conferinte nationale pe sectoare; conferinte europene pe sectoare. In final, ea trebuia sa serveasca drept baza de discutii la nivelul instantelor oficiale nationale si europene, dar si pentru informarea opiniei publice. Liga a jucat un rol revelator si in acelasi timp incitant, deoarece a facut sa coboare in lumea economica, in sindicate, in opinia publica ideea ca "era rationalizarii a sosit", modernizarea si coordonarea trebuie asumata, ca industria europeana si, in general, comunitatile trebuie sa evite stagnarea.

Pe fondul tensionat al relatiilor internationale neprielnice eforturilor constructiei europene din anii 1954-1956, Liga a organizat conferinta Piata Comuna, factor de prosperitate sociala, care a avut un aport cu totul deosebit la semnarea Tratatului de la Roma, la pregatirea opiniei publice pentru acest act.

Conferinta LECE a avut loc intre 20 si 22 iunie 1956, in palatul guvernului provincial al Brabantului de la Bruxelles, si la ea au participat oameni de afaceri, economisti, sindicalisti, reprezentanti ai comisiilor nationale, ai institutiilor guvernamentale si neguvernamentale (din partea CECO, Comitetului Spaak, CEPES etc.). Participantii erau reuniti in patru comisii. Prima, prezidata de R.P. Bentz van der Berg, a acreditat raportul profesorului R. Meinberg, presedintele serviciului politico-economic de la "Süddeutschen Bank A.G. Zentrale", Frankfurt. La intrebarea: "Piata Comuna va fi generatoare de somaj sau, din contra, va contribui la multiplicarea slujbelor?" - comisia a dat un raspuns clar, in sensul ca Piata Comuna se va reflecta pozitiv asupra muncii/slujbelor, chiar daca rationalizarea va disponobiliza relativ mana de lucru; incovenientele vor fi larg compensate de rezultatele pozitive ale crearii economiei "de mare spatiu".

A doua comisie, prezidata de Maurice Masoin, profesor la "Universitatea Catolica din Louvain", a dezbatut problema somajului si reconversiei. Comisia s-a declarat de acord asupra faptului ca somajul si conversia pot fi tinute in limite rezonabile si ca este posibil sa se organizeze recalificarea profesionala si recalificarea somerilor, eventual pe o baza de colaborare intre initiativa privata, pe de o parte, puterile locale, nationale si supranationale, pe de alta parte. Comisia constata ca toate tarile membre ale Pietei Comune vor trebui sa procedeze la reconversia legata de progresul tehnic, ca aceasta reconversie va fi foarte dificila in cadrele nationale, ca va trebui data amploare investitiilor si debuseelor, ca, in consecinta, Piata Comuna realizeaza reconversia pe o baza foarte larga, si faciliteaza generalizarea progresului tehnic si utilizarea maximala a capacitatilor de productie si, desigur, o mai buna folosire a fortei de munca.

A treia comisie, condusa de Herman J. Abs, presedinte al Comitetului German LECE si membru al Directiei la Süddeutschen Bank, a studiat contributia pe care ar aduce-o Piata Comuna in lupta contra depresiunilor clasice. Raportul, redactat de Roz Harrod, profesor la Oxford, a obtinut acordul general al membrilor comisiei: "O Piata Comuna de mare dimensiune ar fi mai putin sensibila ca pietele existente la variatiile conjuncturii si, de asemenea, ar fi posibila o mai buna coordonare a politicilor anticiclice"[xxxiv].

A patra comisie din cadrul conferintei argumenta ca o solutie cu totul pozitiva existenta Pietei Comune. Sub presedintia lui Edmond Giscard d'Estaing, s-a aprobat raportul prezentat de Geldoph Kohstamm, de la "Algemeene Kunstzijde Unie d'Arnhem". Acesta concluziona ca in Piata Comuna concurenta nu se va exersa asupra scaderii salariilor si conditiilor de munca si ca aceasta va fi, cu siguranta, un factor de accelerare a progresului social.

Secretariatul general si comitetele nationale LECE au difuzat pe larg prin mass-media rezultatele Conferintei si au publicat brosuri de popularizare. Toate actiunile au avut ca scop sa pregateasca opinia publica in vederea redactarii tratatului care, nu peste mult timp, va consacra Piata Comuna.

Liga Europeana de Cooperare Economica a desfasurat aceasta vasta activitate care reflecta la randul ei diversele stadii ale constructiei europene: relatii CEE-AELS; largirea CEE; integrarea Regatului Unit si a zonei nordice in CEE.

In martie 1957, LECE a primit statut consultativ pe langa Consiliul Europei. In anii care au urmat, Liga va elabora studii despre tarile Lumii in dezvoltare, despre asocierea CEE cu tarile de peste mari, despre formarea zonei lor de liber schimb, despre problemele agricole, transporturi, monopolurile din CEE etc. In general, LECE a elaborat studiile privind relatiile Celor Sase cu exteriorul (CEPES era interesata numai de viata interna a comunitatii).

Intre 1957-1969, LECE a aprofundat aspectele care vizau pozitia Europei in raport cu diferitele structuri, sisteme si subsisteme economice ale planetei (relatiile economice atlantice, relatiile E-V, cooperarea cu tarile in curs de dezvoltare etc.), la crizele energetice (1973-1974).

Deschiderea spre Europa de Est a fost si ea o constanta a activitatii institutiei in discutie. In acest sens, LECE a organizat, in anii '70, patru mese rotunde; a constituit grupuri de lucru cu reprezentanti din ambele parti ale Europei. In 1981 a publicat brosura cu nr. 55 - Europa anilor '80. Lupta LECE. Brosura este un bilant al drumului parcurs dupa 1946. Se reafirma si cu aceasta ocazie obiectivul major al Ligii: "aprofundarea neincetata a cooperarii economice si politice intre toate tarile europene democratice in vederea realizarii unei veritabile integrari europene"[xxxv].



* Contele Richard de Coudenhove-Kalergi si-a consacrat viata, alaturi de sotia sa Ida Roland, proiectului uniunii paneuropene. In 1923 a creat la Viena Miscarea Paneuropeana. A antrenat in eforturile sale personalitati marcante ale epocii - Herriot; Caillaux; Blum; Benes; Vemyelos; Wutti; Valéry; Miguel de Unamuno Louise Weiss .

    Exact in ziua de 30 ianuarie 1933 Kalergi vorbea in selectul Club SSS din Berlin (numit asa dupa initialele marilor fondatori: generalul Von Seeckt, creatorul Reichswehr-ului; dr. Walter Simons, presedintele Tribunalului Reich-ului si dr. Wilhelm Solf, fost secretar de stat la externe) despre vocatia europeana a Germaniei. Resedinta Clubului de la Hotelul Kaiserhof de pe Wilhelmsplatz va deveni una dintre resedintele lui Hitler.

    Contele Kalergi a luat imediat pozitie impotriva nazismului. La 4 august 1940, la New-York, intr-o conferinta, argumenta proiectul unei Europe Occidentale si Centrale de dupa razboi, capabila sa sustina valorile umanismului si sa reziste expansiunii sovietice. Cu acel prilej el relua tema federalismului paneuropean si oportunitatea organizarii dupa modelul helvetic a fostului spatiu al monarhiei austro-ungare.

    Revenit din America in Elvetia, unde se va stabili, la Gstaad, la 1 septembrie 1947 retine atentia opiniei publice printr-un proiect de constituire a Europei federale. A contribuit la crearea Uniunii Parlamentare Europene.

    (Desmond Dinan, Historical Dictionary of the European Community, 1993, p.290-291)

* A nu se confunda cu Consiliul European creat la 10 decembrie 1974 la Paris de catre Summit-ul Celor 9. El este o institutie a Comunitatilor europene. (Vezi pe larg: Le Conseil européen, PUF, Paris, 1993.)

* Churchill a fost cel care a inspirat solutiile militare, comune europene. Pe 11 august 1950, la cea de-a cincea sesiune a Adunarii Consultative a Consiliului Europei, el a propus o motiune prin care cerea crearea imediata a unei Armate Europene Unite, sub control democratic european care sa actioneze in colaborare deplina cu SUA si Canada. El a cerut Adunarii sa dea asigurari reprezentantului Germaniei ca "vom pastra siguranta si libertatea lor la fel de sacre precum ale noastre".

    In acest sens, René Pleven, Prim-ministrul francez, a formulat un Plan pentru Comunitatea Europeana pentru Aparare (CEA). Planul a fost prezentat Adunarii Nationale Franceze la 24 octombrie 1950, iar mai tarziu la NATO. El situa noua CEA in cadrul CECO, prevazand o Adunare, un buget comun si un Consiliu de Ministri, precum si un Minister European de Aparare. Planul a primit un vot favorabil in Adunarea Nationala. A urmat o conferinta la Paris cu reprezentantii Celor Sase. Marea Britanie nu a participat la conferinta, rezervele britanicilor fiind mai tarziu criticate de catre SUA, care, sub presedintia lui Eisenhower, a sprijinit puternic Planul. De fapt, in iulie 1953, prin Actul de Securitate Reciproca (mai exact prin Amendamentul Richards), se alocau jumatate din ajutoarele militare americane destinate Europei, viitoarei CEA. La 27 mai 1952 s-a semnat Tratatul CEA si protocoalele aditionale cu NATO. Acest pas a fost considerat ca unul dintre punctele cele mai inalte pe calea integrarii europene din momentul respectiv. Insa o structura de securitate fara o politica externa pusa la punct nu putea fi completa. Astfel, Articolul 38 din Tratatul CEA se referea la o Adunare care urma sa evolueze spre o Comunitate Politica Europeana (CPE). Ulterior aceasta sarcina a fost preluata de catre Adunarea CECO, largita in acest scop si prezidata de catre socialistul belgian Paul-Henri Spaak. S-a facut o schita de tratat care prevedea crearea unei "Camere Inferioare" alese direct, un Senat ales la nivel national, un Executiv, o Curte si un Consiliu de Ministri, toate comune pentru CECO, CEA si CPE. Tratatul prevedea de asemenea instaurarea unei piete comune, cu libera circulatie a bunurilor, a capitalului si a persoanelor. Schita a fost remisa studiului ministerial, dar aici s-a creat practic o versiune noua, mai putin supranationala. De exemplu, "Camera Superioara" era privita ca fiind numita de catre guvernele nationale.

    Patru state membre au ratificat Tratatul CEA pana in aprilie 1954, iar in vara italienii erau aproape de ratificare. In Germania, Partidul Socialist s-a opus ratificarii, precum s-a opus si Tratatului CECO, dar votul final din Bundestag a fost favorabil. In Franta, guverne succesive, asediate de numeroase probleme si presiuni politice, fie au ezitat in a forta ratificarea, fie au pierdut prin vot acest lucru. Guvernul SUA a ramas in continuare alaturi de planul CEA. Pe 14 decembrie 1953, Secretarul de Stat american Dulles ameninta cu o "reevaluare drastica" a politicii americane in Europa daca tratatul n-ar fi fost ratificat. In august 1954 guvernul Mendes din Franta a propus - fara sanse de succes - introducerea dezbaterilor pentru ratificarea tratatului pe agenda de lucru a Adunarii. Acest ultim fapt a constituit sfarsitul CEA si moartea prematura a CPE.

* In acelasi timp, organizarea si institutionalizarea stalinista a Estului european a avut un impact dramatic pentru popoare. S-a pus capat aliantelor de tip front popular, in favoarea comunismului national. Tito a "divortat" de Stalin in iunie 1948, cu gandul la o federatie balcanica (Iugoslavia, Bulgaria si apoi alte tari care doreau sa adere). Amicilor lui Tito, inalti responsabili comunisti, le-au fost, insa, inscenate numeroase procese (in anii 1948-1952). Gomulka a fost inchis. Au fost omorati numerosi prezumtivi titoisti - Rajk (Ungaria); Kostov (Bulgaria). Purificarile s-au intins in Cehoslovacia, unde R. Slansky si V. Clementis au fost executati in decembrie 1952 (José Gatovitch, Pascal Delwit, Jean Michel De Waele, L'Europe des communistes. Questions an XXe Siècle, Editions Complexe, Paris, 1992, p. 164).



S-au declansat persecutii contra bisericii - au fost inchisi cardinalul Mindszenty in Ungaria, monseniorul Biran, arhiepiscop de Praga, monseniorul Wysziaski la Varsovia Singura Finlanda ramane intr-o relativa normalitate. (Printr-un tratat semnat in aprilie 1948, Finlanda se angaja sa raspunda la toate atacurile contra URSS. URSS nu sustinea tentativele comunistilor locali care voiau sa destabilizeze guvernul Pekkala, instalat de presedintele Paasikivi.)

Este interesant de semnalat ca nu s-au constituit forme institutionale de unitate politica in Europa de Est. Partidele comuniste, staliniste, reprezentau singura structura integrationista.

Raspunsul lui Stalin la Planul Marshall au fost acordurile bilaterale - Planul Molotov. Incepand cu 1948, se va utiliza sistemul societatilor mixte (sovieticii confiscasera participatiile germane si se instalasera deja in economiile tarilor din Europa de Est - vezi sovromurile in Romania).

Blocul sovietic va crea la 25 ianuarie 1949 Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER: 25 ianuarie 1949: URSS, Bulgaria, Ungaria, Romania, Albania si Cehoslovacia. Din 1950, RDG, din 1952, Mongolia si din 1972, Cuba). In fapt, cooperarea in CAER a fost slaba. URSS va continua sa semneze acorduri bilaterale cu tarile membre. Dupa 1950, legaturile in CAER s-au mai inviorat, prin crearea antantelor regionale internationale (ex. complexul Boemia-Silezia, intre Polonia si Cehoslovacia).

CAER va dezvolta acorduri multilaterale de comert si de clearing, inclusiv cu tari din afara sistemului sovietic. Din martie 1954, CAER a fost chemat sa coordoneze planurile de investitii pentru 1956-1960, precizate in Charta semnata de tarile membre la 13 aprilie 1960.

Partea relativa la schimburi intra-CAER - Europa atingea maximum 51% pentru URSS, mai mult de 65% in medie pentru democratiile populare. Deci, 30-50% cu singurul "mare frate sovietic". Dupa 1956 s-au revigorat relatiile comerciale cu Occidentul si, paradoxal, rolul CAER s-a reactivat.

S-au constituit primele comisii permanente, care vizau intarirea schimburilor mutuale, printr-o diviziune a muncii mai buna. In 1963 s-a creat Banca Internationala de Cooperare Economica (BICE), care, dupa un model inspirat din cel al UEP, dorea sa promoveze multilateralismul schimburilor, printr-un sistem de conturi tinut in ruble transferabile (dar intotdeauna neconvertibile). Succesul acestei politici va ramane limitat, pentru ca s-a estimat ca BICE nu a putut sa acopere niciodata mai mult de 10% din schimburile mutuale, schimburi esentialmente bilaterale. Comertul intra-CAER a fost aproape stabil in anii '60 (cu exceptia Romaniei, care se indreptase deja spre Occident, pentru a se industrializa). Comertul CAER se va diminua in anii '70, cand tarile socialiste, inclusiv URSS, se vor indrepta spre Vest.

Diviziunea socialista a muncii a fost limitata. In anii '50 au fost cateva initiative in domeniul energetic - de ex. RDG-Cehoslovacia sau Polonia-URSS.

In 1970 s-a creat BII (Banca Internationala de Investitii), dupa modelul Bancii Europene de Investitii si s-a adoptat "Programul complex pentru aprofundarea cooperarii si dezvoltarii, integrarii economice socialiste a statelor membre" (iulie 1971). S-au multiplicat comisiile permanente, in scopul coordonarii planurilor nationale in domenii precum industria nucleara, instrumentele de precizie, fibrele sintetice etc. Retrospectiv, aceste actiuni apar ca un "cantec de lebada" al integrarii Estului, in momentul in care relatiile cu Occidentul se multiplica - cazul, in particular, al Poloniei si al URSS, care vor profita de stocul lor petrolier pentru a-si vinde hidrocarburile si carbunele in Europa de Vest.

Deficitele cumulate de CAER in relatiile cu Vestul au atins 15 miliarde $ in perioada 1970-1975. In cincinalul 1975-1980, un nou deficit de 25 miliarde $ In momentul in care indatorarea Estului a ajuns la circa 100 miliarde $, a inceput ingrijorare a Vestului. Incepand cu 1970-1980, Polonia si URSS si-au redus deficitul extern si datoria, pe baza celui de-al doilea soc petrolier si a cresterii preturilor. Romania, pe baza privatiunilor interne, a obtinut excedente

In anii '81-'85, tarile CAER au prezentat per total un sold pozitiv global de ordinul a 18 miliarde $ si si-au stabilizat datoria externa. Era nevoie insa sa se stimuleze productia interna. Cu exceptia Ungariei, s-a trecut la controlul centralizat (dupa 1979), la indicatori de "volum", inlocuindu-se cei de productivitate (profitul). Politica in discutie s-a soldat cu un esec: rata de crestere in 1980-1985, in comparatie cu perioada precedenta, a fost: +3,7% (fata de 7,1%) in Bulgaria; +1,8% (fata de 5%) in Ungaria (in ciuda reformelor pe calea socialismului de piata); - 0,8% (fata de 5,4%) in Polonia; +4,5% (fata de 4,8%) in RDG; + 3% (fata de 9%) in Romania; 1,8% (fata de +4,7%) in Cehoslovacia; +3,2% (fata de 5,1%) in URSS; +0,7% (fata de +5,8%) in Iugoslavia (Jean-Charles Guillaume Asselin, Pierre Delfand, Pierre Guillaume, Sylvie Guillaume, Jean-Pierre Kintz, François Mougel, Precis d'Histoire européenne XIX-XXe Siècle, A. Colin, Paris, 1993, p. 243-244).

Au fost organizate institutii ale CAER - Secretariatul, Conferinta Reprezentantior, Sesiunea Consiliului. Moneda utilizata in schimburi era rubla transferabila.

CAER-ul nu a fost insa o piata veritabila. La 28 iunie 1991, disparitia blocului comunist a antrenat si disparitia acestuia.

* Cercetatorul stiintific Mihail Narinski, seful sectiei Europa de la Institutul de Istorie Universala al Academiei de Stiinte de la Moscova, a publicat studii in care cauta explicatii la declaratia facuta de Molotov. In primul rand, Narinski pune refuzul pe seama convingerii liderilor comunisti, asupra crizei totale a capitalismului. In aceasta idee, academicianul E. Varga ii informa pe: Stalin, Beria, Jdanov, Mikoian, Malenkov, Voznessenski (Biroul Politic) ca Planul Marshall este indispensabil Americii, care este in pragul falimentului. Varga credea ca americanii si-au propus sa evite criza de supraproductie cu ajutorul Planului Marshall prin crearea "blocului de tari burgheze" sub egida lor.



[i] Vezi ampla lucrare The Oxford Companion to the Second World War, OUP, Oxford, New York, 1995. Recomandam pentru ultima faza a razboiului si situatia Europei in 1945 - The End of the War in Europe. Ed. by Gill Bennett, London, HMSO, 1996. 

[ii] Jean Lacerf, Instoire de l'unité européenne, Gallimard, Paris, 1965, p. 16.

[iii] Prima sesiune a fost grandioasa (8 august - 8 septembrie 1949). Au participat Churchill, Spaak, Reynauld si Henry Brugmans. In acest context au fost acceptate candidaturile Islandei, Greciei si Turciei. Henri Spaak a fost ales presedinte al Adunarii Consultative, iar Van Zeeland presedinte al Prezidiului Consiliului de Ministri.

[iv] Gérard Bossuat, Les fondateurs de l'Europe, Berlin - Paris, 1994, p. 124.

[v] Statutul Consiliului Europei - vezi: Marie-Claude Smouts, Les organisations internationales, Cursus, Armand Colin, Paris, 1995, p. 93; A. H. Robertson, Le Conseil de l'Europe. Ses fonctions et ses realisations. Preface de Guy Mollet, A. W. Sythoff-Leyde, 1962, p. 30; 47-51; 67 si urm. 329-344 (Statutul Art. 1. "Scopul Consiliului Europei este sa realizeze o uniune foarte stransa intre membrii sai pentru a salvgarda si promova idealurile si principiile care sunt patrimoniul lor comun si de a favoriza progresul lor economic si social" Art. 42. Dispozitii finale).

[vi] Orville H. Bullitt (ed.), For the President Personal and Secret Correspondence Between Franklin D. Roosevelt and William Bullitt, A. Deutsch, London, 1973, p. 588.

[vii] Winston Churchill, Mémoires sur la Deuxième Guerre mondiale, VI, tom 1, p. 235-236.

[viii] John Gillingham, Coal, Steel, and the Rebirth of Europe, 1945-1955. The German and French from Ruhr Conflict to Economic Community, Cambridge University Press, Cambridge, New York, Port Chester, Melbourne, Sydney, 1991.

Disputa reparatiilor, care apare pe larg in Analele de dupa razboi, nu s-a datorat, asa cum s-a sugerat datorita incalcarii de catre rusi a acordurilor stabilite la faimoasa intalnire Truman, Stalin si Churchill. Ea a inceput o data cu retragerea angajamentelor facute anterior sovieticilor de catre americani. Angajamentele se bazau pe intelegerea generala la care s-a ajuns sub umbrela Planului Margenthau, potrivit caruia germanii trebuiau "storsi" cat de tare de catre cei care au suferit de pe urma lor. Asigurarea reparatiilor urma sa fie scopul principal al politicii economice a Aliatilor. La Yalta, Statele Unite au fost de acord ca nota de plata a Germaniei, reprezentand reparatiile de razboi, sa fie luata sub forma transferurilor de capital si a livrarilor din productia curenta; de asemenea, au fost de acord ca sovieticii sa obtina jumatate din suma totala care, accidental, coincidea cu costurile totale de razboi ale Regatului Unit.

Planul de reconstructie a fost conceput in cadrul activitatilor asa-numitei Comisii Europene de Consultanta (EAC), infiintata dupa intalnirea de la Teheran, la care Cei Trei Mari au fost de acord sa divida Reich-ul in zone separate de ocupare. Incepand cu anul 1944, EAC s-a intalnit in sesiune continua sub conducerea ambasadorului american la Londra, John G. Winant, pentru a pune la punct termenii capitularii germane, zonele de ocupatie si pentru a gandi o politica pe termen lung. Pentru a-i sustine activitatea, la inceputul lui 1944, s-a constituit si Comitetul Interdepartamental Executiv pentru Politica Economica Externa, sub conducerea secretarului adjunct de stat Dean Acheson.

Un memorandum intitulat Obiective generale ale politicilor economice ale SUA privind Germania sumariza recomandarile Comitetului: reforma urmata de integrarea intr-o Europa liberala. Germaniei i se cerea sa faca restrictii si sa ofere reparatii; industria de razboi trebuia distrusa; dominatia sa economica asupra continentului urma sa inceteze prin mijloace nespecificate. Poporul german nu trebuia sa fie fortat nici sa indure standarde de viata sub un "minim acceptabil", nici sa ramana permanent saracit, din moment ce "o constrangere continua a mai mult de 60 de milioane de persoane avansate in plan tehnic ar fi in cel mai bun caz o sarcina costisitoare si ar da lumii in mica masura un sentiment de securitate reala. Reich-ul urma mai degraba sa fie democratizat si integrat intr-un tip de economie mondiala prevazuta de Carta Atlantica".

[ix] Pierre de Senarclens, De Yalta au rideau de fer. Les grandes puissances et les origines de la guerre froide, Presses de la Fondation nationale des sciences politiques, Paris, 1993, p. 27. Vezi Agnes Heller, Ferenc Fehér, De la Yalta la Glasnost, Editura de Vest, Timisoara, 1993, p. 11-47.

[x] Ibidem, p. 73.

[xi] Diplomatia britanica era sufocata de spioni sovietici. Printre ei, Kim Philby, inalt responsabil al serviciilor de informatii, insarcinat cu afacerile sovietice dupa 1944; Donald MacLean, intre 1944 si 1948 responsabil al cancelariei ambasadei britanice la Washington, secretarul comisiei care va reuni SUA, Canada si Anglia pentru a trata afacerile atomice. Alt spion sovietic, Guy Burgess, va deveni in 1946 secretar privat al lui Hector McNeil, ministru de stat, responsabil cu afacerile straine cat timp Ernest Bevin era in strainatate sau bolnav Pierre de Senarclens, op cit., p. 74.

[xii] Pierre de Senarclens, op cit., p. 187.

[xiii] Molotov ii acuza pe americani ca "vor sa duca Germania spre sclavaj cu proiectul lor de ajutor economic si denunta in termeni violenti vointa americana, considerata un atentat contra statelor democratice ale Europei" (Pierre de Senarclens, op.cit., p, 330-331).

[xiv] La 8 ianuarie 1948, Bevin trimitea cabinetului britanic un memorandum in care propunea crearea unei coalitii a tarilor democratice din Europa Occidentala. La 22 ianuarie sustine un discurs in Camera Comunelor, in care arata ca URSS n-a respectat angajamentele pe care le-a luat in cursul razboiului sau la Conferinta de la Yalta. Bevin evidentiaza mijloacele brutale de care URSS a dispus pentru a impune regimuri comuniste in tarile Europei Orientale. Evocand sovietizarea brutala a Poloniei, Bulgariei, Ungariei si Romaniei, distrugerea totala a opozitiei democratice in Germania Orientala, prin metodele statului politist, el subliniaza ca dezvoltarea acestor regimuri totalitare este aberanta tinand cont de sangele varsat in lupta contra nazismului si fascismului (Ibidem, p. 338).

[xv] Alexander Tchoubarian, The European Idea in History in the Nineteenth and Twentieth Centuries. A View from Moscow, Frank Cass, Newbury, 1994, p. 153-161.

[xvi] Despre inceputurile NATO si bibliografia aferenta, vezi I. Meyers, American Aid to NATO Allies in the 1990's. The Dutch Case, Gröningen, 1994.

[xvii] Gerard Bossuat, Les fondateurs, p. 127; "Pretutindeni unde o agresiune directa sau indirecta ameninta pacea, securitatea SUA se gaseste pusa in joc Trebuie sa sustinem popoarele libere care rezista tentativelor de aservire ale minoritatilor armate sau presiunilor venite din exterior" José Gatovitch, Pascal Delwit, Jean Michel De Waele, L'Europe des communistes. Questions an XXe Siècle, Editions Complexe, Paris, 1992, p. 164.

[xviii] Viaceslav Skriabin, zis Molotov (1890-1986). Presedintele Consiliului Comisarilor Poporului intre 1930 si 1941; ministru al afacerilor straine din 1939-1951 si 1953-1956. A fost exclus din PCUS in 1962.

[xix] Kominformul a fost fondat la 5 octombrie 1947, ca urmare a reuniunii a 9 delegatii comuniste europene la Szklarska-Poreba (URSS, Iugoslavia, Belgia, Romania, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Franta, Italia), cu Jdanov, Malenkov, Duclos, Longo, Djilas A fost un instrument european in mana lui Stalin. A publicat un ziar, Pentru o pace durabila. Kominformul a fost desfiintat in 1956. Marcon Lilly  - in Le Kominform, Paris, 1977, p. 330 - il citeaza pe Jdanov care credea in Kominform si era convins ca aceasta "va ramane, in toata perioada razboiului rece, documentul fundamental al ideologiei comuniste". Jdanov spunea "cu cat ne indepartam mai mult de sfarsitul razboiului, cu atat mai net apar cele doua principale directii de politica internationala de dupa razboi, corespunzand dispunerii in blocuri a principalelor forte politice care opereaza pe arena mondial: blocul imperialist si anti-democratic, pe de-o parte, si blocul antiimperialist si democratic, pe de alta parte. Noua sarcina pentru partidele comuniste este deci sa ia in mana drapelul apararii independentei nationale si al suveranitatii tarii lor".

[xx] Werner Abelshauser, Wiederaufbau vor dem Marshall Plan: Westeuropas Wachstumschancen und die Wirtschaftsordnung in der Zweiten Hälfte der Vierziger Jahre, In: Viertjahrhefte für Zeitgeschichte, vol. 29, nr. 4 (1981), p. 545-578.

[xxi] Vezi lucrarea lui Gerard Bossuat, L'Europe Occidentale à l'heure américaine 1945-1952 (Plan Marshall et I'unite européene 1945-1952), Editions Complexe, Paris, 1992.

[xxii] Discursul generalului Marshall, 5 iunie 1947, Le Plan Marshall et le relèvement économique de l'F.urope. Colloque tenu à Bercy 1es 21, 22, 23 mars 1991 sous la direction de René Girault et Maurice Lévy-Leboyer. Comité pour 1'histoire économique et financiére de la France, Paris, 1993, p. 45.

[xxiii] La deschiderea conferintei, Bidault declara ca Franta si Marea Britanie nu luasera nici o hotarare inaintea sosirii delegatiei sovietice. In analiza situatiei economice, preocupanta in Europa, el cita cazul Frantei si deficitul platilor externe de 1 miliard dolari in 1948, si afirma ca "Noi trebuie sa facem un apel la ajutorul extern. Sugestia generalului Marshall este singura speranta care ni se ofera" (Ibidem, p. 54).

[xxiv] Ibidem, p. 55.

[xxv] Ibidem, p. 57.

[xxvi] Miscarile de opozitie din tarile aflate sub influenta comunista au fost putin sustinute de strainatate. Uniunea Internationala a Partidelor Taranesti a sustinut printr-o declaratie Planul Marshall. Declaratia a fost facuta la Paris la 9 iulie 1947. Comitetul Central al UPI era format din: dr. G. M. Dimitrov, dr. Vl. Machek, F. Nagy, dr. Mihail Gavrilovic.

[xxvii] Michel Margairaz, In vol. Le Plan Marshall, p. 146-147.

[xxviii] Ibidem, p. 152.

[xxix] Wexler, Marshall Plan, p. 252.

[xxx] Henri Bonnet, Dominique Berthet, Les institutions financières internationales, PUF, Paris, 1987.

[xxxi] Vezi si Michael J. Hogan, The Marshall Plan. America-Britain and the Reconstruction of Western Europe, 1947-1952, Cambridge, 1987.

[xxxii] Van Zeeland (1893-1973), belgian, absolvent al ULB, personalitate universitara la Louvain, nume in marea finanta. A dezvoltat in perioada interbelica importante pledoarii in favoarea regionalismului economic. Va fi primul presedinte al Ligii Independente pentru Cooperare Europeana (denumirea initiala a LECE).

Din anul 1949 nu mai era posibila mentinerea lui Van Zeeland ca presedinte al Ligii, el fiind numit ministru de externe al Belgiei. Urmare a acestui fapt, adunarea generala extraordinara din 10 nov. 1949 l-a numit presedinte de onoare. Senatorul M. Kerstens a devenit presedinte, baronul René Böel - vicepresedinte. In locul lui J. Retinger, ca secretar general a fost numit Louis Camu (Secretariatul general al Ligii s-a stabilit la Bruxelles). Incepand cu 1951, presedinte a devenit baronul Böel (la solicitarea lui Edmond Giscard d'Estaing). Secretar general va fi numit Lucien Sermon (inginer comercial, absolvent de ULB). Departe de a fi un integrationist, Lucien Sermon era "omul de incredere" al marilor banci belgiene "Banque de Bruxelles" si "Banque de la Société Générale".

[xxxiii] Vezi G. Tabouis, Les Princes de la Paix, Paris, 1980, p. 369.

[xxxiv] Le Marché commun, facteur de prospérité sociale. Raport introductiv de la Conférence internationale de la LECE, Bruxelles, 1956, p. 84.

[xxxv] LECE, L'Europe des années quatre-vingts. Le Combat de la LECE, Bruxelles, 1981, p. 2.












Document Info


Accesari: 6017
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )