Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza






Structuri politice la sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie

istorie









loading...


ALTE DOCUMENTE

CONSTITUTIUNEA DIN 1866
VARIANTA 10 - rezolvare bac istorie
Elfi, Iele
Alexandru I Aldea
Afirmarea politicii echilibrului european.
Triumful si declinul fascismului italian
Migratii
MIHAI VITEAZUL (1593-1601)
Istoria Culturii si Civilizatiei
EPOCA LUI MIHAI VITEAZUL IN MARTURIILE CALATORILOR


Structuri politice la sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie

Desi relatii de tip politic exista in cadrul tuturor tipurilor de organizatii umane, prin consens se considera ca sfera politicului se manifesta prin excelenta la nivelul structurilor statale.

Definirea statului a ridicat deseori dificultati atat la nivelul vietii cotidiene, cat si la cel al stiintelor socio-umane. Definitiile oferite de unele dictionare sunt fie partiale, fie excesiv de prudente. In cadrul politologiei exista tendinta de a defini statul printr-o raportare exclusiva la formele moderne de stat, ceea ce face ca multe alte forme sa fie considerate pre-statale, sau chiar non-statale. In ceea ce ne priveste vom manifesta reticenta fata de aceste forme de a absolutiza experiente istorice relativ recente, si vom propune o definitie mai larga, capabila sa includa si statele din perioadele pre-moderne. In acceptiunea noastra, statul este un ansamblu de institutii care exercita oficial puterea pe un anumit teritoriu si asupra unei anumite populatii.

In lumea medievala au coexistat o mare diversitate de structuri politice de tip statal sau semi-statal. O prima clasificare, pornita de la distinctiile constitutionale moderne, distinge intre monarhii si republici. In mod evident, in lumea medievala au prevalat statele de tip monarhic, in timp ce statele de tip republican au reprezentat mai degraba exceptii; de altfel, chiar si unele dintre orasele-state de tip republican au avut in frunte demnitari purtand titluri extrase din terminologia politica a monarhiilor, cum ar fi Venetia, condusa de un doge (termen derivat de la duce). Pornind de la experienta (vest-)europeana, de obicei se considera ca in evul mediu timpuriu au prevalat tendinte de faramitare politica, care au culminat prin destramarea statului carolingian in secolele IX-X si prin slabirea grava a puterii regale intr-un mare numar de state, dupa care, la date diferite, in multe dintre aceste state a avut loc un proces de centralizare politica, proces care a avut doua componente majore: unificarea teritoriala si constructia unor institutii care au asigurat exercitarea durabila a puterii centrale. De multe ori, procesul de centralizare politica a necesitat asigurarea de catre monarhie a colabrarii diverselor stari sociale privilegiate, colaborare statuata prin convocarea unor adunari de stari. In unele state, aceste adunari de stari s-au institutionalizat, ceea ce a determinat pe istorici sa vorbeasca de veritabile "monarhii ale starilor". In alte cazuri, monarhii au izbutit sa evite limitarea puterii lor de catre adunarile de stari, si concentrarea intregii puteri politice la nivelul regalitatii a determinat pe istorici sa vorbeasca despre monarhii absolute (sau absolutiste). Se pot aduce numeroase critici fiecaruia dintre aceste concepte, precum si intregii scheme de succesiune a tipurilor de state. Cea mai serioasa critica este aceea a absolutizarii unui numar mic de experiente istorice, covarsitor vest-europene, si neluarea in considerare a diversitatii situatiilor istorice concrete din perioadele medievala si moderna.

In ceea ce ne priveste, vom prefera sa evidentiem existenta urmatoarelor tipuri principale de entitati politice:

-         sefiile traditionale de tip tribal

-         monarhiile teritoriale

-         republicile urbane

Desigur, aceasta tipologie nu acopera absolut toate tipurile de state. La sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie au existat si state care nu se incadreaza perfect in nici unul dintre aceste tipuri. Astfel, statul papal continea o serie de elemente de natura monarhica, inclusiv principiul infailibilitatii papei ca sursa a absolutismului papal, dar functiona pe principii antidinastice (papii erau alesi si obligati la celibat, ceea ce bloca transmiterea puterii catre eventualii descendenti). Totodata, Provinciile Unite s-au organizat in 1579-1581 ca o federatie teritoriala a 7 provincii, depasind astfel cadrele urbane si substituind regelui Spaniei pe un stadhouder (termen provenind din germanul Statthalter, adica "regent"), ale carui puteri au fost insa drastic limitate, astfel incat per total structura politica era mai apropiata de o republica decat de o monarhie.

Dincolo de aceste cazuri particulare, tipologia propusa de noi mai sus acopera totusi cea mai mare parte a entitatilor statale existente in perioada studiata de noi.

Sefiile traditionale de tip tribal erau inca larg raspandite. Instabilitatea lor structurala, ca si absenta multor institutii considerate a fi esentiale pentru orice stat, face ca multi istorici si politologi sa le considere mai degraba "formatiuni pre-statale". Aceasta nu inseamna insa ca ele pot fi excluse dintr-o inventariere a structurilor politice de la sfarsitul evului mediu si de la inceputurile epocii moderne. Asemenea sefii precumpaneau in largi parti ale Asiei centrale, nordice si sud-estice, in Africa Neagra (sud-sahariana), in cea mai mare parte a Ame 545f55f ricii, in Australia si in Oceania; mai mult, asemenea sefii nu lipseau cu totul nici din Europa nordica, rasariteana si sud-estica, desi aici ele fusesera aproape cu totul eliminate, subordonate sau marginalizate de catre diversele monarhii teritoriale. Aceste sefii se bazau pe puterea militara si/sau pe carisma pe care o dobandea un lider al unei comunitati tribale. De multe ori, un asemenea lider reusea sa subordoneze mai multe comunitati, alcatuind efemere "uniuni de triburi", care in scrieri ale contemporanilor si eventual in scrieri ale istoricilor de mai tarziu sunt numite "monarhii" sau "imperii". Marea problema pentru acesti lideri era asigurarea continuitatii puterii lor. Acest obiectiv era deseori intr-o relatie complexa si contradictorie cu extinderea puterii lor asupra altor comunitati. Astfel, convertirea unei "sefii" intr-o putere monarhica era mai usoara la nivelul unor comunitati restranse, care se identificau mai usor cu liderul lor, decat in cadrul unor "uniuni de triburi" unde animozitatile acumulate in timp intre triburi puteau rabufni compromitand orice constructie politica; pe de alta parte insa, ramanerea la un cadru tribal restrans putea mari vulnerabilitatea fata de eventuali cuceritori din afara.

Solutiile gasite de unii lideri de acest fel pentru consolidarea ctitoriilor lor politice au fost diverse. Unul dintre cele mai interesante tipuri au fost imperiile sahariene: Ghana (secolele VIII-XI), Mali (secolele XIII-XIV) si Songhai (secolele XV-XVI). Desi existenta unui "regat" Ghana pare sa fie atestata inca din secolul IV, constituirea sa ca "imperiu" a avut loc dupa instalarea arabilor in Africa de Nord, si dupa ce negustorii arabi au descoperit faptul ca la sud de Sahara apuseana puteau fi gasite aur, sclavi si fildes. Traversarea Saharei necesita insa un efort considerabil, iar la sud de Sahara siguranta negustorilor depindea de bunavointa localnicilor. Sefii din Ghana, si mai tarziu cei din Mali si Songhai, au realizat avantajele cooperarii cu negustorii arabi. Ei au garantat securitatea drumurilor trans-sahariene si a negustorilor, cu conditia ca acestia sa vina sa efectueze tranzactiile numai la curtea lor. Pentru asigurarea monopolului tranzactiilor, ei au ordonat triburilor supuse sa le predea toate pepitele de aur, acordand in schimb inlesniri la nivelul tributurilor in bunuri de folosinta directa, cum ar fi fost cerealele si animalele. Pe de alta parte, ei au schimbat aurul pe arme, "bunuri de prestigiu" (in principal textile si podoabe) si sare. "Bunurile de prestigiu" le-au ingaduit sa cumpere loialitati, ceea ce, impreuna cu armele performante aduse de arabi, le-a conferit o neta superioritate militara asupra rivalilor sud-saharieni. Victoriile militare au condus la constituirea unor veritabile "imperii", si totodata la aparitia unui disponibil de prizonieri, care, in loc sa fie ucisi sau sa ramana un posibil factor perturbator la sud de Sahara, au fost "exportati" in lumea arabo-islamica.

Desigur, in momentul constituirii "imperiilor", Ghana, Mali sau Songhai au incetat sa mai fie simple sefii traditionale de tip tribal. Pe de alta parte, ele au format state de un tip special, diferit de monarhiile teritoriale clasice, bazate esentialmente pe exploatarea producatorilor agricoli. Daniel Chirot a rezumat in felul urmator functionarea acestor sisteme politico-economice "comunitar-comerciale":

"(1) Exista un stat care impune un tribut populatiei rurale.

(2) Acest tribut este, totusi, de valoare redusa, iar statul "pluteste" deasupra populatiei rurale, interferand foarte putin cu viata comunitatii satesti.

(3) Principala sursa de venituri pentru stat este reprezentata de taxele asupra comertului. Acest comert se bazeaza in principal pe articole de lux ce se afla in tranzit prin teritoriul controlat de stat sau pe marfuri relativ rare si scumpe, cele din urma produse extractive ce provin din chiar teritoriul statului. In acest ultim caz, activitatile extractive necesita un volum de munca relativ redus din partea populatiei locale []

(4) Satele continua sa isi desfasoare existenta in conditii care aproximeaza "comunismul primitiv". Ele se bazeaza pe proprietatea comuna, sau de tip tribal, comunitatea sateasca fiind relativ autarhica si inchisa fata de lumea exterioara.

(5) Diferentierea sociala este pronuntata la nivelele superioare ale aparatului de stat, care detine monopolul asupra colectarii tributului si asupra impozitarii comertului. Elita conducatoare, seful statului si curtea sa de nobili sunt astfel, in primul rand, colectori de tributuri si taxe, mai putin latifundiari sau mari proprietari de sclavi. [] In mod firesc, elita este redutabila din punct de vedere militar, pentru a-si putea asigura monopolul asupra comertului si tributului - insasi existenta sa depinzand de aceasta.

(6) In comunitatile satesti, pe de alta parte, societatea este relativ nediferentiata si straina de viata politica, de asemenea ne-implicata direct in viata economica a statului.

(7) Aceasta situatie nu trebuie confundata cu cea a "statului hidraulic" descris de Wittfogel, in care statul controleaza populatia rurala in mod efectiv si contribuie in mod decisiv la organizarea economiei agrare. Si nu trebuie confundata nici cu cea a economiei sclavagiste, in care elita trebuie sa reduca la sclavie o parte considerabila a populatiei pentru a produce un surplus economic substantial. In fine, nu trebuie confundata nici cu feudalismul, in care statul este descentralizat si nobilimea stapaneste in mod direct satele si populatia rurala. Statul comercial pur este in acelasi timp mai centralizat si mai superficial decat statul feudal"[1].

Daniel Chirot include printre statele de acest tip nu numai imperiile sahariane, ci si Cartagina, Palmyra, Khaganatul Khazar din Europa rasariteana din secolele VII-X, Rusia Kieveana (pana in secolul al XI-lea), Laosul din secolele XIV-XVIII, civilizatia Maya, precum si Tara Romaneasca si Moldova in prima faza a existentei lor (pana in secolul al XVI-lea)[2].

Evident, functionarea statelor "comunitar-comerciale" depindea de comertul la mare distanta. Pentru facilitarea acestui comert, suveranii cautau sa atraga negustorii straini, si sa asigure coexistenta fara frictiuni majore a unor populatii de religii si stiluri de viata diferite. Cand insa dintr-un motiv sau altul comertul la mare distanta nu mai functiona, sau aducea mai putine venituri, singura sansa de supravietuire a acestor state era trecerea la o exploatare mai intensiva a producatorilor agricoli aflati pe teritoriul lor. Uneori aceasta tranzitie spre monarhiile teritoriale clasice reusea, alteori ea esua, si in acest caz "imperiile" se destramau relativ rapid.

Monarhiile teritoriale au fost forma cea mai frecventa de organizare politica in evul mediu ca si in epoca moderna timpurie. De regula, ele luasera nastere prin impunerea stapanirii unui grup cu un potential militar ridicat asupra unui teritoriu relativ intins si asupra unei populatii cuprinzand un numar relativ mare de producatori, majoritatea agricultori. Monarhul care le conducea putea purta titluri extrem de diverse: imparat, sah, calif, sultan, rege, tar, cneaz, domn, principe etc. La fel, formele de structurare a societatii puteau fi si ele extrem de diverse. Dincolo insa de aceasta diversitate, aceste monarhii aveau in comun faptul ca in cadrul lor societatea era divizata in:

- monarh, care de cele mai multe ori clama ca puterea sa este de origine divina si ca dreptul de a domni se cuvine numai membrilor familiei sale (dinastiei)

- una sau mai multe categorii cu statut social privilegiat, care aveau atributii speciale in functionarea aparatului de stat si beneficiau (prin intermediul statului, sau numai cu garantia acestuia) de o parte din roadele muncii altor persoane

- majoritatea populatiei, formand categoria supusilor, care puteau avea statute sociale diverse, dar care aveau in comun faptul ca trebuiau sa cedeze o parte din roadele muncii lor fie direct categoriilor privilegiate, fie statului

Unele dintre aceste monarhii teritoriale erau foarte intinse si isi afirmau vocatia universala, adica idealul de a cuprinde in cadrul lor intreaga lume, sau macar intreaga lume apartinand unei anumite arii de civilizatie. In evul mediu si in epoca moderna timpurie, asemenea monarhii cu vocatie universala au fost Imperiul Chinez, statele care se revendicau de la traditia imperiala romana (Bizantul, Imperiul Carolingian, Imperiul Romano-German), Califatul Arab, Imperiul Mongol, Imperiul Otoman, statul Inca, sau chiar monarhia alcatuita de Carol Quintul in secolul al XVI-lea. Un caz particular de putere cu vocatie universala a fost reprezentat de catre papalitate. Enumerarea de mai sus nu este exhaustiva, un plus de eruditie putand completa lista exemplelor. Pe de alta parte, vocatia stapanirii universale era de cele mai multe ori mai degraba teoretica decat un program concret de cucerire integrala a lumii. Desigur, inainte de expeditia de cucerire a lui Batu in Europa rasariteana si centrala (1236-1242), unul dintre conducatorii mongoli putea spune ca expeditia va merge pana "unde ajunge copita calului", dar practic si cei mai aprigi cuceritori trebuiau sa recunoasca existenta altor state, si foloseau pentru aceasta diverse formule simbolice (instituirea unei familii simbolice de regi, vasalizarea suveranilor a caror cooperare era preferabila unei confruntari etc.) pentru a concilia ideologiile stapanirii universale cu exigentele realismului politic.

Pe langa monarhiile cu vocatie universala, in evul mediu si in epoca moderna timpurie au existat si un numar foarte mare de monarhii cu vocatie limitata, ai caror conducatori au avut o viziune mai modesta asupra rolului lor, si au preferat sa-si limiteze pretentiile la stapanirea unui numar finit de teritorii. Desigur, aceasta formula ingaduia mai multa flexibilitate in stabilirea relatiilor dintre state, dar nu trebuie sa ne imaginam ca monarhiile cu vocatie limitata se abtineau de la a duce o politica de cuceriri atunci cand prilejul parea favorabil. Dintre monarhiile cu vocatie limitata am aminti aici regatul Frantei, Anglia, Polonia, Cehia, Ungaria, Tara Romaneasca, Moldova, Suedia, Danemarca, Scotia, Portugalia, ca si multe state extra-europene.

Republicile urbane erau o forma relativ putin raspandita de organizare politica in evul mediu si in epoca moderna timpurie. Aceste republici urbane nu prezinta continuitate fata de orasele-stat antice, ci sunt creatii politice specifice lumii medievale. De regula, ele au luat nastere acolo unde succesul miscarii comunale a ingaduit oraselor sa dobandeasca o autoguvernare deplina, si unde slabirea autoritatii statale a facut ca autoritatea monarhiilor teritoriale sa cada in desuetudine. Exemplul clasic este Venetia, situata multa vreme sub dependenta bizantina, dar care a reusit in secolele XI-XII sa devina independenta fata de Bizant, evitand totodata dependenta fata de imparatii romano-germani sau fata de papalitate. Alte orase-state au aparut in aceeasi vreme in Italia, Germania si Tarile de Jos, dar cele mai multe au continuat sa recunoasca o suzeranitate nominala fie imparatilor romano-germani, fie altor principi teritoriali.

Din punctul de vedere al organizarii institutionale interne, republicile urbane, la fel ca si orasele cu diverse grade de autonomie, dar lipsite de independenta deplina, erau conduse de anumiti magistrati alesi, purtand diverse titluri cu rezonanta nobiliara sau antica (doge, consul, podesta etc.), precum si de unul sau mai multe consilii. Din punctul de vedere al grupurilor sociale care controlau din punct de vedere politic orasele, regimurile politice urbane sunt indeobste clasificate in:

- regimuri patriciene (sau patrician-nobiliare)

- regimuri corporative

- regimuri ale senioriei personale

Desi sistemele politice ale republicilor urbane erau adaptate dimensiunilor unor orase-stat, circumstantele istorice au facut ca unele dintre republicile urbane sa-si extinda teritoriul, mai intai asupra zonei rurale imediat inconjuratoare (asa-numitul contado), apoi asupra altor orase si uneori chiar asupra unor provincii intregi, mai apropiate sau mai indepartate. De exemplu, Venetia a cucerit in secolele XII-XV un important imperiu colonial pe tarmurile Marii Adriatice si in bazinul oriental al Mediteranei, precum si in nord-estul Italiei (asa-numita Terra Ferma). Si alte republici urbane, cum ar fi Florenta sau Genova, si-au constituit si ele stapaniri teritoriale semnificative, desi nu la fel de intinse ca ale Venetiei. In asemenea cazuri, republicile urbane au instituit forme destul de complicate de asociere si/sau dominare a teritoriilor si oraselor subordonate.

Spre sfarsitul evului mediu, multe dintre orasele-stat s-au dovedit vulnerabile fata de atacurile monarhiilor teritoriale. De altfel, dezvoltarea artileriei de asediu in a doua jumatate a secolului al XV-lea a sporit vulnerabilitatea zidurilor care anterior protejasera eficient multe orase. De aceea, in secolele XV-XVI asistam la subordonarea multor orase fata de monarhii, precum si la transformarea unora dintre republicile urbane in principate teritoriale (exemplul cel mai bun este Florenta, devenita ducat in 1532 dupa capitularea in 1530 in fata unei armate spaniole, apoi mare ducat al Toscanei in 1569). Chiar si Venetia, care a reusit sa-si pastreze independenta pana in 1797, a pierdut o mare parte din imperiul sau colonial in confruntarile cu Imperiul Otoman, si a trebuit sa duca o politica de evitare a unor conflicte majore in Italia.

Un caz particular a fost reprezentat de Provinciile Unite. Acestea au fost constituite in contextul revoltei antispaniole a Tarilor de Jos, atunci cand mai multe provincii si orase au refuzat intelegerea cu regele Filip al II-lea si au format Uniunea de la Utrecht (23 ianuarie 1579), iar in 1581 l-au declarat pe regele Spaniei oficial decazut din calitatea de suveran al Tarilor de Jos si si-au proclamat independenta, recunoscuta de Spania in mod oficial abia in 1648. Desi Provinciile Unite au fost unul dintre statele cele mai urbanizate din secolele XVI-XVIII, desi orase precum Amsterdam aveau o pozitie dominanta din punct de vedere economic, totusi formal statul era o uniune de provincii, iar in adunarile de stari ale provinciilor si in adunarea comuna a provinciilor (Statele Generale) erau reprezentate atat orasele cat si teritoriile rurale (de fapt, nobilimea care controla teritoriile rurale). Pe de alta parte, desi autoritatea suprema revenea Statelor Generale, care trebuiau sa respecte drepturile speciale ale provinciilor, o parte din puterea executiva era exercitata de un stadhouder desemnat in mod traditional dintre membrii familiei de Orania; in consecinta, structura politica republicana includea si o demnitate cu trasaturi cvasi-monarhice.

Dincolo de varietatea formelor de stat si a institutiilor politice, toate statele au trebuit sa gaseasca solutii pentru a rezolva cateva probleme comune.

Prima si probabil cea mai importanta a fost asigurarea monopolului asupra exercitarii legitime a violentei pe teritoriul controlat de statul respectiv. Aceasta implica atat asigurarea suprematiei fortei militare proprii asupra supusilor din teritoriul respectiv, cat si respingerea incercarilor altor state de a cuceri acest teritoriu. Realizarea monopolului asupra exercitarii legitime a violentei a presupus reprimarea fortelor concurente in exercitarea violentei, inclusiv interzicerea razboaielor particulare ale nobililor, desfiintarea armatelor particulare si a fortificatiilor nobiliare; in aceeasi directie de actiune trebuie inclusa extinderea actiunii justitiei regale asupra tuturor supusilor, prin eliminarea treptata a justitiei nobiliare si a unora dintre privilegiile jurisdictionale ale categoriilor privilegiate. Desi monopolul asupra exercitarii violentei a fost de cele mai multe ori imperfect, statele nereusind sa elimine complet formele sub-statale de exercitare a violentei, cele mai multe dintre aceste forme au fost asimilate crimelor si supuse unei represiuni sistematice.

Desi exercitarea puterii depindea in ultima instanta de capacitatea de a reprima cu forta orice opozitie a supusilor, totusi stapanirea numai cu ajutorul puterii militare era o forma costisitoare si riscanta de functionare a statelor. De aceea, toate statele au cautat sa-si asigure intr-o forma sau alta legitimitatea. Legitimitatea este un concept politic ce desemneaza "caracterul de conformitate a puterii (a sursei, naturii si organizarii sale) cu ceea ce se crede preferabil sau corespunzator unor norme juridice, morale sau unor traditii consacrate"[3]. Cu alte cuvinte, legitimitatea reprezinta masura in care o putere politica este considerata acceptabila de catre cei asupra carora ea isi exercita autoritatea. Sociologul german Max Weber a distins trei tipuri de legitimitate, in functie de sursa acestei legitimitati:

- legitimitatea rationala (realizata prin raportarea la anumite reguli fixate legal sau prin acord politic)

- legitimitatea traditionala (puterea este acceptata deoarece se conformeaza unor cutume fixate treptat in timp)

- legitimitatea charismatica (puterea este acceptata datorita unor calitati speciale, sau chiar a unui har special, al persoanei si/sau dinastiei care o exercita)

Desi distinctia de mai sus este utila din punct de vedere analitic, in practica oamenii rareori separa cele trei tipuri de legitimitate. Mai important este faptul ca legitimitatea este un proces, respectiv ca ea trebuie permanent innoita (actualizata). Pe de alta parte, desi deseori vorbim despre legitimitate la un mod general, in realitatea istorica se intampla frecvent ca o putere politica sa fie legitima (acceptabila) pentru unul sau mai multe grupuri de supusi, si nelegitima (acceptabila numai in lipsa unei alternative) pentru alte grupuri sociale.

Avantajul dobandirii legitimitatii este considerabil pentru orice putere politica. Legitimitatea micsoreaza tensiunile interne din cuprinsul statului si reduce costurile financiare, militare si politice ale exercitarii puterii. Ea ingaduie deci o anumita economie de mijloace, si mareste libertatea de actiune a autoritatii politice.

Pentru sporirea gradului lor de legitimitate, statele si monarhii din evul mediu si din epoca moderna timpurie au folosit o gama variata de mijloace, cum ar fi:

- afirmarea dreptului dinastic (menit sa asigure excluderea concurentilor); in unele state dreptul dinastic a ramas la un nivel general, prevazand doar legitimitatea ocuparii tronului de catre membrii unei anumite familii sau de catre descendentii unei anumite persoane, in timp ce in alte cazuri reguli ferme au stabilit si ordinea de succesiune in cadrul familiei domnitoare. Desi in majoritatea statelor medievale si moderne timpurii principiul dinastic a prevalat, devenind o parte centrala a culturii politice, au existat si cazuri cand starile privilegiate si-au afirmat dreptul de a alege pe suveran fara a fi legate de principiul dinastic (de exemplu, in Imperiul Romano-German, sau in Polonia dupa stingerea dinastiei Jagiello in 1572).

- afirmarea originii divine a puterii monarhului (sau, dupa caz, a legaturii speciale dintre monarh/dinastie si divinitate). Din acest punct de vedere, diversitatea situatiilor concrete este enorma. Marele Inca se considera "fiu al Soarelui". In multe state cu religii politeiste, suveranii se declarau descendenti directi ai unuia sau altuia dintre zei. In mai multe state din Europa crestina s-a adoptat practica ungerii monarhului, ca forma de transmitere a unui har de sorginte divina. In Islam, unde monoteismul era extrem de strict, califii au fost considerati loctiitori ai Profetului si sefi ai comunitatii credinciosilor, deci exponenti ai vointei lui Allah.

- afirmarea rolului monarhului de promotor al pacii si de garant al justitiei; in multe cazuri, incurajarea supusilor de a se adresa justitiei regale era si o forma de de-legitimare a oponentilor politici, de impunere a monopolului regal asupra exercitarii legitime a violentei, si de propagare a mitului monarhului "bun". O componenta speciala a acestei strategii a fost afirmarea rolului monarhului de a proteja pe supusi impotriva oricaror amenintari din interiorul si mai ales din exteriorul statului

- distribuirea de rasplati pentru persoanele si/sau grupurile sociale care serveau pe monarh; rasplatile, impartite intr-o mare varietate de forme (bani, domenii, functii, ranguri nobiliare, distinctii, privilegii de diverse feluri etc.), reprezentau o forma de cointeresare a elitelor in buna functionare a statului.

Discutia referitoare la rasplati ne conduce si la o alta problema comuna tuturor statelor: asigurarea mijloacelor materiale necesare pentru functionarea aparatului de stat. Fernand Braudel a formulat astfel aceasta sarcina ce se impune oricarui stat: "a controla de aproape sau de la distanta viata economica, a organiza, intr-un chip constient sau nu, circulatia bunurilor, a pune mana mai ales pe o parte notabila a venitului national cu scopul de a asigura propriile lui cheltuieli, luxul lui, «administratia» lui, sau razboiul"[4]. Insusirea de catre stat a unei parti semnificative din produsul social, si redistribuirea de venituri catre persoanele si grupurile sociale care serveau statul, sau care trebuiau neutralizate, era complicata in societatile covarsitor rurale, in cadrul carora schimburile comerciale erau reduse, iar auto-consumul absorbea cea mai mare parte a productiei. In societatile descrise mai sus, majoritare in evul mediu, cea mai mare parte a surplusurilor care puteau fi rapite producatorilor directi erau greu mobilizabile, trebuind sa fie insusite si consumate in mare masura la nivel local. De aceea, statele au inventat diverse sisteme prin care aceste surplusuri erau alocate anumitor slujitori ai suveranului (statului), militari si/sau civili, care purtau diverse titluri (feudali in Occident, pronoiari in Bizantul tarziu, ikta-dari in mai multe state islamice, spahii timarioti in Imperiul Otoman etc.). Aceste venituri conditionate de efectuarea anumitor slujbe, numite de sociologi generic prebende, tindeau in timp sa scape controlului statului, si sa se transforme din concesiuni de venituri in proprietati ereditare asupra pamantului si/sau a oamenilor. Pe langa aceste veniturile obtinute prin exploatarea producatorilor agricoli, si care, dupa cum am vazut, erau adesea distribuite ca prebende, suveranii medievali mai dispuneau de veniturile domeniului propriu, de venituri provenind din asa-numitele monopoluri regale - vamile, exploatarea subsolului si baterea de moneda, impartirea justitiei in ultima instanta -, de venituri ocazionale provenite din prazi, confiscari de averi, mosteniri etc.

Odata cu sporirea ponderii comertului si cu monetarizarea crescanda a economiei, nevoile de bani ale statelor au crescut, si statele au incercat sa-si sporeasca veniturile banesti. Principalul mijloc folosit a fost impunerea unor impozite, mai intai ca dari extraordinare pentru a face fata anumitor situatii exceptionale (de exemplu, unui razboi cu un adversar periculos), dar care apoi au continuat sa fie percepute in mod regulat si dupa ce situatia exceptionala ce le justificase initial incetase. Inmultirea impozitelor, si perceperea lor de la cea mai mare parte a supusilor - existand totusi si anumite categorii privilegiate scutite de unul sau mai multe dintre aceste impozite - a reprezentat o caracteristica esentiala in istoria lumii la sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie. Impozitele erau extrem de variate, atat ca natura si mod de percepere, cat si din punct de vedere al cuantumului lor. Economistii clasifica impozitele in:

- impozite directe (fie pe persoane, fie pe proprietati, fie pe venituri)

- impozite indirecte (care includ variate taxe pe consum si pe circulatia marfurilor)

Impozitele nu puteau fi totusi sporite intotdeauna si infinit, deoarece o marire excesiva genera nemultumiri si putea conduce la evaziune fiscala si chiar la rezistenta armata a grupurilor sociale afectate. Pe de alta parte, nevoile de bani ale statelor erau deseori urgente, iar strangerea impozitelor dura. De aceea, statele au recurs tot mai des la credit, imprumutand bani de la diversi bancheri. De regula, dobanzile erau relativ mari, ceea ce a facut ca multe state sa ajunga in situatii in care nu-si mai puteau plati datoriile. Cum efectele unor incetari de plati erau devastatoare pentru toate partile implicate - bancherii puteau da faliment, iar monarhii care isi pierdeau creditul puteau fi nevoiti sa opreasca actiunile militare in timp de razboi, devenind vulnerabili fata de adversarii lor - s-au gasit solutii pentru a rezolva aceste situatii, fie prin recompensarea bancherilor cu alte surse de venit (de exemplu, prin concesiuni ale unor mine de aur sau argint), fie prin transformarea datoriilor curente pe termen scurt in datorii consolidate pe termen lung (aceasta ultima solutie a ramas totusi minoritara, fiind folosita mai intai de unele orase italiene si germane, apoi si de Spania, Franta si Provinciile Unite; celelalte state europene au reusit sa aplice acest sistem numai dupa mijlocul secolului al XVII-lea, iar in afara lumii europene datoria consolidata a aparut abia dupa 1800 sau chiar 1900).

Cum recursul la imprumuturi nu era nici el intotdeauna posibil, statele din epoca moderna timpurie au continuat sa foloseasca si diverse expediente ocazionale pentru sporirea veniturilor lor. Unele dintre acestea aveau o bogata traditie, dar au fost "ridicate pe noi culmi" in secolele XVI-XVII: bune exemple ar fi in acest sens devalorizarile monetare, sau insusirea de catre mai multe state a proprietatilor ecleziastice in cadrul procesului Reformei religioase. Altele au fost "inovatii" moderne, cum ar fi crearea de manufacturi regale, sau initierea de catre mai multi monarhi a expeditiilor din Lumea Noua, cu speranta - uneori confirmata, alteori nu - ca aceste investitii vor aduce insemnate profituri.

Diversificarea si cresterea in termeni absoluti a resurselor financiare ale statelor a reprezentat un aspect esential in trecerea la tructuri politice "moderne". Pe de alta parte insa, nevoile statelor pentru plata armatelor, pentru plata birocratiei civile in crestere, ca si pentru nevoile curtii, au crescut chiar mai repede decat venituri, astfel incat de-a lungul epocii moderne timpurii cele mai multe dintre state s-au confruntat cu deficite financiare cronice.

Statul "modern" este bazat pe relatiile banesti - atat la nivelul economiei de la baza sa, cat si prin faptul ca atrage in folosul sau o parte dintre resursele banesti ale societatii si foloseste banii pentru recompensarea slujitorilor sai - dar nu se rezuma numai la acest aspect. O alta latura, la fel de importanta, a fost dezvoltarea institutiilor capabile sa asiste pe monarhi in exercitarea autoritatii. In evul mediu, setul de institutii constituind statul era relativ putin diversificat, cuprinzand esentialmente armata si curtea monarhului, precum si - eventual - elemente de administratie provinciala. Odata cu avansarea proceselor de centralizare politica si cu modernizarea aparatelor de stat, institutiile politice s-au specializat si si-au precizat mai clar atributiile. Astfel, din cadrul curtii monarhului au luat nastere institutii specializate pentru indeplinirea unor functii militare, judiciare, fiscal-financiare, administrative etc. Considerabila a fost si dezvoltarea administratiei provinciale, desi se poate totusi aprecia ca pana pe la 1800 majoritatea statelor au ramas sub-administrate, atat in raport cu marimea populatiei si a teritoriului, cat si in raport cu multitudinea sarcinilor trasate de autoritatea centrala; de altfel, dincolo de denumirile si atributiile exacte ale diverselor institutii ale administratiei teritoriale (provinciale si locale), loialitatile persoanelor din cadrul acesteia au ramas esentialmente impartite intre exigentele directivelor de la centru si solidaritatile locale.

Un caz particular este reprezentat de institutiile reprezentative ale starilor sociale privilegiate: adunari locale, adunari provinciale, adunari ale starilor la scara unui intreg regat. Acestea din urma au fost convocate de catre monarhi atunci cand acestia aveau nevoie de un sprijin social cat mai larg pentru politica lor. De exemplu, in regatul Frantei regele Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) a convocat Adunarea Starilor Generale pentru prima data in anul 1302, in perioada conflictului sau cu papa Bonifaciu al VIII-lea. Adunarile de stari aveau nume si structuri diferite in diversele state. Astfel, in Anglia Parlamentul s-a structurat de timpuriu in doua camere, Camera Lorzilor si Camera Comunelor; tot doua camere, numite insa Senat si Camera Deputatilor, a avut principial si Seimul din Polonia, care totusi s-a reunit deseori in plen. In Franta Adunarea Statelor Generale era compusa din adunari distincte ale reprezentantilor clerului, nobilimii si starii a treia, in timp ce in Imperiul Romano-German Reichstag-ul (dieta imperiala) era alcatuit dintr-un consiliu al celor 7 principi electori, un consiliu al celorlalti principi teritoriali, si un consiliu al oraselor. Deosebit de interesant este cazul regatului Aragonului, unde inca din secolul al XIII-lea au functionat Cortes-uri separate pentru Aragonul propriu-zis, pentru Catalonia si pentru Valencia, iar in Aragon (spre deosebire de celelalte parti ale regatului), Cortes-ul era alcatuit din 4 brazos (stari): clerul, nobilimea mare (ricos hombres), nobilimea mica (caballeros) si reprezentantii oraselor[5].

Dincolo insa de aceste variatiuni, cateva elemente erau decisive in functionarea adunarilor de stari. Astfel, aceste adunari au incercat adesea sa limiteze arbitrariul regal, sa-si impuna co-participarea la marile decizii politice si economice, si sa fixeze prin acte speciale privilegiile starilor. In mod special, adunarile de stari au cautat sa conditioneze perceperea de noi impozite de acordul lor prealabil, si in unele momente cand puterea monarhilor era mai slaba au incercat chiar sa impuna obligativitatea acordului lor in desemnarea principalilor dregatori regali. La randul lor, monarhii au cautat sa controleze componenta si data convocarii adunarilor de stari, si sa obtina din partea lor acorduri globale, care sa poata fi folosite si in perioadele dintre sesiuni. Mai multe aspecte procedurale au avut un rol crucial in competitia politica dintre monarhi si adunarile de stari: adunarile de stari avau nevoie de o convocare speciala din partea monarhului, sau se intruneau automat cu o anume periodicitate (anual, sau o data la 2 sau 3 ani)? Care era raportul dintre membrii de drept, cei numiti si cei alesi? Adunarile isi puteau stabili ordinea de zi, sau aveau voie sa dezbata numai problemele indicate de catre monarh? Cum se vota? Functiona un principiu al majoritatii, sau regula unanimitatii? Rezolvarea data acestor chestiuni procedurale a diferit mult de la un caz la altul, si uneori si de la o perioada la alta in cuprinsul aceluiasi stat. Doua bune exemple pentru aceasta diversitate de solutii si de raporturi de forte sunt Polonia si Franta. In Polonia Seimul a obtinut dupa stingerea dinastiei Jagiello (1572) largi concesii din partea noului rege Henric de Valois (1573-1574; ulterior rege al Frantei sub numele de Henric al III-lea), respectiv convocarea automata a Seimului odata la 2 ani, obligativitatea acordului sau pentru declararea razboiului si incheierea pacii, pentru perceperea de noi impozite si pentru mobilizarea armatei etc.; totodata, Seimul si-a asigurat dreptul de a alege pe orice nou rege, blocand functionarea principiului dinastic. In Franta, dupa mai multe incercari ale starilor de a profita de minoratele regale pentru a prelua controlul asupra aparatului de stat, din 1614 si pana la 1789 regii au reusit pur si simplu sa nu convoace Adunarea Statelor Generale.

De regula, in istoriografie exista tendinta de a sugera ca succesul monarhilor in raport cu adunarile de stari a consolidat puterea statelor respective, si a avut deci un rol benefic pentru aceste state. Imperiul German, devenit in secolul al XVII-lea teatrul unei confruntari europene pustiitoare - razboiul de 30 de ani (1618-1648) - sau al Poloniei impartite de vecinii sai absolutisti la sfarsitul secolului al XVIII-lea, servesc drept exemple negative. Pe de alta parte insa, succesul prea deplin al monarhilor in confruntarea cu adunarile de stari nu a servit cu adevarat interesele pe termen lung ale statelor respective, iar in secolele XVIII-XIX principiul unui echilibru al puterilor s-a impus in tarile dezvoltate. Desigur, un observator limitat la orizontul secolelor XVI-XVII nu putea anticipa cum aveau sa evolueze diferitele state in secolele urmatoare, dar pe de alta parte chiar din secolele XVI-XVII se putea observa ca statele cele mai prospere, si poate cele mai eficiente in functionarea lor interna, erau - in Europa - Venetia si Provinciile Unite.

Procesul de modernizare a inclus si relatiile dintre state[6]. In evul mediu, ca si in antichitate, relatiile de cooperare dintre state se stabileau prin intermediul soliilor ocazionale, si se consolidau prin intalniri intre suverani, tratate si/sau juraminte reciproce, eventual si prin casatorii dinastice. In epoca moderna timpurie in Europa a avut loc un proces de profesionalizare (specializare) a gestiunii relatiilor dintre state, realizat indeosebi prin constituirea sistemului diplomatic modern, bazat pe ambasade permanente, pe corespondenta scrisa si pe functionarea unor nuclee birocratice specializate (secretariate predesesoare ale actualelor ministere de externe).

Precursorii ambasadorilor permanenti au fost nuntii papali pe langa diversii suverani crestini, si bailii venetieni la Constantinopol. Apoi, sistemul ambasadelor permanente a fost instituit intre principalele state italiene - Venetia, Milano, Florenta, statul papal, regatul Neapole - in a doua jumatate a secolului al XV-lea. In afara Italiei, primii suverani care au adoptat sistemul ambasadelor permanente au fost Ferdinand de Aragon si Isabela de Castilia, care in 1480 au trimis un ambasador permanent pe langa papa, si apoi la Venetia si in Anglia. Regii Frantei au adoptat acest sistem dupa inceperea razboaielor italiene in 1494, regii Angliei dupa 1520, si celelalte state mai importante ale Europei crestine la diverse date in decursul secolelor XVI-XIX. De mentionat faptul ca multe state fie nu si-au permis, fie nu au considerat necesar sa intretina ambasade permanente, multumindu-se cu solii ocazionale sau cu intermedierea relatiilor interstatale de catre ambasadorii acreditati de alte state la curtea lor. Desi costisitor, sistemul ambasadelor permanente asigura o informare prompta si superioara - cantitativ si calitativ - asupra problemelor statelor-gazda, si facilita rationalizarea deciziilor de politica externa. Sistemul diplomatic cel mai bine pus la punct a fost multa vreme cel venetian. Ambasadorii venetieni erau trimisi la post de obicei pe timp de 3 ani, trebuiau sa trimita la Venetia periodic dispacci (de obicei, o depesa la fiecare 2 saptamani, dar si mai des daca erau lucruri importante de raportat) si sa prezinte la intoarcere o relatare detaliata asupra ambasadei lor si asupra statului in care fusesera acreditati.

Complexitatea crescanda a corepondentei diplomatice a necesitat constituirea unor secretariate specializate atat in arhivarea acestei corespondente, cat si in gestiunea curenta a relatiilor cu ambasadorii si cu statele partenere. Functionarii din aceste secretariate s-au profesionalizat, si au inceput treptat sa pledeze pentru adoptarea deciziilor de politica externa in functie de teoria ratiunii de stat. Desi in secolele XVI-XVII s-au afirmat teoreticieni de seama ai principiului ratiunii de stat - Niccolo Machavelli, Jean Bodin, cardinalul de Richelieu - totusi putine state au aplicat sistematic acest principiu in gestiunea relatiilor lor cu alte state. Dintre elementele care au contracarat impunerea principiului ratiunii de stat se cuvine sa mentionam hazardul introdus de avatarurile casatoriilor dinastice si ale relatiilor de rudenie dintre suverani, precum si influenta criteriilor religioase (confesionale) in determinarea optiunilor de politica externa.

Cresterea gradului de obiectivare si de rationalizare tehnica a deciziilor de politica externa nu a determinat o turnura pacifica a relatiilor dintre state. Dimpotriva, politica externa a celor mai multe dintre state era dominata de ideea extinderii teritoriale, si razboaiele au fost pentru majoritatea statelor o realitate mai frecventa decat perioadele de pace la toate frontierele. Razboaiele au fost atat un prilej de distrugere, cat si un factor al modernizarii structurilor politice. Purtate intr-o masura crescanda cu ajutorul armatelor profesioniste de mercenari, cu ajutorul unor flote tot mai mari, cu folosirea atat a armelor albe cat si a armelor de foc (atat tunuri, cat si arme de foc portabile, cum erau archebuzele, pistoalele si muschetele), razboaiele au presupus cheltuirea unor sume tot mai mari de bani si au solicitat din plin resursele materiale si coeziunea politica a statelor beligerante. Intr-un fel, razboaiele au actionat ca un test de selectie naturala, obligand statele sa-si adapteze structurile pentru a putea supravietui.

Inainte de a incheia, trebuie sa atragem atentia asupra faptului ca structurile politice ale diverselor state nu au evoluat liniar si nici macar intotdeauna in acelasi sens. Ceea ce a prevalat atat la sfarsitul evului mediu cat si in epoca moderna timpurie a fost diversitatea structurilor politice si a formelor de stat. Astfel, in ciuda succeselor lor in unele mari state europene, monarhiile "absolutiste" nu s-au impus peste tot. Mai mult, chiar si in state precum Spania sau Franta, indiscutabil monarhiile dominante ale Occidentului in secolele XVI-XVII, imensitatea teritoriului, precaritatea comunicatiilor, trainicia particularismelor locale si provinciale, privilegiile starilor, capacitatea mediocra a aparatelor de stat si discontinuitatile dinastice au facut ca autoritatea regilor "absoluti" sa se exercite inegal in teritoriu, diferit fata de diverse categorii de supusi, si variabil in timp. Aceste trei caracteristici - inegal, diferit, variabil - sugereaza relativitatea atributului de "absolut" atribuit de unii ideologi ai epocii si de unii istorici de mai tarziu pentru puterea unora dintre monarhii din epoca moderna timpurie, precum si limitele modernizarii statelor in secolele XVI-XVII.

Medalioane de state din secolele XIV-XVII

(lista inevitabil incompleta; Bizantul, statele balcanice, Tarile Romane si Imperiul Otoman lipsesc deoarece fac obiectul altor cursuri)

China

- imperiu constituit inca din antichitate; imperiu cu vocatie universala si cu o indelungata traditie politica; puterea era exercitata de imparat cu ajutorul unui aparat de stat complex si sofisticat, alcatuit din mandarini (functionari civili, selectionati printr-un sistem de examene), militari si eunuci ai palatului

- dinastii:

Yuan (1279-1368; de origine mongola)

Ming (1368-1644)

Qing (1644-1911; de origine manciuriana)

- suverani importanti:

Kubilai (1260-1294; mare han mongol, nepot al lui Genghis-han, care a definitivat in 1279 cucerirea Chinei inceputa de bunicul sau; din 1271 a adoptat si titlul de imparat chinez)

Hongwu (1368-1398; imparat de origine taraneasca, s-a afirmat din 1352 ca lider al revoltei anti-mongole; intemeietor al dinastiei Ming; promotor al eunucilor impotriva mandarinilor in aparatul de stat)

Varia:

- in anii 1405-1433 amiralul Zheng He (1371-1434) a condus 7 expeditii maritime in Indonezia si in bazinul Oceanului Indian, corabiile chineze ajungand pana pe litoralul rasaritean al Africii; dupa moartea lui Zheng He expeditiile maritime au fost sistate, chinezii renuntand la explorarile maritime

Japonia

- imperiu constituit din mileniul I d.Hr.; din secolul al XII-lea cea mai mare parte a puterii este exercitata de catre un shogun, care guverneaza in numele imparatului si care transmite puterea descendentilor sai

- in secolele XIV-XVI alterneaza perioadele de suprematie a shogunilor din familia Ashikaga (1338-1573) cu cele de hegemonie a marilor familii aristocratice

- shogunii Oda Nobunaga (1573-1582), Toyotomi Hideyoshi (1582-1598) si Ieyasu Tokugawa (1603-1616) stabilesc primatul shogunilor asupra aristocratiei, iar dinastia shogunilor din familia Tokugawa a guvernat Japonia pana in 1868

Sultanatul de la Delhi

- stat musulman constituit in nordul Indiei in anul 1206, si care in secolele XIII-XIV a cucerit o mare parte a Indiei nordice si centrale, integrand teritorii cu populatie majoritar hindusa

- in secolul al XIII-lea si la inceputul secolului al XIV-lea a stopat inaintarea mongola spre India

- apogeu politico-militar: domnia lui Ala-ed-din Khalji (1296-1316)

- sultanatul de la Delhi intra in declin din a doua jumatate a secolului al XIV-lea

- in 1398 Delhi a fost cucerit temporar de Timur Lenk; ulterior sultanatul de la Delhi a ramas doar o putere regionala in nordul Indiei

- inceteaza existenta in 1526, cand este cucerit de Babur

Sultanatul Egiptului

- constituit in secolul X, prin desprinderea de Califatul Arab; in secolele XII-XIII a purtat greul luptei impotriva statelor cruciate din Orient, pe care le-a eliminat, reusind sa controleze Siria si Palestina; a exercitat protectoratul asupra Locurilor Sfinte ale Islamului - Mecca si Medina - afirmandu-se ca principala putere islamica in secolele XII-XV; in a doua jumatate a secolului al XIII-lea a rezistat atacurilor mongole

- in anii 1250-1517 sultanatul Egiptului a fost controlat din punct de vedere politic de catre mameluci, sclavi ai sultanului care acapareaza atat functiile de comanda militara si administrativa, cat si tronul (47 de sultani dintre mameluci intr-un interval de 267 de ani)

- sultanatul Egiptului a intermediat pana la patrunderea portughezilor in Oceanul Indian o mare parte a comertului maritim dintre Asia si Occident

- a fost cucerit de catre otomani in 1516-1517

Etiopia

- stat intemeiat din antichitate (regatul Axum), care a alternat in evul mediu perioadele de inflorire cu perioadele de repliere si de disparitie temporara din izvoarele scrise

- stat crestinat inca din secolul IV, dar de confesiune monofizita; suveranii sai s-au considerat urmasi ai regelui Solomon si ai reginei din Saba

- in secolele XIV-XVI cunoaste o perioada de inflorire

- spre mijlocul secolului al XVI-lea a fost prins in conflictele dintre otomani si portughezi si a pierdut controlul asupra teritoriilor de pe malul Marii Rosii si al Oceanului Indian in favoarea Imperiului Otoman

Imperiul Aztec

- constituit in Mexic in secolul al XIV-lea (capitala Tenochtitlan, azi parte din Ciudad de Mexico), s-a consolidat atat prin asocierea unor orase-stat si triburi, cat si printr-o politica de cuceriri

- apogeul politico-militar: domnia lui Moctezuma I (1440-1469)

- cucerit de catre spaniolii condusi de Cortez in 1519-1521

Varia:

- aztecii sunt cunoscuti in istorie mai ales prin practica sacrificiilor umane, care necesitau un numar considerabil de prizonieri de razboi

Imperiul Inca

- constituit in Peru catre anul 1200, cu capitala la Cuzco (la peste 3800 m altitudine), statul Inca a avut, potrivit cronicii lui Garcilaso de la Vega "el Inca", ce reproduce legende mai vechi, 13 suverani pana in momentul cuceririi spaniole

- in secolul XV si la inceputul secolului XVI a cucerit o mare parte a platourilor andine, din Ecuador pana in Chile; Imperiul Inca s-a remarcat printr-un control sistematic asupra teritoriilor si populatiilor supuse, prin construirea unor drumuri strategice prin zone cu relief dificil, si prin coordonarea centralizata a economiei agricole

- cucerit de catre spaniolii condusi de Pizarro in 1532-1533

Statul timurid

- intemeiat de Timur Lenk (ca.1370-1405) in Asia Centrala, cu telul declarat de a restabili Imperiul Mongol; Timur Lenk a preluat mai intai controlul asupra teritoriilor din Asia Centrala, care anterior apartinusera statului mongol al urmasilor lui Djagatai, apoi asupra Persiei (fostul stat al Il-han-ilor); in 1391-1395 a infrant si subordonat Hoarda de Aur, in 1398 a cucerit temporar Delhi, iar in 1402 a infrant pe otomani la Ankara, instaurandu-si suzeranitatea asupra emiratelor turce din Asia Mica

- urmasii lui Timur Lenk au excelat mai mult prin mecenat cultural - capitala timurida de la Samarkand a fost un infloritor centru al civilizatiei islamice in secolul al XV-lea - decat prin activism politico-militar

- spre mijlocul secolului al XV-lea statul timurid s-a destramat, iar nucleul sau din Asia Centrala a fost cucerit catre 1500 de catre uzbeci

Persia Safavida

- preliminarii: dupa destramarea statului mongol al Il-han-ilor catre 1335, in Persia au luat nastere mai multe stat, peste care s-a suprapus temporar stapanirea timurida; la mijlocul secolului al XV-lea suprematia asupra Persiei a fost disputata de doua formatiuni politice turcice, Kara-Koyunlu ("Oile Negre") si Ak-Koyunlu ("Oile Albe"); conducatorul "Oilor Albe", Uzun Hasan (1453-1478) a reusit sa-si invinga adversarii si sa preia controlul asupra intregii Persii, asupra Azerbaidjanului si asupra Irakului

- in primii ani ai secolului al XVI-lea controlul asupra Persiei a fost preluat de catre Ismail, promotor al siismului, care in 1502 a luat titlul de sah si a intemeiat dinastia Safavida (1502-1736)

- problemele centrale ale Persiei safavide au fost:

- trecerea de la un stat bazat pe razboinici turci semi-nomazi si pe militantismul siit la un imperiu birocratic cu un grad ridicat de centralizare

- confruntarea cu Imperiul Otoman (razboaie 1514-1555, 1578-1590, 1603-1612, 1616-1618, 1623-1639)

- apogeu politic si militar: domnia lui Abbas I (1587-1629)

- a mutat capitala la Ispahan, care devine un impresionant centru politic, comercial si cultural

- a organizat birocratia si o armata personala de robi inarmati cu arme de foc, dupa model otoman

- a obtinut victorii impotriva uzbecilor si otomanilor

Imperiul Marilor Moguli

- constituit prin cucerirea nordului Indiei de catre Babur, care dupa ocuparea orasului Delhi ia titlul de sah (1526-1530)

- dupa o eclipsa in timpul lui Humayun (1530-1540, 1555-1556), care a fost temporar alungat de cuceritori afgani, Imperiul Marilor Moguli a fost consolidat de Akbar (1556-1605)

- masuri de organizare fiscala si administrativa cu scopul centralizarii statului

- politica de apropiere intre elita musulmana si populatia majoritar hindusa, care a culminat cu incercarea esuata de a institui o noua religie unica, care sa imbine elemente ale Islamului si hinduismului

- cuceriri teritoriale in India de nord si centrala, continuate si de urmasii sai in secolul al XVII-lea

Statul papal

- constituit in secolul al VIII-lea in Italia Centrala, dar avand o existenta framantata de-a lungul evului mediu

- desi in secolul al XIV-lea papii au rezidat mai mult la Avignon (1309-1377), autoritatea lor teritoriala a fost consolidata in Italia centrala prin "constitutiile egidiene" din 1357, care organizau statul papal in 7 provincii

- in primele faze ale razboaielor italiene, papii Alexandru al VIII-lea Borgia (1492-1503) si Iuliu al II-lea (1503-1513) au (re)alipit statului papal Romagna, Perugia si Bologna, extinzandu-l astfel de la Marea Tireniana la Marea Adriatica

- dupa instaurarea hegmoniei spaniole in Italia si dupa jefuirea Romei de catre trupele lui Carol Quintul (1527), papii au cooperat cu Habsburgii atat in Italia, cat si in politica europeana de zagazuire a Reformei

Imperiul Romano-German

- teoretic intemeiat in 962, prin adoptarea titlului de imparat roman de catre Otto I, regele Franciei Orientale (Germaniei) si al Italiei; a cuprins atat Germania, cat si fosta Lotharingie si teritorii din Europa central-rasariteana (Cehia, Silezia, Pomerania)

- numele oficial: Sfantul Imperiu Roman; la sfarsitul secolului al XV-lea se adauga sintagma "de natiune germana"

- in secolele XII-XIII autoritatea imperiala a decazut in favoarea principilor teritoriali, care au impus principiul alegerii regelui (care dupa incoronarea de catre papa devenea imparat; din secolul al XIV-lea atribuirea titlului imperial a inceput sa nu mai fie legata de incoronarea de catre papa; obiceiul incoronarii de catre papa a cazut in desuetudine din secolul al XVI-lea)

- dinastii imperiale:

- Habsburg (1273-1291, 1298-1308, 1438-1806)

- Luxemburg (1308-1313, 1346-1400, 1410-1437)

- Wittelsbach (1314-1347, 1400-1410)

- domnii mai importante:

- Carol al IV-lea de Luxemburg (1346-1378): a fixat sistemul alegerii imperiale prin Bula de Aur din 1356, care stabilea ca regele german era ales de 7 principi electori: regele Cehiei, arhiepiscopii de Mainz, Köln si Trier, comitele palatin, ducele Saxoniei si marcgraful de Brandenburg

- Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei din 1387; suveran german 1410-1437): a pus capat Schismei din biserica catolica prin convocarea conciliului de la Konstanz (1414-1418)

- Maximilian I (1493-1519): prin casatoria cu Maria de Burgundia a alipit posesiunilor Habsburgilor Tarile de Jos; in timpul domniei sale a fost reorganizat modul de convocare a dietei imperiale

- Carol Quintul (rege al Spaniei din 1516, suveran german din 1519; a abdicat in 1556): a incercat fara succes sa opreasca Reforma religioasa, si a esuat in incercarea de a transforma Imperiul intr-o monarhie de tip absolutist

- Ferdinand I (rege al Cehiei si Ungariei din 1526, deseori regent in Imperiu in numele lui Carol Quintul, in 1558-1564 imparat): a negociat pacea religioasa de la Augsburg dintre catolici si lutherani (1555); a organizat apararea anti-otomana (primul asediu otoman al Vienei in 1529, esuat)

- Ferdinand al II-lea (1619-1637): a promovat o politica absolutista, care a contribuit la declansarea razboiului de 30 de ani; desi razboiul a fost finalmente pierdut de Habsburgi, ceea ce a consolidat autoritatea principilor teritoriali in dauna celei imperiale, totusi politica sa a intarit decisiv autoritatea imperiala in Cehia si in Austria

Marele ducat al Burgundiei

- ducat apartinand regatului Frantei, a fost acordat in 1363 ca apanaj fiului mezin al regelui Ioan I cel Bun de Valois, Filip cel Indraznet (1363-1404), care in 1382-1384 a luat in stapanire comitatele Flandra si Artois, precum si comitatul Burgundiei (Franche-Comté), ultimul tinand nominal de Imperiul Romano-German

- apogeu: domnia lui Filip cel Bun (1419-1467)

- s-a amestecat in luptele interne din Franta, ca si in razboiul dintre Anglia si Franta

- a alipit ducatului Burgundiei cea mai mare parte aTarilor de Jos, constituind astfel un stat intins si bogat, desi eterogen, intre Franta si Imperiu

- a stimulat dezvoltarea culturii

- Carol Temerarul (1467-1477) a fost infrant din confruntarea cu regele Frantei Ludovic al XI-lea; dupa uciderea sa intr-o lupta cu elvetienii, o parte din posesiunile sale au fost ocupate de Franta, iar restul au fost mostenite de ginerele sau, Maximilian I de Habsburg

Elvetia

- confederatie constituita initial de 3 cantoane (Ury, Schwyz si Nidwald) in 1291 ca forma de rezistenta comuna impotriva Habsburgilor; ulterior li se alatura si alte cantoane

- dupa mai multe victorii impotriva Habsburgilor si a marelui ducat al Burgundiei, in 1499 imparatul Maximilian I recunoaste independenta de fapt a confederatiei, care ramane totusi formal parte a Imperiului (independenta deplina a fost recunoscuta prin tratatele de pace din Westfalia in 1648)

- in secolele XVI-XVII confederatia elvetiana era alcatuita din 13 cantoane, care exercitau in autoritatea asupra mai multor "stapaniri comune"; o adunare a delegatilor cantoanelor decidea asupra problemelor de interes comun, dar evita sa lezeze auto-guvernarea fiecarui canton

Cehia

- stat constituit la sfarsitul secolului al IX-lea, regat din 1085; din secolul al XII-lea integrat lax in Imperiul Romano-German

- dinastii mai importante:

- Przemysl (sec.IX - 1306)

- Luxemburg (1310-1437)

- Habsburg (1437-1457, 1526-1918)

- Jagiello (1471-1526)

- apogeu: domnia lui Carol al IV-lea de Luxemburg (1346-1378), care a stimulat dezvoltarea economica si culturala a regatului Cehiei (cuprindea Cehia, Moravia si Silezia); in 1348 a intemeiat Universitatea din Praga, prima din Imperiu

- in secolul al XV-lea a fost zguduita de razboaiele husite (1419-1434) si de disensiunile persistente intre adeptii husitismului si cei ai catolicismului, aplanate abia prin tratatul de toleranta de la Kutna Hora (1485)

-  puterea starilor privilegiate, dominanta in secolul al XV-lea, a fost limitata intr-o oarecare masura de catre Habsburgi in secolul al XVI-lea; confruntarea dintre absolutismul habsburgic si nobilimea ceha, care a declansat razboiul de 30 de ani, s-a incheiat in 1620 prin victoria imparatului Ferdinand al II-lea

Ungaria

- stat intemeiat in secolul al X-lea, regat din anul 1000

- dinastii mai importante:

- Arpadiana ( -1301)

- Anjou (1308-1387)

- Luxemburg (1387-1437)

- Habsburg (1437-1440, 1453-1457, 1526-1918)

- Jagiello (1490-1526)

- apogeu politico-militar: domnia lui Matia Corvin (1458-1490)

- a dus o politica de centralizare a statului si de mecenat cultural

- a extins temporar stapanirea sa asupra unei parti a Cehiei si asupra Austriei

- de la sfarsitul secolului al XIV-lea regatul Ungariei a fost confruntat cu amenintarea otomana; oprita temporar prin victoria lui Ioan de Hunedoara la Belgrad (1456), inaintarea otomana a fost reluata din 1521, culminand cu infrangerea armatei Ungariei la Mohacs (1526) si cu anexarea Ungariei centrale la Imperiul Otoman (1541); regatul Ungariei a fost impartit intre Imperiul Otoman, Habsburgi (care pastreaza Ungaria Superioara si titlul de regi ai Ungariei) si principatul Transilvaniei

Venetia

- republica urbana, cu un regim patrician-aristocratic fixat prin "inchiderea" Marelui Consiliu in 1297; stapanea un important imperiu colonial, precum si teritorii in nord-estul Italiei

- in secolele XIII-XIV si-a disputat cu Genova suprematia in comertul cu Orientul, obtinand o victorie decisiva prin razboiul din 1378-1381 (victoria de la Chioggia)

- sub dogele Francesco Foscari (1423-1457) Venetia si-a extins stapanirile in nord-estul Italiei (Terra Ferma)

- din secolul al XV-lea a fost nevoita sa faca fata expansiunii otomane (razboaie in 1463-1479, 1499-1502, 1538-1540, 1570-1573, 1645-1669), pierzand treptat posesiunile sale din bazinul oriental al Marii Mediterane (Negroponte in 1470, Cipru in 1571, Creta in 1669)

Genova

- republica urbana, cu un regim patrician-aristocratic si cu o puternica activitate maritima si comerciala in Marea Mediterana si in Marea Neagra

- razboaiele cu Venetia din secolul al XIV-lea au epuizat finantele Genovei; creditorii orasului s-au grupat in Banca di San Giorgio, care in secolele XV-XVI a exercitat o influenta decisiva asupra politicii Genovei; din punct de vedere politic, in secolul al XV-lea a alternat perioadele de supunere fata de regele Frantei cu cele fata de ducii Milanului

- dezangajandu-se treptat din comertul oriental (desi Caffa a fost cucerita de otomani abia in 1475, iar insula Chios a ramas genoveza pana in 1566), bancherii si negustorii genovezi s-au orientat in secolul al XV-lea tot mai mult spre Peninsula Iberica, implicandu-se activ in marile descoperiri portugheze si spaniole

- in 1528 Genova a rupt legaturile cu Franta si a trecut de partea lui Carol Quintul; bancherii genovezi au jucat un rol crucial in finantarea politicii habsburgice in secolele XVI-XVII, obtinand mari profituri din afluxul argintului american spre Europa; bogatia marilor capitalisti genovezi contrasta cu slabiciunea statului Genova, limitat la o fasie ingusta din litoral si la stapanirea asupra insulei Corsica

Florenta

- republica urbana, cu un regim politic corporativ statuat in 1293 prin Ordinamenti dei giustizzia ("Randuielile dreptatii"), erodat treptat de luptele interne si de puterea mai multor familii aristocratice; din 1434 familia bancherilor Medici a controlat viata politica a Florentei, pastrand insa institutiile republicane

- impunandu-se ca unul dintre cele mai prospere orase ale Europei gratie veniturilor obtinute din postavarit, comert si operatiuni financiare, Florenta a fost in secolele XIV-XV principalul centru al Renasterii (literare si artistice); s-a remarcat indeosebi mecenatul lui Lorenzo de Medici ("Magnificul"; conduce Florenta in anii 1469-1492)

- in primele faze ale razboaielor italiene a avut de suferit de pe urma trecerii armatelor franceze si spaniole, ca si de pe urma luptelor interne; in 1530 a fost silita sa capituleze in fata armatelor spaniole, care sprijineau revenirea la putere a familiei Medici, alungata in 1527; dupa aceasta data si pana la sfarsitul secolului al XVII-lea Florenta (reorganizata ca ducat din 1532, si ca mare ducat al Toscanei din 1569) si-a aliniat politica la cea a Spaniei

Milano

- comuna, care s-a afirmat in secolele XII-XIII ca lider al rezistentei Ligii Lombarde impotriva imparatilor germani, ramanand insa formal parte a Imperiului; de la mijlocul secolului al XIII-lea a fost guvernat prin sistemul "senioriei personale" de membrii unor diverse familii nobiliare;

- in 1294-1447 puterea a fost exercitata de familia Visconti, mai intai ca seniori, iar din 1395 ca duci ereditari ai Milanului; ducii Milanului au preluat controlul asupra celei mai mari parti a Lombardiei, temporar si asupra Genovei, si au incercat fara succes sa ocupe Florenta

- 1450 - condottier-ul Francesco Sforza a devenit duce, instaurand dinastia Sforza

- in prima faza a razboaielor italiene Milano este de mai multe ori cucerit de francezi; dupa batalia de la Pavia (1525) spaniolii au preluat controlul de facto asupra ducatului Milanului, iar dupa moartea ducelui Francesco II Sforza (1535) titlul de duce a fost preluat de Carol Quintul si transmis apoi fiului sau Filip al II-lea si liniei spaniole a familiei de Habsburg

Regatul Neapole si Sicilia

- intemeiat de normanzi in a doua jumatate a secolului al XI-lea, Regatul celor doua Sicilii a fost divizat in 1282, cand Sicilia a trecut sub stapanirea regilor Aragonului, iar Neapole a ramas in stapanirea dinastiei franceze de Anjou

- in a doua jumatate a secolului al XIV-lea si in prima jumatate a secolului al XV-lea regatul Neapole a cunoscut repetate lupte interne, carora le-a pus capat in 1442 cucerirea de catre regele Alfons al V-lea al Aragonului (1416-1458); uniunea cu Aragonul (si Sicilia) a incetat in 1458, regatul Neapole fiind din nou separat in timpul domniei regelui Ferrante de Aragon (1458-1494)

- dupa 1494 regatul Neapole a devenit teatrul confruntarii dintre francezi si spanioli, transata in favoarea regilor Spaniei in 1504; dupa aceasta data regatul Neapole si regatul Siciliei au fost guvernate de viceregi care reprezentau pe regele Spaniei

Spania

- in secolul al XIV-lea teritoriul Spaniei era impartit de:

 - regatul Castiliei si Leonului (nord-vestul, centrul si sudul extrem al Spaniei actuale)

- regatul Aragonului (nord-estul Spaniei actuale)

- emiratul musulman al Granadei (in sud-est)

- regatul Navarrei (in nord, trecand si la nord de Pirinei, si stapanit din secolul al XIII-lea de dinastii de origine franceza)

- in 1469 casatoria celor doi mostenitori ai tronului, Ferdinand de Aragon si Isabella de Castilia, a pus bazele uniunii dintre cele doua regate (realizata in 1479); Ferdinand si Isabella au restabilit autoritatea regala, au instaurat un regim absolutist, si au desavarsit Reconquista prin cucerirea Granadei (1492)

- dupa 1492, politica spaniola s-a indreptat in doua directii majore:

- expansiunea maritima si coloniala

- confruntarea cu regatul Frantei, mai intai pentru stapanirea asupra Italiei, apoi pentru hegemonie in Occident; in primele faze ale acestui conflict, regii Spaniei au cucerit Neapole (1504) si Navarra spaniola (1512)

- din 1516 Spania a trecut sub stapanirea dinastiei de Habsburg; Spania a devenit principalul pilon al puterii lui Carol Quintul, si puterea hegemonica in Europa occidentala

- dupa abdicarea lui Carol Quintul, Spania a revenit fiului sau Filip al II-lea (1556-1598), impreuna cu Tarile de Jos, Franche-Comté, Milano, Neapole, Sicilia si coloniile americane; Filip al II-lea a stabilit capitala la Madrid, a dominat politica europeana si a preluat in 1580 stapanirea asupra Portugaliei; in schimb, a pierdut controlul asupra unei parti a Tarilor de Jos, si a fost antrenat in conflicte istovitoare cu Imperiul Otoman, Anglia si Franta

- argintul american a ingaduit finantarea politicii europene a Spaniei si a multor creatii culturale ("secolul de aur al Spaniei", cuprinzand de fapt a doua jumatate a secolului al XVI-lea si prima jumatate a secolului al XVII-lea), slabind insa competitivitatea economiei spaniole

- infranta in razboiul de 30 de ani si in razboiul cu Franta, Spania a pierdut la mijlocul secolului al XVII-lea hegemonia politica si militara in Europa apuseana

Portugalia

- regat constituit in secolul al XII-lea

- domnii mai importante:

- Joao I  (1385-1433) - a asigurat independenta Portugaliei fata de expansionismul Castiliei, si a dus o politica de centralizare statala

- Joao II (1481-1495) - a instaurat controlul regal asupra expeditiilor maritime spre India

- Manuel I (1495-1521) - a coordonat constituirea Imperiului colonial portughez

- in 1580-1640 Portugalia a fost stapanita de regii Spaniei; in aceasta perioada o mare parte din coloniile portugheze au fost cucerite de olandezi

- in 1640 o revolta anti-spaniola a dus la alegerea ca rege a lui Joao IV de Braganca (1640-1656) si la restabilirea independentei Portugaliei

Franta

- regat constituit prin tratatul de la Verdun (843) sub numele de Francia Occidentala

- dupa o perioada de faramitare feudala, incepand cu secolul al XII-lea a cunoscut un proces de centralizare politica, devenind in secolul al XIII-lea cel mai puternic regat al Europei apusene

- dinastii:

- Capetiana (987-1328)

- Valois (1328-1589)

- Bourbon (1589-1792, 1814-1830)

- problemele cruciale ale regatului Frantei au fost:

- dificultatea de a controla un regat intins, cu provincii care se bucurau de regimuri juridice diferite, si cu o nobilime deseori nesupusa

- incercarile repetate ale Adunarii Statelor Generale de a prelua controlul asupra monarhiei, profitand indeosebi de minoratele regale

- conflictele de lunga durata in care a fost antrenat, mai intai cu Anglia (razboiul de 100 de ani - 1337-1453) si apoi cu Habsburgii (din 1477 pentru "mostenirea burgunda", ulterior pentru hegemonie in Occident)

- in secolul al XV-lea regatul Frantei a transat in favoarea sa conflictele cu Anglia (razboiul de 100 de ani, incheiat in 1453) si cu Burgundia (1477); in timpul regelui Ludovic al XI-lea (1461-1483) procesul de centralizare a fost desavarsit, marcand suprematia puterii regale asupra marii nobilimi

- in 1494 Franta a declansat razboaiele italiene, trebuind apoi sa faca fata incercuirii realizate de monarhia lui Carol Quintul; prin pacea de la Cateau Cambresis (1559) a trebuit sa renunte la pretentiile teritoriale din Italia, dar a putut pastra unele cuceriri la granita cu Imperiul ("cele trei episcopate") si portul Calais

- dupa 1560 Franta a cunoscut momente de criza politica interna, razboaiele religioase dintre catolici si hughenoti (1562-1598) activand particularismele provinciale si tendintele anarhice ale nobilimii

- autoritatea regala a fost restabilita de catre Henric al IV-lea (rege al Navarrei din 1572, rege al Frantei 1589-1610), care a trecut la catolicism pentru a-si consolida domnia si a acordat hughenotilor toleranta religioasa si "cetati de siguranta" prin Edictul de la Nantes (1598)

- in timpul lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643), cardinalul de Richelieu, care a servit ca principal ministru in anii 1624-1642, a infrant rezistenta politico-militara a hughenotilor, a disciplinat nobilimea, si a pus capat hegemoniei spaniole in Europa apuseana prin implicarea Frantei in razboiul de 30 de ani

Varia:

- Noaptea Sf. Bartolomeu - masacrarea hughenotilor la Paris si in alte orase franceze, din ordinul regelui Carol al IX-lea si al reginei-mama Caterina de Medici (23/24 august 1572)

- "Parisul merita o liturghie" - justificare a regelui Henric al IV-lea pentru a explica convertirea sa de la calvinism la catolicism (1593)

Anglia

- regat unitar din secolul al X-lea, cucerit de normanzi in 1066

- dinastii:

- Plantagenet (1154-1399)

- Lancaster (1399-1461)

- York (1461-1485)

- Tudor (1485-1603)

- Stuart (1603-1649, 1660-1688)

- desi centralizat de timpuriu, regatul Angliei a cunoscut o perioada de slabire a autoritatii regale in fazele finale ale razboiului de 100 de ani si in timpul Razboiului celor Doua Roze (1455-1485)

- in timpul Tudorilor, problemele principale ale Angliei au fost:

- refacerea autoritatii regale (realizata de Henric al VII-lea, 1485-1509), asigurarea continuitatii dinastice si evitarea unei confruntari intre regalitate si Parlament

- inferioritatea politico-militara fata de marile monarhii continentale (Franta si Spania), care a obligat Anglia sa renunte treptat la marile ambitii teritoriale pe continent, si sa se limiteze la restabilirea echilibrului european atunci cand una sau alta monarhiile continentale tindea sa devina prea puternica

- gestionarea Reformei religioase: Henric al VIII-lea (1509-1547) a subordonat biserica printr-o "reforma de sus", dar ulterior Anglia a cunoscut framantari doctrinare si tensiuni religioase, stabilizate abia in timpul Elisabetei I (1558-1603)

Scotia

- regat constituit in secolele IX-XI, dar cu structuri politice instabile

- problemele principale:

- amenintarea engleza, contracarata prin rezistenta armata combinata cu aliantele cu Franta; dupa o efemera cucerire engleza, existenta Scotiei ca regat independent a fost restabilita de Robert I Bruce (1306-1329)

- tendintele anarhice ale marilor nobili si ale sefilor clanurilor tribale din zonele montane ("Highlanders")

- desi dinastia Stuart, instaurata in 1371, a reusit sa-si asigure continuitatea pe tronul Scotiei pana in secolul al XVII-lea, totusi autoritatea regala a ramas slaba

.- in 1603 Iacob al VI-lea al Scotiei (1567-1625) a devenit si rege al Angliei, inaugurand uniunea personala dintre cele doua regate

Provinciile Unite

- stat intemeiat in contextul revoltei anti-spaniole a Tarilor de Jos; bazele sale au fost puse prin asocierea a 7 provincii din nordul Tarilor de Jos (Olanda, Zeelanda, Utrecht, Geldern, Frizia, Overijssel si Groningen), impreuna cu mai multe orase din Flandra si Brabant, in Uniunea de la Utrecht (1579); in 1581 Provinciile Unite s-au proclamat independente fata de regele Filip al II-lea al Spaniei

- in cadrul Provinciilor Unite, fiecare provincie isi pastra auto-guvernarea, iar adunarea delegatilor provinciilor decidea doar in problemele de interes comun; pentru organizarea apararii impotriva Spaniei, provinciile Olanda si Zeelanda au numit un stadhouder comun, initial in persoana lui Wilhelm de Orania, apoi in persoana unor descendenti ai sai

- Provinciile Unite au trebuit sa se apere impotriva incercarilor de recucerire spaniola; ele au silit Spania sa incheie mai intai un armistitiu de 12 ani in 1609, dar razboiul a fost reluat in 1621; Provinciile Unite au alcatuit mai multe coalitii anti-habsburgice, si in 1648 au obligat Spania sa le recunoasca oficial independenta

- inca de la sfarsitul secolului al XVI-lea si apoi in secolul al XVII-lea Provinciile Unite s-au afirmat ca principala putere maritima, comerciala si bancara, a Europei; au controlat comertul cu Marea Baltica, si au intemeiat un imperiu colonial in Indonezia, dominand comertul maritim dintre Asia si Europa

Danemarca si Norvegia

- regate intemeiate in secolele IX-X, initial separate, apoi in uniune personala in 1380-1814

- in 1397 Danemarca, Norvegia si Suedia, reunite sub regina Margareta, au format Uniunea de la Kalmar (Suedia a fost parte a acesteia cu unele discontinuitati pana in 1523)

- problemele principale:

- deosebirile mari de structura politico-sociala intre Danemarca feudalizata si Norvegia unde precumpanea taranimea libera

- disputele pentru drepturi vamale si comerciale cu negustorii germani reuniti in Hansa, si ulterior cu negustorii din Tarile de Jos si cu Suedia

- domnii mai importante:

- Cristian al III-lea (1534-1559): adoptarea lutheranismului

- Cristian al IV-lea (1588-1648): inflorire economica si culturala (dezvoltarea capitalei Copenhaga); esec in implicarea in razboiul de 30 de ani (1625-1629) si in razboiul cu Suedia (1643-1645)

Suedia

- regat constituit in secolul al X-lea; si-a extins stapanirea si asupra Finlandei actuale; in 1397-1523 a fost de mai multe ori in uniune personala cu Danemarca si Suedia

- domnii mai importante:

- Gustav I Vasa (1523-1560): a condus revolta antidaneza si a devenit rege in 1523, intemeiand dinastia Vasa (1523-1654); a adoptat lutheranismul si a dus o politica de centralizare interna

- Gustav al II-lea Adolf (1611-1632): a reorganizat pe baze moderne armata suedeza; prin razboaie succesive cu Rusia si Polonia, a asigurat Suediei controlul asupra Livoniei; in 1630 a intervenit in razboiul de 30 de ani, impiedicand o victorie habsburgica in Imperiu; desi a fost ucis in batalia de la Lützen (1632), la sfarsitul razboiului Suedia a fost de partea invingatorilor si a primit Pomerania apuseana si Bremen in nordul Germaniei; prin succesele sale, ca si prin victoria asupra Danemarcei in 1643-1645, Suedia a devenit puterea dominanta in zona Marii Baltice

Polonia

- regat constituit in secolul al X-lea

- principalele dinastii:

- Piast ( - 1370)

- Jagiello (1385-1572)

- Vasa (1587-1668)

- dupa o perioada de destramare politica in secolele XI-XIII, unitatea Poloniei a fost restabilita de Vladislav Lokietek (duce din 1296, rege 1320-1333)

- procesul de centralizare institutionala a fost initiat de Cazimir al III-lea (1333-1370), dar apoi abandonat in favoarea acordarii de privilegii pentru nobilime in timpul lui Ludovic I de Anjou (din 1342 rege al Ungariei; rege al Poloniei 1370-1382)

- 1385 - uniune personala Polonia-Lituania, care a ingaduit lui Vladislav Jagiello (mare duce al Lituaniei din 1377, rege al Poloniei 1386-1434) sa obtina succese decisive impotriva Ordinului Teuton; conflictul cu teutonii a fost transat prin pacea de la Torun (1466), care asigura Poloniei controlul asupra gurilor Vistulei (Prusia regala) si suzeranitatea asupra Ordinului Teuton

- in secolul al XVI-lea Polonia a cunoscut o perioada de prosperitate bazata pe exporturile de cereale prin Marea Baltica spre Europa apuseana; de aceasta prosperitate a profitat mai ales nobilimea, care si-a consolidat puterea atat fata de taranime ("a doua iobagie"), cat si fata de regalitate si fata de orase

- prin Uniunea de la Lublin (1569), care a permanentizat unirea dintre Polonia si Lituania, si prin concesiile smulse lui Henric de Valois in 1572-1573 (Acta Henriciana), a fost organizata Rzeczpospolita, veritabila republica nobiliara avand in frunte un rege ales si cu puteri limitate

- in secolele XVI-XVII Polonia a fost una dintre marile puteri ale Europei central-rasaritene: conflicte politico-militare cu Rusia si cu Suedia, relatii reci cu Habsburgii, si alternanta de cooperare cu confruntare in relatiile cu Imperiul Otoman

- dupa 1620 Polonia a intrat intr-o grava criza economica si politico-militara, agravata in 1648 de revolta cazacilor condusi de Hmelnitchi

Ordinul teuton

- Ordinul Teuton a fost constituit in 1190-1191 de negustori din Lübeck si Bremen care ingrijeau pe pelerinii sositi in Tara Sfanta, si apoi transformat in 1198 in ordin militaro-religios independent, format din calugari-cavaleri a caror misiune era sa lupte impotriva necredinciosilor

- in 1226 cavalerii teutoni au fost chemati de ducele Mazoviei sa lupte impotriva prusilor pagani; in 1230-1236 un grup de cavaleri teutoni au ocupat Prusia, iar in 1237 Ordinului Teuton i s-au alaturat cavalerii "purtatori de spada" (sau "gladiferi"), o ramura a Ordinului Templierilor care luase in stapanire Livonia (teritoriul actual al Letoniei si Estoniei); in felul acesta Ordinul Teuton a devenit stapanul unui intins stat teritorial situat pe tarmul rasaritean si sud-estic al Marii Baltice, aflat deseori in conflict cu Novgorod-ul, cu Lituania si cu Polonia

- pana in 1291 sediul oficial al Ordinului Teuton a fost la Accra, in 1291-1309 la Venetia, iar din 1309 la Marienburg (azi Marbork, in Polonia); Ordinul Teuton era condus de un mare maestru ales pe viata, care era ajutat de cinci mari dregatori la nivel central si de maestri care administrau "provinciile" Ordinului; desi teritoriile Ordinului nu faceau oficial parte din Imperiu, marele maestru era asimilat principilor teritoriali germani

- in secolul al XV-lea Ordinul Teuton a fost pus in inferioritate de uniunea Poloniei cu Lituania si a pierdut mai multe razboaie (prima infrangere majora a fost batalia de la Grünwald din 1410); prin tratatul de pace de la Torun teutonii au recunoscut stapanirea Poloniei asupra Prusiei apusene si a gurilor Vistulei, si suzeranitatea regelui Poloniei asupra Ordinului pentru Prusia orientala

- in 1525 marele maestru Albrechet de Brandenburg a trecut la lutheranism, a secularizat Ordinul si a transformat Prusia orientala intr-un ducat ereditar vasal regelui Poloniei; o parte a cavalerilor a rezistat impotriva acestei decizii, si Ordinul Teuton a continuat sa existe in Germania pana in 1809, avand sediul principal la Mergentheim.

- provincia Livonia a Ordinului a refuzat si ea secularizarea, si a existat ca stat distinct pana in 1558, cand Livonia a fost ocupata de tarul Ivan al IV-lea, ceea ce a condus la declansarea razboaielor pentru Livonia intre Rusia, Polonia si Suedia (1558-1583, 1600-1629)

Rusia

- constituita in secolul al IX-lea, Rusia kieveana s-a destramat in secolul al XII-lea in mai multe cnezate, si a fost cucerita in 1236-1240 de catre mongoli; dupa aceasta data, cnezatele ruse au devenit vasale ale Hoardei de Aur

- la sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIV-lea existau in lumea rusa o multitudine de cnezate, subordonate formal unui mare cneaz de Vladimir, care media raporturile cu hanul Hoardei de Aur; cnezii rusi, deseori inruditi intre ei, se considerau urmasi ai lui Rurik, fondatorul Rusiei kievene

- in secolele XIV-XV cnezatul Moscovei a dobandit hegemonia in lumea rusa, si a reusit inglobarea celorlalte cnezate intr-un mare stat rus unificat si independent; momente decisive:

- domnia lui Ivan Kalita (1325-1341) - s-a ilustrat prin colaborarea cu hanul Özbek al Hoardei de Aur, dobandind demnitatea de mare cneaz de Vladimir, si folosind influenta sa pe langa mongoli pentru slabirea rivalilor sai; prin mutarea mitropolitului de la Vladimir la Moscova a pus bazele colaborarii cnezilor Moscovei cu ierarhia ortodoxa, si a transformat Moscova in centrul bisericesc al Rusiei

- 1340-1380 - reculul Hoardei de Aur in fata atacurilor combinate ale Ungariei, Poloniei si Lituaniei; marele ducat al Lituaniei a profitat cel mai mult, ocupand cea mai mare parte a Ucrainei, inclusiv Kievul; comparativ, Moscova s-a ridicat relativ tarziu contra Hoardei de Aur, iar victoria cneazului Dimitrie Donskoi la Kulikovo (1380) nu a impiedicat restabilirea dominatiei Hoardei de Aur asupra cnezatelor ruse in 1382

- domnia lui Ivan al III-lea (1462-1505): a anexat principalele cnezate rivale Moscovei (Novgorod, Tver), fiind supranumit "strangatorul de pamanturi rusesti"; in 1480 a obtinut independenta fata de Hoarda de Aur; a organizat statul pe baze centralizate, sprijinindu-se pe dvoreni (curteni) si adoptand traditia imperiala bizantina

- in secolul al XVI-lea istoria Rusiei este dominata de personalitatea lui Ivan al IV-lea (1533-1584): a adoptat titlul de tar (1547), a incercat transformarea Rusiei intr-o monarhie absolutista, tensionand raporturile cu boierimea si cu biserica, si a dus o politica de cuceriri, victorioasa in rasarit (anexarea hanatelor mongole de Kazan si Astrahan in 1552-1556, inceputul expansiunii spre Siberia catre 1580), dar lipsita de succes in directia Marii Baltice (pierderea primului razboi pentru Livonia, 1558-1583, impotriva Poloniei si a Suediei)

- la sfarsitul secolului al XVI-lea si in primul deceniu al secolului al XVII-lea Rusia a intrat intr-o grava criza economico-sociala si politica, agravata de dispute pentru tron dupa stingerea dinastiei Rurikide (1598) si de politica expansionista a Suediei si Poloniei; criza a fost depasita prin alegerea ca tar a lui Mihail Romanov (1613; a domnit pana in 1645) si prin incheierea unor tratate de pace cu Suedia (1617) si Polonia (1618), care, desi cu pretul unor concesii teritoriale, au oferit Rusiei ragazul necesar pentru refacerea structurilor statale



[1] Daniel Chirot, Schimbarea sociala intr-o societate periferica. Formarea unei colonii balcanice, Bucuresti, 2002, p.34-36.

[2] Ibidem, p.37-39 si 51-64.

[3] Ioan Mihailescu, in Dictionar de sociologie, Bucuresti, 1993, p.329.

[4] Fernand Braudel, Jocurile schimbului, vol.2, Bucuresti, 1985, p.195.

[5] Gheorghe I. Bratianu, Adunarile de Stari in Europa si Tarile Romane in evul mediu, Bucuresti, 1996, p.109.

[6] Preferam termenul de "relatii interstatale" celui de "relatii internationale", deoarece in evul mediu si in epoca moderna timpurie nu existau natiunile moderne, iar termenul "natiune" avea alte intelesuri decat cele incetatenite in secolele XIX-XX.


Document Info


Accesari: 3053
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )