Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































RENASTEREA SI REFORMA

istorie












ALTE DOCUMENTE

Mari români în afara tarii
ARMATA ROMANA (EXERCITUS ROMANUS)
Imperiul Roman
1 Decembrie 1918-proclamarea Marii Uniri Nationale
Act de danie - Ladislau al IV-lea - 8 ian. 1285
ARISTOCRATIE SI DEMOCRATIE, CAPUL SI STOMACUL
BATALIA DE LA MARASTI
RELIGIILE DIN CHINA ANTICA
INCERCARE DE LIMPEZIRE
Alexandru Ioan Cuza

RENAsTEREA sI REFORMA

Doua fenomene de amploare marcheaza începuturile Europei moderne în plan spiritual în istoria Europei: primul este Renasterea care a fost considerata în mod obisnuit ca reprezentând relansarea la un nivel calitativ superior a creatiei în domeniul literelor si artei prin redescoperirea si imitarea creatiilor culturii clasice antice grecesti si romane. Aceasta conceptie traditionala a fost contestata însa în istoriografia secolului XX. Un alt istoric francez, Jean Dealumont, într-o lucrare de sinteza intitulata "La civilisation de la Rennaissance" (Paris, 1967) opteaza pentru parasirea ideii de "epoca întunecata" a Evului mediu, aratând ca reînvierea literelor si artelor antichitatii dupa veacuri de obscuritate intelectuala a fost la vremea sa un slogan-manifest al generatiei tinere convinsa ca ea este purtatoare de înnoiri fundamentale si a spiritului de regenerare. Era însa si o proba de injustitie pentru ca nu tinea seama si respingea ca barbare realizarile arhitecturii romane si gotice, subtilitatile gândirii scolastice, vigoarea scolii flamande timpurii cu radacini populare si altele. Creativitatea unei epoci poate fi criticata dar niciodata negata total.

Optica de mai sus ignora totodata avântul ce a cuprins în secolele XV-XVI stiinta ,tehnica, economia, gândirea politica, avânt ce a adus în toate aceste domenii elemente de civilizatie absolut noi pe care antichitatea nici nu le-a banuit si care sunt, evident, urmarea dezvoltarii societatii medievale. Prin urmare, Renasterea a însemnat afirmarea exploziva a spiritului modern în cultura europeana. Se poate de aceea aprecia ca ea a fost, în primul rând, "nastere" si doar în al doilea rând "renastere".

Cercetatorii definesc Renasterea drept momentul promovarii Occidentului în fruntea civilizatiei europene care, la rândul ei, egalase si depasise civilizatiile extra-europene. Acest moment a fost determinat de întreaga dezvoltare a societatii europene occidentale, preluata în ritm sustinut în secolele XI-XII si marcata de avântul comertului si de avântul oraselor (urbanizarea medievala). Apar astfel premisele unei renasteri economice, bazata pe începuturile capitalismului, a diviziunii muncii si a manufacturii (un mestesugar face doar o singura operatiune).

Prin concentrarea capitalului si aplicarea lui în industrie, prin emanciparea taranilor (desfiintarea serbiei), prin aparitia bancilor si rolul bancherilor, întrebuintarea calculului si utilizarea unui sistem de contabilitate, aparitia cambiei (scrisoare de schimb), formarea spiritului capitalist. Astfel s-au realizat mari acumulari de bogatii în mâinile unei categorii sociale care începe sa traiasca în confort si lux. Aceasta categorie va încuraja si sprijini productia artistica prin abundenta de comenzi care îi va face pe artisti sa-si exerseze creativitatea care devine rentabila, ameliorând conditia sociala si profesionala a creatorilor de arta si atragând spre aceasta bransa mii de talente care în secolele anterioare ramasesera nevalorificate.

Din punct de vedere politic, prin centralizare statala apar monahii statale si, prin aplicarea principiului echilibrului interstatal, Europa s-a plasat politic între coordonatele istorice moderne.

Între componentele esentiale ale spiritului modern se înscrie individualismul. Daca în Evul mediu omul nu se cunostea pe sine decât în ipostaza de apartenenta la o rasa, popor, familie (la o comunitate), în Renastere toate aceste "lanturi" se rup si dintre aceste ansambluri apare omul modern liber. Individualismul sau definitoriu se manifesta în predilectia pentru portret, în gustul pentru glorie: în locul anonimatului modest al artistului medieval apare ostentarea numelui si a personalitatii creatorului de arta; semnarea tabloului si a operei literare este de rigoare si fiecare încearca sa devina cât mai cunoscut si laudat.

Spiritul Renasterii a fost unul al idealismului, al cultului pentru frumos, pentru eruditie, pentru spirit. În planul gândiri politice, acest spirit a fost variat si contradictoriu. El a formulat principiul ratiunii de stat cu justificarea deciziilor politice, cu ignorarea normelor morale individuale. Acest lucru a trezit un "nationalism" fundamentat pe istorie, pe gloria trecutului si a stramosilor.

Idealismul Renasterii s-a caracterizat si prin avântul erudit spre redescoperirea operelor artistice, literare si filozofice ale antichitatii. În el, oamenii Renasterii îsi regaseau propria conceptie despre om, care devine faptura cea mai de pret a creatiei, subiectul de predilectie al reprezentarii artistice, al descrierilor literare si al reflectiilor filozofice.



Eruditii Renasterii au constituit un curent literar numit Umanism datorita antropocentrismului viziunii sale asupra lumii. Entuziasmul redescoperirii valorilor spirituale ale antichitatii i-a condus pe oamenii Renasterii de la creatiile culturii latine (care le erau accesibile direct deoarece Evul mediu a perpetuat cunoasterea acestei limbi) spre cele ale culturii grecesti. Cum în Occident cunoasterea limbii grecesti se pierduse, pe învatatii din Apus i-a cuprins o frenezie a învatarii acestei limbi. Sunt adusi profesori bizantini cât si editii în original ale filozofilor si poetilor tragici greci. Locul lui Aristotel, filosoful sub a carui influenta statuse rationalismul scolasticii e luat de Platon. Afinitatea a fost atât de accentuata încât la Florenta s-a înfiintat un cerc de studii - Academia platonica. Astfel constiinta europeana încorpora un nou univers spiritual, fundamentându-se ideea ca sursele spiritualitatii europene se afla în cultura "Eliadei" si în "miracolul" grec.

Preferinta generatiilor renascentiste pentru creatia literara si artistica a mers cu un pas înaintea preocuparilor tehnico-stiintifice, fara ca acestea sa fie neglijate sau sa stagneze. Un singur exemplu este elocvent: în jurul anului 1450, Johann Gutenberg, la Mainz, inventeaza tiparul care însemna un factor de cea mai mare importanta pentru progresul societatii. Dupa aparitia si raspândirea scrierii, tiparul a însemnat cea mai importanta "revolutie culturala" din istorie pentru ca, dupa aproximativ o suta de ani de la descoperirea sa, perfectionarile tehnice si raspândirea sa vasta au pus la dispozitia persoanelor carti relativ ieftine, cartea reprezentând un instrument foarte eficient de raspândire a cunostintelor.

În arhitectura se afirma Philippo Brunelstein, cel care ridica cupola Catedralei din Florenta, apoi Leon Battista Alberta, care a contribuit la universalitatea arhitecturii; Donatello Bramante, primul mare arhitect al Romei Renasterii si datorita caruia a aparut Catedrala "Sf. Petru" din Roma (el a început constructia); Michaelangello Buonarotti, cel care a sistematizat Piata Capitoliului si a realizat proiectul cupolei si a continuat constructia Catedralei "Sf. Petru".

Sculpturile Renasterii cunosc o puternica afirmare prin marii ei reprezentanti:

.  Donatello - conceptie artistica noua, autor al statuilor Sf. George, David, Gattamelata condotierul;

.  Andrea Verrocchio - în atelierul sau s-a format Leonardo daVinci; el a realizat Toma Necredinciosul si statuia lui Bartolomeo Colleone;

.  Michaelangello Buonarotti - arta suprema era sculptura; a realizat David, Moise, Lorentzo II de Medici, Isus, Noaptea.

Pictura cunoaste o stralucire deosebita. Se afirma o serie de scoli:

.  scoala florentina din nordul Italiei, reprezentata de Massaccio (Adam si Eva, Plata tributului), Sandro Boticelli, Pierro de la Francesca, Andrea Maltegna, Antonello daMessina. Cele mai înalte culmi au fost atinse de Leonardo da Vinci prin Fecioara din grota si Gioconda;

.  scoala venetiana, reprezentata de Giorgione, Tizian, Tintoretto;

.  scoala romana, reprezentata de Rafael si Michaelangello care picteaza Capela Sixtina, unde se desfasoara scenele Genezei, Fresca Judecatii de Apoi.

Umanismul

Începutul literaturii culte este marcat de Dante Alighieri cu "Divina comedie", în care italienii din secolul XIV au vazut o enciclopedie a tuturor stiintelor. Abia în secolul XIX italienii au descoperit ca Dante a creat Limba literara italiana si una din cele mai geniale opere a tuturor literaturilor.

. Francesco Petrarca, primul cercetator umanist si primul mare poet liric modern;

. Giovanni Boccaccio, scriitor prolific, culegator de nuvele - "Decameronul", prima realizare artistica în proza a literaturii moderne, o oglinda realista a vietii din Florenta secolului XIV si o satira aspra împotriva prostiei, lacomiei, desfrâului, ipocriziei;

. poetul Lodovico Aliosto, creatorul poemului eroi-comic;

. poetul Torquato Tasso - poemul "Ierusalemul eliberat".

În Franta:

. Francois Rabelais cu romanul "Gargantua si Pantagruel" parodiaza romanul cavaleresc medieval, satirizeaza toata societatea medievala aflata în descompunere la acea data;

.  Pierre de Ronsard, cel mai mare poet francez, conducatorul Pleiadei si autorul unei serii de sonete si elegii care elogiaza idealul personalitatii umane eliberate de orice constrângere.

.  Michel de Montaigne, cel mai mare filosof al secolului sau; în opera sa "Eseuri" pledeaza pentru gândirea libera împotriva dogmelor si superstitiilor.

În Spania:

.  Miguel de Cervantes - "Don Quijote", o capodopera a literaturii universale, roman care este conceput si proiectat ca o satira aspra împotriva literaturii cavaleresti;

.  Lope de Vega - cel mai mare dramaturg spaniol, a scris numeroase piese de teatru (comedii de capa si de spada), iar prin dramele sale este precursorul "dramei libertatii";

În Anglia:

.  Thomas Morus - "Utopia" denunta realitatea epocii sale si cauzele mizeriei taranilor în opozitie cu realitatea dintr-o tara imaginara, Utopia;

.  William Shakespeare - personalitate dominanta, unul dintre cei mai mari scriitori mondiali, a creat o opera complexa: drame istorice ("Richard III", "Henric IV", "Henric V"), comedii ("Visul unei nopti de vara", "Nevestele vesele din Winsdor"), tragedii ("Romeo si Julieta", "Hamlet", "Othello", "Regele Lear").

si în alte tari Umanismul are creatori si creatii remarcabile:

.  în Germania - Martin Luther cultiva limba vie, nationala; traduce "Biblia" în dialect roman;

.  în Ţarile de Jos - Erasmus de Rotterdam, om de o cultura vasta, mare polemist; lucrarea "Lauda nebuniei" satirizeaza societatea veche medievala;

.  în Ţarile Române apar traduceri si prelucrari de genul celor cultivate în Renastere: "B 14114c28o iblia" de la Bucuresti (1688) are o însemnatate echivalenta cu "Biblia" lui Martin Luther pentru Germania; a fost prelucrata Psaltirea "Preversuri întocmite" (1673), o adaptare originala a Psaltirei la versificatia poeziei populare.

Umanismul a contribuit la cultivarea constiintei etnice. Teza latinitatii poporului român este un produs al Renasterii în  Ţarile Române. Ea a fost desemnata de cronicari ca Nicholaus Olahus, Miron Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino si mai ales de Dimitrie Cantemir.

REFORMA RELIGIOASĂ

Faptul ca Renasterea a opus Evului mediu o conceptie noua asupra lumii si a omului, acest lucru a însemnat si o distantare critica de dogmatismul medieval. Aceasta nu a fost proclamata frontal, direct, evitându-se riscurile unei confruntari cu religia si biserica, foarte puternica în acea perioada. Cu toate acestea, în interiorul bisericii catolice a fost provocata o stare de criza care s-a numit "miscarea pentru reforma".

Încercari timide si nereusite de reforma în acest domeniu au avut loc înca din secolul XIV, continuate si în secolul XV. O atitudine mai hotarâta apare în Germania în 1517 care se constituie într-o miscare protestatara împotriva bisericii catolice (romane) a carei conducator a fost un calugar, martin Luther, el facând parte din ordinul calugaresc Augustinian (era si profesor de teologie). Ideile sale s-au raspândit în Germania, Danemarca si Scandinavia, fiind sprijinite activ de principii feudali. Aceste idei sustineau ca Mântuirea se dobândeste prin credinta si nu prin fapte; el se opunea bogatiilor acumulate de biserica, a propus si realizat simplificarea cultului religios precum si introducerea limbii populare în biserica.

Reforma lui Luther, urmata curând de altele, a destramat unitatea bisericii catolice, provocând pentru circa 150 de ani aprige polemici, razboaie civile si chiar razboaie internationale între catolici si protestanti ca Razboiul de 30 de ani (1618-1648) care nu s-a încheiat cu o victorie a vreunei parti (Anglia sau Franta).

Reforma a determinat în catolicism o dubla reactie: prin intensificarea propagandei pentru continuarea reformei - miscarea de contrareforma, prin reconsiderarea critica a unor stari de lucru din interiorul bisericii care formasera obiectul acuzatiilor din partea initiatorilor reformei; prin introducerea limbii vorbite în locul latinei, Reforma a contribuit la punerea bazelor unora dintre limbile literare. Ca urmare a acestui fapt si prin refuzul de a recunoaste autoritatea papala, Reforma a contribuit la formarea constiintei nationale.

O nuanta mai radicala a Reformei a fost cea propovaduita de francezul Jean Calvin care s-a stabilit la Geneva. Calvinismul are ca teza principala "doctrina predestinarii". În aceasta conceptie, Dumnezeu, din vointa sa absoluta, predestineaza pe unii oameni pentru Mântuire iar pe altii pentru damnare, credinta neavând vreo influenta în a le determina soarta în viata viitoare. Pentru a evita concluzia ca doctrina predestinista ar putea determina o atitudine pasiva a omului, Calvin a sustinut ca omul, neputând patrunde taina vointei divine, are datoria sa se comporte ca si cum ar fi convins ca se numara  printre cei alesi: sa fie activ, sa munceasca fara preget deoarece succesele dobândite în viata sunt ca niste semne ca el se afla în gratia divina.

În Anglia, lucrurile au o alta desfasurare: trecerea la Reforma s-a facut din initiativa regelui Henric VIII în 1534 în urma unor conflicte pe care regele le-a avut cu Papa. El a denuntat climatul papal si s-a autoproclamat sef spiritual al bisericii din Anglia, care s-a numit Biserica anglicana. Dintre toate miscarile de Reforma, anglicanismul este cel mai putin distantat de catolicism atât sub raport doctrinar, cât si cel al cultului si al organizarii bisericii.

Cea mai putin raspândita dintre confesiunile reformate este biserica unitariana (antitrinitara), initiata în Italia în a doua jumatate a secolului XVI. Ea are adeptii cei mai multi în Anglia si America iar în Europa continentala centrele mai importante se gasesc în Polonia si Transilvania. Unitarismul este, pe plan doctrinar, cea mai radicala dintre miscarile de reforma. Se neaga dogma Sf. Treimi si se recunoaste numai fiinta unica a lui Dumnezeu. Isus este, în conceptia unitariana, un om exceptional, un iluminat, dar El nu este faptura de esenta divina. Doctrina unitariana este, deci, treapta extrema pâna la care au avansat tendintele reformatoare în cadrul unei conceptii religioase crestine.

Reactia catolicismului

Catolicismul a reactionat împotriva valurilor Reformei prin miscarea de contrareforma (reconsolidarea bisericii catolice), bazele fiind puse de hotarârea Conciliului de la Trento, desfasurat între 1545-1563. ele au operat o sistematizare unitara a dogmelor oficiale, au introdus mai multa ordine si disciplina în biserica. Contrar celor întâmplate anterior, când unii arhierei nici nu-si cunosteau credinciosii, acum episcopii si întreaga ierarhie trebuia sa îsi exercite demnitatea ecleziastica operativ, locuind permanent în mijlocul credinciosilor. S-a preconizat totodata reluarea de catre biserica a activitatilor de misiune sociala; au introdus cenzura scrierilor si, pentru a-i feri pe credinciosi de influente nocive, au instituit un index al cartilor interzise.

A fost reactivat Tribunalul Inchizitiei, însa, în urma faptului ca autoritatile de stat laice ajunsesera sa impuna respectarea drepturilor lor suverane, Inchizitiei nu i s-a mai permis raspândirea si puterea din Evul mediu (cu exceptia Spaniei). Din a doua jumatate a secolului XVI, Inchizitia a pierdut din importanta, iar condamnarile pronuntate au avut un efect mai mult moral si simbolic.

Un alt instrument eficient al contrareformei a fost ordinul calugaresc iezuit, înfiintat în 1540 de spaniolul Ignacio de Lozola. Spre deosebire de alte ordine calugaresti, acesta nu prevedea claustrarea membrilor sai (nici nu aveau manastiri). Datoria lor era sa traiasca printre oameni, îndeplinind functii ecleziastice dar si în alte domenii ale vietii publice pentru care ei se pregateau temeinic prin studii de specialitate. Ei erau chemati sa apere credinta nu numai prin rugaciuni ci si prin implicarea lor în viata sociala, predisponibilitatea pentru dialog nu numai pe plan teologic ci si filozofic si stiintific.

Calitatile si stilul lor de actiune au facut din iezuiti, dupa secolul XVI, principalii organizatori ai învatamântului patronat de biserica. Admirati de unii, contestati de altii, iezuitii au reprezentat, prin activitatea lor, un factor de conservare a unui spirit specific, de integrare a catolicismului în societatea moderna. Influenta lor s-a extins mult peste hotarele Europei, în America latina si în Orientul îndepartat (China, Japonia).

Contrareforma a exercitat influenta directa si în domeniul artei, în scopul apararii si propagarii credintei. Stilul baroc, dezvoltat în a doua jumatate a secolului XVI, în continuarea celui renascentist, se remarca prin accentuarea "mesajului ideologic" transmis de creatia artistica. Daca în pictura Renasterii figurile si scenele religioase apareau echilibrate, senine, sugerând pacea sufleteasca, pictura baroca îsi propune sa-i produca privitorului emotii puternice, sa fie impresionat în fata patimilor Mântuitorului, reprezentat într-o maniera cât mai tragica. Decoratia interioara a bisericilor, frescele de pe pereti se înscriu de asemenea într-un plan programatic. Ele sunt concepute ca niste "lectii" de educatie religioasa prin mijlocirea artelor. Decoratia e mult mai bogata, mai stralucitoare, mai încarcata, menita sa impresioneze pe credinciosi prin splendoarea slavei adusa divinitatii.

BAZELE ORGANIZĂRII EUROPEI MODERNE.+REFORME sI REVOLUŢII

Progresul societatii se realizeaza incontestabil prin aportul performantelor spiritului uman. Un suport substantial al progresului îl reprezinta si schimbarile ce se produc în structura economico-sociala si politica. Unele dintre acestea se produc lent, evolutiv, în perioade îndelungate de timp, altele reprezinta interventii constiente în acest proces. Aceleasi schimbari, însa, se produc uneori în timp scurt si cu violenta, prin lupte deschise pentru acapararea puterii - revolutii.

În istoria Europei s-au declansat, între mijlocul secolului XVI si mijlocul secolului XIX, mai multe asemenea fenomene explozive cu consecinte notabile în istoria întregului continent si chiar a lumii întregi. În cadrul acestui proces amplu, momentele de reforma se întrepatrund cu momentele de factura revolutionara.

Prima revolutie din istoria omenirii este Revolutia din Ţarile de Jos, prima revolutie politica ce a izbucnit în 1566. Ţarile de Jos cuprindeau teritoriul actualelor state Olanda, Belgia si Luxemburg (Benelux). Acest teritoriu era compus din 17 provincii autonome care, la sfârsitul secolului XV, au ajuns sub stapânirea Casei imperiale de Habsburg, domnitoare în Imperiul romano-german, iar în 1516 si în Spania.

Principala caracteristica a acestor teritorii a fost intensa lor dezvoltare economica în toate ramurile, dar cu precadere în meserii si în comert. Textilele si dantelariile din provinciile Flandra si Brabant erau comercializate în toata Europa. Vestite erau santierele navale din nord iar negustorii din acea zona erau intermediarii comertului european. Viata urbana era, deci, foarte dezvoltata. Nicaieri în Europa nu se întâlneau atâtea orase pe un spatiu asa restrâns si un numar asa mare de oraseni si de ocupatii specifice lor.

O conditie necesara desfasurarii ocupatiilor urbane era libertatea politica si individuala a celor ce le practicau. Prin împartirea posesiunilor germane si spaniole ale dinastiei de Habsburg, în 1556, Ţarile de Jos au intrat sub stapânirea Spaniei si a regelui Filip II. În acest fel, provinciile cele mai dezvoltate economic, mai urbanizate si mai libere ca traditie a regimului lor intern, au intrat sub dominatia unei monarhii absolutiste, arhicatolica, intoleranta, aristocratica si cu o economie preponderent agrara, care exploata irational întinsele ei posesiuni coloniale din America.

Monarhia spaniola a încercat sa-ti extinda sistemul de guvernare si asupra Ţarilor de Jos, ceea ce a dus inevitabil la conflict. Reactioneaza si nobilimea autohtona care era nemultumita deoarece Spania o înlatura din functiile politice din provincii, functii pe care regele le încredinta unor nobili spanioli. În semn de protest, nobilimea locala s-a organizat într-o grupare de opozitie moderata sub conducerea printului Wilhelm de Orania. Actiunea nobililor este devansata în 1566 de o revolta populara spontana cu caracter anti-spaniol si anti-catolic, datorita nemultumirilor poporului împotriva impozitelor grele pretinse de spanioli asupra veniturilor din comert.

Spre a înabusi tulburarile, Spania a trimis o armata condusa de vestitul general, ducele de Albach. Acesta a procedat la represiuni dure si a instituit un tribunal exceptional pentru judecarea sumara a celor implicati în evenimente. Ducele a comis eroarea de a condamna la moarte pe doi conducatori ai opozitiei aristocratice. Toate acestea au condus la generalizarea insurectiei. Nobilii si-au organizat o armata care a desfasurat repetate campanii militare împotriva spaniolilor. Locuitorii satelor au început lupte de hartuiala, marinarii au capturat vasele spaniole, orasele asediate de spanioli opuneau o rezistenta înversunata, iar digurile au fost sparte pentru a-i opri pe spanioli. Cum Spania nu se bucura de simpatie pe plan european, rasculatii au primit ajutor din strainatate (mai ales tarile protestante).

Politica dura, necrutatoare a ducelui de Albach s-a dovedit falimentara si acesta a fost rechemat în Spania. Guvernatorii care i-au urmat au cautat sa îmbine exigenta cu metode de convingere pentru a determina provinciile sudice sa renunte la lupta si sa se concilieze cu Spania. Gestul lor se explica partial prin predominanta aici a confesiunii catolice, devenita tot mai reticenta fata de progresele protestantismului în provinciile nordice. Ca urmare a abandonarii luptei, provinciile sudice (care vor deveni Belgia de azi) nu-si vor dobândi independenta decât în 1830.

Provinciile nordice au încheiat între ele un act numit "Uniunea de la Utrecht" în 1579, prin care au pus bazele statului independent care s-a numit pentru un timp "Provinciile unite" (viitoarea Olanda). Independenta acestui stat a fost confirmata în 1581 prin "Declaratia de la Haga". Pentru prima data în istorie o comunitate de cetateni înlatura pe suveran din proprie vointa, afirmând astfel dreptul poporului la insurectie, dreptul de a-l rapune pe tiran.

Declaratia de la Haga ocupa un loc distinct în gândirea europeana pentru ca face trecerea de la doctrina politica întemeiata pe perceptele divine la acea a drepturilor nationale. Prin afirmarea libertatilor moderne, libertatea initiativei economice datorita careia Olanda va deveni în secolul XVII cea mai mare putere comerciala si maritima a lumii, ea reprezinta "prima natiune capitalista". În interiorul statelor independente a fost instaurata libertatea religioasa si o mai larga libertate a constiintei si a cuvântului, care au facut di Olanda în secolul XVII tara cu o foarte bogata "productie" intelectuala. De aceea ea a fost aleasa ca loc de azil de gânditorii si literatii cu idei avansate, nonconformiste, fata de regimurile monarhice absolutiste si cu intoleranta religioasa.

REVOLUŢIA DIN ANGLIA

La începutul secolului XVII, Anglia era o tara cu caracter preponderent agrar, având în vedere ca valoarea investitiilor si inventarul marilor mosii depasea de 5-6 ori valoarea manufacturilor si a comertului. De asemenea, din cei 5 milioane de locuitori ai Angliei, 4 cincimi lucrau în agricultura si doar o cincime aveau ocupatii în mediul urban. Mai mult, doar un sfert din suprafata agricola a tarii era lucrata, iar o treime era ocupata cu pasuni si livezi, restul ramânând necultivata.

Agricultura avea un caracter extensiv, marile domenii apartinând lorzilor, bisericii si dinastiei. Dupa adoptarea anglicanismului, domeniile bisericii au fost reduse prin masurile de secularizare ce au avut loc. Domeniile se numeau manoruri, fiind exploatate diferit de la o zona la alta: în NV si SV structura dominanta era cea medievala, cu sesii taranesti care plateau renta în bani nobilului; taranii de pe domenii erau considerati (juridic) liberi. Ţaranul serb apare doar sporadic si doar ca o stare de fapt fara acoperire juridica.

Nobilimea engleza era diferentiata. În secolul XVI, pe o buna parte a domeniilor are loc o transformare a caracterului acestora. Se trece de la o agricultura propriu-zisa la cresterea oilor, devenita foarte rentabila ca urmare a dezvoltarii manufacturilor de postav. În aceste conditii, taranii sunt alungati de pe mosii; unii dintre ei merg la orase, iar cei ramasi în activitate sunt angajati ca muncitori agricoli salariati, agricultura capatând astfel un caracter modern. Se modifica mentalitatea întrucât începe sa domine ideea rentabilitatii mosiilor.

Interesele nobilimii se apropie de cele ale proprietarilor de manufacturi. Apare o categorie aparte a  nobililor interesati de introducerea acestor relatii capitaliste, categorie ce se va numi "nobilimea noua". Asadar, în Anglia apar noi relatii sociale, precapitaliste, ceea ce stimuleaza în mod direct dezvoltarea manufacturilor; acestea sunt mari întreprinderi bazate pe tehnica manuala, cu organizare descentralizata prin punerea în valoare a muncii la domiciliu si de ateliere casnice de un întreprinzator important. Proprietarii furnizeaza materia prima si le platesc munca efectiva, dezvoltând raporturi de tip capitalist care submineaza raporturile de breasla.

În domeniul minier are loc o intensificare a acestei activitati, la care se adauga activitatea portuara, constructiile navale, ceea ce comporta angajarea unui numar mare de muncitori.

Comertul se dezvolta prin raspândirea sistemului de asociere a mai multor negustori grupati în companii comerciale. Acestea cumpara vase, inventar, marfuri, suporta riscurile expeditiei si îsi împart câstigurile. Din dezvoltarea lor rezulta societati pe actiuni (Compania Indiilor Orientale). Trebuie mentionat ca activitatea de comert exterior era un monopol regal, de aceea companiile cumparau de la rege monopolul asupra comertului într-o anumita zona a lumii. Se ajunge la situatia ca aceste monopoluri asupra comertului vor nemultumi negustorii englezi si vor crea contradictii acerbe. Astfel, în ajunul revolutiei, Anglia e confruntata cu o seama de contradictii sociale si politice care vor precipita lucrurile. Absolutismul regal era sprijinit de marea nobilime, de aparatul militar si de sistemul birocratiei administrative. Regina Elisabeta a cautat sa tina seama de interesele nationale engleze, încurajând comertul si subminând interesele Spaniei.

Politica religioasa, prin confiscarea pamânturilor manastiresti, vine pe linia intereselor nobilimii noi. Esenta conflictului consta în aceea ca nobilimea noua si burgheza, îmbogatita si consolidându-si situatia ca urmare a înlesnirilor date de regina, ajung sa se simta îngraditi în actiunea lor de monarhia absolutista. Ei formuleaza pretentii care loveau tocmai în temeliile regimului absolutist. Cerând desfiintarea monopolului, burghezia contesta dreptul monarhului de a acorda acest monopol, ceea ce stirbea autoritatea acestuia si îl prejudicia de o serie de venituri.

Rezistenta în fata absolutismului monarhic se grupeaza în jurul Parlamentului Angliei care avea rol legislativ si consultativ. Principala prerogativa a Parlamentului era competenta acordarii impozitelor. Se pune problema unei noi repartitii a impozitelor deoarece nobilimea, care platea impozite, dar reduse si care erau privite ca daruri benevole, burghezia cere acum ca Parlamentul sa controleze criteriile pe baza carora se stabileau impozitele. Regele nu accepta controlul Parlamentului, motiv pentru care monarhia se cramponeaza în spatele vechilor ei motive, devenind tot mai conservatoare, iar conflictul se accentua.

În acest peisaj apare un element nou - ideologii specifice burgheze. Acestea apar în Anglia sub vesmânt religios, stimulate de statutul bisericii anglicane. Dupa ce Henric VIII devine seful bisericii anglicane, biserica fiind subordonata puterii laice, pentru probleme de administratie religioasa era numit un arhiepiscop primar, reeditându-se astfel cezaro-papismul bizantic.

În a doua jumatate a secolului XVI în Anglia, începând cu Scotia, se raspândeste calvinismul sub forma puritanismului (dorinta de a duce pâna la capat reforma religioasa si a o purifica de ramasitele catolicismului). Adeptii puritanismului doreau ca aceasta confesiune sa se organizeze pe baze eligibile de sus pâna jos. Acest program lovea direct în interesele regalitatii. Este contestat dreptul regelui de a numi demnitari ecleziastici. Parohiile erau chemate sa îsi aleaga pastorul si un consiliu administrativ. Enoriasii dintr-o provincie alegeau un episcop si toti enoriasii din Anglia alegeau un Sinod.

Puritanismul englez are o varianta numita presbiterianism ("presbiteros" = batrân, în limba greaca), adica erau alesi oameni de baza cu întelepciune dar si cu forta economica. Presbiterianismul mentinea o structura unitara a bisericii din punct de vedere organizatoric si dogmatic.

Apare un curent si mai radical, curent independent ce se distingea prin aceea ca nu recunostea nici o organizare unitara a bisericii, nici macar pe baze elective. Unitatea, pentru ei, era comunitatea enoriasilor dintr-o localitate ce-si alegeau un predicator si un consiliu. Chiar si un laic putea interpreta un text evanghelic în fata enoriasilor; spuneau ca fiecare individ poate interpreta, conform propriilor convingeri, textele religioase, fara intermediari si fara o linie comuna impusa.

Acest curent va pune problema independentei constiintei, problema ce va deveni tot mai raspândita. Se aprecia ca un om care are dreptul de a judeca singur textele divine îl dobândeste si pe acela de a judeca problemele de stat si pe rege. Din acest motiv, regele si biserica i-a persecutat pe independenti, ei emigrând în Lumea Noua, unde vor întemeia colonii, punându-si amprenta în dezvoltarea unor regiuni.

Regina Elisabeta I moare în 1603 si, odata cu ea, se stinge dinastia Tudorilor. Tronul Angliei revine regelui Scotiei, fiul Mariei Stewart. Astfel Iacob VI al Scotiei era cea mai apropiata ruda a reginei si el va deveni regele Iacob I al Angliei.

Conflictul început sub Elisabeta se agraveaza sub noua monarhie, care duce o politica nesabuita, nesocotind drepturile Parlamentului si necunoscând specificul societatii engleze. Interesele dinastice promovate de noul rege vor duce la abrogarea prerogativelor Parlamentului. Regele a urmarit o împacare cu Spania, o înrudire cu dinastia spaniola, o împacare cu Franta, manifestând totodata indiferenta fata de Razboiul de 30 de ani.

Înconjurat de ministri incapabili, aventurieri, regii atrag ura opozitiei, care îl obliga pe Carol I, în martie 1628, sa respecte libertatile individuale ale cetatenilor prin "Petitia Dreptului". Totusi, Carol nu respecta actul si îi întemniteaza pe opozanti, iar în martie 1629 dizolva Parlamentul. În aceasta situatie, regele întâmpina mari dificultati deoarece impozitele nu puteau fi adunate fara decizia Parlamentului, iar acest lucru i-a determinat pe oameni sa nu-si plateasca impozitele.  

Regele cauta sa reactualizeze impozitele mai vechi decât Parlamentul. Opozitia însa arata ca anterioritatea unui impozit nu înseamna ca acesta nu intra în competenta Parlamentului, care e în drept sa se pronunte fata de toate categoriile de impozite. Regele încearca sa întreprinda în Scotia o actiune pe cale religioasa între anglicanismul englez si presbiterianismul scotian, tentativa de unificare a celor doua tari. Tentativa nu reuseste, are loc o revolta scotiana împotriva regelui si se ajunge la un conflict armat în care regele e înfrânt. Silit de împrejurari, cauta o conciliere cu Parlamentul dar acesta îi pune conditii ferme: garantii în privinta conduitei viitoare si tragerea la raspundere a ministrilor care l-au sfatuit sa guverneze fara Parlament. La început regele nu accepta, dar apoi este nevoit sa le accepte în parte.

Între 1640-1653 are loc o convocare a Parlamentului ("Parlamentul cel lung"). Acesta devine tot mai ferm si ridica din nou problema responsabilitatii ministrilor pentru sfaturile rele date regelui. Contele Stratford si arhiepiscopul primat sunt pusi sub acuzatie, iar Parlamentul obtine condamnarea la moarte a acestora. În schimbul acestei concesii, regele solicita Parlamentului votarea de noi impozite. Parlamentul smulge regelui o lege care prevedea ca forul legislativ nu va putea fi dizolvat decât cu propriul sau consimtamânt.

Regele nu s-a putut resemna cu diminuarea prerogativelor sale. În ianuarie 1642, dupa o încercare nereusita de arestare a capeteniilor opozitiei, rupe relatiile cu Parlamentul, pleaca în centrul Angliei de unde, printr-un manifest, cheama tara sa i se alature împotriva "rebeliunii Parlamentului". Astfel s-a declansat razboiul civil.

Taberele care s-au înfruntat erau compuse astfel:

. de partea regelui: marea nobilime, clerul anglican si unele grupari ale burgheziei mari;

. de partea Parlamentului s-au grupat nobilimea provinciala, cea mai mare parte a burgheziei si taranii liberi.

Razboiul civil a durat 6 ani (1642-1648), razboi în care regele Carol I Stewart a fost învins si facut prizonier. Este judecat si condamnat la moarte de Parlament sub acuzatia de crima împotriva poporului si a fost executat la 30 ianuarie 1649.

Victoria Parlamentului în razboiul civil a fost obtinuta cu ajutorul unei armate de tip nou, considerata a fi prima armata nationala moderna. A fost constituita prin recrutarea de voluntari, selectionati pe criteriul atasamentului pentru cauza revolutionara. Ofiterii erau promovati pe baza meritelor. Armata avea un comandament unic, sistem unitar de instruire si tactica, se împartea în mari unitati (regimente) si subunitati si era supusa unei discipline severe dar si unei educatii politice menita sa-i convinga si sa-i determine pe osteni sa lupte constienti de justetea cauzei pentru care se înrolasera si sa accepte disciplina, oricât de severa, dintr-o convingere formata pe rigoarea morala a credintei puritane.

Razboiul civil a evidentiat calitatile remarcabile de conducator militar si pe cele de om politic ale lui Oliver Cromwell, un nobil de la tara si care, în urma victoriilor si succeselor obtinute, va deveni în 1649 cea mai influenta persoana din partida parlamentara.

Un fenomen interesant si concludent care se manifesta în cadrul partidei parlamentare este formarea mai multor curente politice. Dintre acestea, pe o pozitie dominanta s-a situat Gruparea independentilor condusa de Oliver Cromwell, care detinea pozitii cheie în armata si în institutiile politice ale statului. Ei conduceau dar cea mai interesanta si mai moderna grupare, prin programul ei, a fost cea a levelorilor (nivelatorilor). Exponenti ai vederilor si intereselor micii burghezii, ai taranilor liberi si ai ostasilor, ei au militat pentru republica, pentru alegerea anuala a Parlamentului, pentru un Parlament unicameral (eliminarea Camerei Lorzilor), pentru vot universal, sustinând totodata teza ca dreptul politic este un drept natural al oricarei persoane nascute pe pamântul tarii. Ei au preconizat totodata o limitare a întinderii marilor proprietati agrare si luarea de masuri care sa dea o mica proprietate si celor saraci.

Se poate conchide ca levelorii au reprezentat ideea republicii democratice. Ei reprezinta precursorii iacobinilor francezi si ai radicalismului politic din secolele XIX-XX.

Celelalte curente politice din Revolutia engleza au fost fie promotoare ale monarhiei constitutionale, fie ale republicii poligarhice (bazata pe drepturile politice numai ale cetatenilor bogati).

Revolutia engleza a înfaptuit pentru prima data unitatea politica deplina a insulelor britanice. Armata Parlamentului a reprimat rascoale irlandezilor si pe cea a scotienilor cu o cruzime ce nu a putut fi uitata pâna azi. Cele doua provincii au fost integrate sub administratia centralizata de la Londra.

Dupa executarea regelui, în Anglia a fost abolita monarhia si s-a proclamat republica. În fruntea ei a fost instituit, ca organ al puterii executive, un Consiliu de Stat care întrunea atât atributiile unui prezidiu al statului, cât si pe cele ale unui Guvern; Parlamentul pastra prerogative legislative.

Republica a legiferat doua acte care reglementau comertul maritim al Angliei, introducând riguroase prevederi protectioniste:

. coloniile engleze erau obligate sa întretina relatii comerciale numai cu metropola;



. comertul maritim al Angliei putea fi desfasurat numai de corabii cu echipaje englezesti.

Aceste masuri i-au încurajat pe negustorii englezi si pe constructorii de corabii, asigurându-le mari profituri si punându-i la adapost de concurenta strainilor, dintre care cea a olandezilor era cea mai de temut. În acest fel, pe durata unui secol, Anglia a devenit cea mai mare putere navala, coloniala si comerciala a lumii, dupa anul 1750 si industriala, întrecând Olanda, pe care, de altfel, a si învins-o în doua razboaie provocate de rivalitatea comerciala si coloniala (razboaiele dintre 1652-1654 si 1665-1667).

Regimul republican s-a dovedit curând insuficient de puternic pentru a consolida noua ordine sociala si de stat în Anglia. Aceasta era combatuta atât de adeptii monarhiei si ai aristocratiei cât si de nemultumirile paturilor populare ce nu primisera nici pamânt, nici drepturi politice. În plus s-au initiat dispute în jurul prerogativelor puterii între Consiliul de Stat, conducerea armatei si Parlament.

 Cromwell pune capat acestei situatii în 1653 când, cu sprijinul armatei, a dizolvat Parlamentul care se afla în sesiune neîntrerupta din 1640. el a instituit un regim de dictatura militara (Protectorat), al carui sef necontestat a devenit, sub titlul de Lord Protector. Condus cu energie de Cromwell, regimul s-a mentinut pe durata vietii acestuia dar "a falimentat" dupa moartea sa în 1658.

În fata izbucnirii unui nou conflict între sustinatorii regimului militar si ai celui civil, conducatorii armatei si ai Parlamentului au intrat în tratative cu fiul lui Carol I si, pe baza unui acord socotit a oferi suficiente garantii de pastrare a înfaptuirilor revolutionare, au instaurat în 1660 regimul monarhic. Însa acordul nu a fost respectat, manifestându-se încercari repetate de revenire la practicile guvernarii regale absolutiste, ignorând Parlamentul si respectarea drepturilor cetatenesti. Mai mult, noul rege, Carol II Stewart, recurge la razbunare, inclusiv corpul lui Cromwell fiind dezgropat si profanat.

În urmatoarele trei decenii de la reinstaurarea monarhiei, controversele politice au generat constituirea în anglia a primelor partide politice din istoria europeana, care reprezinta o alta institutie specifica sistemului politic modern. Cele doua partide au fost poreclite Torz (precursor al Partidului Conservator) si Whig, anuntând liberalismul din secolul XIX. Poreclele acestor partide au o semnificatie obscura, ele provenind din invectivele pe care, în anii Revolutiei, si le aruncasera reciproc aderantii regelui si cei ai Parlamentului.

În fata intentiilor lui Iacob II de a reinstaura absolutismul, fortele politice engleze s-au coalizat împotriva lui si l-au detronat, oferind tronul Angliei fiicei regelui, Maria, si sotului acesteia, printul olandez Wilhelm de Orania. Noii suverani au semnat actul supus lor de Parlament si intitulat "Declaratia Drepturilor". Aceasta lovitura de stat a fost numita de istoricii englezi Revolutia glorioasa.

Se poate aprecia ca actul semnat de suveran a fost cel mai important act cu caracter constitutional din istoria de pâna atunci a Angliei. El a prevazut în detaliu limitarea puterii regelui si prerogativele Parlamentului. Potrivit acestui act, regele ramânea mai mult un simbol al autoritatii si al unitatii statale. Atributiile efective ale exercitarii puterii vor apartine Parlamentului si Cabinetului ministerial.

Astfel reglementat principiul echilibrului puterilor în stat dupa 1668 pâna azi,  foarte rar un rege al Angliei a mai schitat vreo încercare de a abate în favoarea lui echilibrul de putere stabilit prin "Declaratia Drepturilor".

Un nou act al Parlamentului este legiferat în 1701 care reglementeaza succesiunea la tronul Angliei în caz de stingere a dinastiei pe linie directa. Tronul putea fi atribuit celei mai apropiate linii colaterale a dinastiei, cu conditia ca reprezentantii ei sa fi fost de confesiune protestanta. Cu prilejul votarii actului, Parlamentul a mai introdus în el doua articole importante:

. orice document semnat de rege trebuie contrasemnat de un ministru care îsi asuma astfel raspunderea pentru continutul si consecintele sale. Prin aceasta, regele pierdea în continuare din autoritatea efectiva dar câstiga în inviolabilitate;

. judecatorii nu puteau fi trasi la raspundere de nimeni, sub nici o forma, pentru sentintele pronuntate câta vreme respecta legile si prevederile convenite (inamovibilitate judecatoreasca). Ea completeaza aplicarea în viata publica engleza a principiului separarii puterii în stat.

În 1742 un banal eveniment parlamentar a creat un precedent ce va fi respectat în continuare în practica politica parlamentara: Parlamentul s-a pronuntat împotriva unui act de politica externa al Guvernului, Guvern care a demisionat în totalitatea sa. Acest gest a fost apoi repetat în situatii similare de toate guvernele care au urmat. Faptul însemna ca ramura puterii executive (Guvernul) a devenit astfel, si ea, strict dependenta de Parlament de Parlament, neputând ramâne în functiune decât atâta timp cât se bucura de încrederea acestuia, exprimat prin votul favorabil al majoritatii parlamentare si care va deveni procedura votului de încredere.

Astfel, în istoria Angliei revolutionare de dupa 1640 si evenimentele care i-au urmat vreme de un secol au statornicit rolul Parlamentului ca putere eminenta în stat si, prin aceasta, principiul ca puterea emana de la popor si se exercita prin reprezentantii alesi de el. De asemenea, balanta în interiorul parlamentului a fost înclinata în favoarea Camerei Comunelor, care este aleasa, si în defavoarea Camerei Lorzilor, care este constituita din membri de drept ereditar sau numiti. Azi exista circa 700 de lorzi ereditari ai Angliei.

Au fost puse astfel bazele monarhiei constitutionale iar Anglia a devenit, pentru multa vreme, tara model a libertatilor, a parlamentarismului, a constitutionalismului, a respectului pentru legi.

REVOLUŢIA FRANCEZĂ

Evenimentul care are urmari profunde pe toate planurile dezvoltarii societatii în istoria moderna a Europei si a lumii a fost Revolutia franceza. Izbucnita în 1789, Revolutia din Franta a avut drept cauza fundamentala anacronismul structurilor politice, sociale si economice ale tarii. Acest lucru a determinat declansarea, dupa 1770, a unei crize de sistem care a alimentat nemultumirile maselor pâna la un asemenea grad încât nici o tentativa reformista schitata de sus nu le va mai multumi. Astfel, monarhia, aristocratia si clerul superior, factorii politici dominanti, vor scapa situatia de sub control. La fel ca în Ţarile de Jos, si în Anglia sistemul politic absolutist era cel care a provocat nemultumirea generala.

Anacronica si intolerabila era împartirea populatiei în stari sociale. Franta se împartea în privilegiati (cei cu drepturi speciale - clerul si nobilimea) si neprivilegiati (burghezia si taranimea). Contradictia fundamentala decurge din faptul ca privilegiatii monopolizau accesul la functiile si demnitatile superioare în stat, detineau posesiunea celei mai mari parti din fondul funciar si de scutirea de impozite. Daca privilegiatii reprezentau în Franta cel mult 10% din populatie, ei detineau circa 80% din suprafata agricola a tarii. Întrucât cheltuielile statului au crescut în secolul XVII pentru administratie, lucrari publice si armata, deficitul financiar devenea endemic iar unele reforme sociale si economice încercate timp de vreo 15 ani nu au dat rezultate.

În Franta s-a dezvoltat pe parcursul secolului XVII o larga miscare cultural-filozofica (Luminismul) care sustinea reorganizarea societatii si a statului pe baze rationale, adica în conformitate cu legile naturii. Marea majoritate a populatiei franceze dorea o schimbare fundamentala a cadrului politic intern. Sfatuit de cercurile nobiliare, regele a convocat Adunarea Starilor Generala, care s-a întrunit la 5 mai 1789. deputatii starii a treia se înfatiseaza cu un program sintetizat, având la baza doleantele exprimate de alegatori: Constitutie, desfiintarea privilegiilor, apararea dreptului de proprietate, reforma justitiei.

Pentru a învinge împotrivirea privilegiatilor, deputatii starii a treia au recurs la o actiune îndrazneata ce poate fi considerata începutul propriu-zis al revolutiei. Astfel, la 17 iunie 1789 ei s-au proclamat Adunare Nationala care, începând cu 9 iulie, se va numi si Constituanta.

Deputatii starii a treia se considerau singurii îndreptatiti a vorbi în numele natiunii franceze deoarece ei reprezentau imensa majoritate a cetatenilor. Regele Ludovic XVI si Curtea au încercat sa dizolve prin forta Adunarea Nationala Constituanta concentrând trupe în împrejurimile capitalei, dar ei nu au prevazut ca în sprijinul Adunarii se va rascula populatia Parisului. La 14 iulie 1789 ea a cucerit fortareata Bastilia (închisoare pentru detinutii politici si simbol al absolutismului monarhic). În continuare, rasculatii au rasturnat conducerea Parisului si au instalat o municipalitate favorabila cauzei revolutionare.

Regele si nobilimea n-au riscat un razboi civil. Ei au retras trupele si au acceptat starea de fapt - au recunoscut atributiile legislative asumate de Adunarea Nationala Constituanta. Aceasta, într-o memorabila sedinta desfasurata în noaptea de 4-5 august 1789, a votat si a proclamat ca în Franta "orânduirea feudala e desfiintata pentru totdeauna", ceea ce a însemnat abrogarea tuturor privilegiilor, egalitatea cetatenilor în fata legii, desfiintarea prestatiilor, a dijmei, secularizarea pamânturilor bisericii si alte manastiri.

Urmatorul pas a fost adoptarea la 26 august 1789 a "Declaratiei Drepturilor Omului si ale Cetateanului", o expunere de principii ale viitoarei Constitutii, declaratie ce va deveni totodata document de referinta pentru toate miscarile democratice din lume din secolul XIX, pastrându-si pâna azi valabilitatea. Ea enunta în definitii lapidare drepturile inalienabile si imprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, rezistenta în fata asupririi, suveranitatea poporului, egalitatea cetatenilor, atributele fundamentale ale guvernarii si câmpul de actiune al legilor.

 Toate aceste principii au fost adunate în Constitutia din 1791 a carei adoptare parea sa încheie revolutia întrucât era realizat obiectivul ei principal înscris în programul Adunarii Nationale. Lucrurile au evoluat însa altfel. Ceea ce s-a încheiat în 1791 a însemnat doar prima etapa a evolutiei deoarece nu se reusise, în fapt, rezolvarea problemelor economice si sociale care continuau sa nemultumeasca majoritatea locuitorilor.

În anii 1791-1792 problema cea mai acuta care statea în fata Adunarii legislative, aleasa conform Constitutiei, era cea economica. Bunurile de consum s-au redus si s-au scumpit, a crescut specula, moneda s-a depreciat - primul efect al încetarii controlului statului si al liberalizarii economiei. Au avut loc revolte locale si apare pericolul îndepartarii populatiei de revolutie.

Conducatorii sunt convinsi ca situatia se datoreaza si izolarii Frantei datorita ostilitatii tarilor vecine si a uneltirilor acestora. Concluzia era ca Franta revolutionara trebuia sa frânga bariera din jurul ei, sa ajute popoarele sa se elibereze de tirani si abia atunci, în cadrul fraternizarii popoarelor libere, se vor crea conditiile prosperitatii generale. Pasind cu imprudenta pe aceasta cale, Franta a declarat, la 17 aprilie 1792, razboi Austriei. A început astfel era razboaielor Revolutiei franceze, care se vor prelungi pâna în 1815. În cursul lor, Franta a repurtat multe victorii, a raspândit în Europa noile idei, dar a suferit mari pierderi umane si materiale, sfârsind printr-o mare înfrângere militara si politica.

La început Franta era slab pregatita pentru razboi si a suferit înfrângeri, dar acestea au fost puse pe seama tradatorilor, în fruntea carora se situa regele. Drept urmare, la 10 august 1792 a izbucnit o insurectie populara în fruntea careia s-au situat membri Clubului Iacobin, insurectie care a detronat monarhia, iar Franta a devenit republica începând cu 21 septembrie 1792.

Ludovic XVI de Bourbon a fost executat pe esafod ca un om de rând la 21 ianuarie 1793. a fost ales un nou corp legislativ - Conventia Nationala, ca organ executiv functionând niste comitete numite de Conventie, cele mai importante fiind Comitetul Salvarii Publice si Comitetul Sigurantei Generale. Sub impactul primejdiei externe, puterea a fost cucerita prin lovitura de stat de gruparea radicala a iacobinilor, sprijinita din nou de insurectia unei parti din populatia Parisului, populatie ce a fost mobilizata prin acea metoda de raspândire a panicii, a zvonurilor de tradare si a chemarilor la salvarea patriei în pericol, având în vedere ca era o diversiune pentru acapararea puterii.

Iacobinii au instaurat o dictatura sustinuta de teroare. Nu se poate, totusi, tagadui ca prin aceasta metoda dura ei au fost capabili sa realizeze o opera impresionanta. Ei au faurit prima mobilizare totala a populatiei unei tari si a resurselor sale economice. Au putut ridica o armata uriasa (circa un milion de combatanti) care a respins invazia straina peste granitele Frantei. A fost instituita o economie dirijata si au întrerupt temporar criza alimentara, specula si inflatia, restabilind încrederea maselor în Revolutie si conducatorii ei.

Iacobinii au decretat o întinsa împroprietarire a taranilor, desfiintarea oricaror drepturi de origine feudala. Ei au dat astfel o lovitura puternica marii proprietati nobiliare si au facut din Franta o tara de mici proprietari agrari.

Iacobinismul a reusit astfel sa insufle francezilor acel spirit eroic fara seaman în istoria moderna, atât de mult evocat de istorici si scriitori. Totusi, guvernarea prin teroare a fost o greseala. Nu s-au respectat legile si procedurile legale pentru cei acuzati de tradare, prin aceasta putându-se întelege orice (chiar si un zvon putea inculpa un individ). Sentinta se pronunta foarte urgent, uneori în absenta oricaror probe, judecatorul fiind autorizat sa se pronunte în conformitate cu gândirea sa intima, sentinta fiind aproape întotdeauna condamnarea la moarte. Iacobinii motivau necesitatea terorii prin gravitatea si permanenta invaziei straine si a uneltirilor contrarevolutionare din interior.

Dar o asemenea stare nu putea continua si apar nemultumiri împotriva acestor excese, care se exprima în primavara anului 1794. chiar în interiorul conducerii iacobine au aparut proteste, cerându-se revenirea la normalitate în interior si încheierea pacii cu adversarii din exterior. si acesti protestatari au fost considerati tradatori si au fost ghilotinati, între ei numarându-se Danton si Demoulenc, care îsi creasera faima de eroi ai revolutiei.

Nemultumirea a facut loc indignarii, astfel ca în Conventia Nationala s-a format un complot care la 26-27 iulie 1794 a reusit sa rastoarne de la putere si sa trimita la esafod nucleul iacobinilor intransigenti. În fruntea lor era Maximilian Robespierre si Saint Juste. Robespierre îndeosebi a întruchipat în toata maretia dar si toata oroarea fanatismul doctrinar al iacobinilor; el era numit "Incoruptibilul", un amestec de idei democratice generoase, patriotism fierbinte si terorism sângeros. Robespierre a fost un profet, se exprima în limbajul revolutiei si credea tot ce spunea. A devenit, de aceea, o figura nemuritoare nu deoarece a condus Franta câteva luni, ci pentru ca prin el Revolutia si-a rostit raspunsul "cel mai tragic si cel mai pur" (Francois Furer).

Dupa prabusirea iacobinilor, puterea politica a fost preluata de thermidorieni, o coalitie de elemente cu convingeri diverse. În principal erau adepti ai conceptiei unei politici moderate de reintrare în normal si legalitate, de consolidare a economiei, fara a se mai recurge la masuri exceptionale.

Adoptând o noua Constitutie, thermidorienii au instaurat Directoratul, întrucât în fruntea republicii a fost instituit la 26 octombrie 1795 un prezidiu format di cinci membri cu titlul de directori. Sub acest regim slab, Franta a facut unele progrese datorate mai mult efectelor schimbarii structurilor anterioare.

În acest timp apar o serie de crize care au demonstrat ca noul regim nu avea autoritatea necesara instaurarii unui climat de ordine si stabilitate nationala. Nu a reusit sa rezolve criza externa, neputând încheia pacea cu adversarii Frantei, chiar s-a complicat în noi actiuni militare. Pe unele dintre acestea generalii le-au câstigat în chip stralucit (campaniile lui Napoleon Bonaparte în Italia si Egipt) dar altele s-au soldat cu esecuri. Astfel, în 1799 Franta era din nou amenintata de invazia armatelor Austriei si Prusiei, în timp ce pe mare continua razboiul cu Anglia început în februarie 1793.

Dupa 10 ani de revolutie (7 agravati de starea de razboi, dar în timpul carora multe din revendicarile de la 1789 au fost împlinite si chiar depasite), poporul francez nu mai era dominat de elanul politic initial. Pe de alta parte, Directoratul nu mai voia sa se apeleze la recrudescenta violenta a spiritului revolutionar.

Pentru a face fata primejdiei externe si framântarilor interne alimentate din dreapta de regalisti si din stânga de radicalismul iacobin, o parte a cercurilor politice dominante ale Directoratului a ajuns la concluzia ca Franta si Revolutia nu vor putea fi salvate decât printr-un regim de mâna forte. Aceasta idee a fost împartasita de marea burghezie care, vazându-si satisfacute principalele deziderate economice si politice, punea pe primul plan stabilizarea regimului asa cum era, respingând atât instaurarea monarhiei cât si o noua deschidere democratica pe cale revolutionara.

Instrumentul pe care se putea sprijini un regim autoritar era armata. De aceea a fost sprijinita lovitura de stat din 9-10 mai 1799, prin care generalul Napoleon Bonaparte a pus mâna pe putere. Napoleon a instaurat o dictatura militara deghizata, la început, sub aparente constitutionale - Regimul Consulatului.

Acest general s-a dovedit a fi un geniu militar si un mare om de stat. Initiativele sale au reorganizat statul; a elaborat o legislatie completa (civila, penala si comerciala) pe baza principiilor de drept promovate de gândirea politico-juridica a veacului XVIII si a Revolutiei. Codul Civil al lui Napoleon este valabil si azi în Franta si a fost adoptat si în alte state europene (si România). Extraordinarele sale victorii militare au facut din Franta puterea dominanta în Europa, spulberând definitiv posibilitatea de restaurare a vechiului regim pre-revolutionar.

Napoleon Bonaparte, care si-a asumat calitatile de prim-consul pâna în 1804 când s-a proclamat împarat (2 decembrie 1804), a comis si greseli, inerente oricarei dictaturi personale, fie ea exercitata si de un om exceptional. El a actionat adeseori sub imboldul ambitiei proprii, ignorând evaluarea realista, obiectiva a situatiei cu care se confrunta. A crezut aproape exclusiv în posibilitatea solutionarii prin forta a raporturilor dintre Franta si statele europene, coalizându-le pe toate împotriva lui, ceea ce, în pofida geniului sau militar, l-au dus la înfrângere si la pierderea tronului.

Puterile straine (Anglia, Rusia, Prusia si Austria) au invadat Franta si au ocupat Parisul în 1814. Pacea a prevazut retragerea Frantei la frontierele din 1792 si reinstaurarea dinastiei regale de Bourbon, detronata de revolutie. Totusi învingatorii n-au impus revenirea la vechea ordine sociala si la vechea structura a proprietatii. Era o chestiune de domeniul evidentei, un truism, ca principiile si opera Revolutiei nu mai puteau fi dezradacinate. Ele au triumfat în Franta si, dupa câteva decenii, în întreaga Europa.

FORMAREA NAŢIUNILOR EUROPENE

Revolutia franceza a desfiintat privilegiile care divizau societatea pe verticala în grupuri închise si a instaurarii egalitatii în fata legii. A fost astfel fundamentata o alta realitate - s-a creat un sentiment de solidaritate între cetateni care s-a manifestat constant si puternic. Era o solidaritate generata de constiinta drepturilor obtinute care trebuie garantate si aparate si, totodata de constiinta îndatoririlor de îndeplinit fata de stat, devenit garant al libertatilor câstigate si pentru toti cetatenii. Revolutia franceza a creat astfel un nou tip de comunitate sociala, caracterizata printr-o strânsa coeziune constienta a membrilor sai. Acest nou tip de comunitate se numeste natiune.

În conceptia teoretica si practica a Revolutiei franceze, factorul principal al formarii natiunii era vointa liber exprimata a unei colectivitati de a trai sub aceeasi legislatie care asigura drepturile si libertatile proclamate si statuate pentru sine de catre ea însasi. Aceasta este o conceptie constitutional-juridica, pentru care natiunea era produsul aderarii indivizilor la un sistem politic. În consecinta, originea, trecutul istoric, limba comuna erau elemente de plan secundar. Revolutionarul, patriotul francez traieste intens prezentul si este cu fata si gândul îndreptate catre viitorul natiunii. Trecutul nu este inclus în trairile sale, ba chiar îl repudiaza. De aceea, pentru a-i însufleti pe cetateni, nici conducerea revolutiei, nici Napoleon, în numeroasele si vestitele sale proclamatii, n-au facut apel la eroismul înaintasilor, ci totdeauna la apararea idealurilor Revolutiei si ale patriei. Se poate spune asadar ca natiunea franceza care s-a faurit atunci în deplinatatea trasaturilor sale traia "în anul zero al lumii noi".

Pe de alta parte, Revolutia franceza a extins asupra popoarelor doctrina drepturilor naturale. În 1790 si 1795 unii fruntasi ai Revolutiei au propus adoptarea în Adunarea, si apoi în Conventia Nationala, a unor declaratii de principii în care se afirma ca popoarele, ca si fiecare individ, au dreptul natural de a trai în libertate, potrivit cu libera lor alegere. Aceste acte proclamau un fapt: principiul autodeterminarii popoarelor, care va face o cariera stralucita pe arena internationala în secolul XIX si, mai ales, la începutul secolului XX.

Revolutia franceza a determinat, prin ideile politice profesate, trezirea si potentarea sentimentului national la alte popoare, pe de o parte prin influenta si imitatie, pe de alta parte ca reactie legitima împotriva hegemonismului politic si agresivitatii militare practicata de Franta napoleoniana. Salutati initial ca eliberatori, francezii au ajuns sa fie priviti în scurt timp ca invadatori. Germanii, italienii se razvratesc împotriva lor si îsi revendica dreptul propriu la independenta si unitate.

În acest fel, lupta popoarelor pentru libertate pe plan economic si social se va identifica cu lupta pentru independenta politica. În Europa se deschide astfel "era nationalitatilor", a luptelor nationale având ca obiectiv final statul national.

În statele germane, manifestari ale desteptarii nationale apar dupa ocuparea lor de catre armatele lui Napoleon. Filozoful Fichte rostea la Berlin în 1807 o serie de prelegeri intitulate  "Cuvântari catre natiunea germana", considerata a fi prima confesiune de credinta a nationalismului german. Literatura din Germania se lanseaza în genul patriotic, chemând la lupta pt. libertate. Sunt evocate bataliile glorioase din antichitate, precum nimicirea a trei legiuni romane ale împaratului Augustus de triburile germanice conduse de Hermann.

În scurta vreme toate popoarele din V si C Europei, iar apoi si cele din E, ajung sa cunoasca aceasta stare de spirit, constiinta nationala, dar numai unele reusind sa-si realizeze statul national independent. Astfel se creeaza o deosebire între natiunile care se exprimau în cadrul statului propriu si cele care-si exprima identitatea doar într-o cultura proprie, ele ramânând înglobate în alte state. Pt. a-si defini identitatea nationala, acestea din urma au invocat ca factor de originalitate unitatea, originea si trecutul istoric precum si particularitatile spiritului colectiv - geniul popular. S-a format astfel o a doua conceptie despre natiune, care poate fi numita istorist - organicista, deoarece socoteste natiunea ca fiind un produs organic al dezvoltarii istorice si al sufletului colectiv. Se adauga asadar, pe lânga componenta nationala si una emotionala. Mitul geniului popular nu a sustinut numai doctrina nationalismului ci si curentul literar-cult al romantismului. S-a creat astfel, o alta cale de promovare a ideilor de democratie, libertate, corolarul sau fiind acela ca natiunea, depozitara geniului popular, trebuie sa se bucure de consideratie, de libertate politica si nationala.

Prima jumatate a sec. 19 a fost dominata de procesul formarii constiintei nationale a natiunilor moderne. Cu începere din 1804 popoarele aflate sub dominatie straina se ridica rând pe rând la lupta pt. libertate. În 1804 sârbii se rascoala împotriva stapânirii otomane, obtinând o autonomie limitata; italienii se rascoala în 1820 iar în 1821 izbucneste razboiul de independenta al grecilor si miscarea nationala condusa de Tudor Vladimirescu. Soarta acestor revolte e adeseori direct influentata de atitudinea marilor puteri. Pe când T. Vladimirescu e ucis, iar miscarea înabusita datorita neîntelegerilor cu grecii, acestia beneficiind de sprijinul Angliei, Frantei si Rusiei, si-au dobândit independenta. Belgienii s-au rasculat în aug. 1830 împotriva cooptarii fortate la Olanda, obtinându-si independenta; polonezii s-au ridicat la lupta în 1831 pt. recâstigarea independentei pierdute în 1795 când Polonia a fost împartita între Rusia, Austria si Prusia. Ei au fost, însa zdrobiti de armata rusa.

Miscarile nationale au avut si exprimari remarcabile pe tarâm cultural, inspirând o literatura si o gândire militante pt. cauza unitatii si independentei statale. Cultura italiana dintre 1820 - 1850 s-a desfasurat sub semnul curentului "il Risorgimento" (învierea), curent ce s-a manifestat în variate domenii: politic, istoriografic, literar, muzical, având o influenta adânca si dând un sens pregnant constiintei nationale crescânde a poporului italian. Istoriografia si lingvistica evidentiaza val trecutului, originea ilustra si originalitatea pop si vor forma coord de baza ale dezv constiintei nat la cehi, croati, romani, unguri.

Dpdv terminologic, desi adesea prin termenii de natiune si nationalitate se intelege acelasi lucru, cu timpul apar difer clare. Natiunea e stadiul de dezv al unui pop in care acesta, pe langa factorii de coeziune acumulati la un mom dat, mai benef si de un cadru pol propriu, indep. Nationalitatea poate fi o natiune sau o parte a unei natiuni care nu traieste intr-un stat propriu. Dpdv intern, o nationalitate se consid si se numeste pe sine natiune. De ex in actele lor pol si publice, romanii din Trans au vorbit, incep din sec 18 pana la 1918 despre ei in cond unor actiuni de desnationalizare ca despre natiunea romana. In ist si politologia internat misc si constiinta nat sunt desemnate prin termenul de "nationalism". Se creaza astfel o confuzie intre nationalism ca doctrina pol ce pres atasamentul exclusiv al indivizilor fata de nat proprie, cultivand un sentiment de desconsiderare fata de alte nat si sentimentul nat firesc, constiinta nat legitima. Acestea nu exclud respectul fata de alte nat; ele admit egalit in drepturi a tuturor nat si posibilitatea convietuirii lor fraterne. Nat, constiinta nat si statul au fost probl de prim-plan in viata pol si cult si in mentalitatea colectiva eur, atingand mom culminant in 1819-20 cand s-au incheiat tratatele de pace de la Versailles-a dat satisfacere imperativelor afirmarii nat eur. Dar, devierile de la spiritul nat autentic au creat numer surse de conflicte sangeroase intre pop din C si E Eropei, mai ales. Totusi, e un fapt unanim recunoscut ca intre 1815-1918  major Eur a trait si a gandit in spiritul idealului nat, ideologia nationala fiind un imp factor formativ al struct pol a Eur moderne cu meritele si scaderile sale din perspectiva istoriei.

REVOLUTIILE  DE  LA  1848 - 1849

Fen ce a cuprins Eur in 1848 - 1849 a fost unic in ist continentului, o sit similara producandu-se in 1989. In decurs de numai 3 luni (ian-mar 1848) au izbucnit revol in Sicilia si pen Italica, Fra, Germ, Imp Aus-Ungar; in apr-mai in Trans; in iun in Muntenia. Rapiditatea cu care misc revol au urmat una alteia, asemanarile din progr acestora si rel dintre unii conducatorii, au facut pe adversarii de atunci si de mai tarziu sa acuze existenta unui complot intrenational, a unei organizari oculte a revol si a unui export al lor, suspectate fiind anumite grupari si partide din Fra. Teza complotului apare ca inconsistenta iar raspandirea misc cu o asemenea repeziciune se explica prin faptul ca pana la 1848 se facusera mari progrese in educatia pol. Presa, slab reprez si citita pe continent, exceptie facand Anglia, inainte de 1789, ajunsese la 1848 un agent influent al propagarii inf si al formarii de convingeri. Primul cotidian viabil apare in Anglia in 1702, in Fra la 1777, iar in SUA la 1784. Cult dezv dupa 1815, dominata de romantism, era, in mare parte, o cult militanta, dominata de idealurile de lib si egal ale cetat si pop. In multe tari au aparut grupari reformiste provenind din nobilimea cu vederi liberale, din burghezia implicata in activ econ, din intelectuali. La 1848 transp erau mult dezv fata de 1789, multe orase aveau in jurul lor CF, iar mijloacele de transp rutiere erau mai dense si mai bine organ; exista telegrafia.

Ca o cauza imediata trebuie luat în considerare faptul ca în 1845 - 1847 au avut loc alternari nefericite de ani secetosi si ploiosi Ț scade volumul recoltelor cerealiere la care s-a adaugat si o boala a cartofului care au compromis recoltele. Cartoful era alimentul de baza. Toate aceste circumstante istorice, culturale, economice, politice si tehnice explica suficient de ce revolutiile din 1845 au avut o desfasurare aproape simultana. Transmiterea rapida a informatiei a avut un caracter incendiar, a alertat si a mobilizat nemultumirile fara însa a le fi creat. Nimeni nu s-a rasculat pt. a imita pe altul ci pt. ca ridicarea unuia a încurajat si pe ceilalti. Revolutiile de la 1848 au fost de 2 tipuri: cel francez si cel din afara Frantei. Deosebirea Ț nivelul de dezvoltare sociala franceza comparativ cu al altor tari.

În Franta au avut loc 2 revolutii: în 1789 si în  1830. Acestea au pus bazele unei economii libere care a dezvoltat si consolidat proprietatea individuala, a fost instalata o ordine constitutionala, egalitatea în fata legi si libertatile fundamentale ale cetatenilor care erau u set complet; dreptul de vot si de a fi ales era acordat bogatilor Ț mai putin de 1% beneficia de el; inexistenta unor reglementari a raporturilor de munca si salarizare între proprietari si muncitori Ț se asteapta largirea democratiei politice si sociale.

În restul Europei nu au avut loc schimbari de structura a societatii si a regimului politic cu exceptia unor reforme introduse de revolutia franceza si Napoleon în timpul expansiunilor în afara Frantei. Acestea au fost în majoritatea lor abrogate de puterile învingatoare ale lui Napoleon. Ț În Europa între Rin, Gurile Dunarii, Marea Baltica si Sicilia erau prezente si acute în 1848 problemele specifice regimurilor feudale târzii, adica: absolutismul monarhic, privilegiile nobilimii, inegalitatea juridica a cetatenilor, serviabilitatea taranilor + problema noua a drepturilor si libertatilor nationale adusa la ordinea zilei de evolutia societatii europene dupa 1815 în aceasta zona a continentului în care popoarele traiau într-un cadru care nu era al lor ci ala unor natiuni sau etnii dominante: austriecii, rusii, turcii. În acest spatiu geografic-politic revolutiile aveau rolul de a înlatura structura sociala si politica feudalo-absolutista, de a moderniza societatea si statul prin instaurarea libertatilor si drepturilor cetatenesti , a sistemelor de guvernare constitutional-parlamentare, a promova independenta si unitatea nationala. Ele aveau sa îndeplineasca un rol similar cu cel al revolutiei franceze din 1789.

Framântarile politice se delimiteaza dupa intensitatea si caracter în 3 zone:

1.      Zona în care s-au desfasurat revolutiile propriu-zise: Franta, Germania (Confederatia Rinului = 16 state germane), Italia, Imperiul Austriac aparut ca urmare a desfiintarii în 1806 de catre Napoleon a Sfântului Imperiu Roman de natie germana = 360 de state) si Principatele Române.

2.      Zona în care au avut loc încercari de  revolutie, tulburari ź insurectii: Belgia, Anglia, Spania, Irlanda.

3.      zona unde sub influenta miscarilor revolutionare si pt. a preîntâmpina izbucnirea lor si

în propriile tari, guvernele si parlamentele au elaborat si au aplicat legi constitutionale sau le-au revizuit pe cele preexistente: Elvetia, Olanda, Danemarca.

În Franta revolutia a izbucnit prin insurectia generala a parizienilor la 23 februarie 1848 caruia armata nu i-a putut face fata. Regele Ludovic Filip d'Orleans a abdicat si aplecat în strainatate. Puterea e luata de un guvern provizoriu format din reprezentati ai întregului spectru politic al opozitiei: monarhisti liberali, socialisti, republicani moderati si radicali.

Guvernul provizoriu actioneaza cu promptitudine Ț proclamarea republicii la 25 februarie 1848 iar câteva zile mai târziu a proclamat dreptul de vot universal si dreptul la munca înfiintând santiere de lucru publice în care sa fie angajati somerii. Au fost fixate alegeri generale pt. Adunarea Constituanta la 23 aprilie 1848. Au fost primele alegeri efective pe baza de vot universal, fiind chemati la urne 9 mil. de alegatori din care s-au prezentat 7,8 mil. A fost alesa o majoritate republicana, cam 2/3 din deputati, dar si o neasteptat de puternica minoritate regalista Ț o orientare conservatoare î raport cu revendicarile sociale ale populatiei. Astfel masurile se arata: iunie 1848 se desfiinteaza atelierele nationale si au fost concediati 100000 de angajati Ț locuri de munca în provincie si armata pt. a dispersa focarul din Paris. Muncitorii au declansat o puternica insurectie care a fost înabusita de armata dupa 3 zile (23-26 iunie 1848) Ț 13000 de victime, condamnari la moarte, etc. La orizontul vietii politice a Europei a aparut cu violenta problema sociala a relatiei dintre munca si capital în care se vor dezvolta miscarile muncitoresti, sindicalismul si socialismul modern. Urmatorul pas al Costituantei a fost promulgarea în noiembrie 1848 a Constitutiei celei de-a doua republici franceze. Ea a confirmat dreptul de vot universal, a prevazut o adunare legislativa unicamerala si a încredintat puteri largi presedintelui pop. care era ales pe 4 ani si fara a putea fi reales pt. un al 2-lea mandat consecutiv. Ț francezii au preferat cu o larga majoritate pe Ludovic Napoleon Bonaparte care era cel de-al 4-lea fiu al lui Luis Bonaparte (fostul rege al Olandei). Proaspatul presedinte avusese o tinerete aventuroasa dupa care s-a întors în Franta unde a organizat 2 lovituri de stat pt. al rasturna pe Ludovic Filip si a se întrona ca împarat. A fost condamnat pe viata, dar rev. l-a eliberat. El a fost beneficiarul prestigiului si aureolei pe care francezii au avut-o pt. Napoleon. Instalat ca presedinte el si-a urmarit scopurile nationale manevrând prin forta si abilitate pt. a înlatura partidele democratice si pt.  a le discredita în fata poporului pe cele moderate. În vreme ce pe sine se înfatisa un democrat sincer a reusit sa atraga comandantii militari. El a dat la 2 decembrie 1851 o lovitura de stat, dizolvând Adunarea Legislativa si atribuindu-si largi prerogative pt. ca în noiembrie 1852 sa proclame restaurarea imp si sa ia numele de împarat Ț Napoleon al 3-lea.




În confederatia Germana revolutia s-a desfasurat într-o prima faza în diferitele state componente Ț s-au impus guverne liberale si legi cu caracter constitutional. Cea mai însemnata miscare e cea din Prusia debutând printr-o insurectie de strada la Berlin la 25-28 martie 1848. Regele Prusiei a consimtit sa cheme la guvernare o formatiune liberala care a initiat un program de reforma dar si-a slabit popularitatea din cauza inconsecventelor politice: a suprimat prin forta unele rascoale ale taranimii. Aceste greseli au permis regelui Prusiei sa înlature guvernul liberal Ț guvern conservator. Astfel dintr-o speranta a sprijinirii revolutiei din Confederatia Germana, Prusia a devenit principalul factor al înabusirii revolutiilor prin forta armata în 1848. Cel mai semnificativ eveniment a fost convocarea unui parlament la Frankfurt format din deputati alesi din toate statele. El era o adunare constituanta care elabora Constitutia care sa puna bazele unei formule de unificare a Germaniei. Deputatii au optat pt. un imperiu federativ adica cu un împarat asistat de org. centrale executive si legislative, dar pastrând o autonomie interna limitata a statelor princiare si a oraselor libere din federatie. Acest parlament a oferit coroana imperiala regelui Prusiei, care refuza deoarece, desi dorea cu ardoare aceasta coroana ,nu voia ca în aceasta calitate sa fie obligat fata de alesii poporului si sa guverneze dupa o Constitutie despre care nu se pronuntase. De aceea Prusia a desfasurat o campanie militara pt. restabilirea vecilor regimuri princiare si pt. dizolvarea parlamentului. Astfel obiectivul cel mai important al revolutiei - unitatea nationala - a esuat.

În imperiul Austriac  miscarile revolutionare au zdruncinat structurile statale, obiectivele acestora fiind diferite de la o provincie la alta. Pe de o parte în Austria revolutionarii au urmarit abolirea sist. absolutist si instaurare a regimului constitutional liberal. Revolutiile populare încorporate de-a lungul secolelor de imperiu: cehi, slovaci, polonezi , unguri ,români, sârbi, croati, italieni. Acestea au urmarit: independenta natiunilor si transformarea în spirit modern a structurilor sociale si politice.

În Austria revolutia a izbucnit la Viena la 13 martie 1848 prin demonstratii care au determinat demisia si fuga în strainatate a cancelarului Metternich. În locul sau a fost însarcinata cu formarea guvernului o grupare de politicieni moderati care pt.  a linisti spiritele elaboreaza o Constitutie  (prima a habsburgilor) care e supusa spre promulgare împaratului. Prevederile ei nu au satisfacut opozitia liberala Ț framântarile sociale cunosc o recrudescenta Ț insurectie la Viena, în mai Ț curtea se refugiaza la Innsbruck. Revolutionarii profita Ț revizuirea Constitutiei Ț votul universal, o adunare unicamerala si dezbate legea abolirii drepturilor feudale. Fata de aceste înfaptuiri revolutionare, guvernul si armata îsi intensifica actiunile represive Ț izbucnirea la 6 oct 1848 la Viena a celei de a 3-a insurectii radicale care a luat capitala sub controlul ei. Se asediaza Viena si trupele imperiale cuceresc Viena Ț înabusirea miscarii si executia conducatorilor ei. Armata imperiala a înabusit revolutia ceha (Praga) în iunie 1848 sa-i atraga de partea imparatului pe croati care erau bine organizati militar.

 Cu toate acestea, situatia Imp Habsburgic ramane critica, sub presiunea miscarii revol maghiare la Pesta la 15 mar. Revol maghiara a urmarit initial autonomia Ungariei sub conducerea unui guv propriu, concesie care le-a fost satisf rapid de curtea imperiala. A urmarit de asem promovarea unei legisl liberale si a unor instit social-politice moderne. Obiectivul princ era insa refacerea statului maghiar in lim teritoriale ist, adica acelora din 1526 cand fusese cucerita de otomani. Aceasta implica si anexarea Trans, care dupa 1541 a fost principat cvasi-indep, sub suver otomana, iar dupa 1691 o provincie distincta in cadrul Imp Austriac, ca in 1765 imparateasa Maria Tereza sa-l ridice la rangul de mare principat. Pretentia incorporarii ei in Ungaria dupa mai bine de trei secole era un fapt care a provocat aprige controverse pol cu romanii si cu sasii. Romanii din Trans au organizat Ad Nat de la Blaj (3-15 mai) si au inscris in progr lor recunoasterea drepturile civile, pol si mai ales cele nationale, printr-un statut aparte si prin respectarea autonomiei terit in care romanii erau major. Guv revolutionar maghiar a consid aceste revendicari ca ostile si a proclamat natiunea maghiara ca natiune pol unica si, prin urmare, toti cei care doresc sa-si exercite drepturile pol tb sa dev unguri. Astfel ungurii au intrat in lupta atat cu armata imperiala cat si cu nationalitatile  romani, slavi, sarbi care si-au sustinut si ele cu armele progr lor revolutionar, doar ca modul de folosire al armelor a fost diferit. Dimensiunile represiunii impotriva romanilor sunt elocvent ilustrate de uciderea a 40 000 de romani si distrugerea a 230 de local. Spre a-i putea infrange pe maghiari, care la 14 apr 1849 si-au proclamat indep si care dispuneau de o put armata, Imp Austriac a cerut ajutorul Rus, in numele Sfintei Aliante. Rusii au intrat in Ungaria si in Trans obligandu-i pe unguri sa capituleze. Odata cu infrangerea revol magh  s-au stins si celelalte revolte din zona.

In Moldova revol s-a desf intre 27-29 mar prin intrunirea unei adunari de circa 1000 de persoane care a ales un comitet restrans ce urma sa redacteze o petitie catre domn. Petitia cuprindea in 35 de articole revendicari moderate, dar domn Mihail Sturza a inabusit misc cu armata si i-a arestat pe conducatori.

 Mult mai radicala a fost revol din Muntenia izbucnita la 9 iun 1848 cand in ad de la Islaz in judetul Romanati s-a dat citire unei proclamatii in care se cerea: inlat protectoratului rusesc si deplina autonomie interna, emanciparea si improprietarirea clacasilor cu despagubirea proprietarilor, desfiintarea privilegilor boieresti, ad legisl formata din reprez tuturor categ soc, constitutie, drepturi egale pt. toti loc. Dupa 2 zile revol a izbucnit si la Buc, domnitorul Ghe Bibescu a abdicat si s-a format un guv proviz care a inceput aplic prevederilor procl de la Islaz, dar la 13 sep 1848  trupele turcesti au intrat in Buc si au restaurat vechiul regim iar dupa 2 zile au patruns in  Muntenia si trupele rusesti care intrasera in Moldova la 28 iun. Interventia armata comuna a puterii suverane (Turcia) si a puterii protectoare (Rus) au pus capat revol din principatele romane.

In Italia revol a inceput in ian 1848 in Sicilia, la Palermo, actiunea ei fiind indreptata imp absolutismului monarhic si pt. autonomia Siciliei instaurand un guv liberal. Even similare au loc si la Napoli si sub presiunea acestora, regele Ferdinand al ll-lea de Bourbon a acordat o constitutie si a fost de acord cu venirea la putere a unui guvern liberal. Valul misc constitutional liberale si anti-absolutiste a cuprins in perioada feb-mar toate statele italiene. Pana si in statul papal s-au formulat in graba legi constit, aceste concesii fiind expl prin teama suveranilor ca isi vor pierde tronul. Revol din Italia a intrat insa la 17 mar 1848 in a doua faza, aceea pt. elib nat. Imp austriecilor s-au rasculat Milano, Venetia si apoi toata Italia. Venetia se proclama indep sub numele de Republica Sfantul Marco, iar cei din Milano i-au alungat pe austr dupa eroice lupte de strada. Regatul Piemontului, singurul stat italian indep, condus de o dinastie nationala (de Savoia), a declarat razboi Aus si armata sa a inaintat in ajutorul provinciilor rasculate, Lombardia si Venetia. Din celelalte state italiene au pornit forte militaresti voluntare, intreaga revol transf-se intr-un razb de elib nat, dar se produce interventia reactiunii, la Napoli regele inlat in luna mai guv pro-revol si interzice trupelor napolitane sa participe la razb impotriva Aus. Aceasi interdictie a venit si din partea papei Pius al 11-lea, pe consid etic-religioase (bis nu lupta cu arme) desi multi revolutionari au continuat marsul spre N. Fortele it au slabit, de acea in lupta de la Custozza 24-25 iul 1848, armata piemonteza a fost infranta de cea austr, iar rasculatii din Lombardia au fost crunt reprimati de austr, sate si orase fiind rase cu tunurile. Fortele pol radicale din statele it i-au acuzat pe suverani de tradarea cauzei nat, facandu-i raspunzatori de esecul luptei. In nov 1848 aceste forte preiau initiativa, dezlantuind o revol la Roma, care a desfiintat puterea laica a papei si l-au obligat sa se refugieze din oras, dupa care a procl Rep Romana. Au fost puse in aplicare o seama de reforme printre care: impozitul progresiv pe venit si nationalizarea bunurilor bis. O revol republicana a izbucnit si in Toscana la Florenta. Republicanii it vedeau elib, unif si democrat Italiei in forma unei federatii de rep. E reluata act de elib nat de catre regele Piemontului, el declansand in mar 1849 razb cu Aus, dar a fost infrant dupa cateva zile la Novara, la N de Milano. Regele incheie o pace si a abdicat in fav fiului sau Vittorio Emmanuele ll, cel care in urma victoriilor repurtate asupra austr la Magenta si Solferino in iun 1859 cu sprijin francez, va fi proclamat la 17 mar 1861 de catre parl Italiei unificate,intrunit la Torino, ca rege a Italiei.

In Italia s-a desf in continuare in vara lui 1849 o ofensiva contra revolutionara a statelor straine. Austr au inaintat cu armatele peste N si C Italiei, au ocupat Toscana, dupa care au constrans Venetia sa capituleze dupa un asediu de 1 an. Francezii si alte state au organizat la randul lor un corp de armata in ajutorul papei. Rep Romana a fost astfel infranta si desfiintata iar Roma ocupata de trupele interventioniste. Napolitanii reusisera si ei sa recucereasca Sicilia. In acele mom visul de lib al ital parea spulberat, la fel cu cel a celorlalte pop de pe continent, dar aceasta concluzie ramane val doar pt. durata scurta a istoriei, caci din persp duratei lungi, revol de la 1848-1849 apar victorioase. Toate probl puse de ele au fost infaptuite, unele in urmatoarele 2 decenii, altele ceva mai tarziu, dar e limpede ca dezv pol-soc a Eur a stat in mare parte pana la 1918 sub semnul luptei pt. implinirea dezideratelor exprimate atunci. Pana catre 1900 regimurile absolutiste, mai putin Rus  si Turcia, si-au schimbat car, dev constitutionale. Elib si improprietarirea taranilor fie si partiala a fost legiferata peste tot, pana si in Rus tarista 1868. S-au format statele nat si indep Rom, Germ, Ita, Serbia, Bul, Nor iar la 1918 Pol, Cehosl, Iugosl, tarile baltice, Ung, Finlanda. Libertatile cetatenesti si legiuirile soc in fav muncitorimii au dev parte integranta a vietii publice a statelor eur. Prin rolul revol de la 1848, democratia pol si idealul national au devenit valori curente, recunoscute , ale societatii europene.

Revolutia ind si industrializ princip state capitaliste pana la WW 1

Anglia A fost prima tara din lume care a parcurs revol industriala, cea ce i-a permis ca in prima jum a sec 19 sa dev "atelierul industrial al lumii" si sa domine exportul de produse industriale pe piata mondiala. Revol industriala in Anglia a inceput in ramura prel bumbacului(filatului si tesutului) prin inventarea si folosirea masinilor-unelte. Astfel in 1733 a fost inventata SUVEICA ZBURATOARE, care accelera mult tesutul, cerand fire mai multe, lucru care a dus la inventarea in 1769 a masinii mec de filat. Acest avantaj a det inventarea razb mec de tesut in în 1804, cea ce a facut posib fol marilor cant de fire si a satisf "foamea" de tesaturi. Perfectionarea mas cu aburi de James Watt, a creat noua forta motrica a dezv ind. Era un prim motor care isi producea propria sa forta prin consumul de carbuni si apa, motor a carui potential de energie era controlat de un om. Fol mas unelte in prod industriala a det o sporire puternica a prod si a impulsionat cresterea productiv muncii. Are loc o sporire a nevoii de metal si de combustibil, cea ce a dus la dezv ind miner de Fe si a carbunilor, siderurgia luand un avant tot mai mare. Are loc o revolutionare a tehnicii de prod si in ind grea, aparand o noua si imp ramura, ind constr de mas. Metalurgia engl a depasit la mijl sec 18 fol carbunilor de lemn in separarea Fe din minereu, lemnul e inlocuit cu huila trasf in cocs, generalizandu-se astfel procedeul fabricarii cocsului prin distilarea carbunilor la  temp inalte. La inceputul sec 19 a fost inventat PUDLAJUL, care transf fonta ce continea 2,7-5 % C ceea ce o facea casabila, in Fe pur si maleabil prin procedeul afanarii fontei cu O2. Cel mai imp progres a fost facut prin desc procedeelor ce permiteau fabr ieftina a otelurilor. Otelul era cunoscut de f multa vreme, dar intrucat era prea scump, se folosea doar la confectionarea catorva obiecte de lux: sabii, pumnale. Prin inventarea in 1856 a CONVERTIZORULUI, s-a obtinut otel in stare lichida, ieftin si in cantitati mari. Factorul care a contribuit hotarator la creste prod siderurgice si extractiei carbunelui a fost constr retelei de CF incepand cu linia Liverpool-Manchester(1830) astfel ca in 1914 la izbucnirea WW1, reteaua univ de CF era de 1 mil Km. Revol ind din Anglia a produs totodata mari mutatii soc. Capitalistul industrial engl (fabricantul) a dev fig centrala a clasei burg. Prin acestea, ind  a dev ramura princ si conducatoare a econ ei nat, avand totodata un rol de cea mai mare importanta in expansiunea econ a Angliei pe piata mondiala. Un rol imp in industrial Angliei, l-a avut imp sau colonial.

Prin pacea de la Paris 1763, Anglia a obtinut de la Fra Can, jum din Louisiana si o parte din India, iar de la Spania a obtinut Florida, stabilindu-si dominatia pt. Grenada, Tobago si Senegal. Mai tarziu, prin actul final de la Viena 1815, Anglia a obtinut Malta, I-le Ionice, colonia Capului si Ceylon. Pierzand coloniile din Am de N, in urma razb din 1775-1783, Anglia si-a indreptat intreaga atentie asupra Indiei, impunandu-si stapanirea in 1858, dupa razb succ cu numer state indiene, astfel ca imp britanic a ajuns la sf WW1 sa total 36 mil Km2, cu o popul de peste 450 mil loc. Era de 7 ori mai mare decat imp roman si de 3 ori mai vast decat fusesera odata imp chinez, Califatul arab,imp mongol sau imp spaniol.

Posesiunea careia englezii I-au acordat o mare importanta a fost India. Cu populatia ei de peste 240 mil. de locuitori, India reprezenta un debuseu imens al industriei Angliei si totodata un furnizor de bumbac, ceai, mirodenii si alte marfuri. S-a cautat sa se dea o baza juridica integrarii mai strânse a Indiei în sistemul social britanic. S-a introdus un element de drept în relatia de supunere dintre feudalii hindusi si coroana britanica. Astfel titlul imperial al marilor moguli suspendat dupa rascoala din 1857-1858 era restaurat în persoana reginei Victoria care devenea împarateasa a Indiilor sub fictiunea preluarii titlului si autoritatii vechilor împarati de la Delhi. Viceregele Indiei era loctiitorul împaratesei de Londra. Aceasta schimbare a formei legale de dependenta politica a Indiei fata de Marea Britanie a fost proclamata la 1 ianuarie 1867 în cadrul unei ceremonii fastuoase. Exportul  de bumbac domina evolutia comertului englez în perioada revolutiei industriale si reprezenta 50% din valoarea exportului britanic în perioada post napoleoniana. Profiturile si capitalul au stimulat dezvoltarea industriei  Ț excedentul de capital anual se ridica în deceniile 4-5 al secolului XIX la cca. 60 mil. de lire sterline. O consecinta a industrializarii Angliei a fost gradul înalt de urbanizare a tarii si dezvoltarea unor puternice regiuni industriale. La sfârsitul secolului XIX 2/4 din populatia Angliei era urbana. Daca în 1850 numai 28 din orasele Angliei aveau peste 100000 de locuitori în 1914 nr. acestora era de 46.

Industria a facut din N-V Angliei regiunea cea mai bogata si populata a Angliei. A crescut avutia nationala si venitul / cap de locuitor. În cadrul diviziunii internationale a muncii Anglia si-a asigurat un loc preponderent detinând împreuna cu SUA, Germania, Franta monopolul productiei industriale. 1850-1870 economia angliei a cunoscut o dezvoltare puternica. Londra a devenit cea mai importanta piata financiara si monetara a lumii având la baza etalonul aur, iar lira era moneda cea mai puternica pe piata mondiala.

Comertul exterior a sporit în  1850-1880 de 4 ori. Anglia domina comertul de masini, carbune, textile si era stapâna marilor si oceanelor. Dupa 1870 industria britanica a fost afectata de concurenta germana s americana. Alte tari: Belgia, Rusia, Franta aveau o industrie tânara protejata de marfurile englezesti printr-o politica protectionista si masuri vamale. Criza agrara din 1873, agravata de invazia cerealelor de peste ocean a dus la scaderea preturilor produselor agricole Ț în Anglia o miscare împotriva politicii liberschimbiste, cerându-se reîntoarcerea la protectionism. 1875-1914 - în Anglia sporirea comertului cu 120%, în SUA cu 312%, în Germania cu 250%.

Politica liberului schimb a fost aplicata pâna în 1914 în Anglia. Suprematia Angliei se mentinea chiar daca importurile ei întreceau de 2 ori exporturile. Dar suprematia ei pe mari si oceane asigura 55% din transportul mondial de marfuri. Marea burghezie se îmbogateste Ț rentiera, deoarece 45% din plasamentele externe de capital erau în 1914 ale englezilor capitalisti. Dar Anglia a pierdut întâietatea în productia industriala în ciuda mentinerii puterii coloniale, maritime, comerciale, financiare.

Evolutia indicilor productiei industriale a principalelor tari în 1870-1913:

Ţara

1870(din prod. mond.)                                 

1913 (din prod. mond.)                          

ANGLIA

31,8%

14%

SUA

23.3%

35,8%

GERM

13,2%

15,9%

FRANŢA

10,3%

6,4%

RUSIA

3,7%

5,5%

Franta a cunoscut o importanta industrie manufacturiera pâna la sf. secolului XVIII , fiind o tara agrara. Introducerea masinilor în productia franceza a început în sec XVIII dar acest proces a  fost lent. Chiar si la mijl. sec XIX economia Frantei continua sa se caracterizeze ca o economie agrara, în 1851 75% din populatia tarii traia la tara. Numai  orase Paris, Marsilia, Lyon, Bordeaux aveau peste 100000 loc. Masinile unelte puse în miscare s-au raspândit între 1815- 1870 în industria textila, în metalurgie în productia de masini, în industria zaharului. Lenta introducere a masinilor cu aburi se datoreaza si deficitului de carbune. Pâna în 1870 consumul de carbune a fost cu 30, 35% mai mare decât productia interna. Aceasta explica de ce s-a folosit roata hidraulica. Cel mai însemnat zacamânt de carbune Pas de Calais a fost descoperit abia în 1846. În 1913 productia de carbune a Frantei =41 mil. t în timp ce a Angliei =299 mil. t, iar a Germaniei = 279 mil. t. Carbunele francez nu era doar insuficient dar si inferior, impropriu producerii cocsului Ț 60% din forta produsa în Franta la mijlocul sec XIX era data de mici furnale, iar cocsul nu a înlocuit lemnul decât în 1860. În ceea ce priveste otelul s-au facut progrese dupa 1858, dar mai ales odata cu punerea în functiune a cuptorului Martin, în 1866. Treptat a aparut în siderurgia franceza mari întreprinderi cu mii de muncitori, cu zeci de furnale, sute de cuptoare (cocs), multe ciocane mecanice, etc. Ț productia metalurgiei franceze a ramas în urma Germaniei, Angliei, SUA. În 1890 în Franta se produceau abia 500000 t de otel în timp ce în Anglia 3,5 mil. t, în SUA ~ 3 mil. t si în Germania 1,9 mil. t.

Un puternic impuls dat metalurgiei a fost reteaua de cai ferate . În timp ce în Anglia începutul construirii cailor ferate a fost lasat în seama companiilor particulare pe continent statul a avut un rol hotarâtor. Prima cale ferata a fost construita în 1837 pe distanta Paris - Saint Germain. La sf. lui 1851 erau în exploatare 3500 km de cala ferata, constructia acestora luând un mare avânt sub Napoleon al III-lea. În 1870 reteaua era de 18000 km, iar în 1891 de 35000.

Progrese mia importante le-a realizat industria textila. Filaturile din Alsacia, Normandia, Lyon rivalizau cu cele engleze. Bumbacul era adus din SUA , Egipt, India, Turcia. Ţesutul mecanic s-a raspândit dupa 1850 si în deceniul 7 si abia apoi se impune si domina. Trebuie amintita industria franceza a bunurilor de lux: faianta, portelanuri, bijuterii, oglinzi, cristale, parfumuri si sapunuri, mobile de arta, tesaturi de brocart, etc., toate având o pondere ridicata  în exportul francez. Trebuie observat ca industria de lux a ramas în stadiul manufacturier. Asadar în Franta revolutia industriala a avut un ritm lent putând fi considerata încheiata în 1870. E demonstrat ca în 1901 din 600000 de întreprinderi ale Frantei în 80% lucrau cel mult 4 lucratori. La sf. sec. XIX populatia oraselor era 43,5%, în vreme ce în Anglia pop oraselor =75%. Politica economica a Frantei în sec XIX a sprijinit industrializarea. Revolutia (1789-1794) a adoptat o politica protectionista pt. a apara industria franceza de concurenta. În perioada primului imperiu a fost o etapa de prosperitate. Cresterea mare a productiei industriale era ceruta de armata, de razboi si de cerintele tot mai mari de pe pietele europene, de pe care Napoleon alunga marfurile englezesti. Blocada continentala a lui Napoleon în 1806 desi a fost sparta de contrabanda engleza a stimulat si sprijinit dezvoltarea industriei franceze.

Dezvoltarea economiei si industriei franceze a continuat în ritm crescând  în perioada Bourbonilor si în perioada lui Ludovic Filip d'Orleans. Criza din 1857 a lovit puternic economia Frantei, productia industriala scade la jumatate, 2/3 din muncitori ramânând fara lucru. În timpul 1852-1870 Franta cunoaste o noua perioada de prosperitate si pt. faptul ca Napoleon al 3-lea sprijinit de bancheri, industriasi a dus în interesul Frantei razboaie cu caracter colonial si a cautat sa foloseasca miscarile natiunilor din Europa pt. a întari situatia politica si economica  a Frantei care cunoaste febra afacerilor. Au fost întreprinse mari lucrari publice la Paris, au fost create companii de navigatie si banci puternice. Politica de expansiune coloniala dusa de Napoleon al 3-lea a consolidat stapânirea în Algeria, Siria, Indo-China initiind si o expeditie de cucerire a Mexicului (18631-867), sondata cu esec.

Construirea Canalului De Suez (1859-1869)  de catre francezi nu a fost în profitul lor, deoarece actiunile de întreprindere ale canalului au trecut în mâinile englezilor. Razboiul cu Prusia si înfrângerea de la Sedon a dus la prabusirea celui de al 2-lea imperiu minat de contradictii interne Ț republica a 3-a. Aceste evenimente au dus la încetinirea procesului de dezvoltare industriala a Frantei si la depasirea ei rapida de industria SUA si germana. Pâna în 1873 Franta a achitat Prusiei datoria de 5 miliarde franci aur impusa prin pacea de la Frankfurt, cedând Alsacia si Lorena imperiului german; ea a pierdut o baza importanta a industriei ei siderurgice. Franta a ajuns pe locul 4 în lume d p d v industrial. În ultimele 2 decenii ale sec XIX în toata Europa se manifesta o preferinta pt. protectionism împotriva politicii liberului schimb. Statele europene cautau sa stavileasca intrarea marfurilor prin tarife vamale mari si prin încurajarea întreprinderilor industriale nationale. S-a spus ca "Europa se închidea în fata Europei".

Treptat industria Frantei si-a reluat dezvoltarea, accentuându-se procesul de concentrare ( marirea capitalului) si centralizarea (sporirea volumului de capital prin unirea unor întreprinderi). S-au format mari monopoluri în industria carbonifera si metalurgica si în acelasi timp marile banci franceze si-au intensificat exportul de capital.

Franta urmeaza o politica expansionista, imperiul colonial francez sporeste prin anexarea Tunisiei, Amanului, Tonkinnului, Sudan, Congo, Madagascar. Urmeaza includerea Saharei, Marocului Ț Franta ajunge sa detina al 2-lea imperiu colonial din lume ca întindere si populatie dupa cel englez.



Germania ca urmare a puternicelor ramasite feudale din agricultura, unde capitalismul s-a dezvoltat lent pe calea reformelor spre deosebire de Anglia si Franta, unde a fost înlaturat rapid pe cale revolutionara, îsi începe revolutia industriala în deceniul 5 al sec trecut (1841-1850) si a durat pâna în 1900. Corporatiile care sau mentinut puternice pâna târziu în multe state germane si birocratia statala aveau în spate marii proprietari funciari. Dupa Congresul de la Viena din 1815 în confederatia statelor Germane ce aveau în frunte Prusia industria a început sa faca progrese. Uniunea Vamala initiata de Prusia 1819 si în care au intrat  pe rând toate pâna în 1836 toate statele germane în afara de Austria a favorizat dezvoltarea productiei industriale si a circulatiei marfurilor. Cu toate ca a avut loc o dezvoltare a ramurilor industriei grele : miniera si metalurgica în Silezia, Renania, Boemia pâna în mijlocul sec XIX în industria statelor germane se mentin caracteristicile feudale nefiind depasit statutul corporalist al manufacturii. Dupa m1848 economia Prusiei se dezvolta mai puternic decât cea a Austriei. Reforma agrara din 1852 I-a eliberat pe tarani de obligatiile feudale prin rascumparare, dar continua sa existe marile latifundii ale iuncarilor mai ales în Est de Elba.

Marile despagubiri platite de tarani au permis mosierilor prusaci sa faca investitii în industrie si în banci. Ca si în Anglia si Franta ramura în care au patruns masinile unelte a fost industria bumbacului, principalul centru al acestei industrii fiind în Saxonia. Dupa anexarea Alsaciei cu manufacturile textile, comertul german cu productia de bumbac a putut lupta cu concurenta: produsele engleze si belgiene. Industria stofelor de lâna a luat de asemenea un mare avânt în Silezia si Prusia renana unde au luat fiinta noi fabrici de textile.

Progresele cele mai importante: revolutia industriala în Germania în ramurile ind. grele, îndeosebi dupa unificarea statelor germane la18 ianuarie 1871 ca Imperiul Federal German, regele Prusiei încoronându-se în Sala Oglinzilor ca împarat al Germaniei formata din 125 state +Alsacia+Lorena, luate de la francezi. La baza acestor progrese a stat cresterea puternica a productiei de carbune si otel. La bazinul carbonifer al Ruhrului în Sarre si în Silezia superioara s-au dezvoltat cele mai mari uzine metalurgice ale Germaniei. Întreprinderile Krupp care în 1810 erau doar o mica forja au devenit uzine uriase de armament folosind noile procedee de producere a fontei si otelului. Productia de carbune a crescut de la 3 mil. în 1840 la 26 mil. în 1870 si la 273 mil. t în 1913. Bazinul Ruhrului producea 60% din aceasta cantitate, iar Silezia Superioara 25%. Siderurgia germana a beneficiat de asemenea de faptul ca zacamintele de minereu de Fe erau aflate în apropierea celor de carbune în Ruhr, Silezia superioara, Valea Mosellei si în M-tii Metalici. Daca productia de fonta a Germaniei era în 1871 de 1,5 mil. t, în 1890 a crescut la 4 mil. t, în 1913 la 16 mil. t, cu peste 60% mai mult decât productia engleza la acea data. În acelasi timp s-a dezvoltat o puternica industrie a constructiilor de masini. Daca în 1870 Prusia importa locomotive si o mare parte din materialele pt. cai ferate din Anglia, SUA, Belgia, la sf. sec XIX ea facea un puternic export cu aceste marfuri datorita productiei uzinelor constructoare de masini din Berlin, München, Bremen. De asemenea a fost creata o industrie constructoare de nave maritime la Hamburg, Kiel. Reteaua germana de cai ferate a crescut deosebit de rapid:1890ź43000km si o mare densitate în regiunile puternic industrializate: Westfalia, Saxonia, Silezia.

Interventia statului a fost hotarâtoare în politica feroviara cu atât mai mult cu cât aceasta retea era un element important în unificarea statala.

Prin legea din 1766 statul a început sa rascumpere caile ferate ale companiilor particulare. În paralel Germania si-a sporit flota maritima a î marina comerciala germana care în 1870 era pe ultimul loc în cadrul marilor puteri în 15 ani a ajuns la 410 mii t pt. ca dupa 1900 sa o întreaca pe cea a Frantei.

O ramura a industriei germane care s-a dezvoltat rapid a fost industria chimica (uzinele chimice au produs coloranti, soda, acizi, medicamente în cantitati uriase întrecând în multe privinte industria chimica engleza). În 1909 functionau 129 de mari societati germane în domeniul chimiei.

Politica economica dusa de Germania dupa 1870 a sprijinit puternic industrializarea rapida a tarii pt. a putea depasi industria Angliei si Frantei.

Productia de carbune, Fonta si otel (1913) în mil. t:

ŢARA

CĂRBUNE

FONTĂ

OŢEL

ANGLIA

617

31,5

31,8

SUA

227,3

16,8

16,9

GERMANIA

292

10,4

7,8

FRANŢA

40,9

5,2

4,7

În privinta comertului Germania a practicat pâna în 1860 o politica protectionista dupa care a adoptat o politica liber schimbista.

Austria a fost nevoita sa consimta a acorda conditii vamale favorabile industriei germane. Criza economica din 1873 - îndeosebi în domeniul agrar ca  urmare a concurentei pe piata europeana a cerealelor americane a înasprit lupta pt. piete de desfacere. Exponent al imperialismului german, printul Otto von Bismark a inaugurat o linie politica numita "Real Politik", în special dupa 1871 prin adoptarea unei politici protectioniste care era ceruta si de enormele cheltuieli militare determinate de cursa înarmarilor începuta de Germania, sume ce puteau fi adunate nu numai din impozite dar si din taxele vamale. Politica protectionista accentuata a provocat represalii din partea statelor exportatoare în Germania  si care în consecinta închideau portile pt. produsele germane. Din aceasta cauza a trebuit sa adopte un compromis adica sa aplice un protectionism moderat În acelasi timp industria grea germana  a fost favorizata prin încheierea unor tratate comerciale în 1891 si 1894, reînnoite în 1904 si 1905 cu Austria, Ungaria, Italia, Elvetia, Belgia, Rusia, România, Serbia, Bulgaria. Aceasta politica economica a favorizat cresterea  extraordinara a puterii economice a monopolurilor Krupp, Tyssen, I G Farben Industry, Bayer, etc. De remarcat ca urmare a politicii militariste a Germaniei cea mai dezvoltata ramura a industriei grele e ramura industriei de razboi.

Venind puternic din urma Germania  începe sa duca o politica colonialista activa. La conferinta Internationala de la Berlin (1878) în problema Africii, Germania  si a impus dominatia în Togo, Camerun si în teritoriul care se va numi mai târziu Africa germana de E si V. În  1879 si-a impus influenta în insula Sandun din Oceanul Pacific, Insula Samoa si nordul insulei Noua Guinee. Aparitia târzie pe arena internationala a colonialismului, a arcurilor imperialiste germane le-a obligat sa se multumeasca cu teritorii reduse, ceea ce le-a facut sa duca o politica de înarmare si de pregatire a unui razboi de reîmpartire a lumii între marile puteri. În acest scop Germania  si-a construit o mare flota de razboi, a 2 -a din lume dupa cea a Angliei amenintând securitatea maritima si coloniala a celorlalte puteri.

În tarile din rasaritul Europei , "Europa Verde", porecla datorata dominantei productiei agricole procesul de dezvoltare a industriei a fost lent si întârziat. Mentinerea pâna târziu a relatiilor feudale a constituit o frâna în calea progresului industriei. În sec. XVIII si în prima jumatate a sec XIX s-a dezvoltat industria manufacturiera iobagista, întreprinderile de stat minier si metalurgice în Ural, industria textila si alimentara. În sec XVIII se exportau materii prime si se importau marfuri industriale. Tariful vamal liber din 1819 a permis o puternica patrundere a marfurilor englezesti, politica protectionista fiind adoptata de rusi abia spre mijlocul sec XIX. Ramura cea mai dezvoltata e industria textila dupa 1840, datorita importului de bumbac si masinilor din Anglia . Datorita relatiilor feudale Rusia a înregistrat o ramânere în urma în dezvoltarea industriala cu 50-70 de ani in raport cu Anglia  si Franta . Abolirea iobagiei în 1861 si reforma agrara au stimulat simtitor dezvoltarea industriei. Patrunderea masinilor unelte a început dupa 1860 dar victoria definitiva a productiei de  fabrica a avut loc abia dupa 1890.

Rusia Europeana avea în 1890, 951 de fabrici cu mai mult de 100 de muncitori din care 93 cu peste 1000 fiecare. Productia de carbune a crescut de la 300000 t în 1860. La 36mil t în 1913 din care numai bazinul Donetului 70%. Productia de fonta creste de la 320000t în 1860 la 4,6 mil. t în 1913 din care regiunea din sudul Rusiei dadea 67%. Productia de Fe si de otel a sporit în acelasi timp de la 203 000 t la 4 mil. t. Comportarea acestor date cele privind productia tarilor occidentale arata ramânerea în urma a acesteia la productia de carbune, fonta, otel fata de SUA, Anglia , Germania, Franta .

În domeniul construirii retelei de cai ferate sunt progrese lente. În 1860 aceasta totaliza 1500 km. În 1913 imperiul Rus avea 69000 km cale ferata. În politica sa economica si în relatiile comerciale Rusia a practicat în 1860-1880 liber schimbismul, considerându-se ca aceasta venea în sprijinul dezvoltarii economice a tarii. Dupa 1880 se introduc masuri de protectie vamala. Ca urmare a accentuarii procesului de concentrare si centralizare a capitalului în industria Rusiei au luat fiinta îndeosebi între 1900-1910 monopoluri puternice în industria carbonifera, metalurgica, a bumbacului, a inului, a cânepii cât si în transporturi feroviare si maritime.

CULTURA EUROPEANĂ ÎN SECOLELE XIX - XX

Tudor Vianu scria ca idealul culturii moderne e mitul lui Prometeu "frumos imn al mândriei creatoare a omului" având ca elemente insubordonarea de catre societate, asumarea propriului destin Ț Cultura moderna a fost o cultura de opozitii contestatara.

Caracteristica esentiala se completeaza cu dorinta de cunoastere. Spengler invoca un anumit cer al lui Faust. Spiritul faustian împinge cultura spre a descoperii ceea ce nu se poate vedea si a-l aduce în lumina interioara a privirii pt. a-l lua în stapânire Ț Individualism, nonconformism, pasiune de cunoastere ceea ce face ca cultura  sa se acomodeze unor curente dominante. Acestea nu înseamna un spirit anarhic. Societatea si cultura moderna dezvolta simtul organizarii si coordonarii eforturilor intelectuale. Pragmatismul lor este pus în evidenta de preocuparea pt. învatamânt. Rezultatele acestuia au democratizat cultura Ț cultura de masa si au avut efecte hotarâtoare asupra vietii si a societatii umane. În sec XIX organizarea  învatamântului în Europa a dus la dezvoltarea primei revolutii franceze. Aceasta a dispus în decembrie 1798 crearea de catre organele de stat în toate localitatile cu cel putin 1000 copii între 5 si 12 ani de scoli obligatorii, gratuite, laice pt. baieti si fete. Continutul programei de învatamânt prescrisa si controlata de stat era practic utilitar si destinat "a dezvolta spiritul civic si a întari unitatea nationala". Revolutia a dezvoltat în 1794-1795 un învatamânt secundar, asa numitele scoli centrale, câte 1 la 2 departamente Ț cu gimnaziile si un nr. de 10/tara licee, acestea  din urma având un pronuntat caracter umanist de nivel ridicat si li s-a obiectat ca erau mai apropiate de universitate decât de învatamântul secundar. S-au fondat scoli speciale pe profesiuni si scoli superioare: medicina, scoala politehnica din Paris (creata de Conventia Nationala a Frantei la 11 martie 1794 si Napoleon i-a fixat un caracter special Ț institutie militara). Cei mai reputati savanti ai epocii erau profesor la Politehnica din Paris: Monge, Louise de Lagrange, Fourier, Cornet, chimistul Bertolet si Laplace, Amper. Profesorii si elevii acestor scoli au fost prezenti în marile momente din istoria F. € maresali ai Frantei din primul razboi mondial au studiat la aceasta scoala: Michael Mounourie, Fayolle etc. scoala Politehnica din Paris a dat lumii multi savanti din mai multe domenii (Andre Citroën).

Învatamântul european din sec XIX a plecat de la experienta franceza fiind organizat pe principiul universal admis al celor 3 trepte: primar, secundar, universitar, diversificat pe sexe si specialitati. În vreme ce învatamântul primar devine obligatoriu celelalte trepte ramân conditionate de taxe. El este în cea mai mare parte format si subventionat de stat Ț caracterul laic. Cu toate acestea în unele principiului libertatii învatamântului, statele democratice permit persoanelor, asociatiilor si institutiilor particulare sa deschida institutii de învatamânt. Statul va atesta diplomele date de acestea Ț învatamântul particular e autentificat.

Consecintele dezvoltarii învatamântului au fost revolutionare. De la o populatie eliberata Europa a devenit la sf. sec. XIX comunitatea care lichida si analfabetismul în statele vestice si nordice si îl redusese în Italia (nord) si în centrul continentului. El mai ramânea de eradicat în natiunile aflate sub dominatie straina: imperiul otoman, austro-ungar, tarist care erau interesate în mentinerea natiunilor în ignoranta. Învatamântul modern a echilibrat studiul stiintelor cu disciplinele umaniste Ț înclinarea balantei spre stiinta. Utilitatea stiintelor exacte se impune categoric Ț afirmarea unei conceptii noi - scientismul (absolutizarea rolul stiintei în cultura). Era o recunoastere deschisa ca în sec XIX si XX s-au facut descoperiri stiintifice epocale: geometria noneuclidiana, conservarea energiei, electricitatea, spectroscopia, teoria moleculara si atomica, teoria cuantica, relativitatii, energia atomica, evolutia speciilor, structura celulara a materiei vii, complexitatea celulei Ț genetica, chimia sintezelor organice, bacteriologia, cibernetica, etc. Sunt date de baza incomplete în raport cu rez. ale exploziei stiintifice din ultimele 2 secole. Dezvoltarea stiintelor a exercitat o influenta însemnata asupra gândirii filozofice: pozitivismul - Concepte - tagaduieste valabilitatea aspiratiei oricarui sistem filozofic de a oferi o explicatie unitara a lumii - filozofia  se întemeiaza pe fapte si date pozitive ale experientei pt. a putea gasi corelatiile dintre acestea, legile actiunii si interactiunii lor. Ar fi vrut sa fie stiinta stiintelor, o viziune asupra lumii, societatii, omului bazata numai pe fapte reale verificabile si excluzând orice situatie asupra a ceea ce ar fi dincolo de fenomen. El va fi criticat dupa 1840 de scolile filozofilor care revendicau reabilitarea spiritului metafizic. Pozitivismul a creat o scoala istorica având la baza aceleasi principii adica întemeierea cunoasterii istoriei pe fapte verificate de unde preocuparea meritorie a reprezentantilor scolii de a publica editii critice de izvoare, abs. explicatiei cauzale Ț relatiile necesare între fapte particulare care se determina în serie unele pe altele Ț o metoda de cercetare = determinismul istoric . Interferentele cu stiintele exacte au prilejuit cercetari interdisciplinare definitiv consacrate. De exemplu: Gotllob Frege a pus bazele logicii matematice.

Spre sf. sec XIX descoperirile din fizica au pus sub semnul întrebarii notiunile fundamentale cu care opera stiinta: masa, miscare, repaus, legi. Sub efectul acestei "crize de tranzitie" a fizicii au aparut curentele care au respins pozitiv si au negat capacitatea ratiunii si a experientei de a cunoaste fen. în esenta atribuind însa capacitatea unei fac. afective: intuitiei (Wilhelm Dilthey si mai ales Henri Bersou - intuitionismul). Semnificativa e mutatia din psihologie. Mai multi psihologi europeni (Pavlov) au fundamentat psihologia stiintifica experimentala pe baze filozofice. Metoda e continuata de Freud si elvetianul Jung Ț psihanaliza si sustin ca mentalitatea si comportamentul individului sunt determinate de procese psihice din subconstient si inconstient. Relativitatea cunoasterii realitatii se întâlneste si în gândirea din tarile anglo-saxone = pragmatismul: Charles Pears, William James. Pragmatismul sustine ca nu exista adevar obiectiv. Adevarul e conventional cu valoarea relativa. Omul declara ca adevarate faptele care-i sunt utile actiunii si false pe acelea care contravin utilitatii.

Aparitia curentelor relativiste si criza de tranzitie a fost proprie culturilor europene din a 2-a jumatate a XIX si sec XX ca o criza interioara a ei generata de conditiile sociale si de un specific al psihologiei colective. Nietzsche scria ca : " întreaga noastra cultura europeana se misca ca torturata de o încordare ce creste cu fiecare deceniu, ca sub iminenta unei catastrofe, violenta, framântata ca un fluviu ce tine sa se reverse fara a reflecta si fiindu-i teama sa reflecteze "Nelinistii omului în fata realitatii tot mai greu de înteles i-a cautat raspuns filozofia existentialista - singura realitate e rezistenta umana Ț marea problema a gândirii devine scrutarea trairii acestei existente. El îsi revendica inspiratia din operele danezului Sorin Kirkoard si a lui Nietzsche. Reprezentantii traiesc în sec XX: Heidegger, Jastera, Marcel. O componenta a culturii unei epoci e literatura.

Desi prin definitie e fictiune ea e expresia nuantata a gândirii, sensibilitatii si a realitatilor sociale ale epocii. Pâna în 1840 literatura a cunoscut inflorescenta romantismului: complex, deceptionism, exaltând viata prin angajarea înflacarata pt. schimbarea realitatilor vremii. Reprezentantii au militat pt. idealul national si democratic = luptatori în revolutia de la 1848 (Hugo, Lamartine, Balcescu, etc.). A fost individualist si liric Ț explozia lirismului în sensibilitatea europeana si locul proeminent pe care-l ocupa în productia literara ulterioara. A mai însemnat o pledoarie pt. libertatea compozitiei literare, el refuza tiparele rigide ale clasicului.

La mijl sec 19 lit paraseste dorul romantic si anume aceea de a vedea societ si viata mai bune decat erau, fie printr-o proiectie de sperante in viitor, fie prin evocarea nostalgica a unui trecut idealizat. Lit vrea sa vada si sa reflecte societ asa cum e, cu calitatile, defectele si viciile oamenilor si ale mediului social. Acest crt numit Realism, s-a validat indeos in arta romanului, ilustrata de Balzac, Dickens, Tolstoi, Flaubert etc. Realismul sec 19 a constituit o culme a romanului, care e conceput ca un tablou vast si minutios, al unui mediu soc populat cu personaje numer al caror destin e urmarit adesea pe parcursul imaginar al vietii lor intregi. In prelungirea acestui crt se inscrie naturalismul, exceland in roman si nuvela (Emile Zola, Guy de Maupassant). Naturalismul a intr in motivarea modului de a actiona al personajelor factori psih si ereditar biologici cu precadere cei anormali, morbizi. Scriitorii naturalisti au diminuat asadar influentele cond soc asupra mentalit indivizilor cu o accentuata inclinare spre fen morbide, alcoolismul, ceea ce i-a predispus spre zugravirea vietii fara menajamente, cu cruzime chiar.

De la sf sec 19 si in inter sec 20, creatia artistica in lit, arte plastice si muz incepe a se car prin tendinta vizibila a emanciparii sale sub servitutea realitatii ext. Ea se indeparteaza de traditia conform careia, ar avea menirea sa reflecte atat realit obiectiva cat si cea sub, adica fie lumea fie eul, in cel mai rau caz, transf-o pe cea existenta. Un estetician germ a emis o def dev celebra, care e relevatoare a conceptiei: "opera de arta e un organism aparte de natura cu care e egala in rang si esentialmente fara relatie cu ea". E directia pe care a luat-o simbolismul lateral, care a considerat cuv, nu ca pe o expr a gandirii logice ci ca pe un simbol ce evoca inefalibilul fabulos al trairilor sufletesti.

Poezia nu mai e un discurs sau o analiza a sent, ci o muz a lor, realiz cu aceste noi semnif si fctii atribuite cuvintelor. Dar si obiectul prozei dev lumea inter a omului, adica fluiditatea expr si a trairilor sub. Din romanele irlandezului James Joyce si Marcel Proust descind "noul roman" si "anti-romanul" din a doua jum a sec 20, care se prezinta cu o aparenta lipsa de constr si coeziune a actiunii. Aceasta lit nu descrie sau nareaza retrospectiv, ci inreg trairile fara a le selectiona, ordona sau retusa. Scriit dev un fel de secretar al societatii, se metamorfozeaza intr-un stenograf al propriilor fluxuri de constiinta.

Arta sec 19 a inreg succesiunea celor doua mari curente: romantismul si realismul, care transpuneau in dom artelor plastice crtele lit corespunzatoare. Spre sf sec 19 se afirma impresionismul, ilustrat de o stralucita pleiada de artisti, precum: Eduard Manet, Claude Monet, Camile Pissarro si Auguste Renoir care au inaugurat o tehnica noua, pictand in culorile fundam ale spectrului. Juxtapuse pe panza in tuse fine, ele recompun in ochiul privitorului nuantele coloristice interm, la fel cand privim natura a carei varietate de culori nu e obiectiv reala, ci e efectul perceptiei vizuale a proportiilor si intensitatiilor variate de culori fundam. Mari peisagisti impresionisti au imbogatit arta picturala, urmarind sa surprinda aspectele mereu scimbatoare ale naturii, impresiile fulgurante ivite in clipele de contemplare a ei. Arta moderna a inceput insa doar din mom cand a interv o schimbare radicala de atit a artistului fata de realit, in sensul ca acesta nu mai vrea sa o reproduca. El isi propune in schimb, sa real o perceptie integrala a obiectelor, prin reprezentarea si a aspectelor de dincolo de aparenta directa. Exemplu cubismul, prin procedeele geometr de descomp si recomp a obiectelor, urmareste sa transpuna pe supraf 2D a tabloului, pluri-dimensionalit obiectelor din spatiul real. Aceasta e de fapt o arta cerebrala si nu una senzitiva. Repez crtelor moderne in pictura sunt: Pablo Picasso, Georges Braque, Vasili Kandinski, Cazimir Malevici, Peter Mondria. In cadrul acestei lupte de emancipare de sub tutela realit ext, sculptura s-a aflat in avantaj fata de pictura, deoarece prin firea lucrurilor, creatiile sale beneficeaza de 3D. Sculptura a mers fie catre o plastica a formelor si semnif esentiale a lucrurilor (Brancusi), fie catre aceasi directie ca in pictura, adica catre un abstractionism total al vol si formelor. Privitor la arhit, dupa sec 19, se poate spune ca a initiat toate stilurile si nu a produs nici unul, desi acest sec e matrice a unei remarcabile creativ artistice. In schimb sec 20 a reabilitat arhit prin faptul ca i-a asimilat materiale noi de constr precum otel, Al, beton, sticla, mase plastice, care au permis perf tehnice fara precedent(cladiri f. inalte) dar a si conferit o estetica noua a arhit, bazata pe postulatul functionalit constr. A => arhit de azi a metropolelor moderne, simpla, cu linii vert si linii drepte, eliminand decorativismul si elem gratuite. Printre arhit mari ai sec 20 care au reusit ilustrari except ale acestei noi estetici a functionalismului se numara: amer Frank Lloyd White, germ Walter Gropins si Miss Van der Rohe si elvetianul francez Eduard Janrre Chris dev celebru sub num de Le Corbuse. Din anii 1860-70 a inceput sa se manif in arhit un crt post modernist care vrea sa depas simplit functionala si sa restituie frumosului autonom fata de util. Acest crt pare sa nu-si fi aflat inca o expr def.

In muz a existat o scoala romantica care a dominat aproape tot sec 19 cultivand linia melodica generoasa rascolitoare, sugerand stari sufletesti pasionante si contrastele sfasietoare in trairea sent. Romanticii au impartasit credinta intr-un "geniu al pop" care confera car originale creatiei pop si implicit intregii cult a unui pop. Ei au fost creatorii scolilor nat in muz, valorif specificul creatiilor muz pop. Astfel s-au constit scoala nat rusa reprez de Ceaikovski, Glimbov, Borodin, Musorgski, ceha (Smetana, Dvořak), norveg (Grieg), finlandeza, romana (Enescu), spaniola(De Sanabate, Albeniz, De Falla). Nationala si romantica au fost opera italiana reprez de Giusseppe Verdi si drama muz germ reprez de Richard Wagner. Sec 20 a adus si in muz o ruptura cu traditia. Ea a fost inaugurata de austr Arnold Sconberg a carui principii sunt: semnif autonoma atribuita notei si sunetului si nu contextului, abandonand struct clasica a gamei de 7 note in fav gamei cromatice de 12 semitonuri constr-se astfel muz numita dodeca fonica si care a fost f raspandita. Rezult a fost o f larga libert pt. compozitor de organiz a materialului muzical. Ca si pictura abstracta, aceasta muzica e una cerebrala, ea creaza combinatii de sunete, consid anterior impos, in fapt un nou lb al sunetelor. Catre ac insusire a limb muz au mers rusii Alexandr Scriobrl si Igor Stravinski, Bela Bartok, iar scolii pr-zise a lui Schonberg s-au aliat austr Josek Aurer si Anton Von Weber sau engl Alban Berg.

Concl in ceea ce priveste cult eur a sec 19-20 conduce la urmat: dupa ce vreme de milenii societ eur s-a impartit intr-o rasa de iliterati si o infima minor de stiutori de carte, treptat, prin rasp tiparului si generalizarea invat aceasta prapastie intel si-a micsorat adancimea. Sec 19 a realizat mai mult decat oricat in ist o stare de comunicab intre actul de cult si elite si masa larga de benef potentiali sau reali ai sai. In sec 20 aceasta idila s-a intrerupt. Explorarea tot mai adanca a tainelor lumii de oamenii de stiinta a dus la rezult in fata carora omul cu o pregat de cult gen e complet blocat. Limb unor filos e unul personal, abscons iar arta abstracta nu are decat o slaba rezonanta in mediul public. Lit agresiv novativa din ultimele decenii a capatat o sanctiune grava prin pierderea crescanda a simpatiei publicului ca urmare a indep crescande a lit de viata. Cu o complicitate de orig romana, Eugen Ionesco, absurdul a devenit de bonton. Prin urmare, cult sec 20 a reinstaurat clivajul dintre ea si capacit comuna de intelegere, a redev o cult pt. initiati, o cult ezoterica. La niv soc sup ea incurajeaza fen snobismului cu efecte directe asupra alterarii rel valorilor, ceea ce e comparabil cu nocivitatea cenzurii unui reg totalitar. La niv soc inf rezult se vad in prabusirea gustului public in subcult propagata de o anumita cinematogr, TV si publicatii bulevardiere. Ofera o staisf ieftina si imediata vol de oameni carora aceasta cult absconsa la interzice intrarea in labirintul ei incarcat de mistere, voit si artificial intretinut. Aparitia si persistenta intr-o societ a liniei de fractura in oricare din comp struct sale nu e si nu a fost niciodata de bun augur.













Document Info


Accesari: 18054
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )