Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza















ROMANIA SI INTEGRAREA EUROPEANA

istorie



loading...








ALTE DOCUMENTE

Dinastia Hohenzollern in Romania
DESĂVĀRsIREA UNITĂŢII NAŢIONALE A STATULUI ROMĀN
Varianta 16 - Conditia femeii intr-un roman
Cronica inedita a lui Andronic Duhovnicul sau Despre patimirile Manastirii Neamt de pe urma generatiei pasoptiste
Istoria veche. Urme antice de locuire īn zona Cāmpulungului.
EXTINDEAREA SPRE EST A U.E.
EXTRASE DIN COMENTARIILE EGIPTOLOGILOR
PORPHIRIUS - PESTERA NIMFELOR DIN ODISEEA
VIATA POLITICA IN ROMANIA (1878-1914)
EVOLUTIA VIETII SOCIAL-POLITICE IN ROMANIA (1918-1940) (I)


UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii

   

ROMANIA SI INTEGRAREA EUROPEANA

TUTORAT 2

 

SANTIERUL CONSTRUCTIEI EUROPENE (II)

Alaturi de tratate, exista si alte texte legislative care ii leaga pe membrii Uniunii Europene : regulamentele (se aplica in stricta litera a lor), directivele (impun doar rezultatul, statul fiind liber sa aleaga modalitatea de atingere a lui), deciziile (obligatorii pentru persoane sau grupuri desemnate), recomandarile, avizele (nu sunt obligatorii, indicand doar pozitia institutiilor asupra unui anumit subiect).

Pentru a intra in vigoare, tratatele trebuie sa fie ratificate de catre fiecare stat membru, in urma unei decizii de natura constitutionala, fie prin vot al parlamentului national, fie prin referendum (dupa cum am vazut).

Pentru revizuirea unui Tratat / pregatirea unuia nou, este organizata o conferinta interguvernamentala (CIG) - cu ministrii de externe ai statelor membre sau reprezentantii lor si cu participarea Comisiei.

CIG care a condus la Tratatul de la Amsterdam (a patra in decurs de 11 ani) a tinut din martie 1996 pana in iunie 1997 (mai ales din cauza atitudinii 11311h716l necooperante a Marii Britanii). Ea a dezbatut implicatiile extinderii UE spre Est.

            Desi a luat in discutie reforma institutionala a UE in perspectiva largirii acesteia, aceasta CIG nu si-a atins in intregime scopul.

Atat Actul Unic European din 1986 cat si aprofundarea lui in Tratatul de la Maastricht din 1992 nu finalizasera anumite chestiuni, legate in special de intarirea rolului si drepturilor cetatenilor europeni, de democratizarea institutiilor europene si de responsabilitatile internationale ale Uniunii.

            Tratatul de Maastricht instituia prin cetatenia europeana cadrul de manifestare a drepturilor si obligatiilor cetatenilor statelor membre, dar continutul ramanea in continuare de completat.

Amendamente la tratatele anterioare aduce Tratatul de la Amsterdam, semnat in octombrie 1997. El intra in vigoare la 1 mai 1999.

Tratatul de la Amsterdam se bazeaza pe trei axe principale : drepturile cetatenilor, identitatea externa a Uniunii si institutiile (el realizeaza o reforma institutionala incompleta).

Drepturile cetatenilor evolueaza de la instituirea liberei circulatii a persoanelor in spatiul tarilor membre (prin primele tratate europene) si acordarea de drepturi electorale pentru alegerile europene si locale (prin Tratatul de la Maastricht) la substantializarea sistemului complex al drepturilor fundamentale ale tuturor oamenilor (mai ales cele inscrise in Conventia de la Roma din 1950 pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, pe care Romania a ratificat-o in 1994) ; astfel, sunt prevazute sanctiuni asupra statelor membre care incalca grav aceste drepturi, masuri de combatere a oricarei discriminari (sexuale, rasiale, etnice, religioase, bazate pe varsta, orientare sexuala sau hadicap etc.), de promovare a egalitatii de sanse intre barbati si femei ("discriminarea pozitiva") dincolo de regulile deja inscrise in tratate privind promovarea egalitatii in materie sociala si de munca. La acestea se adauga o serie de dispozitii privind problemele sociale ale Europei comunitare ("Europa sociala") : stabilirea unei strategii comune in completarea unor programme nationale pentru ocuparea fortei de munca,  investirea Uniunii cu raspunderi in lupta impotriva saraciei si a excluderii sociale.

Libertatea de circulatie a persoanelor este in mare parte realizata. Acordurile de la Schengen au inlaturat multe dintre barierele care ingradeau in fapt aceasta libertate, instituind de asemenea un spatiu al securitatii interne a statelor membre.

In 1985, Franta, Germania si tarile Benelux semneaza acordul de la Schengen (orasel in Luxemburg) vizand suprimarea treptata a controalelor la frontierele comune si instaurarea liberei circulatii a cetatenilor statelor semnatare. Este prevazuta de asemenea si o politica privind dreptul de azil si imigratia.

O Conventie complementara (142 de articole, modificand legile nationale) asupra garantiilor realizarii liberei circulatii este semnata in 1990 si supusa ratificarii parlamentare. In acelasi an, se alatura celor cinci state Italia, iar in 1991, Spania si Portugalia; in 1992, Grecia adera la grupul Schengen.

 In 1995, intra in vigoare Conventia Schengen intre Franta, Germania, Benelux, Spania si Portugalia. Celelalte tari urmaresc aplicarea dispozitivelor de control la granitele exterioare. Tot in 1995, o luna mai tarziu, adera si Austria. In 1996, semneaza protocolul de aderare Danemarca, Finlanda, si Suedia.

Tratatul de la Amsterdam defineste un program cu o durata de cinci ani care sa permita institutiilor europene sa adopte normele comune in materie de azil si imigratie, bazate pe respectarea drepturilor fundamentale si asigurand libera circulatie a imigratilor in Uniune, precum si sa instituie "o zona de libertate, securitate si justitie".

Tratatul permite integrarea acordurilor de la Schengen si a acquis-ului lor in cadrul Uniunii (Consiliul Uniunii va inlocui, prin urmare, comitetul executiv al Conventiei Schengen, Comisia Europeana va exercita un rol de initiativa, iar Curtea de Justitie va avea competenta in aceste domenii).

In cursul redactarii Tratatului de la Amsterdam, Marea Britanie si Irlanda au obtinut, prin negocieri, sa nu participe la cooperarea Schegen si, astfel, nu au semnat angajamentul de baza privind eliminarea tuturor controalelor la frontierele interne dintre statele membre ale UE.

Si statele candidate la UE (de dupa largirea din 1995) au fost obligate sa aplice, in cadrul stategiei de preaderare, acquis-ul Schengen. Aderarea unei tari la Uniune nu inseamna automat abolirea controalelor la granita tarii respective cu un stat vecin din UE ; acest principiu este abolit numai atunci cand tara respectiva este pregatita sa aplice toate prevederile Conventiei Schengen.

Prima intalnire a tarilor candidate cu membrele Conventiei Schengen (familiarizarea lor cu conventia referitoare la libera circulatie) a avut loc in 1998.

Identitatea Uniunii trebuie sa se manifeste mai intai printr-o politica externa comuna. Aceasta este inscrisa, pentru prima data in tratate, in 1986 (prin adoptarea Actului Unic European). Tratatul de Maastricht codifica un ansamblu de reguli privind o politica externa si de securitate comuna (PESC), inclusiv politica de aparare.

Dezvoltand aceasta realizare, Tratatul de la Amsterdam stabileste principiile la baza PESC si intareste procedurile de decizie la nivel de Consiliu European si de Consiliul al UE, vegheate de Comisie.

Tratatul de la Amsterdam concretizeaza si structurile necesare pentru infaptuirea politicii comune, nominalizand un Inalt Reprezentant (Dl sau Dna PESC) pentru a conduce acest domeniu de actiune al Uniunii. Secretarul general al Consiliului UE indeplineste si functia de Inalt Reprezentant al UE pentru PESC si formeaza o "troica" impreuna cu presedintii Consiliului UE si Comisiei Europene.

In materie de politica de aparare, conform Tratatului, UEO este pe deplin integrata in UE. Uniunea poate dispune astfel de o capacitate militara operationala.

Consiliul European poate defini orientarile unei actiuni comune care implica recurgerea la UEO. Statele membre ale UE participante la o astfel de actiune care nu sunt membre ale UEO sunt asociate deciziilor UEO.

(In 1992, Franta si Germania creau un corp comun de armata - Eurocorps -, sub egida NATO si UEO, cu scopul de a contribui la apararea Europei, la mentinerea pacii si la asigurarea asistentei umanitare in afara zonei de actiune a NATO. Devenit operational din 1995, acestuia i s-au adaugat ulterior alte unitati multinationale. Acestea sunt puse la dispozitia UEO).

Institutiile

Tratatul de la Amsterdam a hotarat, in perspectiva extinderii UE, ca numarul membrilor Parlamentului European sa nu depaseasca 700.

Puterile Parlamentului European sunt extinse prin acest tratat. Extins este si votul prin majoritate calificata in cadrul Consiliului UE la domenii precum cercetarea, ocuparea fortei de munca, excluderea sociala, sanatatea publica. Se dezbate posibilitatea reponderarii voturilor in Consiliu (redistribuirea voturilor, intre statele mari si mici, in luarea deciziilor). Sistemul de revizuire a votului ramane un deziderat.

Cum Tratatul de la Amsterdam n-a desavarsit marea reforma a UE si avand in vedere iminenta extinderii, s-a ajuns la convocarea unei noi Conferinte interguvernamentale in 2000, care a precedat adoptarea Tratatului de la Nisa. Acesta, semnat in februarie 2001 si intrat in vigoare la 1 februarie 2003, a rezolvat "restantele institutionale" ale Tratatului de la Amsterdam.

Conferinta interguvernamentala de la Nisa a schitat viitoarea compozitie a Comisiei, a Consiliului si a Parlamentului.

Decizia de la Nisa opera o ponderare substantiala a voturilor, o reajustare a minoritatii de blocaj si a majoritatii calificate in Consiliul viitoarei Uniunii largite. Din totalul de 345 de voturi (UE cu 27 de membri), Romaniei urma sa-i revina 14 voturi ponderate, fata de 29 de voturi ponderate pentru Germania, Italia, Marea Britanie si Franta, 27 pentru Polonia, 13 pentru Olanda, 4 pentru Luxemburg.

Pentru a adopta o decizie prin majoritate calificata, se prevedea necesitatea a cel putin 255 de voturi, urmand ca acestea sa reprezinte si 62% din populatie (aici se ridica problema aliantelor la vot intre statele mari si mici pentru a bloca o decizie).

Daca Tratatul de la Amsterdam fixa la 700 numarul maxim de parlamentari comunitari, Tratatul de la Nisa stipula cresterea acestuia la 732, dupa extinderea din 2007. Numarul parlamentarilor avea sa fie stabilit in functie de numarul de locuitori ai tarii respective. Dupa aderare, Romania urma sa beneficieze de un numar de 33 de parlamentari in Parlamentul European.

Componenta Comisiei Europene a fost si ea reexaminata. S-a apreciat ca necesara reducerea de la 2 la 1 a numarului de comisari/tara. Nu a fost stabilit insa plafonul maxim de Comisari.

Ratificarea Tratatului de la Nisa a intampinat obstacole din partea Irlandei (primul referendum din 7 iunie 2001 a respins aprobarea Tratatului). La un al doilea referendum, organizat pe 19 octombrie 2002 (62,89% voturi favorabile), ea se alatura celor 14 state ale Uniunii (vot parlamentar) care s-au pronuntat pentru reforma institutionala si extinderea UE.

In decembrie 2001, cu ocazia Consiliului European de la Laeken, sub presedintie belgiana, Belgia decide sa convoace o Conventie privind viitorul Uniunii Europene, prezidata de Valery Giscard d'Estaing.

Dezbaterile multiple angajate atunci pe tema viitorului Europei comune au avut in vedere, pe de o parte, integrarea de tip interguvernamental pe care o realizeaza actualmente constructia europeana, pe de alta parte, elementele care tin de o entitate statala unica si care sunt si ele prezente sau pe cale de a fi implementate in UE : cum ar fi, moneda unica, o Constitutie, o armata europeana (prezenta doar in nucleu), o cetatenie a Uniunii.

Scenariile propuse purtau si semnaturi importante : ministrul Afacerilor Externe german, Joschka Fisher (formarea unui guvern european prin acordarea prerogativelor in acest sens Comisiei europene, alegerea unui presedinte al UE), presedintele francez Jacques Chirac (Comisia si Parlamentul ca institutii ale unei entitati statale), premierul britanic Tony Blair (viziunea federalista sau suprastatala nu ar fi inca de dorit, dar Parlamentul isi poate vedea intarit rolul prin crearea unei a doua Camere care sa-i includa pe reprezentantii parlamentelor nationale ; de asemenea Consiliului European ar trebui sa i se acorde un rol sporit).

Toate aceste viziuni despre superstatul Europa au luat mai putin in calcul palierul delicat al identitatilor si constiintei nationale.

In octombrie 2003, la summit-ul de la Roma, est lansata Conferinta Interguvernamentala (CIG) pentru adoptarea noii Constitutii a UE. Imediat dupa aceea, reuniunea liderilor UE se tine la Bruxelles.  Pozitiile celor 15 membri si ale celor 10 candidati (pentru aderare in 2004 -"Noua Europa") au fost antagonice ; au prevalat interesele nationale in detrimentul valorilor unitatii si solidaritatii europene. A fost dezbatut proiectul de Constitutie elaborat de Conventia pentru viitorul Europei.Un aspect important al dezbaterilor a fost acela al apararii europene. "Grupului celor trei" (deja cu initiative in acest sens - anume Franta, Germania si Belgia) li s-a adaugat premierul britanic Blair in a discuta despre o politica, si implicit o doctrina, de aparare comuna, ca si despre crearea unei forte europene complementare NATO si nu alternative ei. Reactia SUA nu a intarziat : ingrijorare si indignare fata de o asemenea initiativa si mai ales fata de atitudinea Marii Britanii. Tony Blair a manifestat rezerve fata de infiintarea unui Stat Major european de natura sa afecteze NATO, subliniind ca europenii se pot mobiliza fara americani (exemplul interventiei UE din Macedonia) si in absenta unui Stat Major. Pozitia Marii Britanii a fost impartasita si de reprezentantii tarilor candidate.

Lucrarile CIG s-au inchis definitiv la 29 octombrie 2004, tot la Roma, prin semnarea Constitutiei de cate sefii de stat si de guvern ai celor 25 de state membre ale UE. Textul Constitutiei (Tratatului constitutional) trebuie sa fie semnat (« ratificarea ») de catre toate statele membre, conform procedurilor constitutionale proprii fiecarui stat (fie pe cale parlamentara, fie prin referendum).

In Franta si Olanda, cetatenii au respins textul Constitutiei, la 29 mai si respectiv 1 iunie 2005. Consiliul european, sub presedintie austriaca, va examina, in prima jumatate a anului 2006, starea dezbaterilor asupra ratificarii Tratatului constitutional.

Largirea Uniunii  a continuat

La reuniunea Consiliului European de la Copenhaga din iunie 1993, s-a afirmat ca orice tara din Europa Centrala si de Est care indeplineste obligatiile ce incumba unui stat membru si conditiile economice si sociale poate sa devina membru al UE.

Daca aderarea din 1995 a celor trei state - Autria si cele doua tari scandinave - nu a pus probleme financiare Uniunii (sunt tari dezvoltate economic), largirea spre Est dadea o noua dimensiune conceptului de "Europa cu mai multe viteze". Formula a fost lansata de cancelarul vest-german Willy Brandt (cancelar intre 1969-1974) : statele care vor sa progreseze mai repede,  trebuie sa o poata face.

Largirea din 2004 a adaugat Uniunii 10 noi membri. Economiile noilor tari devenite membre ale UE, mai sarace decat cele ale tarilor sarace din UE in formula cu 15 membri, sunt dependente de agricultura intr-o proportie mult mai mare decat cei 15 (unde sectorul agricol produce 2,4% din PIB-ul comunitar si ocupa 5,3% din populatia activa).

Criteriile necesare pentru aderarea unui stat la UE sunt:

-respectul pentru statul de drept ;

-economie functionala, capabila sa faca fata presiunii concurentiale ;

-armonizarea legislatiei nationale cu acquis-ul comunitar (legislatia primara -tratatele "constitutive" - si legislatia secundara, care completeaza textul tratatelor);

-adaptarea cadrului institutional administrativ si juridic capabil sa implementeze acquis-ul comunitar.

Ele sunt cunoscute sub numele de Criteriile de la Copenhaga.

De asemenea, statele candidate au avut de parcurs o serie de etape : mai intai, sa depuna cererea de aderare la presedintia Consiliului UE ; dupa ce acesta a aprobat cererea, Comisia Europeana a elaborat rapoarte anuale asupra situatiei statului candidat ; pe baza acestor rapoarte, statul candidat a inceput procedura de negociere cu Comisia Europeana si Consiliul UE.

La incheierea negocierilor, este semnat si ratificat Tratatul de aderare, de catre toate guvernele statelor membre ale UE precum si de catre statul candidat.

 

Ungaria si Polonia isi depun candidaturile la aderarea in UE in 1994, Bulgaria, Romania, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia in 1995, iar Slovenia si Cehia in 1996.

In octombrie 1997, Comisia Europeana (la solicitarea Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995) propune in documentul numit Agenda 2000 ("Catre o Uniune mai puternica si mai mare") directiile majore de reforma in cadrul UE in vederea extinderii acesteia. Reformele vizeaza modernizarea modelului agricol european, reducerea disparitatilor economice intre regiuni, prin acordarea de ajutoare financiare (fonduri structurale), definirea si respectarea prioritatilor financiare pentru perioada 2000-2006 (garantarea bugetului comunitar care sa suporte costurile largirii in aceasta perioada). Acest pachet de reforme este adoptat la summit-ul de la Berlin din 1999 si apoi de Parlamentul European.

In Agenda 2000, s-a propus realizarea unor Parteneriate de Aderare individuale pentru fiecare candidat, care sa identifice domeniile in care pregatirea pentru aderare necesita sprijin din partea Uniunii.

Acest sprijin pentru preaderare s-a concretizat prin programele PHARE (in procesul de "consolidare institutionala" - sprijinirea administratiei in implementarea acquis-ului), ISPA (finantarea de investitii in domeniul protectiei mediului si al transporturilor) si SAPARD (sprijin pentru agricultura si dezvoltare rurala).

Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997, declansand procesul de aderare, a decis ca negocierile sa inceapa, in 1998, cu un grup de sase tari candidate ("grupul Luxemburg") : Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Estonia si Cipru - acesta din urma isi inaintase cererea de aderare in 1990.

Din 1998, Comisia a prezentat anual Consiliului UE « Rapoarte de evaluare » cu privire la modul in care fiecare candidat a dus la indeplinire criteriile de la Copenhaga si Madrid (progresele sau neimplinirile).

Romania si-a depus cererea de aderare in 1995. In iunie 1995, toate partidele parlamentare din Romania si-au exprimat sprijinul pentru integrare semnand documentul care avea sa fie cunoscut sub numele de "Strategia de la Snagov, pentru aderarea Romaniei la UE".

Consiliul UE i-a admis statutul de candidat in 1997. In 1999, Consiliul UE de la Helsinki a hotarat inceperea, in 2000, a negocierilor cu Romania (alaturi de Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, Slovacia).

In privinta Turciei, la recomandarea Comisiei, Consiliul European de la Helsinki a hotarat ca aceasta sa fie considerata candidata, chiar daca nu s-a pus problema deschiderii negocierilor de aderare. (Turcia si-a depus candidatura la Comisia Europeana inca din 1984,  dar atunci nu a primit verdict favorabil din partea Comisiei - nu indeplinea nici criteriile economice necesare, nici exigentele unei democratii totale.)

Consiliul european de la Copenhaga din decembrie 2002 si-a dat acordul pentru aderarea a zece tari candidate (Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia si Ungaria) la 1 mai 2004.

Summit-ul de la Atena din 16 aprilie 2003 a fost consacrat semnarii Tratatelor de aderare la UE a acestor zece state. Declaratia de la Atena a reluat angajamentele asumate la Consiliul European de la Copenhaga care vizau si asumarea admiterii Romaniei si Bulgariei in 2007, ca obiectiv al UE.

Consultarea obligatorie a site-ului :   http://europa.eu/index_ro.htm

http://publications.europa.eu/others/faq/index_ro.htm

Site-ul Ministerului roman al Afacerilor Externe :

http://www.mae.ro/

Bibliografie selectiva

BARBULESCU, I. G., Uniunea Europeana : aprofundare si extindere, Bucuresti, Editura Trei, 2001.

FONTAINE, P., Constructia europeana de la 1945 pana in zilele noastre, Iasi, Institutul European, 1998.

LEONARD, D., Ghidul Uniunii Europene, Bucuresti, Teora, 2001.

MOREAU DEFARGES, P., Organizatiile internationale contemporane, Iasi, Institutul European, 1998.

MOREAU DEFARGES, P., Institutiile europene, Timisoara, Editura Amarcord, 2002.

REFERATE

Politica agricola comuna (PAC)

Programe si instrumente financiare in ajutorul candidatilor la aderare

Dimensiunea comunitara a sportului european (sprijinul acordat de Comisia Europeana)

Initiativele Comisiei Europene in domeniul filmului si al televiziunii

Drepturile femeilor in UE (ocuparea si egalitatea de sanse)

Protejarea intereselor consumatorilor in UE

Politicile UE in traficul rutier


Document Info


Accesari: 1736
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )