Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza






Secolul al XVIII-lea. Cosmopolitism si nationalism.

istorie











ALTE DOCUMENTE

Cultura Homerica
Biserici sasesti fortificate
Bizantul si Roma. Controversa lui filioque
AL DOILEA RaZBOI MONDIAL IN EUROPA
BASARABIA - CA AX AL ISTORIEI NOASTRE CONTEMPORANE
Utopie si revolutie & la roumaine: 1848
Roma si civilizatia daco-getilor - Contacte pana la razboaiele dacice
BAROC, CLASICISM
Longobarzii si cucerirea Italiei
TREI CALATORI FRANCEZI LA KOI


Secolul al XVIII-lea. Cosmopolitism si nationalism.

Istoriografia dedicata acestui secol îl mentioneaza sub numele de Secolul Luminilor si îl situeaza în perioada cuprinsa între 1680-1780. Este perioada cresterii demografice si a cresterii duratei de viata, cea în care masina ia tot mai mult locul simplei unelte, perioada alfabetizarii masive (fata de secolul precedent numarul celor care puteau citi crescând de patru ori). Rezultatul: cresterea numarului tipariturilor, a autonomiei si a primordialitatii stiintelor si a cunoasterii, a relativismului, a punerii sub semnul întrebarii a religiei si politicii, dar si a unei noi sensibilitati religioase, a spiritului critic, a unei noi filosofii, a bunului salbatic, a contractului social, dar si a marii Europe, fie ca este vazuta astfel din punct de vedere cultural de catre cei ce vin din afara ei, fie considerând-o astfel prin prisma revenirii la batrâna Europa mediteraneana a crestinatatii orientale, ori chiar prin efectele colonizarii. Este secolul Europei lui Rousseau, Voltaire, d˘Alembert, Diderot, Montesquieu, Herder, Hegel, Newton, Leibniz, Locke, Spinoza a lui Adam Smith. Tot  acestui secol apartine si primul istoric care a scris despre Europa considerata ca o unitate si nu sub forma unor cronici regionale, si anume William Robertson (1721-1793), chiar daca acesta considera ca foarte importanta si necesara cunoasterea diversitatii europene pentru a putea studia întregul.

Spiritul secolului poate fi însa cel mai bine surprins printr-o scurta analiza a ideilor filosofice care s-au conturat în aceasta perioada si care au avut o influenta majora si asupra perioadei urmatoare. Chiar daca planurile de unificare nu au lipsit nici în aceasta perioada din Europa intelectuala, ele nu s-au putut înca realiza în Europa politica, spre deosebire de America, ai carei oameni de stat erau, fara exceptie, europeni, ale caror idei erau de provenienta europeana, si care va trai catre sfârsitul secolului acest fenomen politic.

Wilhelm von Leibniz (1646-1716), matematician, fizician, chimist, naturalist, psiholog, logician, istoric, jurist, filosof, teolog si diplomat, un optimist si un lutheran convins, atras însa atât de catolicism cât si de ortodoxismul rus. Printre preocuparile sale s-a aflat si soarta Europei, în acest sens propunând regelui Frantei Louis XIV un 343h72d plan (care nu s-a aplicat însa) prin care acesta urma sa-i învinga pe turci iar apoi sa mentina Europa în pace si sa o federalizeze, dar cu respectarea specificitatii fiecarei natiuni. Pentru a se cunoaste însa, europenii trebuiau sa calatoreasca, dar autorul îsi da seama ca aceasta nu era permis decât elitelor. În ceea ce priveste Rusia, Leibniz considera ca aceasta trebuia sa joace rolul unei punti de legatura între Europa si China.

Englezul W. Penn, daca n-a putut contribui la realizarea Europei unite a facut-o la realizarea Americii. Secolul al XVIII-lea face însa din termenul de Europa ceva obisnuit, de uz cotidian, marea majoritate a tratatelor încheiate în epoca mentionându-l (daca era cazul), numeroase jurnale sau reviste cuprinzându-l în titlu, iar autorii diverselor scrieri folosindu-l tot mai des. Europa devenise deja un cadru în care evenimentele se desfasurau de la sine sau sub influenta intelectualilor ori a celor care detineau puterea si caruia toata lumea simtea ca îi apartine, iar daca pozitia era marginala din punct de vedere geografic sau cultural (ca în cazul Rusiei lui Petru I sau al Ecaterinei II) se faceau eforturi pentru a fi recunoscut în familia europeana. În viziunea lui Montesquieu, Europa era o republica mare divizata în mai multe state mai mici între care exista un grad ridicat de corespondenta, care aveau acelasi fond religios, aceleasi principii de drept public si politic inexistente în alte parti ale lumii.

Europa secolului al XVIII-lea s-a bucurat si de un anumit cosmopolitism (doar al elitei francofone însa) materializat mai ales în folosirea limbii franceze în marea majoritate a mediilor cultivate si în saloanele aristocrate din toata Europa si chiar în diplomatie. Notiunea de patrie era considerata adesea drept o ramasita barbara. Filosofi cosmopoliti precum d˘Alembert si Voltaire au vorbit despre raspândirea limbii franceze în dauna celei latine, considerând aceasta un element de cosmopolitism, si respectiv despre falsa necesitate a unei patrii dând exemple de popoare care nu pot avea o patrie (cum erau evreii) si despre cetateanul universului. A dori grandoarea propriei patrii însemna implicit a dori raul vecinilor.

Cosmopolitismul lui Voltaire este însa unul limitat la spatiul european, explicatia fiind aceea ca popoarele europene au principii care nu se regasesc în alte parti ale lumii, legi comune, iar suveranii acestora au stabilit o serie întreaga de legaturi între ei. Acesta nu este nici printre sustinatorii fara rezerve a unui paradis european, dar nici nu este  un sceptic incurabil, ci încerca sa vada Europa asa cum era, un loc în care existau atât intoleranta cât si iluminismul, dar unde se aflau în plina ascensiune o serie întreaga de spirite cultivate.

Într-un oarecare spirit cosmopolit, dar peiorativ la adresa ideilor lui Voltaire, Rousseau considera si el ca nu mai existau francezi, germani, spanioli sau englezi, ci pur si simplu europeni, toti având aceleasi gusturi, aceleasi pasiuni si moravuri, fiind lipsit de importanta carui stapân se supun sau legile carui stat le respecta atâta timp cât pot fura si pot gasi femei pe care sa le corupa. Unii cercetatori vor considera însa ca nationalismul sau va fi mai puternic decât cosmopolitismul, ca idealul sau era acela al patriei mici, al unui federalism integral, al întoarcerii la spiritul micilor comune a caror prosperitate vine din chiar marimea lor, nu era un ideal al marelui stat al europenilor. Totusi Rousseau considera ca în Europa divergentele puteau fi rezolvate prin constituirea rationala a unui guvern confederativ care sa supuna popoarele europene, transformate într-un adevarat corp politic, autoritatii unei legi comune. El critica însa proiectul de uniune al abatelui Saint-Pierre si încrederea acestuia în Congresul natiunilor pe care îl imaginase. Pacea putea fi mentinuta numai daca suveranii doreau acest lucru si numai daca interesele lor ar fi cerut-o, de aceea considera ca ar fi fost greu de acceptat de catre acestia proiectele de unificare europeana. De aceea sarcina de a crea federatia europeana si de a convoca Congresul european nu revine printilor, ci chiar popoarelor.

Montesquieu, la rândul sau,  nu si-ar fi sfatuit Printul sa faca ceva ce ar fi fost benefic pentru propria natiune, dar daunator alteia, considerând aceasta o crima. Filosofii secolului al XVIII-lea puneau mai presus de toate categoria de om si abia dupa aceea pe cea de european.

Totusi, cosmopolitismul european avea si unele nuante utopice. William Penn se pronunta pentru un Parlament sau un Stat al Europei care sa se reuneasca o data pe an si careia printii suverani sa i se supuna, în caz contrar trebuind sa suporte interventia armata a tuturor celorlalti membri. Discipolul sau, John Bellers, propunea parlamentului britanic un proiect care sprijinea realizarea unui stat european care sa lupte împotriva Frantei, implicata în acel moment în mai multe razboaie în Europa, pentru a o supune si accepta în statul european nou creat (în care toti membrii trebuiau sa renunte la pretentiile lor). Abatele Saint-Pierre, care dorea realizarea unei societati europene care sa împiedice orice violenta, considera ca suveranii membri ai acesteia, câte unul pentru fiecare stat, indiferent de marimea acestuia, nu vor putea initia nici o schimbare în cadrul acesteia si nici sa semneze tratate fara aprobarea a trei sferturi dintre membrii Consiliului. Cei care refuzau sa se supuna regulilor societatii erau considerati dusmanii Europei. Daca Penn ori Saint-Pierre puneau accent pe monarhi, Rousseau considera însa ca reprezentarea acestora trebuia înlocuita de cea a statelor, pe baza principiului vointei nationale. În acelasi context, într-un eseu al lui Jeremy Bentham privind un plan pentru o pace universala si perpetua, era considerata necesara constituirea unei Curti mondiale (desi tot despre Europa era vorba) ale carei decizii sa fie publicate în presa pentru a se obtine aprobarea opiniei publice, ca si cum aceasta ar fi putut obliga la respectarea deciziilor curtii si de a impune dezarmarea statelor si renuntarea acestora la colonii. Ultimul în acest secol, Immanuel Kant propune si el realizarea unei confederatii a statelor europene în care sa nu existe tratate secrete, o armata permanenta, sa nu fie utilizata forta pentru a obtine avantaje nationale si nici un stat national sa nu fie supus altuia. În sistemul sau, pentru a putea asigura pacea perpetua, statele trebuia sa aiba un regim republican, deoarece într-o republica ar fi trebuit cerut consimtamântul cetatenilor pentru a se porni un razboi. În viziunea lui Kant în cadrul republicii puterea legislativa este separata de cea executiva, în timp ce într-o democratie aceasta separare nu ar fi existat, democratia fiind sinonima ˛despotismului.˛  Ideile lui Kant l-au influentat însa într-o masura destul de mare pe omul politic si unul dintre presedintii americani, si anume Woodrow Wilson.

Oricât de bine intentionat ar fi fost, cosmopolitismul european al secolului al XVIII-lea pornea de la o premisa falsa, acesta însemnând doar religia europeana, rasa alba si superioritatea absoluta a intelectualilor vorbitori de limba franceza. Aceasta situatie va provoca de altfel revolta împotriva ˛Europei franceze,˛ nationalismul fiind mai întâi de toate o constientizare a comunitatii lingvistice diferite fata de abuzul la care era supusa.

Cuvântul nationalism pare a fi fost folosit pentru prima data de catre abatele Barruel, în 1789, dar ca idee acesta fusese devansat de realitate: pornind de la patriotism, care însemna atasamentul pentru comunitatea locala sau respingerea fata de strain, dragostea de libertate, s-a ajuns la sentimentul apartenentei la o colectivitate mai larga, solidara, la un stat, la un stat-natiune. Europa devenise un teritoriu mult prea vast pentru a crea sau mentine acest sentiment (de patriotism), fiind mult mai simplu de inoculat convingerea pasionala ca natiunea de apartenenta este mai nobila, mai frumoasa, mai cultivata, mai utila umanitatii, deci are mai multe drepturi decât altele. La aparitia nationalismului existau state formate si deja puternice, precum Franta, Anglia, Spania sau Elvetia, dar si tari înca divizate, de aceea manifestarea lui a fost diferita în fiecare dintre acestea. Anglia, mai bine zis intelectualii englezi se vor opune Frantei si Europei cosmopolite franceze, având îndrazneala de a-si proclama superioritatea fata de aceasta, refuzul francofoniei lor coincizând cu o serie de miscari religioase protestante care considera Anglia superioara moral deoarece se bucura de mai multa libertate si de un sistem politic invidiat de catre filosofi. Urmare a principiului englez al autodeterminarii s-au revoltat, în 1776, cele treisprezece colonii engleze din America, dând nastere natiunii americane (irlandezii în 1778). Au urmat olandezii, care se vor opune monopolului francez, dar a existat si un nationalism francez, doritor de libertate si independenta, sentimente care nu puteau fi împlinite, în viziunea lui Rousseau, decât în cadrul unor state de mici dimensiuni. Rousseau considera ca prin educatie trebuia sa se cultive indivizilor sentimentul national, ca era necesara o religie civica si ca natiunea ar trebui sa devina o valoare absoluta.

Nationalismul german este foarte diferit de restul nationalismelor europene, în primul rând prin întârzierea cu care a aparut. Radacina intelectuala a nationalismului german a constituit-o filosofia lui Herder precum si cea a lui Justus Moser. Kant, discipol al lui Rousseau fiind, a ramas un cosmopolit, ca si Schiller de altfel, care se considera un cetatean al lumii. Totusi, nici Herder nu este un exclusivist. El considera egale toate culturile lumii si le aprecia pe toate în egala masura, dar cea germana este pentru el una dintre cele mai bogate si mai frumoase, deci avea dreptul de a le domina pe toate celelalte. În opera sa accentul cade în mod deosebit pe Volk, pe popor, pe natiune, element care în opinia lui are un rol major în evolutia umanitatii si pe care îl considera în ceea ce contine el mai esential, mai primitiv, mai apropiat de natura, de origini.

Mai complex decât toate celelalte, nationalismul italian s-a nascut, ca si cel englez, ca reactie la cosmopolitismul francez, initiatorul sau fiind Vittorio Alfieri (1749-1803).  Ideea centrala a nationalismului italian a fost aceea ca patriotismul înseamna atât libertatea omului, cât si independenta natiunii.

Europa revolutiei franceze

           

Curentele intelectuale aparute cu un secol în urma situatia generala existenta în Franta acelei perioade, criza financiara dintre 1786-1789, precum si esecul revolutiei moderate planuite de catre marea nobilime si monarhie pentru a asigura controlul marii burghezii asupra Frantei au oferit, pe lânga situatia economica, o baza a declansarii evenimentelor din 4 august 1789 (decretarea de catre Adunarea Nationala a sfârsitului privilegiilor nobilimii, Bisericii si breslelor si abolirea vechiului sistem social numit Ancien Régime), evenimente  care vor bulversa viata Europei.      

Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 26 august 1789, care proclama dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, acceptata în cele din urma de catre regalitate, va sfârsi cu ˛sarbatoarea federatiei˛ de la 14 iulie 1790, când delegatii venite din toate regiunile Frantei au exprimat dorinta acestora de a forma o natiune. Noua Constitutie, votata în 1791, a reusit sa interzica oficial autoritatea absoluta monarhica, instituind o democratie limitata, un sistem economic burghez si modernizarea sistemului administrativ si judecatoresc. De asemenea, Constitutia a reluat un articol votat de catre Adunare în mai 1790 si care interzicea orice cucerire teritoriala, anuntând renuntarea de catre poporul francez la orice razboi de cucerire si la folosirea fortei împotriva libertatii altor popoare (provocând dispute privind razboiul pentru libertatea acestor alte popoare).

Aceste realizari ale burghezilor liberali nu au multumit si segmentul radical al societatii franceze, urmarea fiind declansarea revolutiei radicale, organizata de straturile inferioare ale burgheziei, care doreau o participare egala la guvernare si sporirea veniturilor, acestora alaturându-se si o parte a aristocratiei si burgheziei. Urmare a acestor evenimente, grupurile active politic au format diverse asociatii pentru a tine situatia sub control, cele mai cunoscute asemenea organizatii politice fiind cele ale iacobinilor (sustinatorii aripii radicale) si girondinii (care si ei sustineau revendicarile radicalilor, dar nu erau de  acord cu principiul suveranitatii poporului, fiind în plus adeptii unui federalism intern si al existentei unor guvernari locale puternice).

Pe lânga toate aceste evenimente politice, printre actorii revolutiei au existat si o serie de dezbateri de idei privind Europa si pozitia Frantei în cadrul acesteia. Dupa ce populatia pariziana, în septembrie 1792 a patruns în închisorile pariziene ucigând pe nobilii si clericii închisi pentru ofense împotriva noului regim, Conventia nationala s-a lansat în trei directii: cea a dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, prin care acestea erau libere sa ceara sa se anexeze Frantei; cea de-a doua se referea la angajamentul Frantei de a acorda fraternitate si ajutor tuturor popoarelor care doreau sa-si recapete libertatea, acordând puterii executive dreptul de a da ordinele generale necesare pentru a acorda ajutor acelor popoare si cetateni carora le fusese lezata libertatea, iar cea de-a treia, mult mai ambigua, se referea la ˛frontierele naturale˛ ale Frantei, idee mai veche, dar relansata de catre iacobinul Danton într-un discurs în fata Conventiei în ianuarie 1793. Conform opiniei acestuia nu era necesar sa se stabileasca limitele unui stat pentru ca limitele acestuia sunt deja marcate de natura, iar pentru aceasta da exemplul frontierelor posibile ale Frantei: Rinul, oceanul Atlantic, Alpii, considerând ca realizarea lor nu trebuie împiedicata de nici o putere. Aceasta idee intra în contradictie cu principiile grandioase ale revolutiei privind autodeterminarea popoarelor si de non-imixtiune în treburile altor popoare, dar si cu acela de a ajuta alte popoare sa se elibereze. De aceea Carnot afirma ca anexarea sa se realizeze doar pentru acele comunitati care o cer în mod formal si liber, acesta având si o viziune mult mai realista asupra frontierelor, împartasita si de Robespierre si mentinuta si atunci când va conduce Directoratul. Robespierre propune, în septembrie 1793, renuntarea la politica de cucerire si de eliberare a popoarelor dusa în special pe teritoriul Statelor Unite si al Elvetiei, precum si pastrarea aliantelor traditionale cu Danemarca, Turcia, Genova si Venetia. Saint-Just, un alt revolutionar iacobin, era în mod deschis si total împotriva anexiunilor, considerând ca un popor care traieste doar pentru a cuceri traieste doar pentru glorie si va sfârsi prin a nu-si mai respecta nici macar propriile legi. Carnot va fi înlaturat de la conducerea Directoratului tocmai pentru faptul ca se dovedise prea moderat, prea apropiat regalistilor, iar aceasta în favoarea unui tânar general care tocmai avusese o serie de victorii în Austria si în Italia, unde crease o ˛republica sora.˛ Napoleon este foarte departe de acele articole din Constitutia din 1790 a lui Saint-Just care declarau ca poporul francez se declara prietenul tuturor popoarelor, ca voteaza libertatea lumii, ca republica franceza nu va folosi vreodata armele pentru a oprima sau aservi un alt popor. Europa nu va permite însa comportamentul Frantei si va forma o noua coalitie care îl va determina pe Napoleon sa se reîntoarca din Egipt, degringolada interna si externa permitându-i sa preia puterea în noiembrie 1799.                   

Înca din 1790, chiar si adversarii cei mai înversunati ai Revolutiei franceze au recunoscut în aceasta un eveniment de importanta majora pentru întreaga Europa, influenta acesteia facându-se imediat simtita în toate statele occidentale, dar si în Grecia, Macedonia sau Bulgaria. În tot Occidentul s-au constituit grupuri de ˛patrioti˛ sub forma de cluburi sau societati, membrii acestora fiind atrasi atât de conceptul de libertate interioara, cât si de principiul nationalitatilor sau de acelasi gen de cosmopolitism ca al revolutionarilor francezi, cauza acestora fiind simtita ca fiind cauza tuturor popoarelor. Faptul ca revolutionarii francezi au declarat deputati francezi o serie de straini reputati precum Jeremy Bentham, James Mackintosh, Johann Pestalozzi si altii a constituit, de asemenea, un motiv de a adera la ideile revolutionare franceze.

Ideea de Europa era si ea prezenta printre preocuparile ˛patriotilor,˛ italianul (iacobin) Enrico Michele L˘Aurora considerând ca europenii trebuiau sa se simta fii ai aceleiasi mame, Europa, motiv pentru care era necesara constituirea unui nou ˛pact social.˛ Considerându-se lumina Italiei întunecate, L˘Aurora îndemna europenii sa se uneasca într-o singura natiune pentru a inaugura era libertatii-egalitatii-fraternitatii, succesoarea vârstei de aur, a barbariei, a justitiei si monarhiei si cerea convocarea, în Sicilia, a unui ˛congres universal al înteleptilor si eruditilor˛ ales de catre popor, pentru a elabora o constitutie pentru întreaga Europa si trei pacte care sa reglementeze relatiile morale, sociale si militare între popoare. La rândul sau, patriotul german Vogt credea ca trebuia inventat un nou sistem pentru Europa si îl va aproba pe Napoleon în planurile sale de a crea un nou echilibru european, în timp ce francezul Barnave era întru totul de acord cu sistemul traditional, excluzând din Europa Rusia, care nu putea judeca pe baza acelorasi principii europene. Saint-Just însa considera ca Europa se va reînnoi complet atunci când popoarele îsi vor dobândi libertatea. Unul dintre cei mai mari juristi ai sec. al XVIII-lea, Vattel, vedea în Europa un sistem politic, un ansamblu al intereselor dintre diferitele natiuni care îl formeaza, dar nu ca elemente separate, ci fiecare direct implicata si atenta la problemele celeilalte, ceea ce confera unitatea continentului, echilibrul politic si de putere. Conform opiniei lui Vattel nu este permisa interventia în afacerile interne ale altor popoare decât în cazul în care conducatorul acestuia a fost destituit în mod legitim, situatie în care interventia este o datorie.

Cele mai importante proiecte de uniune continentala din aceasta epoca au apartinut însa filosofului Immanuel Kant (1724-1804) si omului politic Friedrich von Gentz (1764-1832), acesta desi asemenea preocupari au avut si Schiller, Goethe, Fichte sau, într-o maniera contradictorie asupra rolului Europei în istorie,  Herder. 

În proiectul sau pentru o pace perpetua Kant reia o teza mai veche afirmând ca tendintele anti-sociale ale statelor ar putea fi diminuate daca suveranitatea ar trece din mâinile printilor în cele ale popoarelor (teza care apare si la Rousseau). Kant crede în posibilitatea realizarii unei federatii care sa cuprinda pe rând toate statele care vor sa faca parte din ea. Dreptul popoarelor neînsemnând dreptul la razboi, statele au datoria de a renunta la libertatile lor ˛salbatice˛ si de a se supune legilor, formând un ˛stat al natiunilor˛ în care libertatea sa creasca neîncetat si la care sa adere în cele din urma toate statele lumii. Din pacate, afirma Kant, oamenii nu sunt capabili sa apere si sa materializeze o asemenea idee pozitiva, ci doar surogatul ˛negativ˛ al aliantelor permanente, mereu mai largi, dar care poarta în ele atât germenele razboiului, cât si pe cel al autodistrugerii.

F. von Gentz, ministrul regelui Prusiei, secretarul Congresului de la Viena, omul de încredere al lui Meternich si discipolul lui Kant, unul dintre artizanii Sfintei Aliante, initial un sustinator al revolutiei franceze, a devenit mai apoi un adversar al acesteia: autorul nu era de acord cu republica universala unitara propusa de revolutionarii iacobini, considerând-o o varianta reînnoita a mitului monarhiei universale.. Numit de catre tarul Alexandru ˛cavalerul Europei˛ sau ˛secretarul-general prezumtiv al Europei˛, Gentz va sfârsi prin a scrie ca are oroare de acest cuvânt, Europa, si ca si-a pierdut orice dorinta de a fi european, realizând însa unele dintre cele mai lucide critici la adresa doctrinelor europene proclamate de absolutismul revolutionar francez, a scrierilor lui Saint-Pierre sau Kant, a celor trei modalitati de realizare a pacii perpetue propuse pâna atunci: realizarea statului mondial, minimizarea importantei conceptului si realitatii numita natiune si realizarea unei federatii de state, fie printr-un sistem de arbitraj mondial, fie prin legaturi constitutionale, si elaborarea unei constitutii federale. Gentz nu-si putea imagina Europa supusa unui singur guvern, considerând-o o hegemonie care nu putea dura, iar constitutia unica ˛o vesnica himera,˛ singura solutie fiind în cele din urma crearea unui sistem de echilibru care ˛sa limiteze raul˛.

În ciuda aparitiei numelui de Europa în foarte multe dintre discursurile din timpul revolutiei, în aceasta perioada nu a existat nici un plan serios de uniune continentala care sa apara din cadrul acesteia. Explicatia consta în faptul ca idealurile revolutionarilor erau atât de pasionale încât actorii evenimentului au îmbratisat idealul nationalist, de nivelare a diversitatilor regionale, ignorând posibilitatea unei federatii continentale, suprimând realitatea europeana. Ca si în perioadele anterioare, atunci când se refereau la ˛genul uman˛ sau la vreun plan privind pacea mondiala, gânditorii si oamenii politici ai vremii aveau în vedere tot Europa, crestinatatea, iar uneori doar câteva dintre statele occidentale, de obicei Franta si Anglia,  nu întreaga lume.

Nu toate spiritele Europei erau cuprinse însa de cosmopolitism, conservatorismul, traditionalismul, având si el adeptii sai. Acestia considerau ca prin constitutia din 1791 francezii erau cei care devenisera ˛regi˛ si nu Franta, de aceea trebuia facut juramânt de fidelitate în fata natiunii si a legii. Faptul ca regele francez chemase ajutor strain împotriva supusilor sai era intolerabil.

Europa napoleoniana si a avântului statelor nationale

Rolul lui Napoleon în modernizarea sistemului politic francez este deja recunoscut: elaborarea unei noi Constitutii, largirea dreptului de vot, revizuirea sistemului de învatamânt si a legislatiei în aproape toate domeniile etc. Pe plan extern Napoleon a avut de asemenea un rol important si care a început chiar înaintea venirii sale la conducerea Directoratului, prin succesele pe care le-a obtinut în campaniile din Egipt, Italia sau Austria, prin controlul pe care îl va exercita asupra teritoriilor Italiei, Belgiei, Olandei, Elvetiei, Portugaliei si asupra unei parti a Germaniei.

Toate actiunile lui Napoleon nu au fost însa decât o noua încercare de a crea o Europa unita, una care a folosit forta însa, si tocmai de aceea lipsita, în cele din urma, de succes. În plus, acea Europa era mult prea gigantica pentru mijloacele acelor timpuri. De asemenea, toate aceste actiuni au avut întotdeauna la baza un plan, chiar daca acesta a suferit adesea multe modificari, în functie de situatiile existente. Conceptia initiala a lui Bonaparte asupra Europei a fost aceea a ˛marii natiuni˛ si a statelor satelit care în timp si-ar fi pierdut dreptul de a dispune de ele însele. Dupa bataliile de la Austerlitz si Jena, Europa imaginata de Napoleon era cea a confederatiei aflata sub coordonarea sa personala si bazata pe legaturile de familie, fratii si cumnatul acestuia devenind conducatorii regatelor Italiei, Westfaliei, Olandei si Spaniei (acestia neavând însa nici macar o minima independenta fata de împarat, suportând aceleasi umilinte ca si orice strain). Într-o scrisoare adresata cumnatului sau Murat, regele Neapolelui, Napoleon îi atragea atentia ca l-a facut rege pentru ˛sistemul meu˛, corespondenta cu fratii sai fiind la fel de intransigenta: ˛Am cucerit atâtea regate pentru ca Franta sa traga foloasele˛, scria surorii sale. Pe lânga sistemul familial o mare importanta au avut aliantele, cea mai importanta fiind Confederatia Rinului, o forta armata creata în Germania si supusa complet împaratului francez. Dupa 1810 însa Napoleon concepe Europa ca pe un sistem continental aflat sub controlul direct al Frantei: în jurul Frantei, prin anexiuni, se formase imperiul si regatele vasale, dincolo de acestea aflându-se aliantele impuse ale Prusiei si Austriei, cea din urma realizata prin casatoria cu arhiducesa Maria-Luiza. La rândul ei Rusia era vazuta ca o posibila prada, acesta trebuind si ea sa devina un aliat fidel si ascultator.

Ideea de ˛Imperiu universal˛ a aparut foarte des în Memorialul  scris de Napoleon în timpul exilului, evocând Imperiul roman, pentru care împaratul avea o deosebita atractie (de asemenea evoca foarte des imperiul lui Charlemagne), dar sensul acestui universalism se limita tot la Europa, cu extensie pâna la Moscova, pentru ca Napoleon dorea sa devina împaratul Orientului, sa se întoarca la Paris prin Constantinopol, sa faca din toate popoarele Europei una si aceeasi natiune. Unul dintre visurile sale era ˛sa schimbe fata lumii˛, din Asia pâna în Africa si chiar America. În ceea ce privea Europa, Napoleon dorea un sistem monetar unic, unitati de masura comune, precum si uniformizarea legislatiei, Codul de legi napoleonian trebuind sa serveasca drept baza pentru un cod de legi european, iar la un moment dat a dorit sa uneasca toate arhivele europene la Paris.

În timp ce filosofii (Benjamin Constant, Mme De Stael, Joseph le Maistre, Novalis, Fichte sau Hegel) vorbeau despre Europa, Napoleon a încercat sa o faca sa existe, dar tot ceea ce a reusit sa provoace ambitia nemasurata a acestuia a fost o relansare a patriotismului la nivelul tuturor statelor (dar mai ales în Germania, dupa cum se va vedea) si claselor sociale, precum si elaborarea unor noi doctrine ale nationalismului, fenomene ce au dus la revolte spontane în unele din tarile ocupate de acesta: Spania, Rusia, Prusia orientala, Olanda (nu si în Belgia sau Italia însa). Franta tradase idealul cosmopolit, universalist în care acestea crezusera si caruia acestea îi mai erau înca atasate.

Desigur multi oameni de spirit au încercat sa ofere solutii la criza politica prin care trecea Europa dupa ce Napoleon ratase ocazia (imposibil de materializat) de a construi un continent unit: în timp ce Herder considera ca natiunea germana va fi cea care, prin cultura sa superioara, va realiza schimbarea, poetul german Novalis considera ca decadenta crestinismului a fost cea care a determinat popoarele sa se împarta într-o serie de state rivale si ca doar o reînviere a religiei ar putea readuce unitatea continentului. Germanul August Schlegel considera si el ca Germania era inima Europei, un destin aparte în cadrul acesteia, un stat tânar si puternic a carui unificare va determina ˛marea asociere continentala.˛ Fichte, la rândul sau, vorbea despre misiunea poporului german de a rezolva problema statului modern, sarcina pe care francezii nu fusesera capabili sa o duca la bun sfârsit, dar pentru aceasta era nevoie de unificarea Germaniei. Adam Muller considera si el ca tot ceea ce era de valoare în Europa avea provenienta germana, si chiar federalismul european va sta sub semnul acestei natiuni. În ceea ce priveste frontierele acestei Germanii, acestea nu erau altele decât cele în limitele carora traiau germanii, unde se vorbea limba germana. Geniul acestui popor cerea ca el sa se bucure de un regim politic comun. Astfel, romantismul a devenit baza nationalismului german si a accelerat evolutia acestuia, multe dintre aceste idei amintind de cele promovate, într-o maniera mult mai incisiva, de catre Hitler.

În aceasta perioada au mai existat însa si alte referiri la viitorul Europei, unele utopice (ca de exemplu ideea împartirii Europei în patru imperii de dimensiuni egale si între care sa existe un echilibru perfect), altele exprimate într-o viziune mult mai toleranta si mai cosmopolita: francezul Gondon considera ca mentinerea pacii era posibila doar daca fiecare popor îsi pastra existenta sa specifica, dar devenea si membru al unei comunitati mai largi, îsi avea propria sa constitutie, civila, dar se supunea si unei constitutii a întregii Europe, o constitutie politica. Aceasta constitutie oferea patru puteri: legislativa, apartinând suveranilor, de observare, exercitata de un congres format din deputati ai diferitelor natiuni, juridica, apartinând tribunalului suprem, si de supraveghere, exercitata de fortele armate, acest proiect fiind primul care propunea o organizatie federalista în care statele sa-si mentina autonomia. Benjamin Constant, un alt intelectual al timpului, considera Europa în diversitatea sa, opunându-se nationalismului abstract si uniformizant, era adeptul uniunii pasnice a popoarelor si credea în renasterea realitatilor locale asfixiate de statul-natiune. În aceeasi perioada J. Le Maistre credea ca Europa este mintea umanitatii, viitorul popoarelor europene neputând fi altul decât cel al reîntoarcerii catre Roma si al subordonarii neconditionate fata de Papa, fondatorul ˛monarhiei europene˛ si  ˛sursa suveranitatii în Europa˛, considerând ca cel mai mare inamic al Europei nu sunt razboaiele si crimele de orice fel, ci protestantismul.

 Tot acestei perioade apartine si propunerea lui Saint-Simon (1760-1825) si Augustin Thierry (1795-1856) de a se organiza câte un parlament pentru fiecare natiune si unul general pentru întreaga Europa, divizat, conform modelului englez, în doua camere, a deputatilor si a lorzilor, fiind însarcinat sa se ocupe de toate problemele de interes general. Deputatii trebuia sa detina o anumita avere si urmau sa fie alesi o data la zece ani de catre cei care stiau sa citeasca, iar pairii erau alesi de catre rege, acestia având nevoie de o avere mult mai mare. Pentru Saint-Simon, adept al expansiunii industriale si al progresului, viitoarea Europa trebuia sa se întemeieze pe o religie, dar una noua, un nou crestinism. Un motiv pentru care Saint-Simon credea în viitorul Europei era ca locuitorii acestia erau fiii lui Abel, care avea mai multe calitati decât fiii lui Cain, care erau locuitorii Africii si Asiei. Mult mai pragmatic, patriotul italian Giuseppe Mazzini (1805-1872) va fonda, în 1834, prima organizatie europeana cu caracter supranational, Giovine Europa (Tânara Europa), în opinia acestuia istoria natiunilor apropiindu-se de final si facând loc celei a Europei ca entitate politica. Daca Europa lui Saint-Simon sau a lui Rousseau era una a asocierii printilor, în prezent ea este una a asocierii popoarelor, locul pe care acestea l-au obtinut în istorie bazându-se pe declinul printilor.

Congresul de la Viena din mai 1815 a restabilit ordinea europeana în ceea ce privea frontierele, chiar daca modificari au mai intervenit si dupa aceea, în principal dupa Tratatul de la Versailles. În toamna aceluiasi an trei dintre fostele aliate împotriva Frantei napoleoniene, Rusia, Austria si Prusia au format Sfânta Alianta, întelegere care nu a avut o influenta deosebita în cadrul relatiilor europene (datorita intereselor egoiste ale statelor si a expansiunii tot mai largi a nationalismului), dar a creat prin unul dintre articolele sale ceea ce s-a numit mai târziu ˛concertul european.˛ Perioada care a urmat a fost una de fortificare a statelor nationale europene, de prabusire a unora dintre monarhiile europene, de progres tehnic si cultural, de reforme economice si politice si de lansare a unor noi teorii ale acestor domenii, de relansare a unora mai vechi, dar si o perioada care a facut posibila declansarea primului razboi mondial, alaturi de obtinerea unor drepturi sociale si politice de catre anumite categorii sociale.

Desi pare ca, pâna în secolul al XIX-lea, problema unitatii europene este una care nu si-a gasit înca solutia, au existat, totusi, si state europene care au functionat (Danemarca, Olanda, Belgia, iar dupa unii autori si Spania si Italia) ori s-au format pe principii federale (Elvetia si Germania). Chiar daca în perioada care a urmat accentul s-a pus mai ales pe state ca entitati individuale, au existat si personalitati care s-au preocupat în continuare de Europa în contextul posibilitatii crearii unei unitati politice si economice federale.

Ideea europeana dupa primul razboi mondial

Primul razboi mondial a facut sa apara din nou discutii privind necesitatea si posibilitatea crearii Europei unite, la sfârsitul acestuia fiind lansat proiectul de ˛uniune europeana˛ apartinând lui Aristide Briand, un proiect prezentat în cadrul Societatii Natiunilor, dar foarte putin teoretizat si adaptat la situatia existenta în Europa la acea data. Originea acestuia se afla în Scrisoarea deschisa catre parlamentarii francezi publicata de catre contele Richard Coudenhove-Kalergi în 1924, document în care autorul arata parlamentarilor francezi ca Europa trebuia sa se uneasca pentru a face fata la trei pericole: Uniunea Sovietica, Imperiul Britanic si Statele Unite ale Americii. Independenta Europei nu putea fi pastrata decât daca se creau Statele Unite ale Europei, motiv pentru care propunea un program pan-european de aliante politice, economice si militare, tratate de arbitraj si garantie între toate statele democratice ale continentului, întelegere cu Anglia si America, pace cu Rusia si Extremul Orient, întelegere între Franta si Germania.

Astfel, în 1926, la Geneva, se înfiinteaza Asociatia pentru Cooperare Europeana si are loc un prim congres pan-european, în 1927 A. Briand devenind presedinte de onoare al acestuia. În urma discutiilor care s-au purtat în cadrul congresului A. Briand va trimite, spre consultare si aprobare, în 1929, un memorandum privind unificarea europeana tuturor guvernelor democratice ale Europei, cerând un raspuns în termenul cel mai scurt posibil. Criza economica intervenita în toamna aceluiasi an va face ca proiectul lui sa ramâna aproape fara nici un ecou (Cehoslovacia si Albania au acceptat fara rezerve proiectul, Norvegia, Grecia, România si Iugoslavia cu retineri, Anglia considerând ca realizarea obiectivelor planului nu pretindea neaparat realizarea uniunii), iar situatia din Europa de dupa aceasta data sa nu mai permita revenirea asupra lui, chiar daca multe state vazusera în planul lui Briand o solutie la criza economica ce se instalase.

Coudenhove-Kalergi, care se inspirase în fondarea Uniunii paneuropene din statutul organizatiei panamericane, se mira ca în mica Europa cele douazeci si cinci de popoare pot trai într-o anarhie internationala. Contele propunea realizarea pe etape a uniunii statelor europene, începându-se cu Conferinta europeana si înfiintarea unui birou central al miscarii de unificare si continuându-se cu un aranjament economic european si un pact de alianta care includea egalitatea tuturor partilor.  Înarmarea ar fi fost permisa în caz de agresiune, uniunea vamala trebuia sa înceapa prin aranjamente între statele vecine, iar în timpul procesului de unificare propunea o revizuire a reparatiilor si datoriilor statelor europene, ceea ce conferea planului un puternic caracter pro-german. Coudenhove-Kalergi nu admitea sub nici o forma includerea Uniunii Sovietice în uniunea europeana imaginata de el. Ceea ce i se poate reprosa însa acestuia este evidenta sa preocupare europeana prin prisma pan-germanismului, manifestat prin preocuparile sale privind exonerarea Germaniei de raspunderile ce-i reveneau prin tratatele încheiate dupa primul razboi mondial. si-a continuat activitatea pan-europeana, în 1939 publicând articolul Europa unita în care îsi exprima surprinderea ca popoarele de pe alte continente considerau familiare conceptele de Europa si european, în timp ce europenii nu stiu nimic despre ei însisi. Contele ramâne totusi optimist, considerând ca atâta timp cât exista Elvetia ca o mica Paneuropa se va realiza si Europa unita.

Perioada hitlerista

Aparut ca miscare de contracarare a comunismului, fascismul se va dovedi o ideologie (acest termen fiind negat de catre unii specialisti în legatura cu fascismul) cel putin la fel de periculoasa ca si comunismul. Ambele se bazau pe notiuni si valori absolute, comunismul pe egalitatea absoluta, fascismul pe inegalitatea absoluta ca replica data comunismului. Aparut în Italia ca miscare de fidelitate fata de traditia italiana si de revenire la gloria Romei antice, fascismul punea accent pe discursul ultranationalist iar adeptii acestuia erau intoleranti cu cei care considerau ca urmareau interese individuale sau de clasa, condamnau liberalismul si democratia considerându-le ideologii care puneau drepturile individului mai presus de datoria nationala, considera inutil sistemul parlamentar si considerau ca succesul lor pretindea supunerea neconditionata a tuturor italienilor. Pierderea primului razboi mondial si esecul republicii de la Weimar (prima guvernare democratica a Germaniei, dar nu destul de eficienta) si mai ales faptul ca reprezentantii acesteia acceptasera prevederile Tratatului de la Versailles prin care Germania era facuta responsabila pentru începerea razboiului si obligata sa plateasca despagubiri, au determinat conducatorii militari germani sa adopte o atitudine ostila fata de prevederile tratatului si de noua guvernare si sa finanteze o armata paralela care sa mentina puterea militara si spiritul eroic al Germaniei.

Republica de la Weimar, din care facea parte elita dreptei moderate germane, în urma crahului financiar din 1929 a fost cuprinsa de teama unei revigorari a stângii si în urma unor esecuri ale cancelarilor apartinând dreptei moderate, a fost nevoita sa accepte în fruntea cabinetului un reprezentant al dreptei radicale, la 30 ianuarie 1933, pe Hitler care, imediat ce a preluat functia a instaurat un regim dictatorial.

Dezordinea politica, economica si morala în care se gasea nu doar Germania, ci chiar Europa dupa Tratatul de la Versailles nu doar a facut posibila, ci chiar reclama un spirit puternic si mobilizator care sa poata canaliza energiile catre gasirea cât mai grabnica a unor solutii. Pentru realizarea ideilor marete, fie ca sunt pozitive, fie ca sunt negative nu este nevoie decât de un spirit foarte puternic, ceea ce era Hitler, doar ca unul distructiv.

În perioada în care Hitler a ajuns pe scena politica germana nu se poate spune ca Europa exista ca entitate, dar acesta dorea sa o construiasca, unul din visele sale fiind realizarea unei noi Europe. Germania trebuia sa renunte la politica sa coloniala si navala si la pretentiile universaliste exagerate în favoarea unei politici de cucerire europeana, de unificare a întregului continent si lichidare a dezordinii provocate de statele mici. Europa lui Hitler avea însa forma unei piramide a ierarhiilor raselor, în care principalul loc era ocupat de marele Reich (care cuprindea teritoriile cu populatie de rasa germana), urmat de protectorate (spatiul vital), satelitii de rasa germanica si alti sateliti. Marele Reich trebuia sa constituie nucleul civilizatiei si al culturii, educatia de tip nazist fiind considerata o formula de viitor. Cei mai reusiti reprezentanti ai rasei ariene trebuiau sa procreeze elita poporului germanic, care în decurs de o generatie sa ofere Europei clasa conducatoare. Celelalte natiuni nu interesau decât în masura în care puteau sluji interesele Germaniei. Ocuparea unei pozitii dominante în Europa ar fi asigurat prin ea însasi o pozitie dominanta în lume. Ca si Napoleon însa, Hitler nu a reusit, cu toate crimele sale, decât sa stimuleze patriotismul popoarelor pe care le-a atacat, sadismul sau nefacând altceva decât sa duca pâna la extrem  eroismul sovieticilor. Paralelismul care se face adesea între Hitler si Napoleon nu este valabil decât în ceea ce priveste imperialismul lor, mijloacele hegemonice prin care au vrut, ambii, sa realizeze Europa unita, nu si în ceea ce priveste rasismul, specific doar lui Hitler. În timp ce Napoleon mai poate face înca subiect de legenda, în cazul lui Hitler nu poate fi vorba de asa ceva.

Problema europeana în Europa Centrala si de Est

Una dintre probleme ce survin instantaneu la începutul unei cercetari a spatiului central-est european o reprezinta multitudinea minoritatilor etnice existente în cadrul acestuia.[1] Depasind dezbaterile teoretice (desi importante) asupra problemei natiunilor si asupra modalitatilor de formare a statelor-natiune, ceea ce intereseaza este în cele din urma modul în care aceste popoare s-au raportat, în diverse perioade, la solutia federala pentru a-si rezolva problemele specifice.

O prima etapa o reprezinta perioada revolutionara a anilor 1848-1849, când în cadrul Imperiului Habsburgic s-a pus pentru prima data ideea statutului diferitelor natiuni: istorice, aristocratice sau nobiliare, cum erau considerate cea germana, italiana, ungara, poloneza si croata, care s-au constituit în imperii, si natiunile fara istorie sau oprimate, cele care, începând din perioada Evului Mediu, si-au pierdut clasele nobiliare si ale caror cereri de independenta din perioada avântului popoarelor au ranit orgoliul celor dintâi. Principiul coordonator al nationalismului[2] si exemplul urmat îl constituia Revolutia franceza ce tocmai se desfasura[3], planurile de a obtine drepturi nationale si sociale atât pentru natiunile istorice cât si pentru cele fara istorie[4]. Primul plan federativ al cehului Palacky nu cerea deplina suveranitate a natiunilor componente ale Imperiului (delimitarea teritoriala clara nefiind posibila), ci doar a puterilor si competentelor pe de care statul federal nu avea nevoie, dar cel de-al doilea sustine o partajare a Imperiului în teritorii destul de largi: germano-austriac; ceho-slovac; polono-ucrainean; ilirian (slavii din sudul Austriei; italian; iugoslav (partea maghiara); maghiar si român). A existat si un alt plan, cel al lui  Kaučič, care împartea Imperiul în 14 entitati mai mici, dar, ca si cele ale lui Palacky, si acesta a fost respins. Mai pot fi adaugate: planul Confederatiei Danubiene (esuat), promovat de  Lajos Kossuth (1851) si Karl Renner (1902), vizând o reforma a sistemului dualist si a monarhiei; planul foarte elaborat al lui Aurel Popovici (1906), în care se expunea ideea necesitatii transformarii Imperiului într-un stat federal cu o structura tridimensionala; Mitteleuropa lui Friedrich Naumann, în 1915.[5] Românii din Transilvania au elaborat si ei o serie de planuri federative. Astfel, în timp ce Dieta de la Cluj se pronunta pentru unificarea Transilvaniei cu Ungaria (29 mai 1848), proiectul lui S. Barnutiu cerea mai întâi recunoasterea românilor din Imperiu ca fiind o natiune libera si egala cu celelalte, conform principiilor enuntate în timpul revolutiei de la 1848, si abia mai apoi o dezbatere privind unificarea cu Ungaria. Barnutiu considera, de asemenea, ca o feeratie putea exista doar între doua natiuni libere. Pentru ca Dieta a declarat, totusi, unificarea Transilvaniei cu Ungaria, o delegatie a intelectualilor români s-a prezentat la Împaratul Franz Josef pentru a-i cere ca românii din Imperiu sa foemeze un ducat national si independent, cu administratie politica si religioasa proprie, fara a parasi Imperiul. Conducatorul viitoarea natiuni române urma a fi ales de catre Adunarea Nationala Generala si aprobat de catre împarat, românii urmând a fi reprezentati în Cabinetul Imperial. În timp ce în Transilvania românii erau împotriva maghairilor, în Ţara Româneasca revolutionarii (si chiar unii membri ai guvernului provizoriu) considerau ca era necesara o apropiere de maghiari pentru a se opune împreuna tiraniei coalitiei austro-ruse. În 1848 un alt membru al guvernului provizoriu românesc, Ion Maiorescu, prezenta guvernului german (nu austriac!) doua memorii în care propunea realizarea unei federatii între M. Baltica si M. Neagra, înglobând atât românii cât si maghiarii, cu scopul de a face fata pericolului unei federatii slave. În acelasi timp, revolutionarii din Moldova visau atât la unificarea dintre Moldova si Ţ. Româneasca, cât si la unificarea europeana, dupa o formula feerala republicana. Chiar si în exil, si îndeosebi sub influenta revolutionarului italian G. Mazzini, revolutionarii români au continuat sa-si promoveze idealurile, militând pentru realizarea unei confederatii republicane a Europei Orientale între români, polonezi, unguri, rusi si boemienii, moravii si slavii de sud. Fiecare natiune urma sa se ocupe de problema administratiei interne, de cultura, justitie, finante locale si învatamântul public, în timp ce nivelului federal îi reveneau problemele politicii externe, apararii, ale comertului si finantelor în general. În opinia lui Balcescu avantajele acestei federatii constau atât în realizarea unitatii nationale a românilor, cât mai ales în capacitatea demograica a federatiei si iesirea la mare asigurata acesteia. Astfel, scopul federatiei era cel al pan-românismului, împotriva pan-slavismului si al pan-germanismului. Continuate si dupa 1848, ideile federale pasoptiste nu au devenit niciodata realitate, singura realizare constituind-o autonomia provinciilor istorice, obtinuta la 20 octombrie 1860. La sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului XX situatia se schimba însa: oponentii ideii federale si adeptii celei a statului national sunt tot mai numerosi. G. Cioranescu considera însa ca niciunul dintre militantii federalisti, indifferent de nationalitate, nu a fost cu adevarat sincer, fiecare dorind cu precadere realizarea independentei nationale a propriei natiuni, iar aceasta în timp ce Ungaria nu dorea altceva decât sa-si mentina vechiul statu quo.[6]

Daca proiectele natiunilor au esuat unul dupa altul, data de 4 martie a anului urmator va aduce la lumina un alt plan, Constitutia Imperiului, document care, daca ar fi fost aplicat, ar fi avut meritul de a fi instituit egalitatea administrativa a tuturor regiunilor, cu respectarea principiului majoritatii, dar ar fi facut si greseala centralizarii[7] Imperiului. Desi neaplicata, respectiva Constitutie a scos la iveala un nou principiu de organizare politica: cel al statului supranational, multinational sau subsidiar.[8] Mai târziu, în 1867, urmare a înfrângerii Austriei de catre Prusia, cea dintâi va accepta compromisul dualismului cu coroana ungara, însa fara a accepta si numeroasele cereri de descentralizare din interiorul Imperiului. Rezultatul acestui refuz se va materializa în cereri ulterioare mult mai dure, de separare a natiunilor.[9]

Concluzia care se impune este aceea ca în Imperiul Austro-Ungar ideile federaliste au fost utilizate pentru a crea un fundament egalitar pentru natiunile componente, si nu pentru a obtine necesara democratie politica sau un nivel mai mare de autonomie locala si regionala[10]. Aceasta este însa de înteles pentru situatia concreta a epocii, când obtinerea chiar si a unui drept foarte limitat putea fi considerata un succes. Dezintegrarea Austro-Ungariei nu va pune capat dezbaterilor privind resuscitarea acestuia pe principiul statului multinational.[11] În cadrul Europei Central-Estice se pun bazele, în aceasta perioada, ale unui alt principiu (cu fundamente religioase si cu radacini în lumea musulmana si în islamism), cel al autonomiei personale, practicata în perioada lui Matei Corvin pentru saxonii, maghiarii si secuii din Transilvania (Unio trium nationum, 1437) si de catre regele Stanislav Augustus pentru evreii din Polonia. Acest principiu va fi preluat mai târziu atât de statele nationale din regiune care îsi pierdusera o parte a teritoriilor si a populatiei, cât si de organizatiile internationale (O.N.U.).[12]

Chiar si în prezent exista însa nostalgia pentru perioada respectiva, considerata un loc comun al memoriei colective a tarilor central-est-europene[13], nostalgie comprehensibila cu precadere daca luam în considerare diminuarea libertatii de miscare impusa la foarte scurt timp de regimurile comuniste.

Din 1918 pâna la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial : teorie si practica

Aparitia statelor-natiune nu a eliminat pentru totdeauna ideea federala din Europa de Est, cel putin nu înainte de schimbarile geopolitice de la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial. Considerarea acesteia avea argumente foarte serioase: aparitia pericolului bolsevic, apoi a celui german hitlerist, pe de o parte, dar si convingerea ca într-un cadrul federal vor putea fi pastrate noile frontiere.

Un prim exemplu este cel al Poloniei, care în 1923 a propus Lituaniei, Ucrainei si Bielorusiei crearea unei federatii pentru a opri expansiunea bolsevismului, fiind urmat un an mai târziu de propunerea comunistilor de a crea o federatie balcanica.

Pe de alta parte, tot un gen de federatie sunt considerate si Mica Antanta (încheiata în 1920 între România, Cehoslovacia si Iugoslavia cu scopul apararii prevederilor Tratatului de la Trianon dar si din ratiuni economice); planul Tardieu (de creare a unei federatii danubiene), lansat în 1932 în vederea restabilirii situatiei economice a Austriei si a noilor state-natiune, esuat însa dupa instalarea la putere a lui Hitler si a Anchluss-ului; Pactul Antantei balcanice (semnat la Atena la 9 februarie 1934 între România, Grecia, Iugoslavia si Turcia în vederea asigurarii securitatii regiunii). Toate acestea au aparut în vidul politico-administrativ de dupa caderea Imperiului si aveau ca obiectiv crearea structurii institutionale necesare pentru realizarea unei colaborari mai strânse între tarile fondatoare. Acestor încercari li se mai poate adauga pangermanismul celui de-al treilea Reich[14], urmat de planul comun elaborat în martie 1939 de catre ministrii afacerilor externe ai României si Poloniei  pentru a se opune Rusiei si Germaniei.

Daca un anumit tip de practica federalista a aparut cu precadere în situatii particulare, iar teoreticienii sau avocatii ideii federale sunt putini numerosi în spatiul central-est european (cel putin în comparatie cu spatiul occidental), abordarile federale central-est europene nu sunt de neglijat. Chiar si exemplul lui Leon Trotki, care a reusit, în 1923, sa impuna printre obiectivele Internationalei socialiste si pe cel al unificarii continentului european, plecând însa de la doctrina socialista, ce nu putea fi mentinuta într-o singura tara. Argumentul militantului socialist l-a constituit incompatibilitatea dintre dimensiunile statului-natiune si ritmul dezvoltarii fortelor de productie, care impunea crearea unor spatii politice si economice integrate. În viziunea lui Trotki originea celor doua razboaie mondiale a constituit-o, printre altele, conflictele economice ale tarilor europene si organizarea acestora pe principiul suveranitatii nelimitate, situatia putând fi depasita prin realizarea Statelor Socialiste Unite ale Europei, primul pas catre crearea Federatiei Socialiste Mondiale si precedând revolutia socialista generalizata.[15]

Tot pentru aceasta perioada mai putem adauga teoriile economistului Elemér Hantos (1881-1942) care, fara nici o nostalgie pentru perioada Imperiului, sustinea, în 1936, necesitatea unei colaborari economice strânse între tarile Europei Centrale ca fundament al colaborarii politice, necesara în conditiile pericolului bolsevic (subliniind însa si necesitatea sprijinului occidental). Solutia propusa de Elemér consta în crearea unei Uniuni economice si a unei Uniuni vamale europene[16]. Acestei viziuni îi putem adauga proiectele federale ale românului Virgil Madgearu, unul dintre adeptii planurilor europeniste ale lui Coudenhove-Kalergi si Aristide Briand, proiecte considerate foarte importante pentru dezvoltarea tarilor central-est europene. Astfel, în opinia lui Madgearu, uniunea europeana trebuia sa fie realizata gradual, începând cu o integrare economica regionala a statelor din Blocul Statelor Agrare (România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Estonia si Letonia). În acest context, Madgearu a realizat un proiect de uniune a tarilor agricole central-sud-est europene al carui obiectiv era eliminarea reciproca a concurentei la exportul de cereale si depasirea protectionismului agricol al tarilor occidentale.[17]

Ideea federala în perioada comunista

Chiar dupa instaurarea comunismului se mai poate vorbi despre o prezenta a ideii federale în spatiul central-est european, în special în fostele Iugoslavia si Uniunea Sovietica. Acestea sunt considerate însa false exemple de federatii[18], deoarece principala lor caracteristica a constituit-o în primul rând centralismul si spiritul uniformizator totalitar, dorinta de realizare a unui control exhaustiv asupra societatii si institutiilor politice si administrative, si nicidecum descentralizarea si auto-administrarea entitatilor constitutive. Din acest motiv experientele federale ale acestei parti a Europei nu sunt incluse în studiile privind federalismul decât ca un exemplu negativ fundamentat pe chiar diparitia respectivelor federatii.[19]

Daca pentru perioada dintre cele doua razboaie se pot distinge adeptii unitatii europene concepute de Briand, dupa instaurarea comunismului se poate vorbi de o noua categorie, cea a federalistilor emigrati din tarile Est-europene care încercau sa imagineze viitorul acestei zone în cadrul noii ordini mondiale. Unul dintre acestia este militantul francez de origine româna Ludovic Jean Constantinesco, care sustinea realizarea unei pledoarii rationale în favoarea federalismului (considerat "nici un cuvânt gol, nici un panaceu universal"), ridicând însa si problema tipului de federatie - regionala sau mondiala? - ce urma a fi realizat de catre popoarele Europei orientale. Aspectul este foarte important daca luam în calcul diferentele de atitudine fata stat si institutiile acestuia, rezultate ale istoriei, dar si asemanarile cu cultura occidentala (sursele spirituale comune grecesti, romane si crestine considerate fundament al unitatii).[20]

Pornind de la afirmatia ca federalismul este dezirabil doar daca "poate sa rezolve, la nivel federal si prin organisme comune, nevoile comune ce ramân insolvabile la nivel national", autorul considera ca desi popoarele est-europene au câteva caracteristice ce le diferentiaza de cele occidentale, ele nu au nevoi si aspiratii diferite. Constantinesco distinge astfel o serie de probleme care, desi considerate specifice tarilor central-est europene, prezinta interes si pentru cele occidentale:

-problema minoritatilor, prezente în toate tarile Europei central-estice, dar si în tarile occidentale, unde comunitatile specifice (bascii în Spania, walonii si flamanzii în Belgia, alsacienii si bretonii în Franta, galezii, irlandezii si scosienii în Marea Britanie) doreau mai multa autonomie regionala. Problema comuna a minoritatilor este pentru Constancinesco un argument ca o federatie regionala nu se justifica (nu trebuie uitate însa nici regimurile politice ale vremii); [21]

-problema securitatii, comuna pentru toate tarile europene si imposibil de solutionat în mod independent, reprezenta un argument în favoarea aplicarii ideii federale cel putin în acest domeniu. Dilema o continuie în continuare tipul federatiei, regionala sau europeana, argumente existând pentru ambele posibilitati. O federatie regionala era necesara pentru ca Europa orientala se afla la intersectia a doua amenintari, cea rusa si cea germana, si numai în cadrul unei asemenea federatii s-ar fi putut apara. Constantinesco o considera totusi depasita din punct de vedere politic, militar si demografic si complet inoportuna pentru Europa Occidentala, care ar fi avut astfel ocazia sa se considere la adapost de orice pericol si departe de situatia de a se gândi la encesitatea solidaritatii europene ca viitor al continentului. Solutia o constituia asadar federatia europeana.[22]

-problemele economiilor ale celor doua parti ale Europei, economii care, dincolo de anumite nuante, aveau aceeasi structura, produceau si consumau aceleasi tipuri de bunuri (de unde si ineficacitatea schimburilor interne), federatia fiind astfel un instrument pentru a realiza schimburi mult mai eficace. Cele doua economii se bucurau însa si de o oarecare complementaritate: vestul avea o populatie mai numeroasa si o suprafata agricola mai mica, în timp ce Europa central-estica era exact opusul, de unde si posibilitatea de a se completa reciproc în domeniul bunurilor agricole si industriale, schimburile fiind reciproc avantajoase si o sursa a stabilitatii viitoare federatii.[23]

Pentru Constantinesco, din punct de vedere istoric federatia europeana (nu doar regionala) putea fi deja realizata, desi realizarea acesteia putea implica si o serie de riscuri politice, ca de exemplu: determinarea Uniunii Sovietice sa creeze de jure o federatie a tarilor estice; pierderea legaturilor, oricum slabe, cu statele Europei de Est; ydrobirea, posibil definitiva, a continentului european. Daca realizarea federatiei europene reprezinta "foarte putin" iar federatia central-est europeana nu înseamna aproape nimic, viitoarea federatie trebuia sa fie una a solidaritatii constiente a popoarelor europene, a constientizarii apartenentei la Europa si a faptului ca pastrarea individualitatilor specifice nu se poate face decât într-o Europa unita si indivizibila.[24]



[1]. Pentru a clarifica situatia, Pierre Kende a realizat o ierarhizare a acestor minoritati: : i./ minoritatile aflate în prelungirea unei natiuni vecine (minoritatile nationale, sursa de tensiuni profunde între state); ii./ minoritatile transnationale (tiganii si evreii) ; iii./ minoritatile etno-nationale izolate (slovacii, slovenii, macedonenii, gagauzii, pomacii, suabii, tatarii, altii reusind sa se organizeze în cadrul unui stat, altii nu). Pierre Kende, Comment gérer le problčme des minorités en Europe central et orientale, in L'Europe centrale et orientale, Conflits, incertitudes et restructurations, Paris, La Documentation française, 1992, p. 13, apud. S. Pierré-Caps, La multination. L'avenir des minorité en Europe Centrale et Orientale, Paris, Éditions Odile Jacob, 1995, pp. 15-37. (La classification appartient ŕ Pierre Kende, les commentaires ŕ S. Pierré-Caps)

[2]. În viziunea lui Schlesinger statele central-est europene si Elvetia sunt singurele care au aplicat principiile federale în perioada respectiva, dar din motie diferite: ca mijloc de realizare a unitatii, pentru Elvetia, si ca solutie politica si administrativa, de autoguvernare si de pliere la provocarile modernitatii (sub influenta principiului natiunilor), pentur statele Imperiului. Schlesinger nu neaga faptul ca utilizarea unui anumit concept se poate face cel putin într-o dubla directie, si ofera exemplul nationalismului, care în cazul Germaniei a fost utilizat ca forta centralizatoare, iar în Imperiul Habsburgic ca fundament al descentralizarii, al federalismului (existând opinia ca militantul ceh Frank Palacky a fost primul care a utilizat termenul de nationalism - nationalismul progresiv - pentru a cere aplicarea principiilor federalismului în tara sa).  R. Schlesinger, Federalism in Central and Eastern Europe, Oxford University Press, 1945, pp. 3-4, 11, 17-18, 159.

[3]. S. Pierré-Caps, op. cit., p. 94.

[4]. S. Pierré-Caps, op. cit., pp. 95-99. Si on tient compte des données historiques, les nations qui se trouvaient sous l'occupation turque ont eu des tentatives confédéralistes (dans le męme but de l'émancipation, męme si sous l'influence de la Russie tsariste) męme avant de 1848, ou męme de la réalisation d'un association de type confédératif entre certains nations balkaniques et la Turquie. R. Schlesinger, op. cit., pp. 162-173 et autres.

[5]. R. Schlesinger, op. cit., pp. 165-173 ; G. Cioranescu, Românii si ideea federala, Bucuresti, Ed. Enciclopedica, 1996, p. 26. C. Horel, « L'Europe danubienne, nostalgie ou idée d'avenir ? », dans : Europe brisée, Europe retrouvée. Nouvelles réflexions sur l'unité européenne au XXe sičcle, sous la direction de René Girault et de Gérard Bossuat, Paris, Publications de la Sorbonne, 1994, pp. 19-28.

[6]. G. Cioranescu, op. cit., pp. 8-10, 14-17, 20-22, 28-29, 31-41. Voir aussi C. Horel, op. cit., pp. 16-18.

[7]. C. Horel, op. cit., p. 18.

[8]. R. Schlesinger, op. cit., pp. 176-182 ; S. Pierré-Caps, op. cit., pp. 100-101, 316.

[9]. C. Horel, op. cit., p. 19 ; S. Pierré-Caps, op. cit., p. 43, 102 ; R. Schlesinger, op. cit., pp. 12, 183-184, 187-189, 243-247.

[10]. B. Voyenne, Histoire III, op. cit., pp. 124, 126-128.

[11]. S. Pierré-Caps, op. cit., pp. 230-231.

[12]. S. Pierré-Caps, op. cit., pp. 258-260, 272-274, 278-282. La toate aceste planuri mai poate fi adaugat si cel al lui Lenin, care, la începutul primului razboi mondial considera necesar ca toate natiunile europene sa devina republici si sa formeze apoi "statele unite republicane ale Europei". Lénine, « Les États-Unis d'Europe, aoűt 1914 et aoűt 1915 », dans : Y. Stelandre (coordinateur), L'idée européenne dans l'entre deux guerres. Recueil de textes réunis ŕ l'initiative de Michel Dumoulin, Louvain-la-Neuve, Éd. Academia, Pédasup n°. 22, 1922, pp. 25-26.

[13]. Axa « Alpe-Adria » creata la Budapesta în 1989, între Ungaria, Austria, Italia, Iugoslavia, careia în 1991 li s-au alaturat si Cehoslovacia si Polonia. În 1990 aceasta devenise organizatia "Adriatica-Danubiu", având ca obiectiv restabilirea cooperarii între statele respective. C. Horel, op. cit., pp. 32-33, 35-41.

[14]. L. Gyémánt, Preistoria constructiei europene/Prehistory of the European construction, Cluj-Napoca, EFES, 1999, p. 201 ; C. Horel, op. cit., pp. 25-28.

[15]. R. Vuillermoz, op. cit., pp. 27-28 ; L. Gyémánt, op. cit., pp. 146-158.

[16]. L. Wellmann, « Elemér Hantos si ideea de federalizare europeana », pp. 365-366, dans : Nicolae Paun, Actualitatea mesajului fondatorilor Uniunii Europene, Cluj-Napoca, EFES, 2006.

[17]. S. Costea, « Actualitatea mesajului lui Virgil Madgearu, un precursor român al integrarii europene », p. 304, dans : Nicolae Paun, Actualitatea mesajului fondatorilor Uniunii Europene, Cluj-Napoca, EFES, 2006.

[18]. Męme si la derničre était considérée par A. Marc d'avoir un caractčre proudhonien (A. Marc, « De la pensée ŕ l'action. Le fédéralisme », op. cit., p. 17), Sidjanski parle, en ce qui le concerne, du « fédéralisme centralisé ». D. Sidjanski, L'avenir fédéraliste., op. cit., p. 264.

[19]. C. du Granrut, op. cit., p. 57 ; B. Voyenne, Histoire III, op. cit., p. 129. Exceptie face Jean Bérenger, care include în tipologia federatiei danubiene si tratatele bilaterale de alinata dintre Polonia, Iugoslavia, Cehoslovacia si Bulgaria dintre 1946-1948 (carora le-a pus capat Stalin), si chiar Pactul de la Varsovia, considerat un fel de asociatie cu fundament ideologic. Jean Bérenger, Histoire de l'Empire de Habsbourg, Paris, 1990, apud. C. Horel, op. cit., pp. 28-30.

[20]. L.-J. Constantinesco, « Fédéralisme européen ou fédéralisme régional », L'Europe en formation, no. 282, automne 1991, pp. 10-13.

[21]. L.-J. Constantinesco, « Fédéralisme européen ou fédéralisme régional », op. cit., p. 13.

[22]. Et l'auteur juge trčs critique le comportement des pays occidentaux tant pendant la deuxičme guerre mondiale que d'aprčs. ibidem, pp. 14-16.

[23]. ibidem, pp. 16-18.

[24]. ibidem, pp. 18-22. Au plan de Constantinesco on peut ajouter beaucoup d'autres (Lipgens réalise une trčs généreuse présentation de ceux-ci), parfois conçus dans la clandestinité de l'exile (on peut rappeler le Central and Eastern European Planning Board de New-York ou Danubian Club et Peasant Communities of Central and Southeastern Europe de Londres), mais qui démontrent l'intéręt que la solution fédérale présente dans cette partie de l'Europe. W. Lipgens, « East European Plans for the Future of the Europe : Example of Poland », p. 611sql, dans : Documents on the History of European Integration, Volume 1, Continental Plans for European Union. 1939-1945, Edited by Walter Lipgens, Éd. Walter de Gruyter, Berlin, New-York, 1985. Voir aussi F. Gross, « Views of East European Transnational Groups on the Postwar Order in Europe », p. 755, in : Documents on the History of European Integration, Volume 2, Plans for European Union in Great Britain and in Exile. 1939-1945, Edited by Walter Lipgens, Éd. Walter de Gruyter, Berlin, New-York, 1986. Quant au Danubian Club, les membres de celui-ci ont pensé aussi ŕ la nécessité « d'une plus étroite union des pays central-est européens», aux organismes centraux et locaux et aux fondements (établis par Constitution) de celle-ci : sécurité collective, politique et militaire, pour la région (les pays compris étaient Albanie, Autriche, Bulgarie, Tchécoslovaquie, Grčce, Hongrie, Pologne, Roumanie et Yougoslavie) ; unité de la politique économique et de l'armée. « Danubian Club : Central and South-East European Union », pp. 774-784, in : Documents on the History of European Integration, Volume 2, Plans for European Union in Great Britain and in Exile. 1939-1945, Edited by Walter Lipgens, Éd. Walter de Gruyter, Berlin, New-York, 1986.


Document Info


Accesari: 2744
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )