Secolul al XVIII-lea. Cosmopolitism si nationalism.

În timp ce filosofii (Benjamin Constant, Mme De Stael, Joseph le Maistre, Novalis, Fichte sau Hegel) vorbeau despre Europa, Napoleon a încercat sa o faca sa existe, dar tot ceea ce a reusit sa provoace ambitia nemasurata a acestuia a fost o relansare a patriotismului la nivelul tuturor statelor (dar mai ales în Germania, dupa cum se va vedea) si claselor sociale, precum si elaborarea unor noi doctrine ale nationalismului, fenomene ce au dus la revolte spontane în unele din tarile ocupate de acesta Spania, Rusia, Prusia orientala, Olanda (nu si în Belgia sau Italia însa). Franta tradase idealul cosmopolit, universalist în care acestea crezusera si caruia acestea îi mai erau înca atasate.

Desigur multi oameni de spirit au încercat sa ofere solutii la criza politica prin care trecea Europa dupa ce Napoleon ratase ocazia (imposibil de materializat) de a construi un continent unit în timp ce Herder considera ca natiunea germana va fi cea care, prin cultura sa superioara, va realiza schimbarea, poetul german Novalis considera ca decadenta crestinismului a fost cea care a determinat popoarele sa se împarta într-o serie de state rivale si ca doar o reînviere a religiei ar putea readuce unitatea continentului. Germanul August Schlegel considera si el ca Germania era inima Europei, un destin aparte în cadrul acesteia, un stat tânar si puternic a carui unificare va determina marea asociere continentala. Fichte, la rândul sau, vorbea despre misiunea poporului german de a rezolva problema statului modern, sarcina pe care francezii nu fusesera capabili sa o duca la bun sfârsit, dar pentru aceasta era nevoie de unificarea Germaniei. Adam Muller considera si el ca tot ceea ce era de valoare în Europa avea provenienta germana, si chiar federalismul european va sta sub semnul acestei natiuni. În ceea ce priveste frontierele acestei Germanii, acestea nu erau altele decât cele în limitele carora traiau germanii, unde se vorbea limba germana. Geniul acestui popor cerea ca el sa se bucure de un regim politic comun. Astfel, romantismul a devenit baza nationalismului german si a accelerat evolutia acestuia, multe dintre aceste idei amintind de cele promovate, într-o maniera mult mai incisiva, de catre Hitler.

În aceasta perioada au mai existat însa si alte referiri la viitorul Europei, unele utopice (ca de exemplu ideea împartirii Europei în patru imperii de dimensiuni egale si între care sa existe un echilibru perfect), altele exprimate într-o viziune mult mai toleranta si mai cosmopolita francezul Gondon considera ca mentinerea pacii era posibila doar daca fiecare popor îsi pastra existenta sa specifica, dar devenea si membru al unei comunitati mai largi, îsi avea propria sa constitutie, civila, dar se supunea si unei constitutii a întregii Europe, o constitutie politica. Aceasta constitutie oferea patru puteri legislativa, apartinând suveranilor, de observare, exercitata de un congres format din deputati ai diferitelor natiuni, juridica, apartinând tribunalului suprem, si de supraveghere, exercitata de fortele armate, acest proiect fiind primul care propunea o organizatie federalista în care statele sa-si mentina autonomia. Benjamin Constant, un alt intelectual al timpului, considera Europa în diversitatea sa, opunându-se nationalismului abstract si uniformizant, era adeptul uniunii pasnice a popoarelor si credea în renasterea realitatilor locale asfixiate de statul-natiune. În aceeasi perioada J. Le Maistre credea ca Europa este mintea umanitatii, viitorul popoarelor europene neputând fi altul decât cel al reîntoarcerii catre Roma si al subordonarii neconditionate fata de Papa, fondatorul monarhiei europene si sursa suveranitatii în Europa , considerând ca cel mai mare inamic al Europei nu sunt razboaiele si crimele de orice fel, ci protestantismul

Astfel, în 1926, la Geneva, se înfiinteaza Asociatia pentru Cooperare Europeana si are loc un prim congres pan-european, în 1927 A. Briand devenind presedinte de onoare al acestuia. În urma discutiilor care s-au purtat în cadrul congresului A. Briand va trimite, spre consultare si aprobare, în 1929, un memorandum privind unificarea europeana tuturor guvernelor democratice ale Europei, cerând un raspuns în termenul cel mai scurt posibil. Criza economica intervenita în toamna aceluiasi an va face ca proiectul lui sa ramâna aproape fara nici un ecou (Cehoslovacia si Albania au acceptat fara rezerve proiectul, Norvegia, Grecia, România si Iugoslavia cu retineri, Anglia considerând ca realizarea obiectivelor planului nu pretindea neaparat realizarea uniunii), iar situatia din Europa de dupa aceasta data sa nu mai permita revenirea asupra lui, chiar daca multe state vazusera în planul lui Briand o solutie la criza economica ce se instalase.

O prima etapa o reprezinta perioada revolutionara a anilor 1848-1849, când în cadrul Imperiului Habsburgic s-a pus pentru prima data ideea statutului diferitelor natiuni: istorice, aristocratice sau nobiliare, cum erau considerate cea germana, italiana, ungara, poloneza si croata, care s-au constituit în imperii, si natiunile fara istorie sau oprimate, cele care, începând din perioada Evului Mediu, si-au pierdut clasele nobiliare si ale caror cereri de independenta din perioada avântului popoarelor au ranit orgoliul celor dintâi. Principiul coordonator al nationalismului si exemplul urmat îl constituia Revolutia franceza ce tocmai se desfasura , planurile de a obtine drepturi nationale si sociale atât pentru natiunile istorice cât si pentru cele fara istorie Primul plan federativ al cehului Palacky nu cerea deplina suveranitate a natiunilor componente ale Imperiului (delimitarea teritoriala clara nefiind posibila), ci doar a puterilor si competentelor pe de care statul federal nu avea nevoie, dar cel de-al doilea sustine o partajare a Imperiului în teritorii destul de largi: germano-austriac; ceho-slovac; polono-ucrainean; ilirian (slavii din sudul Austriei; italian; iugoslav (partea maghiara); maghiar si român). A existat si un alt plan, cel al lui   Kaučič, care împartea Imperiul în 14 entitati mai mici, dar, ca si cele ale lui Palacky, si acesta a fost respins. Mai pot fi adaugate: planul Confederatiei Danubiene (esuat), promovat de Lajos Kossuth (1851) si Karl Renner (1902), vizând o reforma a sistemului dualist si a monarhiei; planul foarte elaborat al lui Aurel Popovici (1906), în care se expunea ideea necesitatii transformarii Imperiului într-un stat federal cu o structura tridimensionala; Mitteleuropa lui Friedrich Naumann, în 1915. Românii din Transilvania au elaborat si ei o serie de planuri federative. Astfel, în timp ce Dieta de la Cluj se pronunta pentru unificarea Transilvaniei cu Ungaria (29 mai 1848), proiectul lui S. Barnutiu cerea mai întâi recunoasterea românilor din Imperiu ca fiind o natiune libera si egala cu celelalte, conform principiilor enuntate în timpul revolutiei de la 1848, si abia mai apoi o dezbatere privind unificarea cu Ungaria. Barnutiu considera, de asemenea, ca o feeratie putea exista doar între doua natiuni libere. Pentru ca Dieta a declarat, totusi, unificarea Transilvaniei cu Ungaria, o delegatie a intelectualilor români s-a prezentat la Împaratul Franz Josef pentru a-i cere ca românii din Imperiu sa foemeze un ducat national si independent, cu administratie politica si religioasa proprie, fara a parasi Imperiul. Conducatorul viitoarea natiuni române urma a fi ales de catre Adunarea Nationala Generala si aprobat de catre împarat, românii urmând a fi reprezentati în Cabinetul Imperial. În timp ce în Transilvania românii erau împotriva maghairilor, în Ţara Româneasca revolutionarii (si chiar unii membri ai guvernului provizoriu) considerau ca era necesara o apropiere de maghiari pentru a se opune împreuna tiraniei coalitiei austro-ruse. În 1848 un alt membru al guvernului provizoriu românesc, Ion Maiorescu, prezenta guvernului german (nu austriac!) doua memorii în care propunea realizarea unei federatii între M. Baltica si M. Neagra, înglobând atât românii cât si maghiarii, cu scopul de a face fata pericolului unei federatii slave. În acelasi timp, revolutionarii din Moldova visau atât la unificarea dintre Moldova si Ţ. Româneasca, cât si la unificarea europeana, dupa o formula feerala republicana. Chiar si în exil, si îndeosebi sub influenta revolutionarului italian G. Mazzini, revolutionarii români au continuat sa-si promoveze idealurile, militând pentru realizarea unei confederatii republicane a Europei Orientale între români, polonezi, unguri, rusi si boemienii, moravii si slavii de sud. Fiecare natiune urma sa se ocupe de problema administratiei interne, de cultura, justitie, finante locale si învatamântul public, în timp ce nivelului federal îi reveneau problemele politicii externe, apararii, ale comertului si finantelor în general. În opinia lui Balcescu avantajele acestei federatii constau atât în realizarea unitatii nationale a românilor, cât mai ales în capacitatea demograica a federatiei si iesirea la mare asigurata acesteia. Astfel, scopul federatiei era cel al pan-românismului, împotriva pan-slavismului si al pan-germanismului. Continuate si dupa 1848, ideile federale pasoptiste nu au devenit niciodata realitate, singura realizare constituind-o autonomia provinciilor istorice, obtinuta la 20 octombrie 1860. La sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului XX situatia se schimba însa: oponentii ideii federale si adeptii celei a statului national sunt tot mai numerosi. G. Cioranescu considera însa ca niciunul dintre militantii federalisti, indifferent de nationalitate, nu a fost cu adevarat sincer, fiecare dorind cu precadere realizarea independentei nationale a propriei natiuni, iar aceasta în timp ce Ungaria nu dorea altceva decât sa-si mentina vechiul statu quo.[6]

Daca proiectele natiunilor au esuat unul dupa altul, data de 4 martie a anului urmator va aduce la lumina un alt plan, Constitutia Imperiului, document care, daca ar fi fost aplicat, ar fi avut meritul de a fi instituit egalitatea administrativa a tuturor regiunilor, cu respectarea principiului majoritatii, dar ar fi facut si greseala centralizarii Imperiului. Desi neaplicata, respectiva Constitutie a scos la iveala un nou principiu de organizare politica: cel al statului supranational, multinational sau subsidiar. Mai târziu, în 1867, urmare a înfrângerii Austriei de catre Prusia, cea dintâi va accepta compromisul dualismului cu coroana ungara, însa fara a accepta si numeroasele cereri de descentralizare din interiorul Imperiului. Rezultatul acestui refuz se va materializa în cereri ulterioare mult mai dure, de separare a natiunilor.

Concluzia care se impune este aceea ca în Imperiul Austro-Ungar ideile federaliste au fost utilizate pentru a crea un fundament egalitar pentru natiunile componente, si nu pentru a obtine necesara democratie politica sau un nivel mai mare de autonomie locala si regionala . Aceasta este însa de înteles pentru situatia concreta a epocii, când obtinerea chiar si a unui drept foarte limitat putea fi considerata un succes. Dezintegrarea Austro-Ungariei nu va pune capat dezbaterilor privind resuscitarea acestuia pe principiul statului multinational. În cadrul Europei Central-Estice se pun bazele, în aceasta perioada, ale unui alt principiu (cu fundamente religioase si cu radacini în lumea musulmana si în islamism), cel al autonomiei personale, practicata în perioada lui Matei Corvin pentru saxonii, maghiarii si secuii din Transilvania (Unio trium nationum, 1437) si de catre regele Stanislav Augustus pentru evreii din Polonia. Acest principiu va fi preluat mai târziu atât de statele nationale din regiune care îsi pierdusera o parte a teritoriilor si a populatiei, cât si de organizatiile internationale (O.N.U.).[12]

Chiar si în prezent exista însa nostalgia pentru perioada respectiva, considerata un loc comun al memoriei colective a tarilor central-est-europene , nostalgie comprehensibila cu precadere daca luam în considerare diminuarea libertatii de miscare impusa la foarte scurt timp de regimurile comuniste.

Elemér Hantos (1881-1942) care, fara nici o nostalgie pentru perioada Imperiului, sustinea, în 1936, necesitatea unei colaborari economice strânse între tarile Europei Centrale ca fundament al colaborarii politice, necesara în conditiile pericolului bolsevic (subliniind însa si necesitatea sprijinului occidental). Solutia propusa de Elemér consta în crearea unei Uniuni economice si a unei Uniuni vamale europene . Acestei viziuni îi putem adauga proiectele federale ale românului Virgil Madgearu, unul dintre adeptii planurilor europeniste ale lui Coudenhove-Kalergi si Aristide Briand, proiecte considerate foarte importante pentru dezvoltarea tarilor central-est europene. Astfel, în opinia lui Madgearu, uniunea europeana trebuia sa fie realizata gradual, începând cu o integrare economica regionala a statelor din Blocul Statelor Agrare (România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Estonia si Letonia). În acest context, Madgearu a realizat un proiect de uniune a tarilor agricole central-sud-est europene al carui obiectiv era eliminarea reciproca a concurentei la exportul de cereale si depasirea protectionismului agricol al tarilor occidentale.

-problema securitatii, comuna pentru toate tarile europene si imposibil de solutionat în mod independent, reprezenta un argument în favoarea aplicarii ideii federale cel putin în acest domeniu. Dilema o continuie în continuare tipul federatiei, regionala sau europeana, argumente existând pentru ambele posibilitati. O federatie regionala era necesara pentru ca Europa orientala se afla la intersectia a doua amenintari, cea rusa si cea germana, si numai în cadrul unei asemenea federatii s-ar fi putut apara. Constantinesco o considera totusi depasita din punct de vedere politic, militar si demografic si complet inoportuna pentru Europa Occidentala, care ar fi avut astfel ocazia sa se considere la adapost de orice pericol si departe de situatia de a se gândi la encesitatea solidaritatii europene ca viitor al continentului. Solutia o constituia asadar federatia europeana.

-problemele economiilor ale celor doua parti ale Europei, economii care, dincolo de anumite nuante, aveau aceeasi structura, produceau si consumau aceleasi tipuri de bunuri (de unde si ineficacitatea schimburilor interne), federatia fiind astfel un instrument pentru a realiza schimburi mult mai eficace. Cele doua economii se bucurau însa si de o oarecare complementaritate: vestul avea o populatie mai numeroasa si o suprafata agricola mai mica, în timp ce Europa central-estica era exact opusul, de unde si posibilitatea de a se completa reciproc în domeniul bunurilor agricole si industriale, schimburile fiind reciproc avantajoase si o sursa a stabilitatii viitoare federatii.

Pentru Constantinesco, din punct de vedere istoric federatia europeana (nu doar regionala) putea fi deja realizata, desi realizarea acesteia putea implica si o serie de riscuri politice, ca de exemplu: determinarea Uniunii Sovietice sa creeze de jure o federatie a tarilor estice; pierderea legaturilor, oricum slabe, cu statele Europei de Est; ydrobirea, posibil definitiva, a continentului european. Daca realizarea federatiei europene reprezinta "foarte putin" iar federatia central-est europeana nu înseamna aproape nimic, viitoarea federatie trebuia sa fie una a solidaritatii constiente a popoarelor europene, a constientizarii apartenentei la Europa si a faptului ca pastrarea individualitatilor specifice nu se poate face decât într-o Europa unita si indivizibila.[24]