Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza















Romanitatea fara imperiu (sec. II - VII/VIII p. Chr)

istorie



loading...








ALTE DOCUMENTE

RĂZBOIUL PENTRU REÎNTREGIREA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI
ORAsUL GALAŢI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX
Carol I
ALEGORIE SI SIMBOLISM
Revolutia de la 1848
Religiile Chinei
Vechimea domeniului Craiovestilor
TERMENI ISTORICI
CRIMELE CONTINUA - ROMANIA SE APARA
CUCERIREA ANATOLIEI DE CATRE CARPATO-DUNARENI


Curved Up Ribbon: Romanitatea fara imperiu (sec. II - VII/VIII p. Chr)

Obiective


­      Prezentarea situatiei dacilor zisi liberi si a relatiilor lor cu Imperiul roman

­      Evidentierea caracteristicilor continuitatii daco-romane pe teritoriul fostei provincii romane Dacia si a argumentelor acesteia

­      Trecerea în revista a trasaturilor culturii Sântana de Mures-Cernjachov

­      Sublinierea interdependentelor dintre romanitate si crestinism în Moesia Inferior si Dacia romana

­      Prezentarea migratiilor din secolele III-VIII (sarmati, goti,m vandali, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari) si a situatiei romanitatii

­      Evidentierea caracteristicilor culturilor straromânesti din secolele V-VII/VIII

Vertical Scroll:  

În aceasta unitate de curs se abordeaza urmatoarea problematica:
G	 Dacii zisi liberi si relatiile lor cu Imperiul roman
G	Continuitatea daco-romana pe teritoriul fostei provincii romane Dacia 
G	Cultura Sântana de Mures-Cernjachov
G	Romanitate si crestinism în Moesia Inferior si Dacia romana
G	Migratiile din secolele III-VIII (sarmati, goti, vandali, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari) 
G	Culturile straromânesti din secolele V-VII/VIII.
	În acest capitol sunt prezentate situatia dacilor din afara provinciei Dacia (carpi, costoboci, dacii din NV, getii din Muntenia, purtatorii culturii tumulilor carpatici) si trasaturile culturilor lor. Un subcapitol important este legat de evidentierea continuitatii daco-romane si a argumentelor acesteia, în cadrul complexelor procese de continuitate si discontinuitate structurilor romane, inclusiv prin punerea în discutie a componentelor etno-culturale ale culturii  Sântana de Mures-Cernjachov. 
Raporturile si interdependentele dinamice dintre romanitate si crestinism în Moesia Inferior si Dacia romana si caracteristicile crestinismului daco-roman constituie elemente definitorii ale devenirii umane din spatiul nostru, de-a lungul primului mileniu al erei crestine.
	Migratiile sarmatilor, gotilor, vandalilor, hunilor, gepizilor, avarilor, slavilor, bulgarilor etc. si interferentele acestor neamuri cu romanicii nord-dunareni, au contribuit la dezvoltarea unor fenomene particulare de aculturatie, care au avut ca urmare conturarea individualitatii romanitatii nord-dunarene si manifestarea particularitatilor culturilor straromînesti Costisa-Botosana- Hansca, Ipotesti-Cîndesti-Ciurelu si Bratei-Ţaga-Biharia, care au stat la baza variantei românesti a culturii Dridu.


IX. Dacii zisi liberi si relatiile lor cu Imperiul roman

            În urma razboaielor daco-romane din 101-106 întreaga Dacie a lui Decebal a fost cucerita (universa Dacia devicta est), cea mai mare parte a teritoriului sau a fost înglobat în provinciile romane Dacia si Moesia Inferior, restul dacilor: carpii, din Moldova si Rep. Moldova (Basarabia), costobocii, din bazinele superioare ale Nistrului si Carpatii Padurosi, si dacii zisi mari, din Maramures, Transcarpatia, SE Slovaciei si Crisana, au fost inclusi în diferite sisteme de dependenta fata de Imperiu, aflându-se în granitele invizibile ale acestuia, fapt care ne îndeamna sa folosim, pentru acestia, formula de daci zisi liberi. Astfel, aproximativ 2/3 din teritoriul Daciei mari se afla sub dominatie efectiva romana, iar restul de 1/3 a spatiului, ocupat de dacii zisi liberi, era atent supravegheat de statul roman.

            Cucerirea romana a însemnat, si pentru teritoriile dacice de E, NE, N si NV, disparitia organismului politico-statal din care au facut, probabil, parte anterior. În locul acestora s-au dezvoltat mai multe statulete, care au avut, probabil, caracterul unor uniuni tribale, aflate sub conducerea  unor triburi mai puternice: carpii, costobocii, dacii zisi mari, formatiuni politico-militare care au cunoscut, în anumite  conditii, o crestere însemnata a puterii lor si, presate de diferite navaliri ale neamurilor germanice au atacat Imperiul. În acelasi timp, sistemul de pax romana a impus dacilor zisi liberi restructurarea unor aspecte ale vietii social-economice si politico-militare traditionale. Astfel, se constata o decadere a vechii aristocratii si preotimi, au disparut centrele fortificate: Bâtca Doamnei, Piroboridava (Poiana), Barbosi (Dinogetia), chiar daca davae-le de la Brad (Zargidava) si Racatau (Tamasidava) si-au prelungit existenta si în sec. II p. Chr. Renuntarea la unele din aceste elemente vorbeste despre controlul impus de romani, la care s-a adaugat, probabil, sistemul de clientelat (unele tezaure monetare au provenit din subsidii), luarea de ostatici (asa cum face Caracalla cu dacii zisi mari, sau cum este cazul rudelor regelui costoboc Pieporus, care se aflau la Roma), stramutarea unor daci zisi liberi în Imperiu (Commodus, Diocletian, Galerius etc.) si lipsa unor mentiuni despre capeteniile si eventual despre dinastiile dacilor zisi liberi, chiar în conditiile conflictelor daco-romane din sec, II-III p. Chr.

            Pe lânga aceste elemente de discontinuitate, la dacii ramasi în afara stapânirii romane efective 737f54h se observa elemente de continuitate în ceea ce priveste civilizatia autohtona, care evolueaza din Latčne-ul III daco-getic (pastrarea tipurilor traditionale de asezari, locuinte, ocupatii, rit si ritual funerar, forme si decoruri ceramice, obiectele de uz curent, piesele de podoaba, forme de organizare sociala, credinte si practici religioase etc.). Imediata vecinatate a Daciei romane, Moesiei Inferior si Pannoniei Superior, controlul roman, abilul sistem diplomatic, recunoasterea titlului de reges pentru capeteniile locale, razboaiele daco-romane din sec. II-III p. Chr, patrunderea dacilor zisi liberi în Imperiu, stramurarile si schimburile comerciale intense cu lumea romana, au facut ca acestia sa recepteze prin aculturatie elementele superioare de civilizatie, suferind o romanizare indirecta. De altfel, Imperiul exercita asupra dacilor zisi liberi mirajul lumii civilizate, care a favorizat asimilarea elementelor superioare de civilizatie, fiind foarte greu de surprins procesul de împletire a celor doua culturi. Dacii zisi liberi au creat culturi arheologice proprii, care, dincolo de particularitati, prezinta numeroase trasaturi de unitate, compunând o civilizatie daci unitara, pentru secolele II-III p. Chr, cu aspecte firesti. Carpii au creat cultura Poienesti (jud. Vaslui)-Zvorâstea (jud. Suceava), costobocii cultura Lipita (R. Ucraina), dacii zisi mari cultura Mediesu Aurit (jud. Satu Mare)-Sântana (jud. Arad), si getii din Muntenia cultura Chilia (jud. Olt)-Militari (Bucuresti).

            IX. 1. Carpii au fost dacii zisi liberi care au fost atestati în spatiul est-carpatic, în secolele II-IV, unde a continuat civilizatia materiala si cultura spirituala din Latčne-ul III daco-getic. Au locuit relativ compact si unitar în spatiul carpato-nistrian (mai ales în Podisul Moldovei), unde au receptat numeroase influente romane, unele elemente gotice si sarmatice. Limita nordica a teritoriului locuit de carpi se afla undeva în partea de nord a Moldovei, în zona de trecere de la Prutul superior la Prutul mijlociu, unde s-au interferat continuu cu celalalt trib al dacilor zisi liberi, costobocii, în timp ce granita sudica s-a aflat undeva sudul Moldovei si NE Munteniei, unde s-au amestecat cu getii din Muntenia. În timpul diferitelor lor expeditii, carpii au ajuns pâna în vestul Munteniei fara ca acest spatiu sa fi intrat sub dominatie carpica. În partea de SE a Moldovei si Basarabiei, carpii s-au raspândit pâna la limes-ul roman, unde s-a interferat cu lumea romana si pâna în zonele ocupate de sarmati. Specialistii, lingvisti si istorici, nu au ajuns la un consens în ceea ce priveste etimologia numelui acestor daci. Se considera, de unii, ca numele carpilor deriva de la Muntii Carpatii (Carpathes oros) sau de la radacinile indo-europene: sker, - ker = a taia, kar = a lauda, ker, - p sau este înrudit cu cuvântul albanez karpë, karme (karp, - m = stânca).

            Se pare ca triburile carpice au o mare vechime la rasarit de Carpati, si teritoriile lor se întindeau, spre rasarit, pâna la Bug  În aceasta zona, Herodot (Istorii, IV, 17), Strabon (Geographia, XII, 3, 21) si Pomponius Mela (Chronographia, II, 1, 7) îi mentioneaza pe callipizi (kallipidai), care se deosebeau de scitii nomazi prin modul lor de viata sedentar: "grâul.ei (callipizii) îl seamana si îl manânca ca si ceapa, usturoiul, lintea si meiul" (Herodot). La est de Carpati, au mai fost atestati, în izvoarele antice, tyragetii (getii de pe Tyras), în partea de SE, si caucoensii, în zona de SV, probabil a Carpatilor de curbura. Alti autori: Ephoros (Fragmen-tarium, 158, 78) si Pseudo-Scymnos (Periegesis, V, 841, 844) îi mentioneaza, în acest spatiu, pe carpizi, în vreme ce Ptolemeu (Îndreptar geografic, III, 5, 10 si 10, 7) îi aminteste, în sudul Basarabiei pe harpi si, mai la vest, pe carpiani. În secolele II-IV, carpii sunt adesea mentionati în izvoarele scrise, mai ales datorita conflictelor cu  romanii, numele lor supravietuind, pâna în secolul al IV-lea, când sunt amintiti de istoricul roman de origine greaca Zosimos (Nea Historia, IV, 34, 6), care a vorbit de karpodakai, denumire înteleasa drept carpii de origine dacica.

            Cu toata aceasta diversitate tribala, descoperirile arheologice dovedesc existenta unei culturi dacice unitare pe teritoriul Moldovei si Basarabiei, numita în literatura de specialitate Poienesti-Vârtescoiu sau, mai recent, Poienesti- Zvorâstea, care reprezinta o forma evoluata a Latčne-ului III daco-getic, pe care s-au grefat însemnate influente romane si chiar sarmatice. Dintre specialistii care s-au ocupat de studierea civilizatiei carpice pot fi amintiti: R. Vulpe, Gh. Bichir, I. Ionita, M. Ignat, V. Ursachi, V. Capitanu, I. Mitrea, Gh. Postica etc. Cercetarile efectuate, începând cu perioada interbelica, au dus la identificarea unui numar foarte mare de asezari si necropole în Moldova subcarpatica, Podisul Moldovei si în Basarabia: Vârtescoiu, Poienesti (jud. Vaslui), Moldoveni, Valeni, Poiana-Dulcesti, Butnaresti (jud. Neamt), Galanesti, Cabesti, Milesti, stefan cel Mare (jud. Bacau), scheia, Suceava, Vornicenii Mari, Rotompanesti, Podeni, Liteni, Zvorâstea (jud. Suceava), Stânca, Cucorani (jud. Botosani), Baiceni (jud. Iasi), Marcauti, Cosauti, Nova-Troickoe, Bocaci, soldanesti, Prajila, Cotesti, Zarnesti, Sarata Noua, sabalat, Catargi, Trifanestii Noi, Balabanesti, Tyras, Orlovka (Aliobrix) etc (Rep. Moldova), dovedind o mare densitate si o raspândire omogena în teritoriu, numai în nordul Moldovei (jud. Suceava si Botosani) fiind identificate cca. 75 de statiuni carpice.

            Asezarile carpice erau de dimensiuni mijlocii si mari fiind, aproape în totalitatea cazurilor, nefortificate, situate, de-a lungul vailor, pe terase si pante domoale ale unor dealuri, în apropierea terenurilor de cultivat si pasunat si a surselor de apa, prezentând, câteodata, elemente naturale de fortificare, renuntarea la vechile asezari întarite fiind o expresie a controlului roman. Totusi, cu ocazia luptelor dintre carpi si romani, din 246-247, este mentionat un Castellum Carporum (inscriptia funerara de la Intercisa din Pannonia Inferior), o fortificatie a acestora, localizata, cu probabilitate, în partea de NE a Munteniei, în zona Pietrosele-sarânga (jud. Buzau). Locuintele carpilor erau de mai multe tipuri: de suprafata, cu structura lemnoasa si împletituri de nuiele, unse cu lut, semiadâncite si adâncite (bordeie), circular-ovale sau rectangulare cu colturile rotunjite, amplasate de-a lungul unor ulite. În cadrul locuintelor existau vetre, lavite crutate din pamântul bordeielor, iar ca anexe gospodaresti: cuptoare pentru copt pâinea, gropi pentru provizii si gropi menajere. Probabil ca proviziile mai erau pastrate în recipiente mari de ceramica, în vase de lemn, cosuri si saci. La Sobari (Soroca), a fost descoperita o constructie de piatra si caramida, de tip roman, cu coloane de lemn pe baze de piatra si alte materiale care pot fi încadrate în sec. III-IV p. Chr.

            Ca ocupatii, carpii practicau, deopotriva, agricultura, cresterea animalelor, mestesugurile si comertul. În cadrul asezarilor, un loc important îl aveau atelierele mestesugaresti, în special cele de olarie, asa cum se observa la Butnaresti (jud. Neamt) si scheia (jud. Suceava), sau cel de prelucrare a fierului si lemnului de la Poiana-Dulcesti (jud. Neamt). Olaritul era un mestesug foarte dezvoltat la carpi, producându-se ceramica lucrata la roata, fina si semifina, si vase lucrate cu mâna, de factura grosiera. În domeniul producerii ceramicii, carpii au receptat numeroase influente din parte a lumii romane. Ceramica lucrata la roata, fina si semifina, a fost lucrata dintr-o pasta foarte bine epurata si framântata, consistenta, arsa semireducator, la cenusiu, sau oxidant, la rosu. Formele ceramici fine carpice le continua pe cele daco-getice din sec. I î. Chr-II p. Chr: oale de diferite dimensiuni, vase de provizii, fructiere, strachini, cani, amfore, inclusiv tipul numit amfora carpica, capace etc. Acestea au fost lucrate deosebit de atent, acoperite cu angoba si decorate prin linii usor incizate si în tehnica lustrului, reprezentând diferite motive unghiulare sau in val. Ceramica lucrata cu mâna, de calitate inferioara, continua formele si decorurile veselei uzuale dacice: oale-borcan, cesti tronconice, cu sau fara toarta, decorate cu brâie alveolare în relief, alveole, crestaturi, proeminente, linii orizontale sau valurite, incizate. Ca unelte si arme de fier, în asezarile carpice au fost descoperite: brazdare de plug, seceri, coase, topoare, dalti, burghie, cutite, amnare, chei, vârfuri de lance si de sageti, piese de harnasament, pinteni, fibule, catarame etc. Dispunând de o baza economica destul de dezvoltata, aristocratia carpica si-a produs diferite tipuri de podoabe: cercei de argint, perle în forma de butoias, pandantive în forma de cosulet, lucrate în tehnica filigranului etc. Ca podoabe de import, în mediul carpic s-au descoperit: margele de sticla, pudriere, perle de calcedoniu si coral, oglinzi cu tamga, brose emailate etc., procurate prin intermediul romanilor sau sarmatilor. Pe lânga aceste mestesuguri, care au depasit sfera casnicului, au mai fost practicate mestesugurile domestice: torsul, tesutul etc., contribuind la satisfacerea nevoilor cotidiene.

            Numeroase piese romane de import au patruns în lumea carpica pe calea schimburilor, subsidiilor si a jafurilor. Este posibil ca multe produse sa fi fost procurate din Dacia romana si Moesia Inferior, prin intermediul unor centre comerciale ca cele de la Tyras, Aliobrix (Orlovka), Barbosi, orasele vest-pontice etc. Au fost aduse: amfore stampilate si nestampilate, folosite ca ambalaje pentru uleiuri si vinuri, provenind din partea de rasarit a Imperiului (regiunile egeene si microasiatice), uneori descoperite în depozite, ca cele de la Holboca-Iasi, Iasi-Cartierul Tatarasi, Buimaceni si Stânca (jud. Botosani), Vetrisoaia (jud. Vaslui), Pângarati (jud. Neamt), vase (pahare) de sticla: Baiceni (jud. Iasi), Poiana-Dulcesti si Valeni (jud. Neamt), Dumestii Vechi si Poienesti (jud. Vaslui), Zvorâstea (jud. Suceava), vase terra sigillata: Baiceni (jud. Iasi), vase de bronz si argint: tezaurul cu vase de argint de la Muncelul de Sus (com. Mogosesti, jud. Iasi), fibule, piese de harnasament de bronz placate cu foita de argint: Sabaoani (jud. Neamt), râsnite romane din tuf vulcanic, piese decorative: capul de elefant de la Poiana-Dulcesti (jud. Neamt) etc. De asemenea, este cunoscuta influenta care au jucat-o mestesugarii si tehnologiile romane dincolo de frontierele Imperiului. Unii membrii ai societatii carpice cunosteau scrierea în limba latina, asa cum ne demonstreaza descoperirea, la Bornis (com. Dragomiresti, jud. Neamt), a unui fragment ceramic, datat în secolele II-III, care prezinta o inscriptie cu litere latine redând un antroponim cert dacic Scorilo, care poate sa apartina unui mester olar sau unui conducator politic local (?). În acelasi timp, în mediul carpic au fost prezente si influentele germanice, creatoare a culturii Przeworsk, documentate prin pieptenii de os cu mâner semicircular si unele forme si decoruri ceramice, si influenta sarmatica, demonstrata de oglinzile metalice cu tamga, produse în atelierele nord-pontice, si vasele cu toarte în forma de animal (berbeci, ursuleti) etc., care ar putea si supravietuiri ale stilului animalier local.

            Moneda romana a patruns masiv în cadrul lumii carpice, fiind descoperita în asezari, necropole si tezaure cu monede de argint, vorbind de dezvoltarea economica, relatiile comerciale, stipendii, rascumpararea captivilor, mercenariat, incursiunile de jaf, fiind cunoscute, pâna în prezent, 95 de asemenea complexe cu peste 10000 de monede. Se pare ca exista o legatura între încetarea tezaurizarii si declansarea atacurilor carpilor împotriva Imperiului, nemultumiti, probabil, de sistarea stipendiilor. Se constata, de asemenea, o serie de grupari de tezaure, pe microzone geografice, asa cum se observa în centrul Moldovei, pe cursul mijlociu al Siretului, la Muncelul de Sus (com. Mogosesti, jud. Iasi), unde s-au descoperit trei tezaure monetare si unul cu vase de argint, datate în secolul al II-lea, sau în zona subcarpatica, ca cele de la Puriceni (jud. Neamt, 1159 monede) si Magura (jud. Bacau, 2830 monede), dovedind existenta unor uniuni de triburi carpice, cu caracter statal, sau detasarea unei aristocratii locale din cadrul populatiei de rând.

            Necropolele carpice se aflau în apropierea asezarilor, unele fiind de mari dimensiuni: Sabaoani si Valeni (jud. Neamt, 606 morminte), Damienesti, Oncesti si Galanesti (jud. Bacau, 291 de morminte), Poienesti (jud. Vaslui), Padureni (jud. Vrancea), Zvorâstea si Podeni (jud. Suceava), Stânca (jud. Botosani) etc. Marea majoritate a mormintelor carpice sunt de incineratie, cu resturile de crematiune (oasele celor defuncti, accesorii vestimentare, piese de inventar, ofrande etc.) depuse în urna sau direct în groapa. Au fost descoperite si peste 400 de morminte de inhumatie, considerate ca apartinând unor copii, care nu au atins vârsta maturitatii religioase. În acest sens, ritul funerar al incineratiei si inhumatiei utilizat de carpi se aseamana cu cel practicat de dacii din provinciile romane Dacia: Soporu de Câmpie (jud. Cluj), Obreja (jud. Alba), Locusteni si Daneti (jud. Dolj), Moesia Inferior: Enisala (jud. Tulcea) si de ceilalti daci zisi liberi, fiind o dovada a persistentei populatiei autohtone în epoca romana. În cadrul necropolelor, mormintele erau grupate, probabil, în functie de criterii familiale si de clan. De asemenea, mormintele vorbesc si de o anumita diferentiere sociala în cadrul obstilor teritoriale carpice. Astfel, în cadrul necropolei de la Padureni (jud. Vrancea), pe baza inventarului mormintelor, s-a stabilit ca, dintre defuncti, populatia înstarita reprezenta 3, 89 %, cea înstarita 20, 78 %, cei cu posibilitati modeste 27, 28 % si cei saraci 48, 05 %, ceea ce reprezinta înca o dovada a ierarhizarii societatii carpice. Aceasta cultura a fost periodizata în patru faze: I-106-150/170 (Valeni I), II-150-230/240 (Poienesti-Padureni, III-230/240-275 (Sohodor) si IV-275-315 (Zvorâstea).

            Carpia, tara carpilor, exista în constiinta contemporanilor de la sfârsitul secolului al III-lea, asa cum reiese din inscriptia funerara greaca de la Ada Köy (Turcia), pusa de soldatul roman crestin Aurelius Gaius din Phrygia sotiei sale Areskousa si fiului sau. Printre provinciile în care acesta a luptat, ca militar în Legio I Iovia Scythica, a fost si Carpia, precum si Gothia si Sarmatia, probabil în timpul unor expeditii ale unor unitati militare din Scythia Minor la nord de Dunare.

            Din anul 238, când debuteaza acel Scythicum bellum, echilibrul politic si militar de la Dunarea de Jos se spulbera. Presati de goti si nemaiprimind subsidii, carpii ataca Moesia Inferior. Carpii solicita subsidii guvernatorului Moesiei Inferior, Tullius Menophilus, deoarece "sunt mai vrednici decât gotii" (Petrus Patricius, Istorii, 8), care încerca sa-i dezbine pe "barbari". De aceea, carpii, singuri sau în alianta cu diferite neamuri germanice, în special goti, au atacat Imperiul în: 242, 245, 247, 248, 250, 267, 271, 272, 296, 302, 304, 306, 311, o serie de împarati. Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Galerius, Constantius Chlorus si Constantin cel Mare luându-si titlul de Carpicus Maximus, unii de mai multe ori. Dupa înfrângerile suferite în timpul lui Aurelian, Diocletian si Galerius, puterea politica si militara a carpilor scade, o buna parte a acestora fiind mutata în Imperiu: Carporum natio translata in nostrum solum (Aurelius Victor, Caesares, 39, 43) sau Carporum gens universa in Romania se tradidit (Consularia Constantinopolitana ad a. 295, MGH, IX, 230), cei ramasi locului intrând sub dominatie gotica, fiind mentionati pentru ultima data în anul 381 (Zosimos, IV, 34). Este posibil ca sub denumirea de carpi, autorii antici sa fi înteles, la sfârsitul secolului al III-lea si în secolul al IV-lea, toate comunitatile dacice extracarpatice, inclusiv pe getii din Muntenia, creatori ai culturii Chilia-Militari. Dupa retragerea aureliana, comunitati carpice au patruns pe teritoriul fostei provincii romane, mai ales în partea sa estica, asa cum ne dovedesc descoperirile de la Medias, Bezid, Sohodor, sopteriu si Govora-Sat. Desi mari mase de carpi au fost colonizate în Imperiu, în Moldova si Basarabia a continuat sa existe o însemnata populatie autohtona dacica, care, asa cum demonstreaza izvoarele arheologice, a participat, alaturi de goti, sarmati si daco-romani, la crearea culturii provincial romane târzii de tip Sântana de Mures-Cernjachov. Dependenti de cultura romana superioara, carpii au suferit, într-o oarecare masura, procesul de romanizare, participând, în mod specific, la etnogeneza româneasca.

            IX. 2. Costobocii reprezinta dacii zisi liberi situati în partea extrem-nordica a Moldovei, stapânind si supraveghind cursurile superioare ale Tisei, Nistrului si Prutului, unde au creat cul-tura arheologica Lipita. Acesti daci nordici au fost mentionati de mai multi autori antici: Ptolemeu (Geographia, III, 8, 3, 5, 9), Pausanias (Historia, 10, 24, 5), Dion Cassius (Historia Romana, 72, 12, 1), Historia Augusta (Vita Marciani, 22, 1), Ammianus Marcellinus (Rerum gestarum libri, 22, 8, 42) si Lexiconul Suidas (vocea lestai), sub diferite forme: costoboci, coisstoboci, costouboci, costobocae, costoboi sau costobi, costobocon, castaboci, castabocis, castabocas, castobocos. Unii specialisti considerau ca numele costobocilor ar fi fost preluat de la celtii tolistobogi sau tolistobioi, care s-au asezat în partea de nord a spatiului dacic, acestia migrând spre Asia Mica (N. Gostar), nemairamânând decât numele transformat, care denumeste însa o populatie dacica destul de curata. Alti specialisti considera ca costobocii au populat si Maramuresul si zonele de NV, care ar justifica apelativul de costobocoi transmontanoi (Ptolemeu, Îndreptar geografic, III, 5, 9).

            Asa cum aratam, costobocii au fost creatorii culturii Lipita, datata în secolele I î. Chr-IIIp. Chr, fiind denumita astfel dupa statiunea Lipita de Sus (Lipiča Gorna azi Verhnija Lipiča, reg, Ivanovo Frankovsk, Ucraina). Cercetarile arheologice, efectuate de la sfârsitul secolului al XIX-lea pâna în prezent, au permis sa se defineasca aria de raspândire a acestei civilizatii dacice nordice. Astfel, astazi se poate considera ca aceasta cultura cuprinde un spatiu deosebit de larg, spre vest din sud-estul Slovaciei (Zemplin) pâna la începutul cursului mijlociu al Nistrului, la Dolinean (SV de Hotin, Ucraina), spre est, deci SE Slovaciei, Ucraina Transcarpatica, Carpatica si Subcarpatica, cu regiunile: Ivanovo Frankovsk, Cernauti, Stanislav, Lvov, ajungând pâna în sudul Poloniei, unde  s-a interferat cu triburile germanice, purtatoare ale culturii Przeworsk. Spre sud aria acestei culturi include nordul României, unde aceasta cultura a intrat în contact cu triburile carpice, creatoare ale culturii Poienesti-Zvorâstea, spre SE, sau cu comunitatilor dacilor mari, purtatoare ale culturii Mediesu Aurit-Sântana (Arad), spre SV. De cercetarea acestei culturi s-au ocupat I. Kopernicki, M. Ju. Smisko, M. O. Tihanova, V. D. Baran, V. G. Kotigorosko,  V. M. Čigilik, E. A. Balaguri, L. V. Vakulenko, G. I. Smirnova, Gh. Bichir, I. Ionita etc. Dintre asezarile arheologice apartinând costobocilor pot fi mentionate: Zemplin (Slovacia), Malaja Kopanja, Solotvina(Slatina)-Cetate, Iza I si Iza II, Zvenigorod, Bolotnoe (Zakarpatia), Verhnija Lipiča, Ostrivet (Ivanovo Frankovsk), Remezevčiah (reg. Lvov), Zalescik si Dolinean (reg. Cernauti) etc.

            Asezarile culturii Lipita au fost întemeiate în toate formele de relief, în apropierea surselor de apa, a terenurilor de cultivat si pasunat sau lânga alte resurse naturale, fiind în majoritatea cazurilor nefortificate. Ca asezari fortificate, cu valuri si santuri de aparare, probabil de tip dava, au fost cele de la Zemplin si Malaja Kopanja, unii specialisti (Gh. Bichir) considerând ca în zona ocupata de costoboci ar trebui localizate Setidava si Susudava (Ptolemeu, II, 11, 13). În cadrul asezarilor au fost descoperite locuinte de suprafata, cu peretii realizati din stâlpi, mai ales în cadrul statiunilor fortificate, dar, în mare majoritate, s-au folosit locuinte adâncite, uneori cu peretii realizati din bârne, având ca anexe gospodaresti, vetre de foc si cuptoare, gropi de provizii si menajere etc., asemanatoare cu formele de organizarea a habitatului din alte spatii dacice, dar cu un anumit specific pentru zona montana.

            Ca ocupatii, costobocii practicau cresterea animalelor, agricultura, unele mestesuguri si schimburile comerciale. În asezarile de la Remezevčiah (reg. Lvov), Malaja Kopaja si Zemplin au fost descoperite dovezi ale prelucrarii fierului, fiind identificate chiar ateliere metalurgice, ateliere de sticlarie si orfevrarie. De asemenea, au fost descoperite ateliere pentru confectionat ceramica, dotate cu cuptoare pentru ars ceramica, fiind importante cele de la Zemplin, Malaja Kopaja, Podvinogradovo, pentru secolele I î. Chr-I p. Chr, si Beregovo si Luzanka, pentru seco-lele II-III p. Chr. O deosebita amploare a avut, în mediul culturii Lipita, ceramica, care prezinta speciile semifina si fina si cea grosiera, predominând vasele lucrate cu mâna (60-90 %). Ceramica lucrata cu mâna a fost lucrata din pasta buna, arsa la brun, brun-rosietic sau galben-caramiziu, ca forme fiind realizate oale de diferite forme si dimensiuni, oale-sac, oale-borcan, strachini, fructiere cani, tavi etc., decorate cu brâie alveolare în relief. Ceramica lucrata la roata, lucrata dintr-o pasta fina, arsa uniform la cenusiu, mai rar neagra, prezenta ca forme: strachini, fructiere, cani, vase de provizii, decorate cu linii lustruite dispuse în retea. Au fost descoperite si vase cu decor liniar pictat, cu cafeniu pe fond alb. Pentru faza mai veche, sec. I î. Chr, ceramica culturii Lipita prezinta unele influente celtice, pentru faza mijlocie (sec. I. p. Chr), influente greco-romane, în timp ce în faza târzie (sec. II p. Chr), sunt vizibile influentele germanice (Przeworsk), romane si carpice. Ca unelte, în cadrul culturii Lipita, au fost descoperite brazdare de plug, securi, coase, râsnite, foarfeci, cosoare, clesti, dalti, creuzete, tipare, tipare, cuie, crampoane, fusaiole, greutati, lustruitoare, iar ca arme: vârfuri de lance si de sageata, umbones de scuturi, camasi de zale, pinteni etc., podoabe: fibule de diferite tipuri si variante, catarame, bratari si perle de sticla, vase de sticla si bronz, cele din urma, provenind din mormintele de la Cijikov (reg. Lvov) si Kolokolin (Ivanovo Frankovsk), au fost aduse din lumea romana. Numeroase elemente de cultura materiala romana, venite dinspre provinciile Raetia, Noricum si Pannonia, au patruns în cadrul culturii Lipita începând cu secolul I p. Chr. alte produse de factura romana au fost: diferite tipuri de fibule, chei, ceramica fina terra sigillata, moneda romana, descoperita izolat sau asociata în tezaure, frecventa din a doua jumatate a secolului al II p. Chr (perioada Traian-Commodus). În partea de SV a arealului culturii Lipita s-au descoperite morminte si ele-mente care vorbesc de o anumita influenta sarmatica, în timp ce în partea de est au fost identificate si fragmente ceramice de tip Zarubinet, fara ca sa se poata vorbi de o prezenta efectiva a slavilor timpurii (tivertii) în aceasta zona.

            Ritul funerar este cunoscut din studierea necropolelor care se aflau în apropierea asezarilor, cum este vorba de cele de la Zemplin, Lipita de Sus, Zvenigorod-Goeva Gora, Zvenigorod-Livada Velikac, Bolotnoe, Grinev etc. Costobocii au practicat incineratia, ca rit funerar principal, în morminte plane si tumulare, aceasta diferentiere având, probabil, conotatii sociale, aflându-se în continuitatea manifestarilor spirituale din Latčne-ul III daco-getic. Unele morminte tumulare au fost deosebit de bogate, apartinând, probabil, unor capetenii tribale. Pe lânga aceste morminte de incineratie, se mai cunosc si putine morminte de inhumatie, asemanator cu realitatile din alte arii culturale dacice. Tot costobocilor li se atribuie templul circular cu coloane de lemn, descoperit la Doljnean (Hotin), ceea ce vorbeste de perpetuarea credintelor spirituale autohtone.

            Desi în cadrul culturii Lipita s-au manifestat diferite influente, originea dacica a acesteia este neîndoielnica, asa cum o dovedesc si unele elemente de onomastica: Pieporus, Natoporus, Tiatus, Ziais, Drilgisa (inscriptia de la Roma, CIL, VI, 1801). Raporturile dintre costoboci si romani au fost deosebit de complexe dupa cucerirea si transformarea Daciei în provincie romana. Se pare ca si acesti daci au intrat într-un strict proces de supraveghere romana si de relatii clientelare. Este posibil ca romanii sa fi recunoscut unii regi locali clientelari, în acest sens fiind citat cazul regelui Pieporus, rex Coisstobocensis (CIL, VI, 1801), a carui sotie Ziais, fiica lui Tiatus, a murit la Roma, nepotii acesteia, Natoporus si Drilgisa, ridicându-i un monument funerar cu epitaf. Este vorba probabil si de sistemul luarii de ostatici, pentru a garanta respectarea de catre regele costoboc a obligatiilor asumate fata de Imperiu, socotindu-se ca inscriptia dateaza din timpul lui Antoninus Pius sau Marcus Aurelius (Tomaschek). Alti specialisti (A. V. Premerstein, G. G. Mateescu) considerau ca Ziais ar fi fost vaduva regelui Pieporus, care ar fio cazut în luptele cu hasdingii germanici, si împreuna cu nepotii ei ar fi fost predata de învingatori romanilor. În acelasi timp, aceasta epigrafa dovedeste ca aristocratia dacica si-a însusit anumite elemente de civilizatie romana (utilizarea limbii latine, ridicarea de monumente funerare dupa model roman etc.).

            Costobocii sunt amintiti (Historia Augusta, Vita Marcii, 22, 1) ca participantii la coalitia antiromana (victuali, sosibi, sicobiti, roxolani, bastarni, alani, peucini, costoboci) din timpul lui Marcus Aurelius (166-167), fara a se sti daca au fost antrenati în razboaiele marcomanice. Mai bine cunoscuta este invazia costobocilor din anul 170, când acestia prada Moesia Inferior, Thracia, Macedonia ajungând pâna sub zidurile Elateei, în Ahaia, si distrugând sanctuarul pangrec de la Eleusis, din Attica. Trecerea nepasnica a costobocilor prin Dobrogea este dovedita de doua inscriptii funerare de la Tropaeum Traiani, puse în memoria unor persoane ucise de invadatori: getul Daizus Comozoi interfectus a Castabocis (CIL, III, 14, 214) si magistratul local L. Fufidius Lucianus, decurio municipii, deceptus a Castaboces duumvirato suo. În Peninsula Balcanica costobocii au fost înfrânti de trupe romane la care s-au adaugat si voluntari locali. De asemenea, costobocii au trebuit sa se retraga precipitat deoarece locurile natale erau atacate de hasdingii germanici. Scenele de pe Columna lui Marcus Aurelius, par sa vorbeasca de continuarea luptelor dintre romani si costoboci în anii 173-174, acestia din urma fiind înfrânti undeva la granita de nord a Daciei romane. Probabil, în legatura cu aceste conflicte trebuie pusa mâna de bronz cu inscriptia dedicata lui Iupiter Optimus Maximus Dolichenus, de catre Gaius optio, din Cohors I Hispanorum milliaria, care facea parte din armata Daciei Porolissensis, descoperita la Myszkow (Ucraina subcarpatica), luata probabil ca prada de razboi de costoboci. Înfrângerea costobocilor a determinat scaderea puterii lor politice si militare, în aria lor infiltrându-se numeroase grupuri germanice (vandali-hasdingi, lacringi), care sunt sesizabile sub forma elementelor Przeworsk din cadrul culturii Lipita. O parte a costobocilor au fost împinsi în mediul culturii carpice,  intrând sub dominatia dacilor de la rasarit de Carpati a caror putere militara a crescut foarte mult în secolul al III-lea si la începutul secolului al IV-lea. Astfel, costobocii si-au continuat existenta anonima o vreme, acestia fiind amintiti ulterior, e drept vag, de catre Ammianus Marcellinus (XXII, 8, 42). Este posibil ca, în contextul evenimentelor politico-militare si a restructurarilor etno-culturale din cea de-a doua jumatate a secolului al II-lea p. Chr, petrecute în partea de nord a spatiului carpato-danubioano-pontic, cultura Lipita sa-si înceteze existenta, transformându-se în cultura tumulilor carpatici, care s-a dezvoltat aproximativ în aceiasi zona, în secolele III-IV,  având o puternica componenta dacica.

            IX. 3. Cultura tumulilor carpatici definita destul de recent s-a dezvoltat pe un teritoriu mai restrâns decât cel al culturii Lipita, datorita patrunderii în Slovacia de SE, Ucraina trans-carpatica  si bazinul Nistrului superior a populatiilor germanice purtatoare ale culturii Przeworsk. În partea de vest, aceasta cultura s-a raspândit în Ucraina transcarpatica, reg. Ivanovo Frankovsk si Maramures, iar spre sud-est, în zona carpatica, subcarpatica si de podis a regiunii Cernauti si a judetelor Suceava si Neamt. De studierea acestei culturi s-au ocupat: M. Ju. Smisko, L. V. Vakulenko, V. G. Kotigorosko, Virgil Milailescu-Bârliba, Mircea Ignat, Gh. Bichir, conturându-se partial caracteristicile acesteia, fiind cercetate mai multe asezari: Hliboca, Kut, Mihailovka, Debeslavčy, Vinogradov (Ucraina), Calinesti si Sarasau (jud. Maramures), si necropole tumulare: Iza I, Hliboca, Niznji Strutini, Pererosli (Ucraina), Botosana, Boroaia, Braniste-Nemtisor, Târzia, Gura Secului etc.

Asezarile purtatorilor culturii tumulilor carpatici respecta conditiile de întemeiere si modalitatile de realizare mostenite de la cultura Lipita, fiind realizate în toate formele de relief, în apropierea surselor de apa, a terenurilor de cultivat si pasunat sau lânga alte resurse naturale nefiind cunoscute, deocamdata, statiuni fortificate. În cadrul asezarilor, au fost construite locuinte         adâncite si semiadâncite (bordeie), cunoscându-se putine locuinte de suprafata. Ca anexe si complexe gospodaresti, s-au identificat: vetre, mai ales în afara locuintelor, gropi de provizii si menajere, cuptoare etc. Ocupatiile practicate de purtatorii acestei culturi au fost: cresterea animalelor, cultivarea plantelor, unele mestesuguri etc. Ca mestesuguri s-au practicat: olaritul, prelucrarea lemnului si metalurgia fierului, în acest din urma caz fiind important cuptorul pentru redus fierul aluvionar de la Hliboca (reg. Cernauti) sau atelierul de prelucrat sticla de la Komarovo, unde s-au mai descoperit caramizi romane si o constructie de zid. În asezari si necropole s-a descoperit o cantitate importanta de unelte si arme de fier, podoabe, ceramica etc.

Ceramica culturii tumulilor carpatici a fost lucrata cu mâna si la roata. Ceramica lucrata cu mâna a fost realizata dintr-o pasta pregatita mai putin îngrijit, prezentând cioburi pisate, nisip si microprundisuri în compozitie, cu suprafata neregulata si poroasa, arsa inegal la brun-caramiziu si brun-cenusiu. Ca forme se remarca oale-borcan cu diferite variante si dimensiuni, vase bitronconice, urcioare, strachini, cesti dacice etc., decorate cu brâie alveolare si crestate în relief, crestaturi si alveole dispuse pe buze, proeminente cilindrice sau ovale etc. Ceramica confectionata cu mâna se gaseste într-o cantitate apreciabila în asezari, între 60-70 %, iar în necropole pâna la 50 %. Ceramica lucrata la roata este de factura superioara si prezinta doua categorii: cea fina, lucrata din pasta bine epurata, densa, arsa la cenusiu si rosu, mai rar la negru, si cea zgrunturoasa sau "ciment", având în compozitie o cantitate însemnata de nisip cu bobul mare, chiar micro-prundisuri. Formele ceramicii lucrate la roata sunt foarte asemanatoare cu cele ale civilizatiei provinciale romane târzii de tip Sântana de Mures-Cernjachov: strachini si castroane, oale-borcan, urcioare, canite, fructiere, pahare, cupe, boluri, pahare, vase de provizii etc., cu decoruri fatetate, nervuri, motive unghiulare si valurite etc. Materialele de import sunt reprezentate de amforele de diferite tipuri, cu fundul ascutit si fundul plat, cu analogii în piesele din rasaritul Mediteranei, vase terra sigillata, vase de sticla, fibule, catarame, bratari, perle de sticla etc. Moneda romana a fost destul de numeroasa în mediul acestei culturi. De asemenea, în mediul acestei civilizatii s-au descoperit materiale ceramice de tip Przeworsk (apartinând taifalilor si vandalilor-hasdingi, lacringi), între care vasele lucrate cu mâna cu fundul latit.

            Cel mai bine cunoscut este ritul funerar al acestei culturi, constând din incineratia pe loc, în urne si fara urne, în morminte tumulare. Tumulii carpatici sunt de dimensiuni mici, pâna la 1 m înaltime si 10-12 m diametru, fiind organizati, în cadrul necropolelor, în grupe, probabil dupa criterii familiale si de clan. Putini tumuli prezinta constructie de piatra în interior. În interiorul acestor constructii funerare se puneau resturile celor defuncti împreuna cu rugul funerar (ustrinum) si alte piese de inventar: piese de vestimentatie, arme, unelte, podoabe, ceramica, ofrande, reprezentate de oase de ovicaprine, porcine, cabaline, câini si pasari. Alteori resturile umane incinerate erau puse în urne si depuse în mici gropi. De multe ori, mormântul propriu-zis era înconjurat cu un santulet circular, care îl delimita de spatiul înconjurator. Într-un tumul putea fi depus un singur defunct sau mai multi decedati. În stadiul actual al cercetarilor se pare ca acest rit funerar s-a perpetuat din cadrul culturii Lipita, raspândindu-se de la vest catre est, la sfârsitul secolului al II-lea p. Chr, odata cu deplasarea, pe aceiasi directie, a costobocilor, în timpul razboaielor marcomanice sau a conflictelor cu romanii din 173-174, generalizându-se, în spatiul mentionat, în secolul al III-lea p. Chr. Atribuirea acestei culturi dacilor zisi liberi din nord nu exclude prezenta, în unele perioade si unele zone, a unor elemente de tip Przeworsk. Astfel, costobocii, care si-au continuat, o vreme, existenta anonima, ar fi creatorii acestei culturi, si ar justifica mentionarea târzie a acestora, e drept vaga, de catre Ammianus Marcellinus (XXII, 8, 42).

            IX. 4. Dacii din NV sunt  atestati în partea de VNV a Daciei romane, între cursul inferior al Muresului, la sud, partea dreapta a cursului inferior al Somesului, la nord, vestul Carpatilor Apuseni, la est, si cursul mijlociu al Tisei, la vest, locuind, în special, zonele Zarandului, Crisanei, Satmarului. Spre NE, aceste comunitati de daci se învecinau cu costobocii, creatori ai culturilor Lipita si, probabil, tumulilor carpatici, iar spre V cu lumea sarmatilor iazygi, cu care s-au amestecat în Câmpia Tisei. Ei au fost creatorii culturii Sântana (Arad)-Mediesul Aurit (Satu Mare), înca insuficient cunoscuta. Aceasta cultura dacica a fost cercetata de E. Dörner, I. Horatiu Crisan, Sever Dumitrascu, s. a, fiind cunoscute statiunile de la: Sântana, Cicir, Ceala, Covasânt, Moroda, siria (jud. Arad), Girisul de Cris, Oradea-Salca, Rohani (jud. Bihor), Mediesul Aurit (jud. Satu Mare), Calinesti (jud. Maramures), si necropolele de la Sântana (jud. Arad) si Mediesul Aurit, Lazuri, Berea, Ciumesti (jud. Satu Mare) etc.

            Asezarile au fost întemeiate într-un cadru natural favorabil pentru practicarea agriculturii si cresterii animalelor, întotdeauna în apropierea unor surse de apa. Ca tipuri de locuinte, dacii din NV au realizat atât locuinte de suprafata, e drept putine, predominând bordeiele de diferite adâncimi si dimensiuni, care aveau, ca anexe gospodaresti, vetre si cuptoare, gropi de provizii si menajere etc. Ocupatiile principale ale purtatorilor culturii Sântana-Mediesul Aurit au fost: cultivarea plantelor, cresterea animalelor, practicarea unor mestesuguri (olaritul, prelucrarea fierului, prelucrarea lemnului) etc. Ca dovada a practicarii olaritului se remarca atelierele ceramice de la Ceala (jud. Arad), Mediesul Aurit si Lazuri (jud. Satu Mare), în ultimele statiuni descoperindu-se 13 cuptoare si magazii pentru ceramica, si respectiv 7 cuptoare. În cadrul asezarilor si în necropole au fost descoperite numeroase unelte, arme, piese de harnasament, podoabe de fier si din alte materiale. Productia ceramica a avut un loc foarte important în asezarile si necropolele de tip Sântana-Mediesul Aurit, cunoscându-se speciile: lucrata cu mâna, din pasta poroasa, de culoare caramizie si negricioasa, având ca forme vasele-borcan, si cestile, ornamentate cu brâie alveolare în relief; lucrata la roata, din pasta cenusie si cenusie-negricioasa, cu miezul caramiziu, prezentând ca forme chiupuri, fructiere, oale, strachini si castroane etc., decorate cu benzi de linii simple si în val si motive lustruite; si ceramica neagra, lucrata la roata, zgrunturoasa, reprezentata numai prin oale, ornamentate cu linii simple sub buza sau pe pântecele vasului.

            Dintre materialele de import, de factura romana, pot fi amintite: vasele de tip terra sigillata, ceramica rosiatica pictata cu rosu, pahare de sticla, fibule de bronz, catarame, podoabe etc., provenind din provinciile romane vecine: Pannonia, Noricum, poate si din Dacia. Moneda romana este prezenta în mediul acestei culturi, dar nu este la fel de numeroasa ca în cadrul culturii carpice. Desi materialele ceramice de tip Przeworsk sunt extrem de putine, în cadrul culturii Sântana-Mediesul Aurit, sunt prezente alte elemente: arme, unelte, podoabe, fibule, care vorbesc de o anumita influenta germanica. De asemenea, în literatura de specialitate se accepta o anumita influenta primita de dacii din NV de la vecinii lor din vest, sarmatii iazygi. De altfel, în cadrul acestei culturi dacice au fost decelate doua aspecte regionale, cel nordic, Mediesul Aurit, în care se resimt influentele germanice (vandalice), si cel sudic, Sântana (Arad), unde sunt sesizabile influentele sarmatice.

            Ritul funerar este bine cunoscut prin cercetarea unor necropole ca Sântana (Arad) si Mediesul Aurit, constând din incineratie, cu resturile celor defuncti si unele piese de inventar depuse în urne, mai rar în gropi. Crematiunea defunctilor se facea pe un rug (ustinum), amplasat într-un loc separat de spatiul de înmormântare, ca urne utilizându-se atât vase lucrate la roata cât si ceramica lucrata cu mâna. Au fost identificate si vase de ofranda, care au continut, probabil, diferite produse iar ca piese de inventar: fibule de bronz, catarame, margele, cercei de argint, pandantive, vârfuri de sulita, cutite, umbones etc.

            Nu se stie cu precizie care a fost atitudinea dacilor din NV la moartea lui Traian, dar se observa ca Hadrian si-a luat titlurile (cognomina triumphalia) de Germanicus, Dacicus sau Parthicus. Probabil ca în timpul împaratului Antoninus Pius, Imperiul a fost afectat de "nebunia getilor" (παρανομια Гετων) (anul 144, Aelius Aristides, Lauda Romei) nu se poate preciza despre care daci zisi liberi este vorba. Alte stiri despre aceste lupte le-au dat Polyainos (Stratageme), aratând ca " maurii au fost învinsi, brittanii supusi, iar getii biruiti, Oracula Sibyllina (XII, 180-181): "Romanii au distrus oameni, neamuri (diferite) pe / Brittani, maurii cei negri, pe daci si pe arabi". În legatura cu acest din urma izvor, a fost discutata, în literatura de specialitate, initial acceptata si ulterior refuzata (I. I. Russu, M. Ignat, C. C. Petolescu), formula "dacii mari", care i-ar fi desemnat pe dacii din NV. De asemenea, se socoate ca despre conflictele dintre romani si dacii din NV, în vremea lui Antoninus Pius, probabil în anii 140-142, ar vorbi informatiile din Historia Augusta (Vita Pii, 5, 4): "cele mai multe razboaie le-a purtat prin generalii sai. Caci si pe brittani i-a învins prin legatul Lollius Urbicus, ridicând, dupa ce i-a înfrânt pe barbari, un alt zid de glii; pe mauri i-a constrâns sa ceara pace, iar pe germani si pe daci si pe multe alte neamuri, ca si pe iudeii razvratiti i-a înfrânt prin guvernatori si generali". Doua inscriptii din Africa de nord îl mentioneaza pe Antininus Pius ca purtând titlurile neoficiale de Germanicus si Dacicus, unii specialisti (N. Gostar) sustinând ca este vorba de o atribuire eronata a acestora, în vreme ce altii (C. C. Petolescu) înclina sa creada ca la aceste expeditii ar fi participat trupe din aceasta parte a imperiului. Alte mentiuni despre unele conflicte ale dacilor, probabil din NV, cu romanii sunt legate de perioada lui Marcus Aurelius (Eusebius din Caesarea, Chronikon, a. 168): Romani contra Germanos, Marcomanos, Quados, Sarmatas, Dacos dimicant, care ar fi certificate de epigrafa greaca de la Termessus (Lycia-Pamphylia), în care acest împarat a fost numit Armeniacus, Parthicus, Medicus, Dacicus, Germanicus, si de inscriptia si relieful de pe monumentul primipilarului Sextus Vibius Gallus, de la Amastris (Pontus), considerate a reda doua popoare învinse - dacii si sarmatii, dar acestea nu sunt consemnate în Historia Augusta (Vita Marcii, 22, 1). Mai concrete sunt stirile despre dacii din NV redate în biografia lui Commodus din Historia Augusta (Vita Commodi, 13, 5), care consemneaza înfrângerea maurilor si dacilor, iar Dio Cassius (Istoria Romana, LXII, 8, 1) arata ca C. Vittius Sabinianus Iulius Hospes, legatus Augustus pro praetore Daciarum trium (180-182) a adus sub ascultare 12000 de daci din vecinatate, care fusesera alungati din tara lor, probabil în timpul unor invazii germanice, promitându-le ca le va da pamânt în Dacia.

            Despre relatiile nepasnice dintre romani si dacii din NV ne mai ofera alte stiri Dio Cassius, unele incerte, din vremea lui Caracalla (Istoria Romana, LXXVII, 16, 7), altele mai sigure din timpul lui Macrinus (217-218), (Istoria Romana, LXXVIII, 27, 5): "Dacii pustiira o parte din Dacia, cu gând sa prelungeasca razboiul. Ei staruira obtinând ostaticii, pe care îi luase de la ei Caracalla, ca zalog al aliantei. Dupa o alta lectiune stirea s-ar referi la lacringi. O alta informatie, este oferita de epigrafa latina de pe un sarcofag descoperit la Brigetio (Panonnia Inferior), pusa de M. Ulpius Celerinus, [sal(ariarius) leg(ionis) I Ad(iutricis) p(iae) f(idelis), interprex Dacorum], în memoria fiului sau M. Ulpius Traianus, care a murit, ca soldat pretorian, în anul 214, când a avut, probabil, loc un conflict cu populatiile de la granita de nord a provinciei. Acest M. Ulpius Celerinus, probabil dac de origine, a servit ca interpret de limba daca, la comandamentul militar al legiunii I Adiutrix de la Brigetio, intermediind relatiile cu populatiile dacice din vecinatate. Despre conflicte daco-romane ar vorbi titlul de Dacicus, primit, alaturi de Germanicus si Sarmaticus, de catre împaratul-soldat Maximinus Trax, inscriptiile funerare care mentioneaza soldati din legiunile I si II Adiutrix (din Pannonia Inferior) si II Italica (din Noricum), titlurile de Dacicus luate de Decius, Gallienus, Aurelian (M. Macrea). Dupa parasirea Daciei de catre romani, comunitati de daci din NV au patruns pe teritoriul fostei provincii, asa cum ne arata descoperirile de la Cipau-Gârle (jud. Mures). Relatii le pasnice si nepasnice dintre dacii din NV si lumea romana au contribuit la însusirea de catre acestia a numeroase elemente superioare de cultura romana, fiind cuprinsi în procesul de romanizare prin aculturatie.

            IX. 5. Getii din Muntenia au intrat sub dominatie romana efectiva înca din timpul primului razboi dacic al lui Traian (101-102), pastrându-si acest statut pâna în anii 117-118, când împaratul Hadrian a procedat la retragerea armatei din aceasta regiune. Muntenia, ca urmare a amplasamentului sau geo-istoric, între provinciile romane Dacia si Moesia Inferior, a fost cuprinsa într-un "buzunar" al Imperiului, getii din acest teritoriu fiind strict supravegheati de catre romani. În secolele II-III p. Chr, getii din Muntenia au dezvoltat cultura Chilia (com. Fagetelu, jud. Olt)-Militari (Bucuresti), înrudita cu celelalte culturi ale dacilor zisi liberi, discutate pâna în prezent. Cercetarea acestei culturi a fost efectuata de: R. Vulpe, Seb. Morintz, Vl. Zirra, Gh. Cazimir, Gh. Diaconu, Gh. Bichir etc. Au fost  investigate mai multe statiuni arheologice: Matasaru (jud. Dâmbovita), Colonesti-Guesti, Colonesti-Maruntei, Scornicesti, Vulturesti, Chilia-Fagetelu, Ipotesti (jud. Olt), Udeni, Bragadiru-Zimcea, Dulceanca (jud. Teleorman), Târgsor si Bucov (jud. Prahova), Militari, Tei, Straulesti, Catelu Nou, Cernica, toate pe teritoriul orasului Bucuresti etc., si necropole: Chilia-Fagetelu, Scornicesti (jud. Olt), Matasaru (jud. Dâmbovita), Târgsor (jud. Prahova), Tei-Bucuresti etc., conturându-se trasaturile generale ale acestei culturi.

            Asezarile de tip Chilia-Militari au fost amplasate pe terase joase sau mai înalte, pante de deal, întotdeauna în apropierea unor cursuri de apa sau izvoare, având conditii prielnice pentru practicarea ocupatiilor traditionale: cultivarea plantelor, cresterea animalelor, practicarea unor mestesuguri, schimburile comerciale etc. Locuintele din cadrul asezarilor erau, în majoritate, de tipul bordeielor, de forma rectangulara sau circular-ovala, cu diferite dimensiuni si adâncimi, dar au fost descoperite si locuinte de suprafata, de forma rectangulara, cu schelet lemnos si împletituri de nuiele unse cu lut. Ca anexe gospodaresti, au fost descoperite vetre, mai ales în locuintele de suprafata, cuptoare de bucatarie, mai cu seama în bordeie, gropi de provizii si menajere. În unele asezari s-a practicat metalurgia fierului, dovada stând bucatile de zgura de la Matasaru, Colonesti-Maruntei, Scornicesti, Dulceanca, Militari-Bucuresti etc., si uneltele de fier descoperite: brazdare, seceri, cosoare, cutite, sule si ace etc., au existat ateliere pentru prelucrarea bronzului (Matasaru si Dulceanca), ateliere pentru turnat oglinzi (Militari-Bucuresti) etc. Confectionarea ceramicii a fost dezvoltata în mediul culturii Chilia-Militari, fiind identificate cuptoare de ars vase la: Straulesti-Bucuresti, Matasaru, Colonesti-Maruntei. Ceramica lucrata cu mâna  era destul de abundenta în asezari (între 40-60 %) si necropole (10-20 %), fiind confectionata dintr-o pasta poroasa, cu nisip si microprundisuri în continut. Ca forme se disting: oale-borcan, catui, pahare, capace, opaite, fara decor sau cu brâie alveolare si nervuri în relief. Ceramica lucrata la roata este din pasta buna, densa arsa la cenusiu, prezinta ca forme: oale-borcan, vase-urna, vase de provizii, cani si canite, urcioare, strachini, capace, strecuratori, fructiere etc., cu decor lustruit sau incizat în pasta moale, în forma de linii simple sau valurite. Alaturi de aceasta se mai gaseste si specia "zgrunturoasa", în unele asezari reprezentând pâna la 30-35 % din totalul ceramicii lucrate le roata, cu nisip în compozitie si microprundisuri, de tip provincial roman. În cadrul statiunilor Chilia-Militari s-a mai descoperit ceramica romana de import: amfore, strachini, vase terra sigillata, opaite,  vase de metal si sticla, accesorii pentru vesminte (fibule, catarame), piepteni si alte obiecte de toaleta, podoabe, piese de harnasament, aplici etc. În Muntenia au fost descoperite 20 de tezaure monetare romane si numeroase monede gasite izolat.

            Ritul de înmormântare este, deocamdata, incineratia, cu resturile celor defuncti depuse în urne, acest tip de morminte fiind cel mai numeros, sau direct în groapa, împreuna cu o parte din inventar. Necropolele se afla în apropierea asezarilor: Matasaru, Scornicesti, Chilia, Târgsor, Bucuresti-Tei. Au mai fost descoperite si complexe de cult, gropi rituale, care pot vorbi de perpetuarea unor credinte si practici magico-religioase mai vechi. Cultura Chilia-Militari poate fi datata în secolele II-III p. Chr, receptând, pe parcursul secolului al III-lea influente venite din partea culturii carpice. Ca o dovada a receptarii elementelor de cultura romana, de factura superioara, sunt fragmentele ceramice cu inscriptii si fragmente de inscriptii latinesti de la  Matasaru si Socetu (com. Stejaru, jud. Teleorman), din ultima statiune provenind o farfurie cu urmatorul text incizat în pasta moale a vasului, înainte de ardere: Aurelius Silvanus fecit pataelam bonam ("Aurelius Silvanus a facut aceasta farfurie buna"), cuvântul farfurie fiind scris gresit pataelam în loc de patellam, dovedind ca populatia dacica supravegheata se afla în plin proces de romanizare.

            Getii din Muntenia au intrat în vizorul Imperiului înca din secolul I î. Chr, când, în timpul lui Augustus, Sextus Aelius Catus stramuta, pe la 10-12 p. Chr, la sud de Dunare, 50000 de geti (Strabon, VII, 3, 10). La mijlocul secolului I p. Chr, când atacurile geto-dacilor si sarmatilor roxolani se intensifica Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, legatul Moesiei, muta la sud de Dunare, prin 57-67 p. Chr, ca tributari, peste 100000 de transdanubieni, fara ca aceasta actiune nepasnica sa fi dus la depopularea Munteniei. În timpul marilor conflicte daco-romane din vremea lui Traian, Muntenia si sudul Moldovei au fost înglobate Moesiei Inferior, aici gasindu-se cantonate trupe romane, asa cum a fost cazul Cohors I Hispanorum veterana, care avea detasamente dislocate la Piroboridava (Poiana, jud. Galati) si Buridava (Stolniceni, jud. Vâlcea), mentionata de papirusul Hunt, soldatii din aceasta auxilia ridicând tribut regulat în grâne (annona). Ulterior, din castrele de pe limes transalutanus provin inscriptii care atesta prezenta a diferitelor vexillationes romane, cu rol foarte important în desfasurarea procesului de romanizare: Drajna de Sus, Malaiesti, Târgsor, Rucar, Voinesti. În vremea lui Caracalla a fost construit un castru la Pietroasele-sarânga, un alt castru de pamânt fiind descoperit în Baraganul Brailei, la Filipesti. Este interesanta inscriptia de la Ramidava (Drajna): C. Val(erius) [Her]culanus vet(eranus) extatore [praefe]cti alae II aravacoru[m].natus vico Ramid[ava], care demonstreaza existenta unei recrutari locale, dupa cum, probabil, tot despre acest fenomen vorbesc si insignele de subofiteri (beneficiarii), descoperite la Matasaru si Mediesu Aurit. Desi a receptat, mai ales în secolul al III-lea, o serie de influente carpice, cultura Chilia-Militari si-a pastrat individualitatea, dainuind pâna în secolul al IV-lea, la venirea gotilor, topindu-se treptat în cultura provinciala romana, care a însemnat o extindere a romanitatii.

            IX. 6. Continuitatea daco-romana pe teritoriul fostei provincii romane Dacia

            Retragerea aureliana a pus populatia din fosta provincie romana nord-dunareana într-o noua situatie, zona intracarpatica pierzând contactul direct cu romanitatea. Este posibil ca populatia care a ramas la vechile vetre sa fi continuat vechile forme organizatorice de traditie romana, care le erau proprii, cu autoritati locale, care conduceau, probabil, formatiuni teritoriale de tipul obstilor, care au format asa-numitele "romanii populare" (Romaniae), (N. Iorga), pentru a le deosebi de alte forme organizatorice ale migratorilor, în special Sclaviniile. Desi s-a considerat ca principalii beneficiari ai retragerii aureliene au fost carpii si gotii, nu este vizibila o prezenta masiva a acestora în fosta provincie. Consecintele au fost mai degraba demografice, politice si social-economice. Astfel, din punct de vedere demografic, se observa o scadere inegala a populatiei fostei provincii. Legiunile si trupele auxiliare au fost însotite de familiile ofiterilor si soldatilor si de civilii care erau legati prin interese de armata si regimul Imperial, care le garanta linistea si prosperitatea. La nivelul asezarilor urbane este evidenta depopularea, restrângându-se suprafetele locuite si activitatea edilitara. Fortificatiile, centrele rezidentiale, templele, termele, dovezi ale vietii de tip urban, nu au mai fost întretinute si s-au ruinat, involutia acestora ducând  la ruralizarea oraselor, vechile constructii fiind refolosite în alte scopuri: amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa a fost blocat, fiind transformat într-o fortificatie capabila sa adaposteasca, în caz de primejdie, populatia acestei urbe, care nu mai avea puterea economica si numarul pentru întretinerea fostelor ziduri, iar în for s-au ridicat o serie de constructii mult mai modeste; la Tibiscum vechile cladiri au fost împartite cu ziduri de mai mica amploare; la Apulum în termele nefolosite s-au facut, ulterior, înmormântari dupa cutume romane, dupa cum morminte s-au descoperit si la Porolissum si Potaissa, printre constructii romane. Castrele legionare nu au mai fost întrebuintate de catre civilii ramasi în fosta provincie, si, de aceea, urmele locuirii datate în secolul al IV-lea de la Apulum si Potaissa sunt sporadice. Din asezarile urbane sau din cele din apropierea lor, provin o serie de inscriptii latine, crestine si necrestine, care dovedesc prezenta unei populatii romanice. Astfel, se pot cita: ex voto-ul crestin de la Biertan (jud. Sibiu), specific pentru secolul al IV-lea cu inscriptia Ego Zenovius votum posui, vasul de la Porolissum, probabil cu o inscriptie asemanatoare: Ego..vius votum posui si o alta Sis felix utere felix, sau cea de pe arcul unei fibule transformat în inel Qvartine vivas ("sa traiesti Qvartine"). Importante sunt, pentru dovedirea continuitatii daco-romane, marturiile crestine, care vorbesc de prezenta unor comunitati crestine. În acest sens, pot fi mentionate, bazilicile crestine de la Slaveni (jud. Olt), Porolissum (?), Biertan (?), piesele de cult de caracter crestin (opaite, vase, donarii) de la Apulum, Ulpia Traiana Sarmisegetuza, Romula, Ilisua, Biertan, instrumente pentru stampilarea pâinii rituale de la Jabar si Palatca, inelele cu inscriptii crestine de la Bologa, Potaissa, Dierna, , monumente mai vechi crestinate, la Napoca, statuile "pagâne" distruse de catre crestini la Ulpia Traiana Sarmizegetusa etc. O vreme, fostele centre urbane si-au pastrat caracterul mestesugaresc si comercial, marturie stând, în acest sens, cuptoarele de ars ceramica de la Napoca, Drobeta si Sucidava, atelierul de sticlarie de la Tibiscum. Catre sfârsitul secolului al IV-lea si începutul secolului al V-lea dovezile de viata urbana dispar, vechile toponime fiind uitate.

            Dovezi de locuire, datate în secolele IV-V provin din castrele auxiliare si asezarile civile din apropiere: Micia (jud. Hunedoara), Sarateni si Brâncovenesti (jud. Mures), Comalau (jud. Covasna), Gherla, Bologa (jud. Cluj) etc. În schimb, asezarile rurale si-au continuat existenta, fara modificari majore, asa cum este vizibil la: Archiud (jud. Bistrita-Nasaud), Obreja si Sebes (jud. Alba), Sic si Aiton (jud. Cluj), Mugeni (jud. Harghita), Iernut (jud. Mures), sau au fost locuite unele cladiri mai vechi, cum a fost villa rustica, din aceasta din urma localitate. S-a constatat si o continuare a ritului funerar al incineratiei, pâna în secolul al V-lea (Iernut, Bratei, Baciu-Cluj). În acelasi timp, dupa retragerea aureliana au fost întemeiate alte asezari rurale, cum au fost cele de la: Medias si Bratei (jud. Sibiu), Manastur-Cluj, Soporu si Ţaga (jud. Cluj), Laslea (jud. Mures), Noslac (jud. Alba). În unele asezari rurale existau ateliere de prelucrat minereul de fier (Sfântu Gheorghe-Nisiparie, Fizes) sau cuptoare pentru ars ceramica (Cristesti, Sighisoara-Dealul Viilor) etc.

            Moneda romana a continuat sa circule în vechea provincie, chiar daca majoritatea schimburilor se realiza în natura, existând tendinte de tezaurizare a monedei de argint si de bronz, e drept mai modeste decât înainte: Ulpia Traiana Sarmizegetusa (jud. Hunedoara), Laslea, Reghin (jud. Mures), Orsova, Jupa (jud. Caras-Severin)etc. Din Banat si Transilvania se cunosc peste 160 de localitati de unde provin monede încadrate între perioada lui Aurelian si sec. V. De regula, în vechile centre urbane nu s-au constatat întreruperi ale circulatiei monetare, ci numai o diminuare a acesteia, ca urmare a situatiei demografice si o scadere a schimburilor comerciale. De la Diocletian si primele sapte decenii ale secolului al IV-lea a avut loc o crestere usoara a circulatiei monetare, dupa invazia hunilor (376-381), cantitatea de moneda reducându-se simtitor. Din secolul al V-lea se observa o sporire a cantitatii de moneda de aur, legata, în special, de subsidiile pe care Imperiul romano-bizantin le platea migratorilor.

            Banatul si Oltenia au constituit o placa turnanta prin care Imperiul a continuat sa-si manifeste direct influenta la nord de Dunare, contribuind la fortificarea romanitatii nord-dunarene. Astfel, la Gornea, Dierna si Hinova s-au ridicat fortificatii specifice pentru epoca tetrarhiei (quadriburgium), modificându-se si castrul de la Drobeta. Alte puncte fortificate se aflau la Izvorul Frumos si Izvoarele (jud. Mehedinti), Desa si Bistret (jud. Dolj). Constantin cel Mare a refacut cetatea Sucidava si a construit cetatea Daphne. Astfel, Imperiul controla o fâsie de siguranta la nordul fluviului, vorbindu-se de Dacia restituta, în vremea lui Constantius Chlorus (Paneg. Lat. III, 3), sau de redobândirea Daciei, de catre Constantin cel Mare (Iulian Apostatul, Caesares, 24). În Banat, asezarile rurale îsi continua existenta si în sec. IV, descoperindu-se peste 50 de tezaure, cu peste 45000 de monede, Locuirea daco-romana, de caracter mixt civilo-militar, de la Tibiscum si-a continuat neîntrerupt existenta pâna catre sfârsitul secolului al IV-lea. O situatie oarecum similara exista si în Oltenia, unde au fost descoperite 60 de asezari rurale întemeiate în secolele II-III si care au continuat sa se dezvolte pâna în a doua jumatate a secolului al IV-lea, unele chiar pâna în secolul al VI-lea, si necropole cu morminte de inhumatie ca cele de la Caracal, Cioroiu Nou, Sucidava etc. Activitatea economica s-a reluat la Romula si Slaveni, circulatia monetara prelungindu-se pâna în secolul al VI-lea.

            IX. 7. Cultura Sântana de Mures-Cernjachov

            Fenomenele istorice complexe, petrecute în secolele III-V, cum au fost: retragerea aureliana, patrunderea grupurilor de daci zisi liberi în teritoriul fostei provincii, continuarea procesului de romanizare, începutul migratiilor unor popoare europene si asiatice, revenirea stapânirii romane, în unele perioade si zone de la nordul Dunarii etc., au determinat modificarea vechilor culturi de factura dacica, daco-romana, gotica si sarmatica si uniformizarea influentelor romane, conducând la formarea complexului provincial roman nord-dunarean si nord-pontic, de tip Sântana de Mures-Cernjachov. Pe fondul vechilor culturi si fonduri culturale se altoiesc tot mai puternice influente romane, ca urmare si a numeroaselor incursiuni carpice si gotice în Imperiu, sesizându-se anumite elemente si fenomene de continuitate si discontinuitate. Complexul cultural Sântana de Mures-Cernjahov, denumit astfel dupa statiunile eponime  din România si Ucraina, a fost studiat de I. Nestor, B. Mitrea, C. Preda, G. Diaconu, I. Ionita, M. Ignat, Z. Székely, V. Palade, M. Ju. Smisko, E. A. Rickman, M. A. Tihanova etc.

Dintre statiunile cercetate pot fi mentionate: Sântana de Mures (jud. Mures), Târgsor (jud. Prahova), Mogosani (jud. Dâmbovita), Oinac (jud. Ilfov), Valea Seaca-Bârlad, Zorleni, Fedesti, Poienesti (jud. Vaslui), Baiceni-Cucuteni, Iasi-Nicolina, Glavanesti (jud. Iasi), Malaiesti, Budesti (Rep. Moldova), Gorodsk-Nikolaevka, Romaskin, Kasanovo-Ryzevka, Campaniče, Gavrilovka (Rep. Ucraina) etc. Cercetarile efectuate pâna în prezent au aratat ca acest complex cultural s-a raspândit pe un areal foarte mare: din Transilvania pâna la Nipru si din zonele Pripiatului si Bugului de Nord pâna la Dunare. Ca ocupatii, purtatorii culturii Sântana de Mures au practicat, în principal, cultivarea plantelor, cresterea animalelor si unele mestesuguri.

            Asezarile culturii Sântana de Mures, parte componenta a complexului cultural, sunt situate în forme joase de relief, terase inferioare si pante de deal, în apropierea apelor si în zone favorabile practicarii agriculturii si cresterii animalelor, asemanându-se cu cele din civilizatiile anterioare. Cu toate acestea, exista putine cazuri de statiuni stratificate, asa cum se observa la Poienesti. Nu sunt cunoscute, deocamdata, asezari fortificate care sa fie încadrate în cultura Sântana de Mures. În cadrul asezarilor, sunt atestate cele doua tipuri de locuinta: locuinte de suprafata si locuinte adâncite, cu variante în functie de dimensiuni, materiale, de constructie, modul de amenajare a teritoriului etc. Locuintele de suprafata sunt de dimensiuni relativ mari, cca. 100-150 m2, ca la Iasi-Nicolina, Sobari, Budesti, Komrat, lucrate pe schelete lemnoase si împletituri de nuiele, unse cu lut, si acoperis de paie si stuf, având în interior vetre ovale, rotunde si rectangulare. Bordeiele aveau diferite adâncimi, fiind rectangulare, cu colturile rotunjite, si ovale, cu prispe crutate din pamânt, rar posedând vetre. Aceste locuinte aveau ca anexe cuptoare de piatra, gropi pentru provizii si pentru resturi menajere, fântâni (Ghermanesti, jud. Vaslui) etc. În cadrul asezarilor au mai fost descoperite ateliere de olarit, cu cuptoare evoluate pentru ars ceramica (Zorleni, jud. Vaslui), ateliere pentru prelucrarea pieptenilor si a altor obiecte de os si corn (Valea-Seaca/Bârlad, si Fedesti, jud. Vaslui), ateliere de prelucrarea sticlei (Komarov, reg. Cernauti, Ucraina). Uneltele de fier sunt foarte numeroase în cadrul asezarilor: brazdare de plug, seceri, cutite, chei, cosoare, fierastraie, topoare, dalti, burghie, amnare, foarfeci, razuitoare, la care se adauga uneltele de piatra: râsnite si gresii, unelte de os: patine (?), ace pentru împletit, unelte de lut: fusaiole, greutati etc. Armele sunt destul de putine în cadrul culturii Sântana, fiind prezente mai ales vârfurile de lance si sageata. Destul de numeroase sunt accesoriile vestimentare: fibulele, acele, cataramele, verigile; piesele de toaleta: piepteni, pensete; diverse podoabe: margele de sticla si carneol, pandantive-amuleta prismatice de os, pandantive în forma de caldarusa, scoici marine, colti de mistret etc. Moneda romana de argint si de bronz este destul de putin numeroasa în mediul civilizatiei, existând cazuri în care au circulat monede mai vechi (Glavanesti si Iasi-Nicolina, jud. Iasi).

            Ceramica din mediul Sântana de Mures a fost divizata în patru categorii. Ceramica lucrata la roata, din pasta fina cenusie este foarte numeroasa, atingând o proportie de 50 %, continuând traditia din perioada anterioara. Este lucrata dintr-o pasta mai densa decât în secolele II-III, arsa la cenusiu. Un procent redus din aceasta specie, descoperit în Podisul Sucevei, are o culoare cafenie-caramizie în sectiune si cenusie-negricioasa la suprafata, asemanându-se cu ceramica culturii tumulilor carpatici sau cu cea Cernjachov. Ca forme se disting, diverse cani, unele cu gura trilobata, castroane, oale, un numar mic de pahare si cazane, cu forme usor modificate fata de perioada anterioara, si cu influenta romane si germanice. Ca decoruri se remarca motivele în tehnica lustrului, ornamentele stampilate si brâiele alveolare în relief. Ceramica lucrata la roata din pasta zgrunturoasa, zisa "ciment", de traditie provincial romana se   raspândeste masiv, înlocuind, aproape în totalitate ceramica lucrata la roata si, partial, ceramica fina. În faza evoluata a culturii, aceasta specie ceramica este foarte numeroasa, si include o diversitate de forme: oale, vase de provizii, cani, castroane, decorate cu brâie în relief, linii adâncite, praguri, caneluri etc. Ceramica lucrata cu mâna se reduce doar la câteva procente, fiind confectionata traditional, probabil, în gospodariile mai sarace. Ca forme se mentin oalele, deco-rate cu brâie alveolare în relief, butoni, alveole, linii în val, incizate etc. ceramica romana provine din import, cunoscându-se diferite tipuri de amfore, amforete, cani cu gura trilobata, realizate din pasta caramizie, cele din pasta cenusie fiind imitate de mesteri locali. Din sticla s-au realizat destul de numeroase pahare, provenind din ateliere locale, ca cel de la Komarovo, sau aduse din import, mai ales recipientele fine. Din lemn si coaja de tei s-au confectionat galeti (Ghermanesti, jud. Vaslui). Din cadrul asezarilor provine o cantitate importanta de materiale osteologice, apartinând animalelor domestice si salbatice.

            Necropolele complexului cultural Sântana de Mures-Cernjachov sunt bine cunoscute, ca si ritul funerar bazat pe biritualism. Au fost cercetate necropolele de la: Izvoare (jud. Neamt), Erbiceni si Letcani (jud. Iasi), valea Seaca-Bârlad, Bogdanesti, Pietris (jud. Vaslui), Miorcani (jud. Botosani), Lunca (jud. Galati), Palatca (jud. Cluj), Târgsor (jud. Prahova), Mogosani (jud. Dâmbovita), Gheraseni (jud. Buzau), Oinac si Spantov (jud. Ilfov), Independenta (jud. Ialomita), Olteni (jud. Teleorman), Malaiesti, Budesti, Hansca-Lutarie (Rep. Moldova), Gorodsk-Nikolaevka, Romaskin, Kasanovo-Ryzevka, Campaniče, Gavrilovka (Rep. Ucraina) etc. În prima faza a culturii era mai raspândita incineratia, ca urmare a remanentei spirituale a fondurilor locale, în cea de-a doua faza extinzându-se mai mult inhumatia, atât la daco-romani si germanici. Biritualismul se întâlneste în cadrul acelorasi necropole. Au fost descoperite necropole mari: Valea Seaca-Bârlad (538 de morminte - 295 morminte incineratie si 243 de inhumatie, proportia de 55 % de incinerati mentinându-se în toate etapele), Budesti (390 de morminte - 131 incineratie, 229 inhumatie), dar sunt atestate si necropole mici: Dolhestii Mari (15 morminte de incineratie) si Hansca-Lutarie (15 morminte de incineratie). În mormintele de inhumatie, decedatii erau depusi  în pozitie întinsa, cel mai adesea pe directia N-S, cele amplasate pe orientarea E-V, considerate crestine erau putine. Mormintele de incineratie cunosc variante cu resturile depuse în groapa sau în urna. Vestigiile funerare prezentau piese de inventar si ofrande depuse în alimente, poate si în lichide.

Prin cercetarile efectuate, s-a încercat încadrarea etnica a principalelor componente culturale. Astfel, s-a stabilit ca în aria Sântana de Mures preponderente au fost elementele daco-romane, carpice si getice, în vreme ce în aria Cernjachov au fost identificate cele de factura gotica (locuinte de suprafata si locuinte bordei, ceramica daco-romana si dacica, unelte si arme, ocupatii, rit funerar, piese de podoaba si accesorii). În zonele de câmpie, acolo unde au fost atestati sarmatii, elemente de cultura materiala specifice acestora au fost identificate. Acolo unde au patruns si elemente de factura provincial romana, este evidenta existenta unor structuri arhitecturale superioare, cum ar fi locuintele cu temelii de piatra, din unele asezari de pe cursurile Nistrului si Niprului de la: Kiselevo, Utkonosovka, Mirnoe, Furmanovka, Komarov, Sobari etc.). Se pare ca producerea pieptenilor de os, ceramica cenusie-neagra, cu decoruri imprimate (stantate), portul fibulelor-perechi, a pandantivelor-caldarusa, a cataramelor si curelelor dovedeste o influenta gotica, putându-se vorbi, la un moment dat de o moda germanica, ca o expresie a dominatiei politico-militare a acestora, mai ales în secolul al IV-lea. Piepteni de os si pandantive-caldarusa se gasesc, câteodata, si în mediul carpo-getic, si  lipsesc din cadrul celui sarmatic. Ritul funerar al incineratiei a fost practicat atât de daci cât si de germanici, sarmatii utilizând inhumatia. Trecerea la folosirea inhumatiei pe scara mai larga în faza a doua a culturii este mai putin elucidata din punct de vedere cauzal, influenta romana si patrunderea elementelor crestine neputând fi eludate. Despre polietnismul acestui complex cultural vorbesc si datele antropologice. Astfel scheletele cu caractere mediteranoide sunt atribuite, de regula, daco-romanilor si dacilor zisi liberi, cele cu trasaturi nordice germanicilor si cele est-europoide sarmatilor. Exista si schelete care dovedesc o întrepatrunde a diferitelor trasaturi antropologice, ca urmare a unor firesti procese de mixarea a populatiilor (la Spantov, jud. Ilfov, într-un mormânt, M 10, continând un schelet cu caracteristici mongoloide exista ca piesa de inventar o ceasca dacica, iar la Letcani, jud. Iasi, în mormântul 36, scheletul unui mediteranoid era însotit de piese cu inscriptii runice), vorbind de întrepatrunderea etno-culturala. Aceasta civilizatie a fost periodizata în doua faze: I - 275-375 si II - 375-425, probabil patrunderea nepasnica a hunilor spre Pannonia a dus la încetarea acesteia. În aria Cernjachov specialistii rusi si ucraineni au folosit doua datari: sec. II-V si II-VII, deosebind mai multe faze si etape de evolutie, prin care încerca sa lege dezvoltarea acestei culturi de lumea slava.                                                                                                                                                                         

IX. 8. Romanitate si crestinism în Moesia Inferior si Dacia romana

            Aparut în Imperiul Roman, crestinismul a devenit un  element de identitate etnica a populatiei romanice de la nordul si sudul Dunarii, dovedind apartenenta la spiritualitatea latina, superioara. Aceasta interdependenta între crestinism si romanitate a fost subliniata de Vasile Pârvan si Radu Vulpe, considerându-se adesea, nu fara temei, ca poporul român s-a nascut crestin, marturiile crestine fiind, în cele mai multe cazuri, si dovezi ale continuitatii daco-romane. Cu toate acestea, originea apostolica a crestinismului daco-roman, care ar coborî crestinarea acestui spatiu catre secolul I al erei crestine, prin activitatea misionara a Sf. Apostol Andrei (Eusebiu din Caesareea, Istoria Bisericeasca, III, 1, -3), a Sf. Apostol Filip sau a Sf. Apostol Pavel, ramâne, deocamdata, o ipoteza mai greu de demonstrat în afara traditiilor Bisericii. Ca izvoare scrise ale misionarismului crestin timpuriu printre daco-romani pot fi mentionate: Patimirea Sfântului Andrei din Sinaxarul Constantinopolitan; Hipolit Romanul (175-250), Despre cei doisprezece Apostoli; Tertullian (155-220), Adversos Iudeos; Origenes (183/5-252/3), Doctrina siriaca a Apostolilor; Eusebiu din Caesareea (260-340), Istoria Bisericeasca; Epiphanie (sec. VIII), Viata, faptele si sfârsitul Sfântului si laudatului Apostol Andrei, cel dintâi chemat; Faptele Apostolilor; Epistola Sf. Apostol Pavel catre Coloseni; acestea fiind incerte si contradictorii. De pilda, Origenes se întreba "Ce sa mai spunem de britani sau de germani, care locuiesc lânga Ocean; ori de barbarii daci, sarmati si sciti, dintre care multi nu au auzit cuvântul Evangheliei, dar îl vor auzi, chiar la sfârsitul lumii" (Din comentariul la Evanghelia dupa Matei, 24, 9), lasând sa se înteleaga ca unii reprezentanti ai acestor semintii ar fi fost crestinati. Despre incursiunile carpice si gotice în Imperiu si luarea de prizonieri crestini, care au devenit misionari ai crestinismului printre barbari au amintit poetul Commodianus (a doua jumatate a sec. III) în Carmen Apologeticum si Philostorgios (~368-~425) în Istoria Bisericeasca. De aceea, pe lânga acestea, au fost facute o serie de descoperiri arheologice, care sunt datate catre secolul al III-lea, care vin sa aduca dovezile materiale ale prezentei unor comunitati crestine în Moesia Inferior (Dobrogea) si Dacia romana., foarte rare în cele doua provincii dunarene, ca de altfel în întreg Imperiul. În categoria descoperirilor crestine care pot fi datate în secolul al III-lea se încadreaza: cruciulitele din unele locuinte, fibula de aur cu capete de ceapa cu inscriptia unui nume crestin timpuriu INNOCENS din M 7, o serie de piese cu reprezentari simbolice-ramura de maslin, porumbelul, ciorchinele de strugure, delfinul etc. identificate la Barbosi; opaitele cu simbolistica crestina si inscriptia funerara a familiei cu membrii crestini si pagâni de la Tomis; gema de onyx de la Potaissa, cu unele imagini crestine-Bunul Pastor, Iona, porumbelul si  inscriptia IXΘYC; gema isiaca "crestinata" de la Apulum. În acelasi timp, trebuie aratat ca nu au fost descoperite bazilici crestine care sa fie încadrate în epoca preconstantiniana, asemenea edificii fiind foarte rare în întreg Imperiul, în secolele II-III, pentru întrunirea crestinilor utilizându-se o serie de edificii cu destinatii cotidiene iar modul de viata crestin nu se deosebea de cel pagân, anterior. Totusi, descoperirile arheologice, efectuate în anumite locuri din Moesia Inferior si Dacia romana, arata ca existau anumite nuclee de crestini chiar înainte de "pacea Bisericii" (Edictul lui Constantin cel Mare de la Mediolanum, 313), în acest sens, în actul de martiraj al Sfintilor Epictet si Astion (Halmyris), era mentionat, probabil la începutul secolului al IV-lea, episcopul Evangelicus de Tomis: "pazitor al sfintelor lui Dumnezeu biserici" din provincie si preotul Bonosus din Halmyris, dovada a existentei unei organizari bisericesti închegate. Desi s-a încercat interpretarea unor descoperiri din teritoriile extracarpatice, locuite de dacii zisi liberi, ca fiind crestine, analiza critica a acestora pare sa arate ca acestea nu pot fi datate, deocamdata, în secolul al III-lea. În secolul al III-lea au avut loc o serie de persecutii anticrestine, atunci când statul a cerut o atitudine transanta a optiunilor religioase, în momentul în care diferitele nenorociri care se abateau asupra Imperiului erau puse si pe seama necredintei (evident traditionale) a crestinilor, nefiind de neglijat pericolul unor reactii populare spontane anticrestine. În acest sens, în secolul al III-lea poate fi amintita persecutia din timpul lui Traianus Decius (249-251), când ar fi fost martirizati, la Noviodunum, Thyrsus sau Tharsus, Leucus, Callinicus sau Gallinicus, împreuna cu alti 15, pentru Dacia romana fiind cunoscuta, referitor la acelasi eveniment, inscriptia de pe piatra de turcoaza a unui inel descoperit într-un loc neidentificat din Transilvania: EGO SVM FLAGELLVM IOVIS CONTRA PERVERSOS CRISTIANOS, si cea din vremea lui Valerianus (253-260), când, la Durostorum, ar fi fost martirizat veteranul Iulius, sau ridicarea de catre unele personaje militare din Dacia (prefectul Legio V Macedonica) a unor monumente dedicate unor zeitati romane (Deus Azizus Bonus Puer Conservator), prin care îsi afirmau atasamentul fata de traditie, ca cel de la Potaissa (257-258), când suspiciunea împaratului viza crestinii din armata.  Importante persecutii anticrestine au avut loc în Moesiei Inferior, în timpul primei tetrarhii, martiri fiind mentionati (Acta Sanctorum) la Tomis (60 de martiri), Axiopolis (Hinog, jud. Constanta) unde sunt pomeniti cu o oarecare certitudine: Chyrillus, Chindeas, Dasius; Durostorum: Nicandru si Dasius; Halmyris (Murighiol-Independenta, jud. Tulcea): Epictet si Astion. Epigrafic si arheologic sunt amintiti martirii de la Niculitel (jud. Tulcea): Philippos, Zoticos, Attalos si Kamasi(o)s, posibil si la Noviodunum si Dinogetia, care au patimit probabil tot în timpul persecutiilor de la începutul secolului al IV-lea.

            Prin Edictul din 313 de la Mediolanum (Milano), Constantin cel Mare a acceptat crestinismul ca religie oficiala, alaturi de celelalte culte, raspândirea acestei religii cunoscând o deosebita accelerare în întreg Imperiul si, deci, în Scythia Minor (Moesia Inferior) si teritoriile nord-dunarene. Comunitatile crestine s-au înmultit foarte mult, deoarece noua religie a devenit ideologia de stat a monarhiei crestine universale, pagânismul începând sa piarda teren, catre sfârsitul secolului al IV-lea (392), împaratul Theodosius I interzicând toate formele cultelor antice, oficiale si private. Prin urmare marturiile crestine sunt tot mai numeroase, existând, totusi, perioade de ofensiva dar si de recul a noii religii, concilierea religioasa fiind tulburata, în Orient, de o serie de persecutii (Licinius, 320-324; politica proariana a împaratilor Constantius II (337-361), Iulian Apostatul (361-363), Valens (364-378), persecutia regelui vizigot Athanarich etc.). Cresterea numarului de credinciosi, înmultirea personalului de cult, îmbogatirea accelerata a Bisericii, sporirea complexitatii serviciului religios, configurarea cultului martirilor si a practicii pelerinajelor etc au avut ca urmare dezvoltarea organizarii si arhitecturii ecleziastice crestine. Printre mijloacele de raspândire a religiei crestine, misionarismul unor ierarhi ai Bisericii este atestat doar indirect (Teofil al Gothiei amintit la sinodul de la Niceea, 325, si un episcop scythian, nenominalizat; episcopul Wulfilas, care a tradus Biblia în limba gotica si propovaduia în limba gotica, latina si greaca, probabil si la nord de fluviu, Eutihie din Cappadocia, Laurentius de Novae, Nicetas din Remesiana, episcopul Teotim din Tomis, numit de huni "Dumnezeul romanilor"), acceptându-se o extensie "celulara", "din om în om" a credintei în Christos, în strânsa legatura cu schimburile politice, economice si culturale între Imperiu si zonele vecine. De asemenea, consideram ca pentru spatiul nord-dunarean, în timpul dominatiei gotice, crestinarea anumitor comunitati de daco-romani si daci zisi liberi s-ar fi putut realiza prin intermediul unor misionari apartinând acestei semintii, într-un fel asemanator în care vorbea Hieronimus (Epistolae, CVII, 2): "hunii învata psaltirea, clima rece a Scitiei se încinge de dogoarea credintei, armata roscata si blonda a getilor (gotilor) înconjoara corturile bisericilor", un rol important jucându-l, probabil, nucleul crestin de la Barbosi si implicarea directa a autoritatii Imperiului pentru raspândirea noii credinte la germanici. Dobrogea, care facea parte din provincia Scythia Minor, a cunoscut o puternica raspândire a crestinismului, într-un mod asemanator cu faptele petrecute în alte parti a Imperiului, devenind o placa turnanta pentru transmiterea acestei religii la nordul fluviului. Acelasi rol l-au jucat si celelalte provincii romane sud-dunarene.

Astfel, în Transilvania, pentru crestinismul din secolele IV-VI pot fi citate urmatoarele marturii arheologice, provenind, mai ales din vechile centre urbane si castre: candelabrul fragmentar de la Biertan (jud. Sibiu) cu un chrismon si inscriptia latina Ego Zenovius votum posui, vasul liturgic de la Porolissum, cu o inscriptie asemanatoare: Ego..vius votum posui, putând proveni din eventuale constructii religioase; opaitele de lut cu cruce de la Apulum si Potaissa; opaitele de bronz de la Bucium (jud. Salaj) si Gherla (jud. Cluj); opaitul de bronz cu cruce si porumbel, simbol al Sfântului Duh de la Dej; vasele ceramice cu cruci si alte simboluri crestine de la Porolissum si Poian (jud. Covasna); sigiliile de lut decorate cu cruci pentru stantarea pâinii euharistice (anafura) descoperite la Palatca (jud. Cluj) si Jabar (jud. Timis); monumente funerare pagâne crestinate prin trasarea unor simboluri crestine (cruci) de la Napoca, Ampelum, Potaissa (?) etc. Opaite cu semnul crucii, cruciulite, catarame, vase cu graffiti etc au fost descoperite la Drobeta, Tibiscum, Romula, Slaveni, Sucidava, zone reînglobate în Imperiu. Cea mai mare parte a pieselor crestine de pe teritoriul fostei Dacii romane provin din import, din Italia, Pannonia, Illyricum etc. Alte piese de tip crestin, încadrate în secolele V-VI, au fost recuperate de la Drobeta, Dierna, Lipova (jud. Arad), Porolissum (ploscuta cu imaginea Sf. Mina si un opait din Egiptul coptic), Potaissa (opaite crestine nord-africane sau syro-palesteniene). Piesele crestine din sec. V-VII s-au descoperit, pâna în prezent, în 22 de localitati de pe teritoriul fostei provincii Dacia. Se admite ca printre ostrogotii care au patruns în Transilvania au existat si crestini, conducatorii acestora îmbratisând (sfârsitul sec. V) aceasta religie, fapt care s-a rasfrânt, probabil, si asupra unor comunitati de daco-romani pe care acestia le-au stapânit vremelnic. La rândul lor, gepizii au adoptat crestinismul de rit arian, tolerând, probabil, pe daco-romanii crestini din Transilvania, pe care au controlat-o temporar. De altfel, Theofanes Confesor (Chronographia) mentioneaza, cu ocazia luptelor dintre bizantini si slavi (593), o calauza în persoana unui gepid crestin, aflat în slujba armatei Imperiului. Foarte importante au fost constructiile de cult, bazilicile atestate arheologic din cea de-a doua jumatate a secolului al IV-lea. Astfel de constructii de cult au fost descoperite în castrul de la Slaveni, constând dintr-o sala cu o singura nava si cu o absida, decorata cu simboluri crestine, dotata cu obiecte de cult si un mormânt, probabil al unui martir, si la Porolissum, unde un sanctuar mai vechi al zeului Bel a fost transformat în bazilica crestina. În secolul al VI-lea, în timpul lui Justinian, la Sucidava s-a construit o bazilica, cu o singura nava si absida spre est, care a functionat pâna la începutul secolului al VII-lea. În apropierea acesteia a fost descoperit un fragment de amfora cu numele preotului Luconochos, demonstrând, împreuna cu alte materiale de factura crestina, importanta acestui centru religios. Este posibil ca în vremea lui Justinian, partea de SV a spatiului carpato-danubiano-pontic sa se fi aflat sub jurisdictia religioasa a episcopiei de la Justiniana Prima (Čaricin Grad, Jugoslavia). 

            În Dobrogea (Scythia Minor), între secolele IV-VI dovezile crestine sunt foarte nume-roase. Organizarea Bisericii crestine dobrogene cunoscuta de la începutul secolului al IV-lea (Evangelicus de Tomis si Bonosus de la Halmyris) s-a amplificat în perioada constantiniana si postconstantiniana. Sunt cunoscute multe bazilici crestine, începând cu cea mai veche, bazilica cemeteriala de la Beroe (Piatra Frecatei), de la începutul secolului al IV-lea, pâna în secolul al VI-lea fiind cunoscute ruinele a 30 asemenea constructii [Tomis, Histria, Argamum, Tropaeum Traiani (cemeteriala), Axiopolis (cemeteriala) etc.]. Din secolul al IV-lea sunt cunoscute necropole crestine la Beroe (Piatra Frecatei), Tomis, Callatis, Histria, Tropaeum Traiani, epitaful de la Tomis, datat la începutul acestui veac, în care doua defuncte: Aurelia Ianuaria si Aurelia Domna sunt mentionate ca si-au dat "sufletul lui Dumnezeu"(spir[it]um Deo rede[re), numeroase piese mobile de factura crestina la Tomis si Callatis, medalioane înfatisându-l pe Proorocul Daniel în groapa cu lei sau strajuit de lei identificate la Callatis, Babadag-Topraichioi, Izvoarele (jud. Constanta), cele peste 200 de inscriptii cu caracter crestin, pe monumente funerare: Tomis, Callatis, Histria, Lazu, pe opaite si vase de cult, în zidurile de la Tomis, Histria si Axiopolis, pe capitelul de la Callatis etc. Probabil în Dobrogea au existat si asezaminte monahale timpurii (sec. IV), ca cel de la Ibida (Slava Rusa, jud. Tulcea), unul dintre reprezentantii de seama fiind Sfântul Ioannes Cassianus (cca 360-430), originar din Scythia Minor, stabilit, ulterior la Marsilia, sau Dionysus Exiguus (Dionisie cel Mic), (cca. 500-545), nascut tot în aceasta provincie, care a trait ca monah la Roma si care a introdus cronologia crestina (anul nasterii lui Christos = anul 1 al erei crestine/era noastra). În Scythia Minor se cunosc mai multi ierarhi ai Bisericii care si-au adus o contributie deosebita la raspândirea crestinismului la nord si la sud de Dunare. Între acestia pot fi mentionati, în ordine cronologica, ca succesori ai lui Evangelicus: Ephraem (Ephrem), Titus (Philius/Philus?), episcopul scythian participant la Conciliul de la Nicaea (325), Bretanio (Vretanio) ?364-381, Gerontios (Terentios) 381, Theothimus I ?390-407, episcopiile fiind amintite si în lucrarea Notitia Episcopatum, fiind mentionate ulterior pâna în secolul al IX-lea (Listele episcopatelor). Dupa o perioada de concurenta între crestinism si pagânism (sec. III-IV), în secolele V-VI crestinismul a reusit sa iasa triumfator în spatiul Scythiei Minor, fapt deosebit de pozitiv pentru accelerarea generalizarii acestei religii si la nord de fluviu.

            În spatiul nord-dunarean, situat în afara fostei provincii romane Dacia, au aparut, probabil din secolul al IV-lea, comunitati crestine în cadrul daco-romanilor, dacilor zisi liberi, gotilor s. a., Imperiul, prin actiunile sale, impulsionând impunerea acestei religii. Astfel, prin tratatul cu vizigotii din anul 332, Constantin cel Mare a impus conducatorilor acestora asigurarea libertatii de credinta pentru crestini. În acest context, au activat: Teofil al Gothiei amintit la sinodul de la Niceea, 325, si Wulfilas hirotonit "episcop pentru toti crestinii din tara gotica" (Philostorgios), care a tradus Biblia în limba gotica si propovaduia în limba gotica, latina si greaca, probabil germanicilor si latinofonilor, care a condus biserica ariana de acolo pâna în anul 348, când a trecut în Imperiu, datorita persecutiilor anticrestine ale regelui vizigot Aorich, Auxentius de Durostorum (cunoscut si sub numele de Mercurius, discipol al lui Wulfilas, pe care l-a urmat la sud de Dunare, care a scris, între 381-397, lucrarea Scrisoare despre credinta, viata si moartea lui Wulfila) etc. De asemenea, cu prilejul datorita persecutiei lui Athanarich (369-372), a fost amintit episcopul got Goddas din "Gothia" est-carpatica. În acelasi context, în partea de nord-est a Munteniei, în zona râului Museos (Buzau), acolo unde  se cunoaste un spatiu de locuire gotica, cu comunitati amestecate de crestini si pagâni, cu biserici în "orase" (probabil Pietroasele) si "sate" existau preoti ca: Sansalas si Guthicas, a predicat si Sava Gotul, originar din Cappadocia, care a cunoscut o moarte de martir, fiind înecat în rîul Buzau în anul 372 (Martiriul Sfântului Sava Gotul), fiind martirizati si alti crestini (Nichita). Biserica din "Gothia" avea strânse legaturi cu Biserica din Cappadocia, asa cum reiese din Martiriul Sfântului Sava Gotul si Scrisorile lui Vasile din Caesarea. Din izvoarele scrise mai reiese ca la rasarit de Carpati au existat comunitati crestine eretice: audianii (Epiphanios, 320-403, Contra tuturor ereziilor), iar gotii erau adepti ai crestinismului arianist.

            Din punct de vedere arheologic, vestigiile  paleocrestine, care pot fi datate în secolul IV, sunt foarte rare în spatiul extracarpatic, iar lacasurile de cult lipsesc deocamdata, poate si din cauza modului specific de propovaduire a noii religii în "corturile bisericilor" Hieronimus (Epistolae, CVII, 2). Ramâne de demonstrat daca unele motive cruciforme realizate pe ceramica complexului cultural Sântana de Mures-Cernjachov pot fi atribuite unei simbolistici crestine sau reprezinta, mai degraba, o prelungire a semnelor solare pagâne, marci de olar, însemne de proprietate etc. La sfârsitul secolului al IV-lea, poate la începutul secolului al V-lea, pot fi încadrate urmatoarele piese de factura crestina: medalionul înfatisându-l pe proorocul Daniel în groapa cu lei din mormântul de inhumatie de la Mihalaseni (jud. Botosani), (discutabil daca a fost de rit crestin), prescurnierul de la Alcedar III (Rezina), cu datare controversata (IV-V, VI-VII sau mai târzie), o cupa si trei lingurite de argint, utilizate pentru savârsirea euharistiei, descoperite întâmplator în zona orasului Botosani, dificil de atribuit unui lacas local de cult, pandantivul pseudoperlat ornamentat cu cruce greaca si cele patru tipare de gresie cu matrite pentru cruciulite de la Budureasca-4 (jud. Prahova), tiparul pentru turnat cruciulite de tip latin de la  Izvorul Dulce (jud. Buzau), apartinând, probabil, populatiei locale, romanice, ramase în zona dupa plecarea vizigotilor si taifalilor sub presiunea hunilor. În aceasta perioada, Biserica nu elaborase canoane privitoare la practicile funerare crestine, de aceea este greu de deosebit, din punct de vedere arheologic, mormintele crestine de cele necrestine, cu atât mai mult cu cât cele doua categorii de populatie locuiau, de multe ori, în acelasi sat si utilizau aceiasi necropola. Se considera, de regula, ca mormintele de incineratie, orientate vest-est, fara inventar, ar apartine unor crestini, cele de incineratie crezându-se ca sunt pagâne, dar biritualismul se mentine pâna la sfârsitul mileniului I. De aceea, credem ca trebuie depuse eforturi pentru întelegerea corecta a fenomenului, chiar în conditiile unor variante. O serie de morminte orientate E-V de la Budesti (Rep. Moldova), Botosani-"Dealul Caramidariei", Miorcani, Hanesti, Nichiteni, Mihalaseni (jud. Botosani), Bârlad-Valea Seaca (jud. Vaslui), Gheraseni (jud. Buzau), Independenta (jud. Ialomita), Spantov (jud. Ilfov), Sultana (jud. Calarasi), Oinacu (jud. Ilfov) s. a. au fost considerate de unii specialisti crestine, fiind nevoie, însa, de certificarea acestei concluzii.

Pentru secolele V-VII, în spatiul extracarpatic se cunosc piese paleocrestine din 31 de localitati, printre cele mai importante sunt: vasele cu semne cruciforme, tiparele pentru turnat cruciulite de la Straulesti-Lunca (mun. Bucuresti), Olteni (jud. Teleorman), Botosana (jud. Suceava), Budureasca (jud. Prahova), Traian (jud. Bacau), cruciulitele de la Ruginoasa (jud. Iasi), Davideni (jud. Neamt), Cândesti (jud. Vrancea), Lozna-Strateni (jud. Botosani), Baleni si Valea voievozilor (jud. Dâmbovita), catarame de bronz cu cruce turnata de tip Sucidava de la Danesti (jud. Vaslui) si Bornis (com. Dragomiresti, jud. Neamt), opaitul de bronz cu cruce, provenind din Egiptul coptic de la Luciu (jud. Ialomita), opaitele locale cu însemne crestine de la Dulceanca (jud. Teleorman) si Bucuresti-"Soldat Ghivan"  etc., toate vorbind de progresul vizibil al crestinismului nord-dunarean, în conditiile revenirii dominatiei romano-bizantine în unele zone de la nord de fluviu si a luarii de prizonieri romanici crestini în vremea invaziilor avaro-slave. Secolele V-VII reprezinta încheierea, în linii generale, a procesului de crestinare a populatiei de la nordul Dunarii, în strânsa legatura cu extinderea si  încheierea romanizarii.

            Caracterul latin al crestinismului daco-roman este demonstrat si de terminologia de baza a acestuia, reprezentând toate aspectele: biserica-basilica, crestin-christianus, Dumnezeu-Domine (Domne) deus, zau-Deus/Zeus, Fiu (al lui Dumnezeu)-Filius, cruce-crux, -cem, a boteza-baptisare-battizare, a cumineca-communicare, înger-angelus, sânt-sanctus, pagân-paganus, Florii-Florilia, Paste-Paschae, Rusalii-Rosalia, rugaciune-rogatio, închinare-inclinatio, mormânt-monumentum (=sepulcrum), a zace-iacere (a fi culcat), a comânda (a îndeplini riturile prescrise pentru morti)-commendare (a încredinta), a priveghia-pervigiliare, duminica-dies dominicus (dominica), cimitir-coemeterium, pacat-peccatum, scriptura-scriptura, cârneleaga-carne(m)-liga(t), câslegi-case(um)-liga(t), pace-pax, pacem, piscup-episcopus etc. contribuind la cristalizarea romanismului si desavârsirea proceselor etno-culturale de factura latina. Alaturi de aceasta terminologie latina, în limba româna au patruns, începând cu secolul al IX-lea, numeroase cuvinte slave, care desemneaza diferite elemente ale crestinismului, ca urmare a crestinarii slavilor sudici si bulgarilor si organizarii ecleziastice în teritoriile controlate de acestia, recunoasterii limbii slave ca limba liturgica, introducerii alfabetului glagolitic si chirilic, dezvoltarii literaturii religioase sud-slave de catre discipolii lui Metodie si Constantin (Kiril) etc. Toate acestea ofera un caracter deosebit de original crestinismului romanic din spatiul carpato-danubiano-pontic, care s-a constituit ca un garant al continuitatii daco-romane si românesti.

            IX. 9. Migratiile din secolele III-VIII

            IX. 9. 1. Sarmatii (gr. sauromatai, sarmatai; lat. sarmatae) au constituit un grup de popu-latii din ramura vestica a neamurilor iraniene, fiind înruditi cu scitii. Aflati initial în zona uralo-caspica, de la rasarit de Volga, sarmatii au înaintat treptat catre apus, în stepele nord-pontice. Herodot arata, în secolul V î. Chr, ca granita dintre sciti si sarmati era pe Tanais (Don), pentru ca, în secolul I î. Chr, Strabon (Geographia, VII, 3, 17), sai pomeneasca pe sarmatii regali si sarmatii iazygi, între Nistru si Nipru, iar sarmatii roxolani, între Nipru si Don, pentru ca ulterior sa ajunga în zona Dunarii Mijlocii si de Jos. Dincolo de Don se gaseau sarmatii târzii, alanii, deplasati spre vest în secolul al II-lea. Descoperirile arheologice dovedesc ca nu poate fi vorba de o patrundere sarmatica la vest de Nistru, înainte de sec. I p. Chr. În timpul împaratului Tiberius, probabil dupa anul 20, sarmatilor iazygi li se permite sa se aseze în Câmpia Pannonica, acest proces încheindu-se în vremea lui Claudius, încercându-se sa se constituie, din acestia, o populatie tampon, pentru a preîntâmpina atacurile daco-getilor împotriva Imperiului roman. În stepele nord-pontice, eliberate de sarmatii iazygi, s-au asezat sarmatii roxolani, care nu au patruns la vest de Prut mai devreme de secolul al II-lea p. Chr, probabil prin 117-118, în vremea lui Hadrian. Sarmatii au întreprins, încadin secolul I p. Chr, o serie de incursiuni în regiunea Dobrogei, trecând Dunarea pe gheata (Ovidiu, Tristia, III, 10), dar alte conflicte, cu romanii, au avut loc pe la 62 p. Chr. Ti. Plautius Silvanus Aelianus pacificându-i pentru o perioada. La sfârsitul secolului al II-lea si începutul secolului al III-lea p. Chr, sub presiunea gotilor, care s-au asezat în stepele nord-pontice si silvo-stepa, sarmatii patrund într-un numar mai mare în Moldova si Muntenia, unde au intrat, probabil, sub dominatia carpilor. De asemenea, grupe de sarmati roxolani au trecut prin pasurile Carpatilor nordici, în Câmpia Tisei, unde au fost descoperite o serie de morminte tumulare.

Pâna în prezent nu s-au descoperit asezari care sa poata fi atribuite sarmatilor, aceasta datorându-se modului nomad de trai al sarmatilor, în stepele cu înaltimi joase si balti "corturile de pânza sunt asezate pe carele în care locuiesc. În jurul corturilor pasc cirezile cu a caror carne si lapte se hranesc. Umbla dupa pasuni, alegând întotdeauna regiuni bogate în iarba-în timpul iernii în mlastinile din jurul Maiotidei [Marea de Azov], iar vara în câmpii" (Strabon, VII, 307). În schimb, materiale de tip sarmatic sau descoperit în mediu carpic. În spatiul carpato-danubiano-pontic, sarmatii roxolani s-au asezat în Câmpia Moldovei, între Prut si Jijia, si Baltilor, între Prut si Cogâlnic, în câmpiile din zona cursurilor inferioare ale Nistrului, Prutului si Dunarii si Muntenia, între Buzau si Calmatui, Ialomita si Arges, materiale apartinând acestora au fost descoperite la: Trusesti (jud. Botosani), Probota (jud. Iasi), Poienesti (jud. Vaslui), Largu (jud. Buzau), Chiscani (jud. Braila), Badragii Noi, Cazaclia, Cuconestii Vechi II, Petresti, Kriničnoe, Holmskoe, Olasesti si Tudora (Rep. Moldova), Mirnoe, Semenovka, Nikolskoe (Rep. Ucraina) etc.  Marea majoritate a materialelor sarmatice provin din morminte, în cele mai multe plane, ritul funerar fiind inhumatia. Multe morminte nu au inventar. Exista si morminte bogate care au un inventar mai abundent: ceramica, vase de sticla, obiecte de uz casnic (fusaiole, fragmente de tesatura), obiecte de podoaba, în special oglinzi cu tamga, clopotei de bronz, piese de harnasament, arme (pumnale, sabii cu inel la capat si cu garda mica). Sarmatii roxolani si alanii practicau deformarea rituala a capului, ca semn de diferentiere sociala si frumusete. Cele mai monumente iazyge se gasesc în Banat si Crisana, asa cum sunt mormintele de la Varsad si simand. Unele materiale de tip sarmatic s-au identificat si în mediul culturilor Poienesti-Zvorâstea, Chilia-Militari si Sântana-Mediesu Aurit, ca urmare a contactelor cu dacii din afara provinciei. De asemenea, sarmatii au participat, ca o componenta independenta, la nasterea culturii provincial-romane târzii, de tip Sântana de Mures-Cernjachov.

Dupa parasirea Daciei de catre romani, grupe de sarmati iazygi, timpurii clienti ai Romei, au patruns în Banat (Ammianus Marcellinus, Rerum gestarum libri, XVII, 12, 15, 18). Între anii 332-334 au loc o serie de conflicte dintre sarmati si goti, cunoscut si sub forma luptelor dintre argaraganes si limiganes. În timpul luptelor dintre Imperiu si goti, sarmatii stapâni, probabil roxolanii, (argaragantes), i-au înarmat pe sclavii lor, prin care se înteleg, de regula, populatiile supuse acestora, aflate probabil, în acest caz, pe limes, sarmatii iazygi si daco-romani, (limigantes). Dupa victoria împotriva gotilor, limigantes s-au rasculat, prin 334 împotriva celor argaragantes, ramânând stapâni în Banat pâna în 338, când au fost înfrânti de romani aliati cu argaragantes (Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum libri, XVII, 12-19; Anonimus Valesii, Excerpta Valesiana; Eusebius din Caesarea, Vita Constantini, IV, 6; Hieronimus). Alanii europeni au participat la migratiile din secolele IV-V, numele celorlalti sarmati nemaifiind mentionat.

IX. 9. 2. Gotii (gr. Gothoi; lat. Gothi), cunoscuti si sub numele de Gutonen sau Guten, reprezinta ramura estica a neamurilor germanice, a caror origine trebuie cautata în sudul Peninsulei Scandinave (Wästergotland, Gotland, Scandza, Gothiscandza), de unde ar fi migrat, în primele secole ale erei crestine pe tarmurile Marii Baltice, în regiunea de varsare a Vistulei, pe Oderul Mijlociu sau în Mazovia. Istoria gotilor este destul de bine cunoscuta decât a altor neamuri germanice, dintre autorii care s-au referit la ei fiind: Ptolemeu, Tacitus, Historia Augusta, Panegirici Latini, Orosius, Cassiodoros, Iordanes, Origo Gothica, Isidor din Sevilla. În secolul I î. Chr-II p. Chr, cultura gotilor, avea un caracter arhaic, fata de celelalte populatii barbare care intrasera în contact cu civilizatia elenistica si romana, de tip Latčne târziu, facând parte din cercul est-pomeraniano-mazovian, formând cultura Wilbark. Din a doua jumatate a secolului II si începutul sec. III p. Chr, gotii se deplaseaza spre sud si sud-est, trec prin regiunea Pripiat pâna la Nipru si Marea de Azov, numind teritoriul în care s-au asezat Oium, dând nastere unui lant de deplasari atât la Dunarea mijlocie cât si la hotarele Daciei. La sfârsitul secolului al II-lea si începutul secolului al III-lea, gotii s-au stabilit în partea de NE a Daciei, unde au intrat in contact cu taifalii (creatori ai culturii Przeworsk), costobocii (purtatori ai culturii Lipita), carpii (purtatori ai culturii Poienesti-Zvorâstea), cu triburile protoslave ale culturii Zarubinet si cele sarmatice. Este posibil ca în aceasta perioada a secolelor II-III p. Chr, dupa stabilirea în noua patrie nord-pontica, gotii sa se fi separat în tervingi (=vizigoti sau gotii de vest), care au trait în Podisul Volhyno-Podolian si greutungi (=ostrogoti sau gotii de est sau oamenii de stepa), care îsi aveau asezarile în zona de stepa nord-pontica, între Nistru si Don, încorporând si Crimeea, fara a se putea spune care erau granitele dintre acestia.

În spatiul nord-pontic, în care s-au asezat, gotii au creat cultura Cernjachov, parte integranta a complexului cultural Sântana de Mures-Cernjachov (sec. III-încep. sec. V), format împreuna cu elementele daco-romane, cu carpii, getii din Muntenia si sarmatii. Deocamdata, nu se verifica pe plan arheologic prezenta gotilor în spatiul Daciei romane, chiar daca Eutropius amintea, pentru a doua jumatate a secolului al III-lea, ca teritoriile dacilor "le stapânesc acum taifalii, victofalii si tervingii" (Breviarium, VIII, 2, 1) sau mentionarea unui conflict vandalo-got lânga Marisia, Miliare, Gilpil, Crisia, în timpul lui Maximianus (286-305), (Iordanes, Getica, 113). Gotii se afirma politico-militar începând cu secolul al III-lea, mai ales dupa 238 când au organizat numeroase raiduri asupra Imperiului, îndeosebi asupra provinciilor balcanice, pontice si microasiatice, antrenându-i, câteodata, si pe sarmati, taifali, hasdingi, heruli si carpi. Momente culminante au fost, asa cum arata descoperirile arheologice si numismatice în perioada Gallienus-Aurelian când au preluat puterea politica la est si sud de Carpati, beneficiind si de înfrângerea carpilor între anii 295-319 si stramutarea unei parti a lor, si pâna la 330 au mentinut raporturi încordate cu Imperiul. Astfel, trebuie amintita marea invazie din anii 249/250 sub conducerea lui Kniva; expeditia din 253, în Moesia Inferior; invazia din 257/258, terestra si maritima, când ocupa Olbia si Tyras-ul, ultimul oras devenit baza pentru noi incursiuni; atacurile din 268-270 etc. Dupa victoria lui Aurelianus, gotii nu mai constituie un pericol la fel de mare pentru Imperiu, ei asezându-se masiv la vest de Nistru, în conditiile încheierii foedus-ului din 332-334, cu Constantin cel Mare, vizând întregul neam al tervingilor, ca trimiterea de ostatici la Constantinopol, supravegherea limes-ului danubian, organizarea de expeditii de pedepsire în slujba Imperiului. În aceasta perioada de relativa liniste, în aria vestica a culturii Sântana de Mures-Cernjachov au patruns multe elemente romane, îmbogatind fondul acesteia. Se pare ca din aceasta perioada gotii se separa în cele doua ramuri ale lor: vizigotii, care actionau în vestul, si ostrogotii, în estul complexului cultural Sântana de Mures-Cernjachov. În anii 347/348, tervingii organizeaza persecutii împotriva crestinilor, episcopul Wulfilas si alte grupe de enoriasi, refugiindu-se la Nikopolis ad Istrum, cunoscuti, ulterior, sub numele de gothi minores. De asemenea, acestia îl sprijina pe uzurpatorul Procopius si initiaza noi persecutii împotriva crestinilor din Gothia, fapt care l-a determinat pe împaratul Valens sa întreprinda trei campanii de pedepsire în anii 367-369, vizigotii înfrânti cerând pace, dar relatiile s-au mentinut încordate din cauza prigoanei anticrestine continuata de Athanarich (372). Patrunderea hunilor la vest de Don (375/376) si esecul lui Athanarich de a-i opri, a dus la scindarea, din masa de tervingi, a gruparii conduse de Fritigern si Alaviv, care a trecut în Imperiu, dar a intrat în conflict cu armatele romane. Dupa mai multe lupte, armatele romane au fost înfrânte la Adrianopol (378), împaratul Valens cazând în batalie. Vizigotii ramasi sub comanda regelui Athanarich, Judex potentissimus, s-au retras în Caucalandensis locus, probabil acolo unde se refugiasera si din fata armatelor romane conduse de Valens (367), în montes Serrorum (Muntii Siriu/Buzau), si unde, la Pietroasele (jud. Buzau), aveau un centru fortificat, în vechiul castru roman, iar în apropiere a fost descoperit celebrul tezaur cu 22 de piese de aur, având înscris, pe colanul rupt în doua, cu rune, cuvintele gutani Iowi hailag  ("a gotilor proprietate sacra sunt"). În anul 380, vizigotii sunt nevoiti sa treaca în Imperiu. Pe seama masurilor antihunice ale lui Athanarich este pusa si ridicarea unui val de pamânt, probabil în partea de sud a Moldovei.

Ostrogotii si-au exercitat dominatia asupra neamurilor din zona care au populat-o (heruli meotici, anti, venezi, aestili/balti, probabil mordvini). Ca urmare a patrunderii hunilor spre vest, o parte dintre ostrogoti, aflati sub conducerea lui Safrax, Alatheus si Farnobius, au cerut permisiunea sa se aseze  în Imperiu, fiind mentionati, în 377/378, în Dacia Ripensis, iar supusii lui Alatheus si Safrax în Pannonia (379-401). Cea mai mare parte a ostrogotilor a intrat în confederatia hunica, pastrându-si însa individualitatea. Se considera ca ostrogotii au fost cei care au exercitat, în numele hunilor, controlul asupra spatiului carpato-danubiano-pontic, în acest sens vorbind descoperirile de morminte de caracter princiar si complexele arheologice de la Apahida 1 si 2, Chiojdu, Bratei, Someseni, simleul Silvaniei, Cepari etc, unele cu însemne de tip roman (fibule cruciforme, inele sigilare, monede romane de aur, provenind din subsidii etc.) sau cele apartinând unor indivizi de rând, cum sunt cele de la Botosani-Dealul Caramidariei, Gheraseni, Roman etc. Dintre acestea se remarca mormântul deosebit de bogat al regelui ostrogot, dupa unii gepid, probabil crestin, Omharus de la Apahida (a doua jumatate a secolului al V-lea). Dupa înfrângere confederatiei hunice la Nedao (454), si afirmarea gepizilor, ostrogotii s-au îndreptat spre apusul Europei, ajungând în Peninsula Italica, unde au întemeiat un regat propriu (493-554). În secolele V-VI au fost mentionate garnizoane de goti la sud de Dunare, aflate în solda Imperiului, ultima data fiind amintiti în secolul IX în Dobrogea. Fara a minimaliza sau exagera rolul gotilor în spatiul carpato-danubiano-pontic, trebuie aratat ca acestia au dominat efectiv anumite zone de la rasarit de Carpati, în anumite perioade când puterea carpilor scazuse, interesante fiind descoperirile de la Letcani, jud Iasi, si Bârlad-Valea Seaca, ultima într-o zona unde în apropiere se gaseste toponimul Chineja (jud. Galati). De asemenea, desi se considera ca în limba româna cuvintele germanice aproape lipsesc, la o cercetare mai atenta unii termeni, considerati de origine slava (holm, cneaz s. a), par a avea o ascendenta germanica, fiind preluate ulterior de slavii porniti în migratie de la populatia romanica care le adoptase deja. Totodata, numeroasele conflicte ale gotilor cu Imperiul, receptarea elementelor de factura romanica, prezente în arealul culturilor Cernjachov si Sântana, dorinta lor de a se aseza la sud de Dunare, statutul lor de foederati si receptarea unor elemente ale crestinismului au avut efecte benefice asupra romanitatii nord-dunarene, sprijinind indirect continuitatea si cristalizarea acesteia. 

            Gothia, ca tara a gotilor, este mentionata de mai multi autori de la sfârsitul antichitatii. Astfel, istoricul got Iordanes arata ca Gothia "este tara getilor"(Getica, 67), pentru a le gasi gotilor un ascendent istoric în apropierea Imperiului Roman, si nu din confuzie cum mentioneaza unii specialisti. Acesta realitate geo-politica din antichitatea târzie apare la Sfântul Augustin (De civitate Dei, XVIII, 52) si în Lista martirilor goti, în legatura cu persecutiile crestine din timpul lui Athanarich, fiind, mai apoi, amintita de Isidor din Sevilla (prima jumatate a sec. VII), vorbind de fapte mai vechi consemneaza Dacia, ubi et Gothia ("Dacia, unde se afla si Gothia"). În aceste conditii, traditia s-a prelungit si asupra suprapunerii Gepidia/Dacia (Iordanes, Getica, 73).

IX. 9. 3. Vandalii constituie un conglomerat germanic, compus din mai multe triburi, mentionati la început în partea de E si SE a Germaniei si Câmpia slovaco-ungara (descoperirile de la Sackrau, Hassleben, Ostroviany), cultura lor materiala, cuprinzând elemente germanice, celtice, sarmatice si romane, cristalizându-se în secolele II-III p. Chr. În aceasta perioada s-au împartit în doua ramuri: de vest lilingii si de est, hasdingii. O parte a purtatorilor culturii Przeworsk este identificata cu vandalii hasdingi, disputata fiind si originea lor (daneza sau scandinava). Probabil în secolul al II-lea, hasdingii au ajuns în zona Tisei superioare si Dunarii mijlocii, asa cum arata descoperirile de la Ostropataka si Czeke, sau din cadrul aspectului Mediesu Aurit. Vandalii nu au reusit sa ajunga dincolo de linia Arad-Oradea, fiind atestati, pâna în secolul al IV-lea, în zona pannonica, unde au fost partial convertiti la crestinismul arianist. În secolul V, începând cu 401, grupe de vandali hasdingi sunt cunoscute în vestul Europei (Spania) si N Africii. O alta populatie vandala, din ramura lacringilor, care a intrat în confederatia gotica este reprezentata de taifali, mentionata în izvoarele scrise cu prilejul expeditiilor gotilor din 248 si 290, sau aliati cu sarmatii (332), romanii (358-369), hunii (375-376). Între anii 380-390 au trecut în sudul Dunarii si au fost asimilati. Elemente taifalice, ca ritualul arderii secundare a urnelor, si piese de harnasament sunt prezente în cultura Sântana de Mures.

IX. 9. 4. Hunii (gr. Hounoi, Ounnoi). Sub acest nume, în antichitate s-a regasit un conglomerat de popoare asiatice, nomade, de neam greu de definit, probabil turanic, conduse de razboinici calareti, care s-au abatut, începând cu ultimul sfert al secolului al IV-lea asupra Europei. Astfel, în a doua jumatate a secolului IV p. Chr, hunii au înaintat catre apus, supunându-i pe alani si pe gotii greutungi, înglobându-i în marea confederatie hunica. În anul 375, hunii si aliatii lor forteaza granita Nistrului si au atacat teritoriile locuite de gotii thervingi, din spatiile est si sud-carpatic, obligându-i sa treaca în sudul Dunarii, în Thracia si Moesia (Ammianus Marcellinus, Rerum gestarum libri, XXXI). Aceasta invazie a fost deosebit de puternica .Chuni in Halanos, Halani in Gothos, Gothi in Taifalos et Sarmatas insurrexerunt. (."hunii au navalit peste alani, alanii peste goti, gotii peste taifali si sarmati.".), asa cum relateaza plastic Ambrosius (Sf. Ambrozie). Cercetatorii au încercat sa-i identifice pe huni cu populatiile pe care cronicile chineze le numeau Hiung nu, care au atacat granitele nordice ale Chinei si au întemeiat imperiul Wei, în anul 395, sau cu neamurile înrudite ale acestora, K'Ouen, originari din Baikalia, care ar fi ajuns în nordul Marii Caspice, dar urme ale acestor culturi nu se gasesc la vest de portile Tsungariei, ceea ce face sa se puna la îndoiala vechile ipoteze. Cercetarile mai noi, efectuate de arheologii rusi, identifica pe huni cu purtatorii culturii ugriene din Karim, originara din Siberia de vest,, raspândita în secolele II-V  între Marea Kara, Obi si rasaritul Uralilor, în necropolele carora au fost identificate arme, centuri, figurine, asemanatoare cu vestigiile hunice din vest. În secolul al IV-lea, hunii ocupau un teritoriu întins din Siberia occidentala, Urali si Marea Caspica, fiind împartiti în hunii "albi", care desemnau ramura caspica orientala, si hunii "negri", cuprinzând ramura uralica. Hunii aveau un trai nomad, foarte bine descris de Ammianus Marcellinus, în rândul acestora diferentiindu-se o patura nobila, de traditie mongola. Nu se pot reconstitui cu exactitate cauzele care au dus la aceasta migratie spre vest, socotindu-se ca a fost vorba de o deteriorare climatica în taiga, de o presiune K'Ouen  catre Obi si, poate, de demersurile diplomatice ale romanilor, care doreau sa loveasca în vizigotii nesupusi. În aceste conditii, doua grupari diferite ar fi coborât spre sud-vest, prin anul 360 ajungând în stepele dintre Volga si Don, unde au înfrânt pe alani si i-au antrenat cu ei, intrând în contact cu lumea ostrogota. Hunii si-au stabilit centrul puterii lor în Pannonia, sub conducerea lui Rua, de-abia prin 420/425, ca urmare a migrarii spre vest a vandalilor, vizigotilor si a unei parti dintre ostrogoti, de unde au întreprins, din motive proprii sau ca aliati ai Imperiului, caruia i-au furnizat trupe federate, numeroase atacuri asupra Imperiului Roman de Apus. În prima perioada a stapânirii lor pannonice, 375/376-425/430, hunii si-au pastrat modul nomad de trai si trasaturile organizarii gentilice, pentru ca în vremea lui Attila (434-452) societatea hunica sa evolueze spre o confederatie polietnica, care a receptat elementele de civilizatie romana (Priscus Panites, Ambasadele, 25-40). Dupa alte incursiuni de prada asupra Imperiului Roman de Apus, în anul 451, armatele romane conduse de generalul Aetius, si aliatii acestora, alanii si vizigotii, au înfrânt confederatia hunica la Campus Mauriacus (si nu la Câmpiile Catalaunice) (Iordanes, Getica, XXXVII), provocându-le grave pierderi. Dupa moartea lui Attila, în anul 452, hunii au intrat în declin si dupa înfrângerea suferita în fata confederatiei germanice, la Nedao (454), nu mai sunt mentionati, unii supunându-se gepizilor învingatori, altii asezându-se la nord de Dunare unde s-au amestecat cu alte semintii, sau în partea de nord a Dobrogei, în cadrul Imperiului. În spatiul carpato-danubiano-pontic, hunii patrund în conditiile slabirii Imperiului roman, întreprinzând numeroase incursiuni de jaf. Urme ale prezentei hunice au fost identificate în partea de NE a Moldovei, Câmpia Dunarii si Câmpia Tisei. Se pare ca regiunea Transilvaniei a fost dominata de huni prin intermediul ostrogotilor si gepizilor. Hunii au exercitat o dominatie tributala în spatiul carpato-danubiano-pontic. În timpul dominatiei hunice din Pannonia, au fost lichidate capetele de pod romane din stânga Dunarii. Hunii sunt identificati prin mormintele continând schelete cu trasaturi mongoloide. Ca inventar, unele din aceste morminte cuprind: arcuri duble, compuse, diademe de aur, podoabe de caciulite încrustate cu pietre semipretioase ca cele de la: Rotompanesti (jud. Suceava), cazane de bronz, întregi sau fragmentare ca cele de la Iacobeni-Dângeni (jud. Botosani), Buhaieni si Balteni (jud. Iasi), Dulceanca (jud. Teleorman), Gheraseni (jud. Buzau), Desa (jud. Dolj), Bosneagu (jud. Ialomita), Hotarani si Sucidava (jud. Olt), încadrate în doua perioade temporale: 375-420 si respectiv 420-454. O mentiune aparte merita mormântul de la Concesti (jud. Botosani), apartinând unei capetenii hunice, datat în prima jumatate a secolului al V-lea, cu decedatul depus într-un cavou de piatra, vase de argint, aplici si un colan de aur, mobilier de argint etc., dovedind ca spatiul carpato-danubiano-pontic era controlat de o patura subtire a aristocratiei hunice.

IX. 9. 5. Gepizii. Un alt grup germanic gotic, cel al gepizilor (gr. Gepaides; lat Gepidi; ie. Gepento=lenes; giban= a da), reprezentând o ramura rasariteana, a patruns pâna în apropierea Daciei romane, ramânând pâna la navalirea hunica la nord de acest teritoriu, poate pe cursul superior al Tisei, datorita înfrângerii lor de catre o coalitia tervingo-greutunga la Galtis (290), undeva între cursurile mijlocii ale Prutului si Nistrului (Iordanes, Getica, 94-100). În anul 418 au fost înfrânti de ostrogoti si au fost înglobati în confederatia hunica, sub conducerea regelui lor Ardarich, personaj important la curtea lui Attila, au participat ulterior (441) la expeditia din Peninsula Balcanica. Dupa moartea lui Attila (453) si înfrângerea hunilor la Nedao (454), gepizii au preluat teritoriile din Câmpia Tisei, unde si-au stabilit centrul puterii lor, ajungând pâna la Singidunum si Sirmium, ultima localitate devenind capitala regatului lor (473) si au încheiat un tratat cu împaratul Marcianus. Se pare ca gepizii au patruns în Transilvania numai dupa plecare ostrogotilor spre Italia (488), unde au exercitat o dominatie politico-militara. În anii 526-527 în Pannonia s-au asezat longobarzii, care au ramas în aceasta zona pâna la venirea avarilor 567-568. Rivalitatea longobardo-gepidica, încurajata de diplomatia bizantina care dorea sa-si asigure linistea la hotare, alianta avaro-longobarda au avut ca urmare înfrângerea definitiva a gepizilor (566-568). În urma tratatului dintre bizantini si avaro-longobarzi, teritoriile gepizilor au fost ocupate de avari. O parte a gepizilor îi vor urma pe longobarzi în Italia de nord (568), o alta parte au ramas în zona Tisei, intrând sub dominatie avara, si o alta parte au patruns în Transilvania, fiind dependenta tot de avari, fiind treptat asimilati de populatia romanica si cea avaro-slava. La sfârsitul secolului al VI-lea si începuturile secolului al VII-lea, detasamente de gepizi au participat , împreuna cu avarii, la campaniile acestora împotriva Imperiului Bizantin, ultima mentiune a lor fiind facuta cu ocazia asediului Constantinopolului din 626. Raporturile gepizilor cu Imperiul Romano-bizantin au fost bune pâna în 567-568, probabil în aceasta perioada acestia s-au crestinat si au fost utilizati ca federati în cadrul sistemului de fortificatie realizat de Justinian (Sadowetz, Serbia si Beroe, Scythia Minor).

Pe baza cercetarilor arheologice este foarte greu de definit diferentierea elementelor gepidice de celelalte materiale germanice (ostrogoti, skiri, herului), aspectul cultural Calva-Balsa (sec. V) fiind polietnic germanic. Gepizilor timpurii le-au fost atribuite vestigiile de la sfârsitul secolului al V-lea si prima jumatatea a secolului al VI din Transilvania de la: Apahida (mormântul nr. 1, al lui Omharus, conducator gepid, dupa altii ostrogot, crestinat), Cluj-Cordos, Someseni, Bratei si Moresti, iar gepizilor târzii descoperirile de pe cursurile superioare si mijlocii ale Muresului si Târnavei Mari, aflate în legatura cu conflictul din 567-568, datate la sfârsitul secolului al VI-lea si începutul secolului al VII-lea: cimitirele cu morminte în siruri de la Bratei (cimitirul 3 de 290 morminte), Unirea Veresmort, Moresti, Noslac, Bandu de Câmpie, cataramele cu cap de vultur de la Cipau si Fundatura, piese de podoaba, arme etc. Sunt greu de definit raporturile dintre romanicii din Transilvania si gepizi, probabil tributale, elemente ale acestora neindentificându-se în cultura Bratei-Ţaga-Biharia. În epoca a existat ca realitate geografica Gepidia, care era identificata de Iordanes (Getica, 33, 264), cu Dacia, având în vedere, probabil, aria de dominatie si influenta a acestora din secolul al V-lea.

IX. 9. 6. Avarii (gr. Avaroi; lat. Avares) constituie o noua populatie nomada asiatica, probabil din stepele de la sudul Lacului Baikal, de origine tiurcica, a carei evolutie pâna în secolul al VI-lea este mai putin cunoscuta. A fost identificata fie cu populatia Chuam-Chuan, din unele izvoare chineze, fie cu popoarele hephtalitilor. Din a doua jumatatea a secolului al V-lea, din motive mai putin clarificate, poate datorita disparitiei stapânirii hunilor orientali, au început sa se deplaseze spre vest, supunând, în drumul lor, unele triburi huno-bulgare, au ajuns, pe la mijlocul secolului al VI-lea, sa ocupe un spatiu întins între nordul Caucazului si stepele nord-pontice, pâna la Dunarea de Jos. În anul 558, avarii au purtat tratative cu Iustinian, cerând, în schimbul ajutorului militar, subsidii si teritorii de asezare în Imperiu. La cererea împaratului, avarii sub conducerea lui Baian au supus, între 559-562 o serie de triburi din stepele nord-pontice. Iustinian le-a propus avarilor stabilirea în Pannonia Secunda (între Dunare, Drava si Sava), acolo unde bizantinii se aflau în concurenta cu longobarzii si gepizii. Dupa expeditiile nereusite împotriva francilor din 562 si 566 (întreprinse la cerea bizantinilor), avarii au întreprins o incursiune de jaf în Imperiu. În urma întelegerilor cu longobarzii, avarii i-au înfrânt pe gepizi (567) si le ocupa teritoriile pannonice, iar dupa plecarea longobarzilor în Italia (568), îsi consolideaza stapânirea primului caganat (567/568-680) în aceasta zona. Trecerea avarilor din stepele nord-pontice în pusta pannonica  s-a facut prin culoarul Nistrului si pasurile Carpatilor Nordici. Deoarece bizantinii au ocupat orasul Sirmium, revendicat si de avari, acestia au organizat, pâna în 573, mai multe expeditii în imperiu, mai ales în zona Dalmatiei. Din acest an, în schimbul unor importante subsidii, bizantinii au încheiat pace cu caganul Baian, folosindu-i în luptele împotriva slavilor de la Dunarea de Jos (578). Refuzul bizantinilor de a le mari subsidiile si stapânirea orasului Sirmium au avut ca urmare redeschiderea conflictului cu avarii. Acestia au cucerit în anul 581 orasul Sirmium. Deoarece puterea avarilor era foarte mare, în anii 582 si 599 întreprinzând expeditii în Dobrogea (Tomis, Histria, Dinogetia etc), în deceniul 592-602 bizantinii au întreprins numeroase expeditii împotriva acestora, unele în spatiul de la nord de Dunare, cu succese schimbatoare. Moartea caganului Baian (604), luptele fiilor sai pentru succesiune, decizia împaratului Heraclius de a le marii subsidiile, obtinerea independentei si crearea statului slavilor de apus din zona ceha, sub conducerea lui Samo (623), au avut ca urmare scaderea puterii caganatului avar. Cu toate acestea, în anul 626, la îndemnul persilor, avarii aliati cu slavii si kutrigurii au asediat fara succes Constantinopolul. Dupa aceasta data, avarii au pierdut dominatia în stepele nord-pontice, primul caganat avar aflându-se în declin.

În urma mutatiilor politico-militare si etno-demografice din stepele cuprinse între Volga si Marea Caspica, un alt grup de avari s-au deplasat spre vest, patrunzând, în anii 679-680, în Valea Tisei, Slovacia si Pannonia, suprapunându-se peste cei de acolo, întemeind cel de-al doilea caganat avar (680-795/796). Desi a jucat o anumita influenta politica si militara în zona, cel de-al doilea caganat avar nu a avut taria celui dintâi. În urma luptelor cu francii (791-796), avarii au definitiv înfrânti de Carol cel Mare, care a întemeiat marca avarica, ultimele elemente militare ale acestora, retrase la est de Tisa, fiind lichidate de bulgari (803). Avarii au reprezentat o populatie nomada, razboinica, având ca principala ocupatie cresterea animalelor. Aveau o organizare tribala, cu teritorii si turme proprii, mai multe triburi formau uniuni  conduse de un sef militar cagan ajutat de un alt demnitar tudun. Datorita modului de viata nomad, cele mai bine cunoscute complexe arheologice avare sunt necropolele, cu morminte tumulare de inhumatie, în zona Pannoniei fiind cunoscuta marea  necropola de la Keszthely, razboinicii fiind îngropati împreuna cu caii, piese de harnasament, podoabe din aur, argint si bronz (aplici, limbi de curea, pandantive, turnate si presate, decorate cu motive geometrice, vegetale, animaliere, ajurate) etc.

Dominatia politico-militara a avarilor s-a exercitat direct sau indirect, prin intermediul garnizoanelor gepidice târzii, asupra Transilvaniei si Banatului, care posedau importante resurse salifere si metalifere, oprind, o vreme, patrunderea slavilor în acest spatiu. Mai numeroase sunt descoperirile apartinând avarilor timpurii, datate pâna catre 630, constând, în general, din morminte si obiecte izolate: Sînpetru German, siclau, Felnac, Peregu Mare (jud. Arad), Dumbraveni, Cipau, Valea Larga (jud. Mures), Unirea (jud. Alba), Corund (jud. Harghita), dovedind o dominatie nominala, tributala asupra populatiei romanice. Din timpul celui de-al doilea caganat avar, descoperirile de morminte tumulare se grupeaza în regiunile salifere ale Transilvaniei: Ocnisoara si Ocna Mures (jud. Alba), Turda, Câmpia Turzii, Sic (jud. Cluj), Ocna Dejului etc. Dupa ce au jucat, vreme de doua secole si jumatate, un rol politic si militar important în Europa est-centrala si de est, avarii au disparut de pe scena istoriei, fara a lasa urme vizibile în cadrul civilizatiilor popoarelor pe care le-au dominat.                                        

IX. 9. 7. Slavii (gr. Sklavoi, Scklavenoi; lat. Sclaveni, Sclavini, Sclavi, Schlavi) reprezinta populatia indo-europeana migratoare care a avut o importanta deosebita asupra fenomenelor etno-culturale din spatiul carpato-danubiano-pontic din cea de-a doua jumatatea a mileniului I a erei crestine, contribuind ca adstrat la etnogeneza româneasca. Informatii despre stramosii slavilor au furnizat: Plinius, Tacitus, Ptolemeu iar despre slavi au oferit o serie de stiri Pseudo-Caesarios din Nanzianz (Întrebari si raspunsuri), Iordanes (Getica), Procopius din Caesarea (Despre razboaie), Pseudo-Mauricios (Strategicon/Arta militara), Menander Protector (Historia), Theophilact Simocatta (Historiae), Theophanes Confesor (Chronographia). Desi este destul de dificil de stabilit patria initiala a slavilor de dinainte de migratie, coroborarea izvoarelor scrise, arheologice si a realitatilor etno-culturale din prima jumatate a mileniului I al erei crestine permit ca aceasta sa fie cautata în spatiul de la nord si est de Vistula, cuprinzând bazinele Bugului de Nord, Pripiatului, Berezinei, Desnei, Niprului superior, Okai, Volgai superioare, Donului superior, în regiunea silvostepica mlastinoasa din Bielorusia, spre vest, Podisul Valdai, spre NV, Podisul Rusiei Centrale si Câmpia Oka-Don, unde ar fi dezvoltat, pâna în secolele II-IV (?), diferitele grupe ale complexului cultural Zarubinet, care au receptat influente ale culturilor Latčne celtic (?), Przeworsk si Cernjachov, spre NV învecinându-se cu baltii. Se pare ca în aceste regiuni, slavii duceau o viata simpla, specifica unei societati gentilico-tribale, slavii "locuiesc în colibe jalnice, razletiti mult unii de altii si se muta mereu dintr-un loc într-altul.duceau o viata neîngrijita.si sunt plini mereu de murdarie"."neamurile acestea, sclavinii si antii, nu sunt conduse de un singur om,  ci traiesc din vechime într-o rânduiala democratica si de aceea treburile lor, atât cele prielnice cât si cele neprielnice, sunt totdeauna dezbatute de obste" (Procopius din Caesareea, Despre razboaie, VII, 14, 22-24). În acest mare teritoriu, între germani la vest si sarmati la SE, se afla populatia numeroasa a venethilor divizata în sclavini, spre vest, si anti, spre est (Iordanes, Getica, v, 34-35). Deja când Iordanes vorbeste de localizarea sclavinilor între cetatea Noviotunensis, lacul Mursin, Nistru si izvoarele Vistulei, si plasarea antilor între Nistru si Nipru, este vorba de o prima deplasare, la începutul secolului al VI-lea, a slavilor din patria lor initiala. Antii sunt considerati un conglomerat etnic, în care alanii (sarmatii) târzii par sa fi avut un rol conducator. Este posibil ca, în perioada raspândirii complexului cultural Sântana de Mures-Cernjachov, gotii sa fi dominat politic si militar anumite grupe de slavi. Eliberarea teritoriilor nord-pontice si zonei Dunarii Mijlocii de catre populatiile germanice, caderea stapânirii pannonice a hunilor, patrunderea puternica a avarilor spre apus, au creat conditiile deplasarii a diferite triburi slave din zona de origine în alte spatii, si în jurul si în interiorul spatiului carpato-danubiano-pontic, mai ales în spatiile extracarpatice: culoarul Nistrului, între Nistrul Mijlociu si Niprul Mijlociu, regiunea Dunarii de Jos, de unde au întreprins primele atacuri asupra Imperiului Bizantin, înca din ultimii ani ai domniei lui Anastasius (517-518) si în timpul lui Iustin I (518-527). În expeditiile lor razboinice, împotriva Imperiului condus de Iustinian, slavii s-au aliat, de multe ori, cu kutrigurii. Unele campanii militare organizate de bizantini, conduse de generalii Germanus, care i-a înfrânt pe anti, si Chilbudios (530-533), ultimul urmarindu-i la nord de fluviu, pierzându-si viata chiar în luptele cu sclavinii. Pentru a-si asigura liniste la hotare, Iustinian a cedat, în anul 546, antilor cetatea Turris (nelocalizata cu precizie). Primul si cel de-al doilea caganat avar din Câmpia Pannonica au oprit o perioada expansiunea slavilor spre Transilvania. În cea de-a doua jumatate a secolului al VI-lea unele triburi slave s-au asezat la rasarit si sud de Carpati, asa cum au fost: Dauritas, Radagast, Ardagast, Piragast, Musokios, unii având nume de rezonanta germanica, denotând existenta unei paturi aristocratice apartinând acestei etnii, care s-a suprapus si a dominat lumea slava în timpul culturii Cernjachov. Slavii practicau agricultura într-un sistem incipient si cresterea animalelor, au început sa se sedentarizeze partial, din aceasta zona întreprinzând incursiuni razboinice asupra Imperiului. Chiar daca diplomatia bizantina era renumita prin abilitatea de a semana vrajba între barbari, a se vedea în acest sens "încurajarea" luptelor dintre avari si slavi, Imperiul nu a putut opri o serie de confruntari cu acesti migratori, în vremea împaratilor Tiberius Constantin (578-582) si Mauricius Tiberius (582-602). Importante au fost campaniile din anii 588-594, cu o scurta întrerupere în anul 592, când generalii bizantini Priscus si Petros au purtat lupte grele la nord de fluviu cu triburile slave asezate acolo, în zonele Ilivakiei (Ialomita ?), (Menander Protector, Fragmenta, 48; Teophilact Simocatta, Historiae, VI, 6-7, VII-5 ). În urma unei incursiuni slave în Imperiu, în anul 597, generalul Petros a întreprins o expeditie împotriva slavilor condusi de Piragast, consi-derat ca domina o regiune de la rasarit de Carpati. În timpul rascoalei armatelor imperiale bizantine din anul 602, de sub conducerea lui Focas, atunci când limes-ul dunarean a ramas descoperit, s-a produs o puternica invazie avaro-slava. Masele de slavi de la nord de Dunare, la care se vor fi alaturat altele (9 triburi), s-au deplasat si asezat la sud de fluviu, probabil între acesta si Balcani, acolo unde ulterior au fost mentionate o serie de sclavinii (areale geografice populate de slavi, care se deosebesc, astfel, de romanii). Patrunderea slavilor în Imperiu a micsorat presiunea slava asupra populatiei romanice de la nord de fluviu, având un efect benefic asupra supravietuirii etno-culturale a acesteia, a dus, în acele conditii vitrege, la deplasarea unor grupe de romanici, de la sud de Dunare la nord, asa-numita admigrare (D. Onciul), consolidând nucleul de acolo, a rupt legaturile directe ale romanitatii nord-dunarene cu lumea bizantina, cu anumite efecte negative asupra civilizatiei acesteia, si a divizat romanitatea orientala în doua mari trupuri: cea nord-dunareana si cea sud-dunareana (balcanica), ultima restrângându-se si grupându-se în anumite areale, ca urmare a ofensivei sclaviniilor, vlahiile (romaniile) continuând, totusi, sa fie numeroase si si-au pastrat structura etnica, lingvistica si culturala. În timpul împaratului Heraclius (610-641) au patruns, în partea de nord-vest a Peninsulei Balcanice, sârbo-croatii.

În ceea ce priveste cultura materiala a slavilor din timpul migratiei, se poate arata ca desi suferise o importanta influenta din partea complexului provincial roman târziu Sântana de Mures-Cernjachov, era mai putin dezvoltata decât cea a populatiei romanice, în spatiul careia s-au asezat, caracterizându-se prin asezari sporadice, locuinte de tipul bordeielor si colibelor, simple si putine unelte de fier, o cantitate destul de mare de piese de os, o ceramica lucrata în mare majoritate cu mâna, cu un repertoriu redus de forme (oale borcan alungite, de diferite dimensiuni, cu buza foarte putin schitata, strachini si tipsii simple), cel mai adesea fara decoruri, o serie de piese de bronz, ca fibulele digitate de tip niprovian, de tip Pastyrsk, aplice de tip Martinovka, toate încadrate în asa-numita cultura Praga (sec. VI-VII), raspândita neuniform pe un întins spatiu, cu aspectele sale vest-ucrainene: Korceak si Penkovka. Ca rit funerar, slavii utilizau incineratia cu resturile celor defuncti depuse în urne sau direct în gropi, însotite de piese de inventar (podoabe, accesorii, ofrande etc.), în morminte tumulare sau plane, asa cum se observa în marea necropola de la Sarata Monteoru (1500 de morminte).

            Caile de patrundere a slavilor în spatiul carpato-danubiano-pontic au fost diverse: de-a lungul Nistrului, Prutului si Siretului, catre centrul si sudul Moldovei, de unde au ajuns în zonele de cîmpie ale Munteniei si Olteniei. Din spatiile extracarpatice, grupe de slavi au intrat, în secolele VI-VIII, în Transilvania (Poian si Cernatu, jud. Covasna). Elemente slave se întâlnesc în fazele evoluate ale culturilor straromânesti Costisa-Botosana-Hansca, Ipotesti-Cândesti si Bratei, care au începuturi anterioare instalarii slavilor în spatiul carpato-danubiano-pontic, nascându-se o serie de aspecte mixte: Suceava-sipot - Hlincea I (Dorobantu), Ipotesti-Cândesti B, Bezid-Filiasi, care denota o anumita retardare a civilizatiei anterioare, romanice, si împletirea treptata a celor doua elemente etno-culturale, care a avut ca urmare formarea poporului român si a limbii sale. Vestigii slave timpurii, alaturi de cele autohtone, romanice, au fost descoperite la: Suceava-sipot, Iasi-Crucea lui Ferent, Davideni (jud. Neamt), Dodesti (jud. Vaslui), Cândesti (jud. Vrancea), Sarata Monteoru (Jud. Buzau), Bucuresti (Militari, Catelul Nou), Budureasca (jud. Prahova), Dulceanca (jud. Teleorman), Poian si Cernatu (jud. Covasna), Hansca, Trebujeni, Hucea (Rep. Moldova). La venirea slavilor, romanitatea orientala, nord si sud-dunareana, era consolidata în structurile sale fundamentale, astfel încât acestia nu au adus modificari de esenta etnogenezei românesti.

            IX. 9. 8. Bulgarii (gr. Boulgaroi; Bulgari), reprezinta o populatie de neam tiurcic, mentionati ca nomazi în anul 384, sub numele de huni sau kutriguri, ocupând zonele de stepa cuprinse între Marea de Azov si Caucazul de nord, fiind înglobati, în aceasta perioada, în confederatia hunica. Dupa ce în 480 au luptat alaturi de bizantini împotriva ostrogotilor, la sfârsitul secolului al V-lea si începutul secolului al VI-lea, (493, 499, 502), bulgarii kutriguri si utiguri s-au stabilit în regiunea Nistrului  Inferior, unele triburi chiar în Pannonia, de unde au atacat, în mai multe rânduri, Imperiul Bizantin, în special provincia Illyricum. În prima jumatate a secolului al VI-lea, bulgarii au intrat în diferite combinatii politico-militare cu antii si sclavinii, si au participat la atacurile împotriva Imperiului, în vremea lui Iustin si Iustinian. Macinati de luptele dintre ei (551, 559), de incitarea carora nu era straina diplomatia lui Iustinian, bulgarii kutriguri si utiguri au ajuns sub dominatia avarilor, participând, împreuna cu acestia, la luptele antibizantine. Dupa deplasarea avarilor în Pannonia,, bulgarii si-au impus dominatia asupra neamurilor din stepele nord-caucaziene si nord-pontice, unde au întemeiat o puternica uniune tribala, cunoscuta în izvoarele bizantine drept Bulgaria Mare, care a atins culmea puterii sale în prima jumatate a secolului la VII sub conducerea caganului Kubrat (Kovrat). Dupa moartea acestuia (cca 650), în urma luptelor pentru succesiune între fiii acestuia si sub presiunea chazarilor, Bulgaria Mare se dezmembreaza. O parte a triburilor bulgare au intrat sub dominatia chazarilor, noii stapâni ai stepelor azovo-caucaziene, o alta parte a migrat în regiunea Volga-Kama, unde au întemeiat o noua uniune tribala, si o parte a kutrigurilor uniti cu onogurii, sub conducerea lui Asparuch (Isperich), s-au deplasat spre apus, stabilindu-se temporar în regiunea Onglos/Oglos (teritoriul dintre Nistrul Infe-rior, Marea Neagra, Dunarea de Jos si Prutul Inferior). De acolo, bulgarii au efectuat expeditii împotriva Imperiului. În urma victoriei bulgarilor lui Asparuch asupra trupelor bizan-tine, conduse de împaratul Constantin IV Pogonatul, care întreprindeau o expeditie împotriva lor (679), acestia au fortat limes-ul dunarean (679-680), probabil prin partea de SE a Munteniei (vadul Popina-Silistra), asezându-se în partea de NE a Bulgariei de azi, în parte dizlocând, în parte amestecându-se cu slavii, asezati acolo la începutul acestui secol. În regiunea în care s-au stabilit, bulgarii s-au suprapus slavilor, ca o patura politico-militara, fiind treptat asimilati de catre acestia, de la ei nemairamânând decât numele, si au întemeiat un stat cu capitala la Pliska (primul caganat bulgar), care a cunoscut o deosebita dezvoltare sub conducerea hanilor Tervel (701-718), Kardam, Krum (802-814), Omurtag (814-831). Sub hanul Boris (care denota asimilarea realizata), bulgarii s-au crestinat (864), acesta luându-si numele de botez de Mihail. Bulgarii au jucat un rol deosebit în viata politico-militara a Peninsulei Balbanice, au mentinut raporturi încordate cu Imperiul, fara a afecta într-un mod deosebit spatiul carpato-danubiano-pontic. În perioada migratiei, triburile bulgarilor aveau o civilizatie destul de putin evoluata, de tip nomad, gentilico-tribal, care a receptat, însa elemente ale culturilor cu care au intrat în contact (zona caucaziana, Crimeia, carpato-danubiano-pontica). În literatura de specialitate se considera ca materialele culturii Saltovo-Majatk ar fi apartinut protobulgarilor. Astfel, unele elemente ale culturii Pastyrsk, dezvoltata la rasarit de Niprul Mijlociu si Superior, a fost atribuita bulgarilor kutriguri, în vreme ce cultura Saltovo a fost legata de bulgaro-slavi. De altfel, materiale de factura Saltovo-Pastyrsk au fost descoperite în NE Bulgariei, pierzându-si treptat individualitatea în  urma relatiilor cu populatia slavo-romanica, reflectând asimilarea etno-culturala a acestora.

IX. 10. Culturile straromânesti din secolele V-VII/VIII

În spatiul carpato-danubiano-pontic, pe fondul vechii civilizatii provincial romane târzii, de tip Sântana de Mures-Cernjachov, ca efect al restructurarilor etno-culturale complexe care au avut loc la mijlocul mileniului I al erei crestine, s-au format culturile straromânesti din secolele V-VII/VIII: Costisa-Botosana-Hansca, la rasarit de Carpati, Ciresanu-Târgsor-Ipotesti-Cândesti, la sud de Carpati si Bratei-Ţaga-Biharia, în Transilvania, toate dovedind o deosebita unitate, putând fi considerate parti (aspecte regionale) ale culturii romanice nord-dunarene. La mentinerea unitatii acestor civilizatii au contribuit: vitalitatea fondului romanic, continuarea puternicelor legaturi cu Imperiul Romano-Bizantin si Bizantin, patrunderea tot mai puternica a crestinismului, în fapt putându-se vorbi, la nord de Dunare ca si la sud, de un complex rural romano-bizantin provincial, care a cunoscut anumite specificitati de dezvoltare.

            IX. 10. 1. Cultura Costisa-Botosana-Hansca s-a  dezvoltat între Carpatii Orientali si Nistru, fiind numita astfel dupa statiunile eponime. Costisa (Manoaia, jud. Neamt), Botosana (jud. Suceava), Hansca (Ialoveni, Rep. Moldova). A fost cercetata de catre Dan Gh. Teodor, Ioan Mitrea, Gh. Postica, I. Hâncu, I. Corman etc. au fost cercetate statiunile: Cucorani, Nichiteni (jud. Botosani), Suceava-sipot, Rusii Manastioara, Budeni, Botosana (jud. Suceava), Costisa, Târpesti, Davideni, Izvoare-Bahna, Sabaoani (jud. Neamt), Bacau-Curtea Domneasca, stefan cel Mare (jud. Bacau), Iasi-Crucea lui Ferent, Iasi-Nicolina, Cârniceni (jud. Iasi), Dodesti, Dragesti, Ratesu Cuzei (jud. Vaslui), Coroteni, Oreavu, Mândresti (jud. Vrancea), Suceveni (jud. Galati), Hansca, Hucea, Malaiesti-Rascani (Rep. Moldova), Porubna, Kodyn, Hliboca (Ucraina) etc. Asezarile acestei culturi se afla în toate formele de relief, în apropierea surselor de apa, de regula pe pante line, cu buna expunere solara, sunt deschise, favorabile practicarii agriculturii, cresterii animalelor si practicarii unor mestesuguri, necunoscându-se statiuni fortificate. Locuintele sunt, în majoritate cazurilor, adâncite în sol (bordeie), de forma rectangulara, cu colturile rotunjite, cele de suprafata descoperindu-se foarte rar. Exista parerea ca asezarile grupau între 30 si 60 de locuinte, dispuse în siruri, potrivit unor criterii familiale, de-a lungul unor uliti. În cadrul locuintelor au fost descoperite vetre, cuptoare cotlonite, cuptoare boltite, cuptoare de piatra (pietrare). În cadrul unor statiuni au fost identificate cuptoare de olar, ateliere pentru prelucrarea metalelor (Botosana, Dodesti, Davideni, Lozna-Strateni, Fedesti, Horga), gropi pentru provizii, cu peretii arsi si gropi menajere etc. Ca unelte de fier se remarca: brazdarele de fier, secerile, cutitele, topoarele, amnarele etc, dintre arme fiind atestate vârfurile de sageata cu aripioare si peduncul. Au mai fost descoperite unelte de os si corn (psalii, strapungatoare), lut (greutati si fusaiole) si piatra (râsnite, cute) etc. În unele statiuni, existau ateliere pentru confectionat podoabe si accesorii de îmbracaminte, din acestea provenind si tipare pentru presat sau turnat asemenea piese (Traian-Bacau, Davideni-Neamt, Poienita si Coroteni-Vrancea, Cucuteni-Iasi etc). Ca piese de podoaba sunt cunoscute fibulele romano-bizantine, fibulele digitate, cercei, aplici, margele de sticla, piese crestine de cult, multe procurate prin schimburile cu Imperiul Romano-Bizantin. Tot despre aces-te legaturi vorbesc monedele bizantine, descoperite izolat sau asociate în anumite tezaure (Cudalbi, Movileni-Galati, Horgesti-Bacau).

            Ceramica culturii Costisa-Botosana-Hansca cuprinde mai multe specii: lucrata la roata rapida, lucrata la roata înceata, lucrata cu mâna si de import. În prima faza a dezvoltare a culturii (sec. V-VI) predomina ceramica lucrata la roata, proportia aceasteia scazând simtitor în cea de-a doua faza (Suceava-sipot, sec. VI-VII). Ceramica lucrata la roata continua specia "zgrunturoasa", cunoscuta în perioada anterioara, având nisip si microprundisuri în compozitia pastei de buna calitate, de culoare bruna-cenusie, forma predilecta fiind oala-borcan cu diferite dimensiuni si subtipuri, ornamentata cu caneluri trasate în spirala si nervuri în relief. Ceramica lucrata cu mâna cu cioburi pisate în compozitie, a fost realizata mai putin îngrijit, ca forme fiind atestate: oale-borcan, castroane, canite, tipsii, tigai etc. Din cadrul ceramicii bizantine de import se remarca amforele si opaitele, lucrate si ornamentate în maniera specifica. Necropolele acestei civilizatii sunt putin cunoscute, mai des fiind mentionate mormintele izolate de inhumatie (Moldoveni, Sacuieni, Sabaoani, Nichiteni), unele de caracter crestin, si de incineratie (Lozna-Strateni, Cândesti-Vrancea), biritualismul persistând pâna la sfârsitul mileniului. Prin trasaturile sale, cultura Costisa-Botosana-Hansca se aseamana cu manifestarile vecine si contemporane din spatiul nostru: Ipotesti-Cândesti si Brateiu-Ţaga-Biharia.

            Aspectul Suceava-sipot, numit astfel dupa statiunea eponima cercetata de Mircea D. Matei, s-a dezvoltat în cadrul culturii Costisa-Botosana-Hansca ca urmare a patrunderii slavilor în ediul romanic de la rasarit de Carpati. Nu se cunosc statiuni slave pure la rasarit de Carpati, majoritatea materialelor intruzive apartinând tipurilor Penkovka si Korceak, alaturi de altele antrenate în timpul migratiei. Asezarile slavilor timpurii erau temporare, deplasându-se permanent,  fiind preferate zonele de câmpie si podis, din apropierea cursurilor de apa si vaduri. Locuintele erau de tipul bordeielor, cu vetre de lut si piatra. Uneltele de fier sunt destul de putine, predominând cele de lut, os si piatra. Ca podoabe, s-au descoperit aplici de tip Martinovka si fibule digitate. Ceramica slava timpurie era lucrata, în mare majoritate, cu mâna, dintr-o pasta grosiera, cu cioburi în compozitie, arsa de la brun-rosiatic la negru-cenusiu. Ca forme se remarca oalele-borcan, cu corpul alungit si buza foarte scurta, tigaia circulara cu marginile scunde si drepte sau usor evazate, cu similitudini la: Bucuresti (Straulesti, Ciurel, Militari), Sarata Monteoru, Budureasca, în Muntenia, Poian si Cernatu, în estul Transilvaniei. Decorul ceramicii a fost foarte rar, constând din striuri realizate cu mâna, dispuse vertical sau oblic pe corpul vasului, de tip Korceak. Patrunderea slavilor, cu o civilizatie mai putin dezvoltata decât a autohtonilor romanici, a determinat o retardare a culturii Costisa-Botosana-Hansca, trebuind sa treaca aproximativ un secol pentru ca aceasta sa ajunga la un nivel apropiat de cel anterior navalirii acestor migratori, contribuind, ulterior, la formarea culturii Dridu (sec. VIII-XI).

            IX. 10. 2. Cultura Ciresanu-Târgsor-Ipotesti-Cândesti-Ciurelu s-a dezvoltat în spatiul de la sud de Carpati, fiind denumit astfel dupa localitatile Ciresanu (com. Baba Ana) si Târgsor (jud. Prahova), Ipotesti (com. Milcov, jud. Olt), Cândesti (jud. Vrancea) si Ciurelu (cartier mun. Bucuresti). A fost cercetata de Victor Teodorescu, care i-a definit caracteristicile generale, Panait I. Panait, Suzana Dolinescu-Ferche, Gh. Poenaru-Bordea etc., pe lânga statiunile eponime mai fiind cunoscute: Budureasca 3, 4,. 5, Boldesti-Gradistea, Ploiesti-Bereasca (jud. Prahova), Izvorul Dulce (jud. Buzau), Coroteni (jud. Vrancea), Bucuresti (Damaroaia, Militari, Maicanesti, Straulesti, Baneasa), Sfintesti, Dulceanca (com. Vedea, jud. Teleorman), Craiova si Gropsani (com. Vulpeni, jud. Olt) etc. Acesta cultura îsi afla începuturile în aspectul Ciresanu-Târgsor, datat la sfârsitul secolului al IV-lea si începutul secolului la V-lea, care face legatura cu fondul anterior, încadrat în complexul romanic de la Dunarea de Jos. Asezarile acestei culturi erau nefortificate si se întindeau, uneori, pe suprafete destul de mari, ocupând terasele joase si mijlocii, mai rar cele înalte din apropierea râurilor, pâraielor si lacurilor. Câteodata au fost  întemeiate si asezari în zonele de lunca. Locuitorii acestor asezari practicau agricultura, cresterea ani-malelor si unele mestesuguri (confectionarea ceramicii, prelucrarea fierului si bronzului). Ca tipuri de locuinta, pentru aceasta cultura se cunosc: bordeiele rectangulare cu colturile rotunjite si rare constructii de suprafata, cu peretii din substructie lemnoasa acoperita cu lut. Locuintele erau dotate cu vetre, cuptoare cotlonite, rezervate într-un colt al bordeielor, cuptoare de piatra, gropi de provizii, gropi menajere etc. în cadrul statiunilor acestei culturi s-au descoperit unelte si arme de fier, prelucrate în unele ateliere locale (Budureasca, Târgsor, sirna, jud. Prahova, Dulceanca). Din unele asezari provin tipare pentru presarea si turnarea unor podoabe si piese de caracter crestin (Olteni, jud. Teleorman, Budureasca si Vadu Sapat, jud. Prahova, Bucuresti-Tei, Straulesti, Damaroaia, Maicanesti, Str. Soldat Ghivan). Ceramica culturii Ipotesti-Cândesti prezinta speciile: lucrata la roata rapida, lucrata la roata înceata, lucrata cu mâna si ceramica de import, toate existând în acelasi timp. Ceramica lucrata la roata, predominanta în secolele V-VI continua tehnica de realizare, formele si decorurile provincial romane târzii, formele principale fiind oalele-borcan, cu buza rasfrânta. Un loc important îl ocupa, în cadrul acestei culturi, ceramica romano-bizantina, de factura superioara (amfore, oale, strachini, farfurii, opaite etc.), provenind din centrele de productie de la nord de Dunare: Tibiscum, Dierna, Drobeta, Sucidava, Orlea. În cadrul ceramicii lucrate cu mâna, un procent important îl reprezinta vasele de tip Praga, format din oale-borcan alungite cu buza foarte putin redata, pusa pe seama patrunderii, începând cu al doiles sfert al secolului la VI-lea, a unor grupe de slavi în Muntenia si Oltenia

            Legaturile cu lumea romano-bizantina mai sunt documentate de piesele de podoaba de tipul fibulelor digitate, pieselor de centura, cerceilor etc, si moneda bizantina, descoperita izolat sau asociata în unele tezaure (Gropeni, jud. Braila, Unirea, jud. Calarasi, Prisaca, jud. Olt) si tezaurele din mormintele de la Cosovenii de Jos (jud. Dolj). Aceasta cultura a cunoscut o faza de avânt, specifica pentru secolele V-VI, când Imperiul Romano-Bizantin a revenit la nord de Dunare, influentând în mod direct civilizatia populatiei romanice, si o faza de decadere relativa, pentru secolul VI-VII, dupa patrunderea slava, revenirea petrecându-se pâna la începutul secolului al VIII-lea, când contribuie la formarea culturii Dridu. Prin formele sale de viata materiala si spirituala, cultura Ipotesti-Cândesti, prezinta multe apropieri de celelate culturi straromânesti contemporane.

            IX. 10. 3. Cultura Bratei-Ţaga-Biharia, numita astfel dupa statiunile eponime de la Brateiu (jud. Sibiu), Ţaga (jud. Cluj) si Biharia-Baraj (jud. Bihor), s-a dezvoltat în Transilvania si Crisana. De cercetarea ei s-au ocupat: Ion Nestor, Eug. Zaharia, Ligia Bârzu, Kurt Horedt, Sever Dumitrascu etc. asezarile acestei civilizatii au fost nefortificate, întemeiate în apropierea surselor de apa, cultivat si pasunat. Purtatorii acestei culturi, romanicii transilvaneni, au practicat agricultura, cresterea animalelor, unele mestesuguri (confectionarea ceramicii, prelucrarea fierului, prelucrarea osului etc). În cadrul asezarilor se cunosc, în cea mai mare parte, locuinte de tipul bordeielor si, foarte rar, locuinte de suprafata. În interiorul structurilor de habitat existau vetre simple sau  în groapa, realizate, câteodata, din pietre, cuptoare de lut si de piatra, gropi de provizii si menajere etc. Dintre uneltele specifice acestei culturi se remarca: brazdarul si cutitul de plug, bucse, seceri, coase, foarfeci, realizate din fier, râsnite, cute etc. Pe baza analizei vestigiilor de cultura materiala, în special a ceramicii, în evolutia acestei culturi au fost decelate trei faze: I - sec. IV-V, II - VI, III - VII.

            În domeniul ceramicii, se observa o continuitate a veselei provinciale romane târzii, lucrata la roata rapida, din pasta cu microprundisuri în compozitie, arsa la cenusiu, prezentând ca forme: oala romana, urciorul, amfora castronelul, vasele de provizii.. În prima faza a acestei culturi este prezenta ceramica de factura romana, arsa la rosu si cu smalt verde-masliniu, realizata în ateliere locale sau în cele din Pannonia, decorata, uneori, cu coaste, caneluri, striuri, linii în val etc. Aceasta specie ceramica s-a dezvoltat si în perioada ulterioara, a secolelor VI-VII. O alta specie ceramica, caracteristica pentru aceasta faza, este ceramica lucrata cu mâna, de traditie dacica având ca forme: oala înalta fara umar, strachina, capacul, catuia, mentinându-se pâna la sfârsitul secolului la VII-lea. În fazele a II-a si a III-a, este prezenta în Transilvania ceramica gepidica, lucrata dintr-o pasta fina, cenusie, cu decor lustruit, uneori stampilat cu rozete si romburi.. Dintre manifestarile funerare diverse din Transilvania secolelor V-VII, se remarca mormintele de inhumatie crestine (Alba Iulia, Brateiu etc.). Chiar daca reprezinta, în principal, creatia populatiei romanice din Transilvania, aceasta cultura a fost o interesanta sinteza, în care au intrat si diferite elemente migratoare, rezultând o creatie de o deosebita originalitate.

Flowchart: Alternate Process:  
1.	Aratati care a fost contextul international al nasterii si devenirii romanitatii nord-dunarene.
2.	Prezentati caracteristicile culturilor materiale si spirituale ale civilizatiilor dacice zise libere.
3.	Aratati care au fost raporturile dintre dintre lumea romana si lumea dacica zisa libera.
4.	Evidentiati caracteristicilor continuitatii daco-romane pe teritoriul fostei provincii romane Dacia si argumentele acesteia.
5.	Prezentati trasaturile si componentele etnice ale culturii Sântana de Mures-Cernjachov.
6.	Subliniati interdependentele dintre romanitate si crestinism în Moesia Inferior si Dacia romana.
7.	Prezentati migratiile din secolele III-VIII (sarmati, goti,m vandali, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari) si situatia romanitatii nord-dunarene.
8.	Evidentiati care au fost raporturile dintre lumea romanica nord-dunareana si migratori.
9.	Evidentiati caracteristicile culturilor straromânesti din secolele V-VII/VIII.
10. Aratati importanta legaturilor cu Imperiul Roman de Rasarit si Imperiul Bizantin pentru mentinerea si consolidarea romanitatii nord-dunarene.

 
 

Rounded Rectangle: & .
1.	Armbruster Adolf, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, editia a II-a, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1993
2.	Bârzu Ligia, Continuitatea creatiei materiale si spirituale a poporului  român pe teritoriul fostei Dacii, Ed. Academiei, Bucuresti, 1979
3.	E a d e m, Stelian Brezeanu, Originea si continuitatea românilor. Arheologie si traditie istorica, Bucuresti, 1991
4.	Bejan A., Banatul în secolele IV-XII, ED de Vest, Timisoara, 1995
5.	Bratianu Gh., O enigma si un miracol istoric: poporul român, Bucuresti, 1988
6.	Coteanu I., Originile limbii române, Bucuresti, 1981
7.	Gudea N., Ghiurco I., Din istoria crestinismului la daco-romani, Oradea, 1988
8.	Madgearu Al., Continuitate si discontinuitate culturala la Dunarea de Jos în secolele VII-VIII, Ed. Universitatii din Bucuresti, 1997
9.	Relations between the  Autochtonous Population and the Migratory Populations on the Territory of Romania, sub red. M. Constantinescu, st. Pascu, P. Diaconu, Bucuresti, 1975
10.	 Rosetti Al., Istoria limbii române, Bucuresti, 1968

Rounded Rectangle: 11.	Russu I. I., Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic si componenta latino-romanica, Bucuresti, 1981.
12.	Tagliavini C., Originile limbilor neolatine, Bucuresti, 1977.
13.	Teodor D. Gh., Teritoriul est-carpatic în veacurile V - XI, Iasi, 1978.
14.	I d e m, Romanitatea carpato - dunareana si Bizantul în veacurile V - XI, Iasi, 1981.
15.	Idem, Civilizatia romanica la est de Carpati în secolele V-VII e. n. Asezarea de la Botosana-Suceava, Bucuresti, 1984.
16.	Idem, Continuitatea populatiei autohtone la est de Carpati. Asezarile din secolele V-XI e. n. de la Dodesti-Vaslui; Iasi, 1984.
17.	I d e m, Crestinismul la est de Carpati de la origini pâna în veacul al  XIV - lea, Iasi, 1991
18.	Toropu Oct., Romanitatea târzie si straromâna în Dacia Traiana sud-carpatica (sec. III-XI), Craiova, 1976.
19.	Vornicescu Nestor, Primele scrieri patristice în literatura noastra, sec. IV-XVI, Craiova, 1984.  
20.	Vulcanescu R., Mitologie româna, Bucuresti, 1985
21.	Vulpe R., Barnea I., Din istoria Dobrogei. Romanii la Dunarea de Jos, vol. II, Bucuresti, 1985.
22.	Xenopol A. D., Teoria lui Rösler. Studii asupra staruintei românilor în Dacia Traiana, Ed. Albatros, Bucuresti, 1998.
23.	Zaharia Eugenia, Populatia româneasca din Transilvania în secolele VII-VIII (Cimitirul nr. 2 de la Bratei), Bucuresti, 1977.
24.	Zugravu Nelu, Geneza crestinismului popular al românilor, Bucuresti, 1997.


Document Info


Accesari: 5730
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )