Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload






























Structural-functionalismul

istorie


Structural-functionalismul

Ca si particularismul istoric structural functionalismul s-a constituit ca o reactie, atât împotriva evolutionismului cât si a difuzionismului, împotriva reconstructiilor hazardate ale trecutului pe care aceste curente le-au propus ca si împotriva caracterului lor speculativ.
Functionalismul poate fi considerat a fi deopotriva o doctrina si o metoda.
Sa vedem, pentru început, care sunt presupozitiile teoretice ale curentului, în ce sens este functionalismul o doctrina:



  • Pornind de la constatarea ca între faptele sociale exista relatii de corespondenta functionala, functionalistii ajung la concluzii generale privind natura societatii. Societatea ­ în viziunea functionalistilor ­ formeaza un întreg organizat si functional în care diferitele elemente (comportamente, credinte modelate cultural, rituri, ritualuri, institutii) pot fi explicate prin cerintele functionarii întregului. Ca urmare, fiecare element constitutiv al societatii are un caracter functional si necesar. [existenta lui se datoreaza faptului ca "este nevoie de el" în ansamblul sistemului; nici un element nu este întâmplator sau în întregime autonom]. Se remarca, prin urmare un anumit teleologism al doctrinei functionaliste: fiecare institutie constitutiva unui sistem social exista pentru ca are un rol de îndeplinit în mentinerea ordinii sociale, contribuind la buna functionare a sistemului. (Ceea ce revine la a sustine ca nu exista arbitrar în societate; avem de-a face, prin urmare cu o forma de mecanicism, de determinism rigid. Daca în cercetare nu întelegem functia unui element social, aceasta nu înseamna, sustin functionalistii, ca ea nu exista, ci doar ca nu am cercetat îndeajuns.) Sarcina antropologului este ­ dupa parerea lui Alfred Radcliffe-Brown ­ aceea de a studia caile prin care obiceiurile si credintele (respectiv diferitele componente ale culturii) functioneaza în sensul rezolvar 12112r173m ii problemelor de care depinde mentinerea sistemului. Rezulta în mod firesc, din presupunerile de mai sus, accentul pus pe echilibru social. Structura unei societati functionale ramâne în esenta constanta, structura fata de care evenimentele vietii cotidiene ramân periferice, accidentale. În centrul acestui curent teoretic sta analogia organismului (Stanley Barret numeste acest curent "The Big Animal Theory of Society): societatea este asemanatoare organismului biologic, în care diferite elemente (organe) care-i compun structura îndeplinesc anumite functii precise. Dispuse dupa o structura anume si îndeplinind functii specifice, elementele sociale asigura "viata" societatii (organismului): societatea, ca si organismul biologic, "traieste", este deci "în istorie", pastrându-se în acelasi timp într-o situatie de stabilitate si echilibru. Fara a putea fi asociat organicismului, care sustine identitatea de substanta dintre societate si organismul viu, functionalismul se sprijina pe ipoteza ca exista similitudini de organizare între cele doua ordine de fenomene. În acord cu instrumentalismul filosofic, functionalismul concepe functia ca anterioara formei si determinanta. [toate formele culturale sunt determinate de rolul pe care-l au în sistem] Orientarea investigatiei functionaliste pune accentul pe perspectiva sincrona. (În opozitie cu particularismul istoric al scolii boasiene. Dupa parerea lui Radcliffe-Brown, antropologia boasiana, cu metodologia particularismului istoric, ne poate spune ca anumite lucruri s-au petrecut sau este posibil sa se fi petrecut, însa nu ne spune cum si de ce s-au petrecut.) În raport cu particularismul istoric si derivatele sale, functionalismul reprezinta în antropologie o noua infuzie de pozitivism. Exprimata prin apelul la concepte ca "echilibru" si "stabilitate", perspectiva functionalista presupune regularitati cu caracter necesar, de lege. Fiind considerata la nivel empiric ca fiind ordonata si cuprinzând pattern-uri clare de organizare, viata sociala poate fi studiata în mod riguros, pozitiv. Catarea unor legitati pune de asemenea baze stiintifice pentru studiul comparativ, care trebuie sa releve similaritatile si diferentele structural-functionale, mai degraba decât a presupune anumite conexiuni istorice.
  • Functionalismul reprezinta, de asemenea, una dintre expresiile cele mai puternice a ceea ce epistemologii numesc "holism metodologic" adica punctul de vedere conform caruia structurile ar preceda indivizii si ar fi explicative în raport cu acestia.


Ca si metoda, demersul functionalist este cunoscut sub numele de "analiza functionala". Aceasta consta în tratarea oricarui fapt social din perspectiva relatiilor pe care le întretine, în sincronie, cu alte fapte sociale în interiorul unui ansamblu care nu este epistemologic necesar sa fie privit ca fiind complet structurat. Notiunea de "functie" trimite doar la ideea interdependentei relative a faptelor. În acest înteles, legaturile observabile în realitate nun sunt promovate la rang de raporturi de determinare sau de legi de functionare. Ceea ce se admite este faptul ca o societate este alcatuita dintr-un numar de elemente identificabile, ca aceste elemente nu sunt dispuse la întâmplare, ci urmeaza o anumita logica a configuratiilor si ca evidentierea raporturilor dintre aceste elemente contribuie într-o oarecare masura la întelegerea fiecaruia dintre ele.

Functionalistii s-au aplecat asupra tuturor câmpurilor de organizare a vietii sociale: la început cu preponderenta asupra familiei, economiei si magiei (Malinowski, Firth, Richards) , mai târziu, în special sub influenta lui Radcliffe-Brown, asupra relatiilor de rudenie, organizarii politice si a religiei.

Limitele functionalismului
Marea problema a functionalismului este tautologia pe care se bazeaza explicatiile functionaliste: se presupune explicarea a ceva prin termeni ce apartin aceluiasi sistem închis. Un fapt social are o anumita functie pentru ca întregul i-o presupune. Cazul analizei pe care Durkheim o face religiei e cel mai graitor: religia este explicata prin apelul la societate care la rândul ei e explicata prin religie. Edmund Leach denunta întrebuintarea functionalista a notiunii de functie ca fiind întemeiata pe un "echivoc logic": ea acopera doua categorii distincte, si anume atât faptele observabile, cât si finalitatile propuse. La rândul sau Lévy-Strauss scoate în evidenta dogmatismul functionalistilor afirmând ca "sa spui ca o societate functioneaza este un truism; sa spui ca într-o societate totul functioneaza este o absurditate".
Un alt punct slab al curentului este inabilitatea sa de a da seama de schimbarea sociala, de tensiunile si contradictiile efectiv observabile într-o societate ca si ­ pe un plan mai adânc ­ de istorie în general.
Cu toate acestea, functionalismul a fost curentul teoretic care a impus definitiv antropologia culturala/sociala ca "stiinta cu drepturi depline" între celelalte sociale, multi dintre istoricii disciplinei considerând antropologia ca o stiinta sociala moderna doar o data cu aparitia functionalismului.

Vom încerca în continuare sa întelegem de ce, în ciuda limitelor prezentate mai sus, functionalismul s-a dovedit extrem de influent ­ pe termen lung ­ printre antropologi, si deopotriva extrem de prolific din punct de vedere al productiei stiintifice. Pentru aceasta trebuie sa contextualizam istoric aparitia acestui curent, sa clarificam sensul inovatiilor epistemologice pe care le-a propus ca si motivele de natura extra-stiintifica care au contribuit la succesul lui.

La sfârsitul secolului XIX nimic nu garanta apriori statutul antropologului ca fiind un interpret al vietii "primitivilor" mai autorizat decât calatorii si mai ales decât misionarii si administratorii coloniali, cei mai multi dintre acesti fiind în mijlocul nativilor pentru o perioada mai lunga de timp si având mai bune abilitati lingvistice în limbile indigene. În fapt antropologia se practica fie prin "expeditii", prea scurte pentru colectarea unui material semnificativ, fie prin intermediari, care adesea erau chiar misionarii si administratorii în cauza, în acest ultim caz singurul mijloc de control al datelor fiind cultivarea unor relatii pe termen lung cu autodidacti sofisticati. O schimbare radicala se produce o data cu profesionalizarea culegerii datelor prin munca de teren si prin organizarea producerii de texte în jurul acestei experiente. Un rol important în aceasta turnura, produsa în anii ´20, l-a avut Bronislaw Malinowski, a carui experienta de cercetare în Melanezia a devenit paradigmatica, el fiind si cel care a definit fielwork-ul ca activitate intensa de cercetare a antropologului solitar, care se integreaza în comunitatea cercetata prin vietuire îndelungata cu acestia si prin învatarea limbii lor. Tot el este cel care, alaturi de Alfred Radcliffe-Brown, a atacat "amatorismul" în teren, delimitându-se de practica folosirii intermediarilor care, chiar daca pot avea bune contacte cu nativii, nu poseda aparatul stiintific necesar analizei si nici neutralitatea omului de stiinta. Semnificatia principala a acestei evolutii este disparitia dihotomiei între cel ce descrie/traduce formele culturale si cel care construieste teoria plecând de la aceste descrieri. Începând cu Malinowski "povestea cercetarii" - naratiunea intrarii în teren, stabilirii contactelor, vietuirii alaturi de nativi - devine parte a monografiilor, consacrând genul etnografiei ­ rezultat al cercetarii bazate pe observatie si participare - ca gen literar si stiintific inconfundabil. James Clifford descrie acest gen ca un nou stil reprezentational care a depins de inovatii institutionale si metodologice prin care s-a realizat escamotarea dificultatilor si obstacolelor care stateau în fata unei cunoasteri rapide si eficiente a culturilor exotice. Cele mai importante inovatii prin care legitimarea, conferirea autoritatii acestui gen ca unul ce produce cunoastere valida au fost, dupa Clifford, urmatoarele:

a. Un prim moment a fost reprezentat de recunoasterea, atât în mediul stiintific cât si în constiinta publica, a "antropologului de teren". Personalitati proeminente si carismatice cum au fost Malinowski, Margaret Mead, Marcel Griaule au reusit sa comunice o versiune a etnografiei ca fiind deopotriva o disciplina provocatoare si o practica eroica. "Etnograful profesionist" întrupeaza figura cercetatorului care si-a însusit ultime tehnici analitice si moduri de explicare stiintifica, de unde avantajul fata de diletantii "terenului": el poate accede direct si mult mai rapid în "inima" culturilor, descoperind institutiile si structurile lor esentiale. Etnograful se distinge, de asemenea, fata de amatori, prin atitudinea sa relativista în privinta culturilor, fapt care se presupune ca l-ar face mult mai detasat decât misionarii si administratorii coloniali, de pilda, preocupati de convertirea sau administrarea nativilor. În fine, se presupune ca activitatea sa din teren sta sub anumite standarde normative: a locui între cei cercetati, a le utiliza limba, a sta suficient în teren (o durata rar specificata însa), a studia anumite subiecte clasice, etc.

b. A fost în mod tacit acceptat faptul ca noul tip de etnograf, a carui sejur în teren depasea rareori doi ani (cel mai adese fiind mai scurt), poate "utiliza" în mod eficient limba nativilor fara sa o stapâneasca la perfectie. În aceasta logica s-a acceptat de asemenea ca este suficienta stapânirea limbii atât cât este necesar pentru identificarea unor forme culturale caracteristice, tipice, sau a unor constructe lingvistice cu încarcatura semantica semnificativa. Prin aceasta presupozitie s-a produs o ruptura fata de generatia anterioara de antropologi, între care probabil Boas era cel mai reprezentativ, care avea o puternica orientare filologica si pentru care etnografia ca "traducere interculturala" statea mai aproape de sensul literal al expresiei.

c. Noua etnografie va fi construita pe seama puterii analitice a observatiei. Cultura, prin aceasta prisma, este conceputa ca ansamblu de comportamente specifice, ceremonii si gesturi care pot fi înregistrate si explicate de catre un observator competent. Postura de participant-observator devine norma, o data cu cresterea neîncrederii în informatorii privilegiati si în interpretarile lor, fiind preferata din ce în ce mai mult postura observatiei metodice a etnografului. Acest fapt conduce catre o orientare decisiva a cercetarii catre sfera vizualului, interpretarea devenind direct dependenta de descriere.

d. Presupunerea ca antropologul poate patrunde direct si rapid în "inima" culturilor se baza pe asumptia ca anumite metode sau constructe teoretice pot "prescurta" demersul totalizator. Inventarul exhaustiv al obiceiurilor si credintelor nu ar mai fi o conditie necesara pentru a întelege o cultura; selectarea anumitor informatii semnificative poate furniza, prin intermediul modelelor teoretice, elementele armaturii centrale sau ale structurii unui întreg cultural.

e. Inventarul cultural exhaustiv fiind imposibil de realizat într-o perioada relativ scurta, atentia etnografilor s-a deplasat catre teme si institutii particulare. Însa scopul acestei reorientari a atentiei nu a fost contributia la un inventar posibil al formelor culturale, ci surprinderea întregului prin parte. Tehnica de textualizare bazata pe sinecdoca ca stil reprezentational a presupus ca partile sunt microcosmosuri sau analogii ale întregului; în acelasi timp a constituit o modalitate de a filtra cunostintele "neesentiale" pentru studiul unui subiect particular. Între exemplele semnificative de construire a întregului prin parte se pot enumera ritualul complex al schimbului Kula la Malinovski, "structura sociala" la Radcliffe-Brown sau ceremonia Naven la Bateson.

f. Consecinta directa a cercetarilor intense de scurta durata a fost reprezentarea sincrona a întregurilor. Ceea ce s-a produs a fost radiografierea culturilor în "prezentul etnografic" ­ acoperirea unui ciclu anual, a seriilor unui ritual sau a pattern-urilor unui comportament tipic. A introduce cercetari istorice pe termen lung ar fi însemnat o imposibilitate practica pentru stilul noii etnografii; însa aceasta imposibilitate a fost convertita de catre functionalisti într-o critica mai ampla asupra istoriei "primitivilor", îndreptata în special împotriva "istoriei conjecturale" practicate de difuzionistii epocii anterioare.

Vom exemplifica în continuare una dintre strategiile reprezentationale utilizate de antropologii moderni, prin care acestia legitimeaza genul scriiturii antropologice/etnografice, o scriitura "asigurata" sub raportul veridicitatii prin retorica implicarii nemijlocite a antropologului în viata sociala/cultura studiate.

Textele etnografice clasice contin, în introduceri sau în capitole dedicate metodologiei, ilustrari ale experientei antropologului ca garantii pentru veridicitatea informatiilor prezentate, ilustrari care utilizeaza o bogata retorica a persuasiunii. Margaret Mead de pilda, într-una dintre lucrarile de antropologie cu cel mai mare succes de public, Male and Female, relateaza (imagineaza?) cu evidente scopuri retorice, prejudecatile carora trebuie sa le faca fata antropologul de teren:

"Povestile spuse despre antropologii din acele colturi primitive ale lumii în care antropologii sunt la fel de prezenti ca si negustorii, oficialii guvernamentali si misionarii sunt în mod particular semnificative. Caci folclorul curent despre antropologii din Pacificul de Sud-Vest pretinde aproape întotdeauna ca acestia se dezbraca de hainele lor si îsi însusesc portul nativilor, într-o forma sau alta Sunt acuzati ca renunta la casca [coloniala], la echipamentul de expeditie si la jambiere, îmbracând în schimb o fusta din frunze sau chiar nemaiîmbracând nimic Însa dupa ce primul sentiment de revolta trece, aceste mituri despre antropologi devin chiar reconfortante. Caci desi sunt extrem de defaimatoare toate aceste povesti arata câteva lucruri care sunt adevarate în esenta. Ele spun în limbaj popular ca antropologul lasa deoparte toate capcanele culturii sale pentru a se fixa ­ ca sa o înteleaga ­ în cultura nativilor; ele afirma ca antropologul îndeparteaza toate barierele de rasa si clasa si toate temerile legate de igiena pe care cei mai multi americani sau europeni le au în satele nativilor; si mai spun ca ei primesc în modul cel mai simplu hrana din mâinile nativilor. În fine, aceste povesti recunosc în modul cel mai clar faptul ca felul în care antropologii îi cerceteaza pe nativi nu este unul simulat, ca într-un experiment, ci unul ce se desfasoara ca învatare, prin observatie si participare. Antropologul nu se multumeste sa cântareasca cantitatea de sago din dieta nativilor, ci o manânca la rândul lui, cel putin atât cât sa înteleaga cât de greu apasa asupra stomacului; nu înregistreaza doar verbal si prin fotografii strânsoarea puternica a mâinilor copilului purtat în jurul gâtului, ci poarta la rândul sau copilul si experimenteaza presiunea asupra traheii; se grabeste sau întârzie la o ceremonie; îngenuncheaza pe jumatate orbit de fum în timp ce spiritele stramosilor vorbesc, sau când zeii refuza sa apara."(Margaret Mead, Male and Female. A Study of the Sexes in a Changing World , p.27-28)

Textul contureaza, într-o forma condensata, portretul "etnografului profesionist": el se delimiteaza de administratori, misionari, ceilalti "europeni sau americani"; cunoaste prin învatare; cunostintele sunt garantate de observatia directa, experimentarea si participarea la activitatile semnificative ale tribului. Functia acestui pasaj în textul monografic este sa convinga, printr-un artificiu retoric ­ presupusa prejudecata populara ­ ca antropologul este adânc implicat în viata comunitatii, o adevarata "umbra" a nativului. Semnificativa este strategia narativa: antropologul patrunde în text la persoana a treia, singular; este antropologul în general, portretul sau normativ. Experientele textualizate la persoana întâia singular sunt rare, preferându-se în schimb persoana a doua singular, subterfugiu stilistic prin care se simuleaza intrarea cititorului în câmpul observational. Un pasaj din Argonautii Pacificului de Vest este revelator:
"Imagineaza-ti ca intri dintr-o data pe o plaja tropicala, înconjurat de tot echipamentul, având aproape un sat de indigeni, în timp ce ambarcatiunea care te-a adus se îndreapta spre larg si, curând, dispare. Întrucât te instalezi la început într-un sector rezervat albilor, având ca vecin un negustor sau un misionar, nu ai altceva de facut decât sa începi imediat munca de teren "(Bronislaw Malinowski, Les Argonautes du Pacifique Occidental, p.60)
Simularea intrarii cititorului în teren nu se limiteaza doar la postura antropologului; el este purtat mai departe, catre sfera subiectivitatii nativilor. Evans-Pritchard scrie, de pilda, în The Nuer:
"Daca esti un dil [rang ierarhic] al tribului esti mai mult decât unul dintre membri lui oarecare. Esti unul dintre stapânii tinutului, locurilor satului, ai pasunilor, lacurilor si fântânilor. Alti oameni traiesc acolo datorita casatoriei în clanul tau, adoptarii lor în linia ta de descendenta sau ca urmare a altor legaturi sociale. Esti un lider al tribului iar numele clanului tau este invocat atunci când tribul merge la razboi "( Edward Evans-Pritchard, The Nuer, p. 215)

Constructia narativa la persoana a doua singular are rolul de a-i pune împreuna pe antropolog, cititor si nativ într-o participare simulata. Prin aceasta fictiune a participarii se urmareste realizarea fuziunii dintre descrierea culturala externa si cea indigena, permitându-i naratorului-etnograf sa-l conduca ulterior pe cititor printr-un text care penduleaza între analiza abstracta si experienta concreta, prima fiind garantata de autenticitatea secundei (recunoscuta de-acum de cititor, care este situat în pozitia de observator participant).





Încheiem aceasta tema prin prezentare unui gânditor ale carui idei au influentat puternic si au anticipat curentul functionalist: este vorba despre Émile Durkheim (1858 ­ 1917).

Durkheim este adesea considerat fondatorul sociologiei franceze moderne, fiind însa deopotriva interesant pentru antropologie, atât în calitatea sa de teoretician al societatii în general, cât mai ales prin analizele sale asupra totemismului australian si, pornind de aici, asupra faptului religios în general. Tot de la el ne provin o seama de concepte cheie care au devenit bun comun al stiintelor sociale, între care trebuie amintite concepte cum sunt cele de "constiinta colectiva", "fapt social", "întreg social". Proclamând ireductibilitatea întregului social, Durkheim apare ca initiatorul holismului sociologic ­ conform caruia individul este produsul societatii ­ ale carui postulate metodologice le va adopta antropologia în Franta si Marea Britanie.
Ne oprim, în cele ce urmeaza la prezentarea câtorva dintre conceptele care au influentat antropologia culturala si sociala, precum si la prezentarea demersului sau din Formele elementare ale vietii religioase, lucrare în care gasim modelul cauzalitatii sociale care a influentat decisiv functionalismul britanic.

Elaborarea asupra conceptului de fapt social este întreprinsa de Durkheim în lucrarea Les regles de la méthode sociologique, din 1895. Aici Durkheim afirma ca în toate societatile exista un grup determinat de fenomene care se disting de cele studiate de stiintele naturii, iar acestea trimit la o ordine de fapte care prezinta caracteristici foarte speciale: ele tin de modalitatea de a actiona, de a gândi si simti ­ exterioare individului ­ care au o putere de coercitie în virtutea careia i se impun acestuia [individului]. Ele nu se confunda cu fenomenele organice (tin de reprezentare si actiune), nici cu cele fizice (pentru ca nu au existenta în si prin constiinta individuala despre ele). Neavând ca substrat individul, ele nu pot avea, crede Durkheim, alt substrat decât societatea. Aceste fenomene alcatuiesc domeniul propriu al sociologiei. Fundamental pentru observarea faptelor sociale este considerarea lor ca si lucruri (choses), si aceasta în sensul ca ele sunt "date", se impun, se ofera observatorului cu o realitate incontestabila, fiind deopotriva "naturale" si constrângatoare pentru cei care le traiesc. Exemplul dat de Durkheim este cel al adunarilor publice ­ ceremonii, ritualuri, adunari cu scop politic ­ unde marile miscari de entuziasm, indignare, mila samd care se produc nu au ca si origine nici una dintre constiintele particulare. Acestea survin, în cazul fiecarui individ, din exterior si sunt susceptibile sa antreneze indivizii chiar împotriva vointei lor.
Tema aceasta va fi însa utilizata magistral în cazul analizelor religiei întreprinse de Durkheim în Formele elementare ale vieti religioase, o lucrare mai târzie (1912) în care gânditorul încearca sa explice care este "motorul" functionarii societatii.

În Formele elementare ale vieti religioase Durkheim încearca sa puna în lumina ceea ce el numeste "functia universala a religiei". În încercarea de a clarifica aceasta, se pleaca de la "primitivi", argumentându-se ca de vreme ce primitivii poseda o religiozitate simpla, atomara, cercetarea acesteia poate simplifica demersul analitic.
Teza fundamentala a cartii este ca religia reprezinta o modalitate mistificata de a da seama despre primatul socialului, iar pentru a explica sensul religiei si geneza ei Durkheim introduce termenul de forta. Imperativul acesteia ne constrânge comportamentul din exterior, iar aceasta constrângere este pusa de oameni pe seama unor forte transcendente.
Cautând forma cea mai simpla de religiozitate, Durkheim se opreste asupra totemismului ­ credinta dupa care oameni sunt relationati cu anumite animale, plante sau obiecte naturale în virtutea unei descendente din spirite ancestrale comune. Acest sens conferit totemismului le ofera nativilor deopotriva un principiu al descendentei (de unde vin) si un principiu al ordinii tribale sau de clan. Totemismul, crede Durkheim, ar reprezenta prima înfatisare a ideii de forta, care sta, dupa cum s-a amintit anterior, la baza tuturor religiilor. Totemul are doua functii: este pe de-o parte zeu, iar pe de alta parte este simbol al clanului. De unde pare a rezulta o identitate între cele doua elemente: identitatea între zeu si clan; clanul si zeul se suprapun în religiozitatea totemica. Întrebarea care apare este urmatoarea: nu cumva zeul este chiar clanul deghizat?
Durkheim încearca în continuare sa clarifice identitatea dintre acestea, fapt care ar da seama de o unitate între doua realitati care ne apar îndeobste ca fiind separate. Primitivii si religiile lor fac transparenta aceasta identitate: conform lui Durkheim, primitivii nu pot proiecta o transcendenta "îndepartata", asa cum se întâmpla în societatile complexe, iar aceasta imposibilitate face vizibila o identitate care nu este evidenta: cea dintre religie si societate
Argumentele aduse pentru sustinerea tezei sunt urmatoarele: societatea dispune de tot ceea ce e necesar pentru a trezi ideea divinului. Ea reprezinta pentru membri comunitatii ceea ce este zeul pentru credinciosi, si anume: | îi este superioara individului, e supraindividuala (în sensul ca urmareste scopuri specifice), individul depinde de ea; | îi solicita în permanenta pe indivizi pentru atingerea scopurilor ei; | societatea, asemenea zeului, cere privatiuni si sacrificii; | si tot ea impune reguli de conduita precum si moduri de gândire anterioare indivizilor.
Constrângerea pe care societatea o exercita devine, prin intermediul religiei, una "benevola", în sensul ca este de ordin moral; constrângere care ne determina sa actionam automat, fara considerente de utilitate sau bine personal (conform distinctiei pe care un alt sociolog, Max Weber, o face între "actiunile în raport cu o valoare" si "actiunile în raport cu un scop"). Constrângerea pe care o impune mobilizeaza sentimentele, emotiile, nu este una pur rational-utilitara.
Un alt concept important pe lânga cel de forta, introdus de Durkheim, este cel de "constiinta colectiva", concept ce desemneaza un ansamblu de cunostinte cu încarcatura emotionala si fara o structura riguroasa, ansamblu care ne determina obiceiurile, actiunile, gesturile, sentimentele.
Felul în care presiunea sociala, constrângerea se exercita asupra indivizilor poate fi sintetizat prin urmatoarea schema: colectivitate ? constiinta colectiva ? coercitie psihica ? constrângere individuala ? actiune controlata.
Adunarile publice sunt exemplele cele mai evidente pentru felul în care functioneaza constrângerea: individul actioneaza chiar împotriva vointei sale; adunarile reprezinta forme însufletite ale mistificarii si ocazii în care contractul social se reface periodic (ele presupun în primul rând declansarea emotiilor , a pasiunilor, etc).
Functia religiei este, prin urmare, aceea de a întari coeziunea sociala printr-o forma culturala care constrânge prin mistificare. Aceasta functie e probata, dupa D, de arbitrarietatea sacrului, care se poate "materializa" în aproape orice obiect sau fiinta. Sacrul este chiar reprezentarea societatii, si în acest sens el este mai adânc decât zeii. Prin mijlocirea religiei care se naste în intensitatea vietii colective, sustine Durkheim, societatea "ideala" (sau reprezentata prin religie) ajunge sa faca parte din societatea "reala" (sau organizata). Prima o exprima pe ce-a de-a doua si în acelasi timp o creeaza.
Pe masura ce o religie devine din ce în ce mai elaborata raportul de identitate cu societatea devine tot mai opac. Demistifacata însa, pe seama analogiei cu religiile simple, orice religie "moderna" poate fi redusa la mecanismul ei social. Mecanism care în expresia cea mai simpla trimite la faptul ca atunci când insul crede ca este interesat de relatia sa cu zeul, este de fapt interesat de legatura sa cu societatea.
Religia mai are însa o functie, îndeobste vizibila în societatea primitiva: prin valentele ei clasificatoare ea îndeplineste rolul unei "teorii a cunoasterii" ­ prin ea primitivul si-a exersat facultatea de a conceptualiza si deci gândirea logica, dezvoltând concepte care ulterior se vor abstractiza sub numele de gen, specie, spatiu, timp, cauzalitate.
"Fratriile au fost primele genuri, clanurile, primele specii", afirma Durkheim. Ceea ce este esential, pentru o teorie generala a cunoasterii, este faptul ca aceste categorii ­ considerate mult timp de filosofi ca înnascute ­ sunt, în interpretarea lui D ­ produse ale societatii.
Meritul lui Durkheim în interpretarea religiei este acele de a fi adus transcendenta "în lume" ­ singura transcendenta reala este cea a socialului. Alaturi de Feuerbach, el este printre primii gânditori care interpreteaza în mod total desacralizat religia, a carei origine este identificata în ceva real, împotriva oricarei metafizici.


Bibliografie




Barret, Stanley - Anthropology. A Student´s Guide to Theory and Method, University of Toronto Press, Toronto, 1996
Clifford James ­ The Predicament of Culture, Harvard University Press, Cambridge & London, 1988
Durkheim, E. ­ Formele elementare ale vietii religioase, Polirom, Iasi, 1995
Durkheim, E. - Les regles de la méthode sociologique, PUF, Paris, 1993
Evans-Pritchard, Edward - The Nuer, Oxford University Press, Oxford, 1969, p. 215
Kuper, Adam - Anthropology and Anthropologists. The Modern British School, Routledge, London and New York, 1973
Lenclud, G. în Pierre Bonte, Michel Izard (ed.), Dictionar de etnologie si antropologie, Polirom, 1999
Malinowski, Bronislaw - Les Argonautes du Pacifique Occidental, Gallimard, Paris, 1993, p.60







Document Info


Accesari: 5630
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )